MODELE DE INTERPRETARE IN SPATIUL MODERNITATII LITERARE ROMANESTI SI UNIVERSALE

VALENTE SPECIFIC HISPANOAMERICANE ALE CANONULUI OCCIDENTAL DIN SEC. XX

(Canonul occidental vine in America pe caravelele lui Columb; metisajul/intrepatrunderea rodnica a acestuia cu mostenirea indigena culmineaza in s. XX cu cele doua - si probabil nu ultimele -

boom-uri ale literaturii hispanoamericane;

Spania: curea de transmisie intre Europa si America Latina,

dar si primul beneficiar al innoirilor nascute la Sud de Río Grande)

Reflectarea patetica a valorilor umane. Majoritatea autorilor hispanoamericani isi definesc operele drept instrumente de lupta. De la vehementa lui Bartolomé de las Casas, trecand prin succesiunea tumultoasa a faptelor de vitejie ce alcatuiesc istoria subcontinentului, pana la scriitorii contemporani, chiar si cei mai interesati de experimente, toti si-au considerat operele instrumente in vederea afirmarii omului.

c. Aspiratia de perfectionare a conditiei umane e vizibila in cele mai diverse forme, in functie de epoci: in Baroc - reflectii etice moralizatoare; in Neoclasicism - aspiratii umanitare si progresiste; in Romantism (epoca razboaielor civile) - patosul libertatii si dorul dreptatii. In Modernism - protestul si revolta "de los de abajo/a celor de jos". In marea lor majoritate, scriitorii hispanoamericani au ambitionat sa transforme omul. Perspectiva acestei literaturi se deschide spre viitor, cu speranta fericirii.

d. Primatul poeziei. In