Titu Maiorescu si posteritatea lui critica
Intr-una din ultimele sale lucrari, sintetizand oarecum efortul exegetic inceput in 1940, E. Lovinescu a asezat intreaga critica romaneasca de pana atunci sub semnul tutelar al lui Maiorescu. Chiar si contestatarii acestuia au fost absorbiti, in buna masura, de paradigma critica maioresciana. Intreaga critica actuala, conchidea Lovinescu, este “estetica”, adica maioresciana si actiunea critica inceputa de Maiorescu isi va pastra mereu “actualitatea istorica, intrucat se identifica cu insasi linia de evolutie a artei privita ca o existenta autonoma”.61)
E. Lovinescu a stabilit trei generatii critice succesive in descendenta maioresciana. O a patra generatie se arata deja la orizont, prin scrisoarea lui Ion Negoitescu, semnata in numele reprezentantilor Cercului de la Sibiu, scrisoare de solidarizare cu principiile estetice aparate de E. Lovinescu in acel moment tulbure al istoriei culturii noastre.62)
Intaia generatie postmaioresciana a fost o generatie de discipoli apropiati, cu totii formati in anturajul profesorului (M. Dragomirescu, S. Mehedinti, P. P. Negulescu, C. Radulescu-Motru, D. Evolceanu, I. A. Radulescu-Pogoneanu, G. Bogdan - Duica). O relatie mai speciala a fost aceea dintre critic si Duiliu Zamfirescu, marcata de o foarte interesanta corespondenta, publicata de Emanoil Bucuta in anul 1940. In general, cei din aceasta generatie au intretinut un adevarat cult in jurul criticului, ei sunt creatorii unei literaturi apologetice despre mentorul lor. S. Mehedinti, adaugandu-si pseudonimul Soveja, director, o vreme, al Convorbirilor literare (1907 - 1924), publica prima biografie a criticului, autorizata chiar de Maiorescu. I. A. Radulescu-Pogoneanu editeaza Insemnarile zilnice, iar P. P. Negulescu si M. Dragomirescu se implica in polemica impotriva lui Gherea. G. Bogdan-Duica ii urmeaza la Academie, iar C. Radulescu-Motru la Universitate, ca dealtfel si P. P. Negulescu sau Dragomirescu. Trebuie precizat insa ca aceasta generatie a dat un singur critic, pe Mihail Dragomirescu, desprins la un moment dat din grup si intemeind, din spirit de independenta, revista Convorbiri critice (1907 - 1910). Dintre toti el reprezinta 'o adevarata posteritate critica', continuand lupta pe terenul autonomiei esteticului, dar si ducand la exces multe din premisele de bun simt maioresciene. E. Lovinescu vede in teoria 'esteticii integrale' a lui Dragomirescu un 'abuz de estetism'. In paralel, 'reactiunea samanatorista' e reprezentata de N. Iorga, iar 'reactiunea modernista' de Ov. Densusianu, sustinatorul simbolismului.
Din a doua generatie critica postmaioresciana fac parte E. Lovinescu, I. Petrovici, Paul Zarifopol si D. Caracostea. Dintre acestia numai I. Petrovici, cunoascut mai ales ca profesor de filosofie si logica, s-a format in preajma lui Maiorescu, dar si la el 'apologetica s-a prefacut in exegeza', manifestand totusi oarecare independenta fata de model. Ceilalti, spune E. Lovinescu, 'n-au cunoscut nici farmecul nici jugul personalitatii' lui Maiorescu. Cu ei incepe examenul critic al omului si al operei sale. Nu intamplator, intr-un moment de criza a culturii romane, E. Lovinescu ii ridica marelui critic, in anii '40, un extraordinar monument exegetic, de neegalat pana astazi. In paralel cu aceasta noua generatie postmaioresciana, 'reactiunea poporanista' e reprezentata de G. Ibraileanu, autor al unui util si incitant eseu despre Spiritul critic in cultura romaneasca (1909). Discipol al lui Gherea, criticul de la Viata romaneasca a evoluat ireversibil de la o critica de factura sociologica la o critica psihologica, pentru ca, spre sfarsitul vietii, sa adere la o critica estetica de tip formal (didactic), in ultimele analize dedicate poeziei eminesciene.
De-abia a treia generatie critica postmaioresciana s-a emancipat cu adevarat de inraurirea directa a marelui critic. Ea s-a format in timpul 'regalitatii' maioresciene, spune Lovinescu, in epoca de liniste ce a urmat dupa infrangerea 'balaurilor' antiestetici: gherismul, samanatorismul, poporanismul. Cu alte cuvinte, s-a nascut de la inceput estetica si a fost 'maioresciana' fara sa stie. Cu acesti critici (G. Calinescu, Serban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vl. Streinu, T. Vianu, Octav Sulutiu) critica romaneasca s-a specializat, a devenit o profesie. Noii critici s-au dedicat fara complexe istoriografiei, analizei, speculatiei estetice, portretisticii morale, dar si cronicii literare si foiletonului. E. Lovinescu mentioneaza, de asemenea, nivelul stilistic ridicat atins de comentariul critic in perioada interbelica: critica devine, astfel, un gen literar. Faptul nu i-a impiedicat pe G. Calinescu, S. Cioculescu si T. Vianu sa elaboreze studii sintetice de anvergura moderna, in timp ce Perpessicius s-a remarcat prin monumentala editie a integralei operei eminesciene. Contributia acestor critici la exegeza maioresciana propriu-zisa, chiar daca nu egaleaza ca intindere si consecventa programatica lucrarile lui Lovinescu, se distinge prin acuitatea unor observatii critice de profunzime, uneori izolate, dar pertinente si lipsite de prejudecati. Tudor Vianu scrie despre Junimea si T. Maiorescu in Istoria literaturii romane moderne (comentariu dens si echilibrat), Vl. Streinu in Clasicii nostri (analize de finete, bogate in sugestii referitoare la autenticitatea demersului critic maiorescian), G. Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent (un portret critic neretusat, pe alocuri acid), la care se adauga interventiile publicistice semnate de Pompiliu Constantinescu, S. Cioculescu si Perpessicius, cu observatii la fel de pertinente. Toate sunt retinute de E. Lovinescu, in lucrarea sa, drept contributii substantiale privind cunoasterea, dar mai ales vitalitatea criticii maioresciene, care se dovedeste surprinzator de actuala in anii '40 ai secolului al XX-lea.
La sfarsitul acestui studiu de pura 'genealogie ideologica', criticul tine sa constate ca pe linia lui T. Maiorescu se inscriu 'astazi toti criticii, condusi de spiritul lui rationalist, de logica, de principiul unei autoritati tolerante, de disociere notionala, de smulgerea literaturii din valmasagul luptelor politice, urmand calea proprie a realizarii pur estetice…'. Impotriva lui s-au manifestat si se manifesta, in continuare, alte directii de gandire, care nu anticipeaza insa nimic nou asupra valorii de creatie, dand mai degraba impresie de inapoiere si regresiune. Ies din discutie doar 'coincidentele fericite, talentele mari afirmandu-se sub orice forma'.
Cea mai violenta contestare a lui T. Maiorescu se va produce in anii '50, in perioada proletcultismului. I. Vitner, C. I. Gulian, S. Bratu, N. Tertulian si alti ideologi de serviciu ai noului regim, aduc acuze dintre cele mai grave mentorului junimist, privit ca un spirit malefic, un fel de intrupare a raului absolut. Practic, pentru mai bine de un deceniu, Maiorescu este eliminat din cultura romana, locul sau fiind luat de Gherea si o pretinsa traditie socialista, mai degraba inventata decat reala. Nu merita sa zabovim prea mult, deocamdata, asupra acestor articole, construite uneori cu argumentele chinuite ale lui Gherea sau cu cele naïve ale lui Aron Densusianu.. Textele demolatoare de atunci ni se par azi, la lectura, absolut aberante, lipsite de orice logica: un subprodus cultural deturnat de la orice intentie de corectitudine si disputa normala de idei. Este o punere la zid, o executie, cu atat mai de neinteles cu cat tema maiorescianismului, dupa contributiile lui E. Lovinescu, parea pentru multa vreme de aci incolo epuizata, iar portretul criticului fixat definitiv in cele cateva linii esentiale ce-i confera locul meritat in genealogia criticii literare romanesti.
Revenirea la Maiorescu se produce incepand cu numarul din mai 1963 al revistei Viata romaneasca, in care se initiaza o dezbatere de re-evaluare mai calma a contributiei maioresciene. Prima interventie apartine profesorului Liviu Rusu, un fel de memoriu in apararea lui Maiorescu de incriminarile mai vechi ale lui C. I. Gulian, al carui text din anii '50 sintetiza intreaga campanie denigratoare antimaioresciana. Urmeaza replicile: C. I. Gulian, in primul rand, dar si S. Bratu, N. Tertulian, Paul Cornea si Paul Georgescu. Desi incearca sa minimalizeze gestul oarecum donquijotesc al lui Liviu Rusu, acestia, unii aparandu-se, scriu mult mai nuantat acum si mai comprehensiv despre Maiorescu. Intervin si G. Calinescu, in Contemporanul (Eminescu si contemporanii sai, respectiv Titu Maiorescu socialist!?), si Tudor Vianu (Intelegerea lui Maiorescu, in Viata romaneasca, nr. 8, 1963). Paul Georgescu isi va relua studiul din revista ca prefata la volumul de Critice al lui Maiorescu din 1966, adevarat eveniment editorial. Efectele dezbaterii incepute in 1963 incep sa se concretizeze. Textele maioresciene sunt repuse in circulatie si criticul incepe sa figureze la dimensiuni normale in programele de invatamant si manuale sau cursuri universitare. In curand va aparea Contradictia lui Maiorescu de N. Manolescu, studiu critic valorificator, care limpezeste definitiv controversele de odinioara. Vor urma alte exegeze importante (Ovidiu Cotrus, E. Todoran, Z. Ornea, Domnica Filimon, Simion Ghita, Al. Dobrescu si din nou Liviu Rusu). 'Cazul' Maiorescu pare inchis, dar, in continuare, fiecare generatie critica simte nevoia sa se defineasca, intr-un fel sau altul, in raport cu paradigma critica maioresciana.
Note
1.Cf. E. Lovinescu, T. Maiorescu, II, Fundatia pentru Literatura si Arta “Regele Carol II”, Bucuresti, 1940, pp. 372 – 392. Iata concluzia lui E. Lovinescu fixata intr-un memorabil portret: “Dar si peste literatura si oratorie, adevarata lui opera ramane crearea personalitatii, manifestata in multe laturi si intr-un stil de viata compus din elemente legate intr-un puternic fascicul: a fost un om al datoriei profesionale, un mare profesor de o punctualitate, care constituie ea insasi o formula de existenta si un om politic fara pasiunea politica propriu-zisa, in cadrul ideologiei si al dezbaterilor constitutionale, un avocat de afaceri atat cat ii trebuia pentru decorul vietii, un scriitor de mare talent si autoritate, care, dupa indeplinirea unui rol istoric in cultura tarii, s-a dat la o parte intr-o atitudine distanta, ocrotind cu sfatul scrisul altora mai mult decat scriind el insusi, un neobosit calator si pretuitor al naturii si al vietii traite, al femeii indeosebi, un epicureu inteligent si lipsit de ambitii din profundul sentiment al vanitatii universale, - totul exprimat zilnic timp de peste jumatate de veac printr-o constiinta a deminitatii personale, adica prin unitate de actiune si caracter, fidel pana la urma credintelor formulate din tinerete, incapabil de tranzactii in materie de convingeri, cu o vadita sfortare spre impartialitate si impersonalitate. Calitati, in care si-a sculptat personagiul, fara a se confunda cu nici una din preocupari in parte, fara reliefari dominante, armonizandu-le intr-un stil de viata superioara ce i-a impresionat pe contemporani.” (op. cit, p. 392).
2. Vladimir Streinu, Clasicii nostri, Bucuresti, Casa Scoalelor, 1943, p. 48: pana la publicarea Insemnarilor zilnice criticul “parea a nu fi fost intim nici cu el insusi”.
3.Ibid., p. 90 (“Caci, la dreptul vorbind, putinul lui intr-ale criticei strict literare este insusi putinul literaturii noastre pana la 1900.”)
4. Iata o revelatoare pagina din jurnal, 25 oct. 1870: “Dupa serbarea anuala de ieri a “Junimei”, am simtit indata si simt inca un gol care te duce la desperare. Esti, n-ai incotro, prea singur si vecinic redus numai la tine insuti, cu toate ca esti cu toti ceilalti si in mijlocul lor chiar.
Traducerea din Schopenhauer e imbucuratoare, dar ceva insuficient pentru mine. Sa scriu o Logica e datoria mea ca profesor; sa fi scris o psihologie as fi voit mereu. M-a retinut greutatea fireasca de a explica pasiunile, cred ca asta e imposibil in starea actuala a psihologiei. Din contra, se poate da o Teorie a perceptiei in stransa legatura cu disputa nominalistilor si a realistilor (si cu Logica lui Mill si cu Max Müller), sau poate nu cu asta, ci trebuie tratata direct, fiindca dezvoltarea istorica e si cea a bunului simt, intai conceptia lui Locke (si continuatorii lui, Condillac, Condorcet, Des progrès de l’ esprit humain, vide Schopenhauer II, par[agraf] 25), apoi insuficienta ei, ca proba negativa, in Inquiry into the human mind a lui Thomas Reid, editia a 6-a, 1810, si Hume inca. Apoi trecere la Kant (ca comentariu, Schopenhauer, II, 1 si 2 mai ales, si Impatrita radacina [a principiului ratiunii suficiente]). Vezi Cousin, Philosophie écossaise. Dupa aceea explicare a fenomenelor intelectuale, cu citate continui din literatura, care, vazute in lumina psihologiei, se sprijinesc reciproc. Aceasta [ar fi] originalitatea cartii.
Pe langa aceasta, in partea I mereu atat de multe lamuriri fiziologice, cate au fost date pana acum; ce-i drept, putine.
De accentuat ca aceasta nu e decat ceea ce e rezultat sigur al straduintelor de pana acum.
Atunci, intr-adevar as fi facut ceva, ceva folositor.” (Titu Maiorescu, Insemnari zilnice, publicate cu o introducere, note, facsimile si portrete de I. Radulescu-Pogoneanu (1855 – 1880), Editura Socec, Bucuresti, 1937, pp. 164 – 165).
5. Duiliu Zamfirescu si Titu Maiorescu in scrisori (1884 – 1913), ed. ingr. de E. Bucuta, Fundatia pentru literatura si arta “Regele Carol II”, Bucuresti, 1937, p. 95.
6. Titu Maiorescu, Insemnari zilnice, vol. I, ed. cit., p. 201.
7. Eugen Todoran, Maiorescu, Bucuresti, Editura Eminescu, 1977, p. 46.
8. Titu Maiorescu, op. cit., p. 121.
9. Titu Maiorescu, Critice, 1866 – 1907, editie completa, vol. II, Bucuresti, Editura “Minerva”, 1908, p. 15.
10. Ibid., p. 14.
11. Ibid., p. 72.
12. Ibid., p. 78.
13. Ibid., p. 79.
14. Ibid., pp. 94 – 96.
15. T. Maiorescu, Pentru ce limba latina este chiar in privinta educatiei morale studiul fundamental in Gimnaziu?, in vol. Antologia ideologiei junimiste – culegere de studii neadunate pana acum in volum, de E. Lovinescu, Casa Scoalelor, Bucuresti, 1942, p. 38. La interval de numai o pagina criticul conchide: “Ceea ce este propriu limbii latine si o inalta peste cea elina din punct de vedere al instructiei gimnaziale, este simplicitatea si regularitatea gramaticii. Gramatica latina, cu cele mai putine exceptii, cu o brevitate lapidara, cu o rigoare si energie de stil pare ca ar fi granit turnat, este unica intre gramatici si va ramane prin urmare in pururi cel mai bun fundament si cea mai buna disciplina pentru orice parte a gandirii noastre.” (p. 39)
16. T. Maiorescu, Insemnari zilnice, I, ed. cit., p. 121.
17. Ibid., p. 84.
18. Intregul dosar al polemicii din jurul Logicii este reconstituit de I. Brucar in prefata la editia din 1940 (cf. Titu Maiorescu, Logica cu indreptarile, adaugirile si insemnarile autografe ale autorului, cu adnotari, note si un studiu introductiv de I. Brucar, Imprimeria Nationala Bucuresti, 1940, pp. 91 – 95).
19. Mircea Florian, Inceputurile filosofice ale lui T. Maiorescu, in Convorbiri literare, numar jubiliar 1867 – 1937, LXX, nr. 1 – 5, ianuarie – mai, 1937, pp. 147 – 152.
20. Anton Dumitriu, Istoria logicii, ed. a II-a revazuta si adaugita, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975, p. 1063.
21. Ibid., p. 1069.
22. Iata o remarca privind figurile si modurile silogismului: “In orice caz modul de a tracta stiinta Logicei obicinuit pana in secolul nostru era cu mult prea mechanic, si a fost o adevarata binefacere pentru scoli, cand in urma directiei lui Bacon si a criticei lui Kant s-a introdus o suflare mai inteligenta in manualele de Logica.” (Logica, ed. cit., p. 265)
23. Titu Maiorescu, Logica, ed. cit., p. 182. Sa mentionam, de asemenea, ca prelegerile libere tinute la Universitatea din Bucuresti, in anul 1880 – 1881, se inscriu in cursul intitulat Logica si aplicatiunile ei. Printre “aplicatiuni” este reluata si teoria asupra etimologismului si fonetismului din lucrarea mai veche Despre scrierea limbei romane.
24. Dupa T. Maiorescu, insirarea intamplarilor istorice in ordine cronologica nu are de a face cu nexul cauzal. La fel stau lucrurile si intr-o viziune simultaneista asupra faptelor istorice: “A incercat italianul Vico (Scienza Nuova) si englezul Buckle (Istoria civilizatiunii in Englitera) sa gaseasca cel putin cateva legi istorice, dupa analogia legilor din stiintele experimentale; dar aceste incercari au ramas incercari. In nici o parte a istoriei nu suntem in stare sa deducem cu siguranta o suma de intamplari particulare numai din cunostinta vreunei grupari mai generale, si nu avem nici o formula stiintifica pentru a afirma cu exactitate din ceea ce se intampla in timpul de astazi ceea ce se va intampla intr-un moment fixat al timpului de maine. Stim numai ca va fi post hoc, dar nu avem in multimea imensa a fenomenelor individuale o formula generala de nex cauzal, pentru a sti ca va fi propter hoc./ Prin urmare istoria universala nu este stiinta. Ea are marea insemnatate de a fi amintirea oarecum biografica a omenirii, a unui popor, a unui individ despre trecutul sau: insa o biografie, oricat de explicativa ar fi, poate sa fie o cunostinta de cel mai viu interes, dar nu este un sistem de stiinta.” (ibid., p. 330) Se pare ca T. Maiorescu, in general bine informat, nu a dat o prea mare atentie conceptului diltheyan de “Geisteswissenschaftes”, iar incercarile teoretice ale lui A. D. Xenopol, sincrone pe plan european, sunt tratate de sus cu ironie (istoricul iesean “se vede incurcat in formularea unei pretinse legi istorice”, considera criticul in nota din 1908 la articolul Literatura romana si strainatatea). E drept ca nu era de asteptat ca bine cunoscuta controversa Erklären – Verstehen sa-si gaseasca locul, pe la 1890 – 1900, intr-un tratat de logica elementara (pentru lamurirea problemei cf. Georg Henrik von Wright, Explanation and under standing, Cornell University Press, 1971; ed. rom. Explicatie si intelgere, nota introductiva de Mircea Flonta, trad. de Mihai D. Vasile, Editura Humanitas, Bucuresti, 1995)
25. Ibid., pp. 182 – 183.
26. Titu Maiorescu, Scrieri din tinerete (1858 – 1862), ed. ingr., pref. si note de Simion Ghita, traducerea textelor: Alex. Ionescu, Radu Stoichita, Ion Herdan, Tudor Vianu, I. E. Toroutiu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 176 (cf. Consideratii filosofice pe intelesul tuturor).
27. Ibid., pp. 93 – 94. Citatele sunt din teza de doctorat Despre relatie.
28. Ibid., p. 82 (dintr-o scrisoare catre Olga Coronini-Cronberg, 8 mai 1858).
29. Simion Ghita, Titu Maiorescu. Filosof si teoretician al culturii, Editura stiintifica, Bucuresti, 1974, p. 131. Fara a deveni un hegelian ortodox, T. Maiorescu, la Berlin, isi largeste considerabil orizontul filosofic (dominat pana atunci de metafizica herbartiana). Aici vine in contact pentru prima data cu ideile lui Hegel, in ambianta de la “Societatea de filosofie” si revista Der Gedanke. Ulterior, prin Schopenhauer, se apropie din nou de Kant. Influenta istorismului si hegelianismului, peste care se suprapune conceptia evolutionista, a mai fost remarcata de Petre Pandrea (Filosofia politico-juridica a lui Simion Barnutiu, 1935), Mircea Florian (in articolul din Convorbiri literare, nr. 1 – 5, 1937) si Tudor Vianu (Influenta lui Hegel in cultura romana, 1933 si in Istoria literaturii romane moderne, 1944). Initial pentru Vianu critica formelor fara fond reprezenta “un moment al Restauratiei europene, ajunsa pe taramurile noastre dupa ce isi indeplinise rolul sau in occident”. Ulterior insa revine: restauratia era traditionalista, in timp ce Maiorescu dorea “schimbarea starilor noastre in sensul civilizatiei moderne”. Evident, E. Lovinescu absolutizase influenta teoriei evolutioniste a lui Buckle asupra criticismului maiorescian, exprimata in “teza evolutiei lente si eventual spontane” (cf. Istoria civilizatiei romane moderne, 1924 – 1925).
30. Titu Maiorescu, Critice (1866 – 1907), vol. I, Editura «Minerva», Bucuresti, 1908, p. 139.
31. Ibid., p. 147.
32. Titu Maiorescu, Scrieri din tinerete (1858 – 1862), ed. cit., p. 239.
33. Serban Cioculescu, Tudor Vianu, Vladimir Streinu, Istoria literaturii romane moderne, ed. cit., p.
34. Simion Ghita, op. cit., p. 119 si urm.
35. Titu Maiorescu, Scrieri din tinerete (1858 – 1862), ed. cit., p. 183 si urm.
36. Ibid., p. 310.
37. Ibid., pp. 176 – 177.
38. Titu Maiorescu, Critice (1866 – 1907), ed. cit., vol. I, pp. 25 – 26.
39. Cf. Vladimir Streinu, op. cit., in special capitolul VI: Titu Maiorescu si E. Poe, pp. 99 – 123.
40. Titu Maiorescu, op. cit., p. 61.
41. Titu Maiorescu, op. cit., vol. III, p. 54.
42. Ibid., p. 62.
43. Ibid., p. 66.
44. Ibid., p. 90.
45. Ibid., p. 91.
46. O evaluare corecta a contributiei lui Gherea se va realiza mai tarziu prin lucrarile lui Z. Ornea si mai ales prin excelentul studiu al lui Mircea Iorgulescu….
47. E. Lovinescu, T. Maiorescu, I (1840 – 1876), ed. cit., pp. 245 – 249; cf. ibid., pp. 337 – 339.
48. Ibid., p. 245.
49. E. Lovinescu, T. Maiorescu, II (1876 – 1917), ed. cit., p. 243.
50. G. Calinescu, Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Bucuresti, Fundatia pentru Litertaura si Arta “Regele Carol II”, 1941, p.
51. Vl. Streinu, op. cit., p. 88 si urm. Iata si o definitie a “criticului exemplar” care a fost T. Maiorescu: “Numim «exemplar» pe criticul neabatut de la exercitiul bunului gust si al dreptei judecati de nici o imprejurare subiectiva. Vocatia critica se declara chiar in putinta acelei libertati contrazisa in ascuns, dar totusi necontrariata in aparenta, fiind de aceea un triumf continuu asupra pornirilor personale.” (ibid., p. 94)
52. Nicolae Manolescu, Contradictia lui Maiorescu, Bucuresti, Editura Cartea Romaneasca, 1970, p. 188 si urm.
53. Ibid., p. 205.
54. Titu Maiorescu, Critice I, ed. cit., p. 162.
55. Titu Maiorescu, Critice III, ed. cit., p. 147.
56. Titu Maiorescu, Insemnari zilnice, vol. II (1881 – 1886), publicate cu o introducere, note, facsimile si portrete de I. Radulescu-Pogoneanu, Ed. Socec, Bucuresti, 1939, p. 127.
57. E. Lovinescu, ibid., pp. 218 – 219.
58. Titu Maiorescu, op. cit., pp. 252 – 253.
59. Ibid., p. 259.
60. Ibid., pp. 271 – 274.
61. E. Lovinescu, T. Maiorescu si posteritatea lui critica, Casa Scoalelor, Bucuresti, 1943, p. 384.
62. Manifestul a fost publicat la 13 mai 1943, in cotidianul Viata, director Liviu Rebreanu. Textul propriu-zis e o scrisoare omagiala catre E. Lovinescu, in care tinerii cerchisti vedeau “un adevarat model de generatie”. Prin aceasta ei se incadrau in a patra generatie intelectuala postmaioresciana (largind – evident - conceptul de “generatie critica”).
|
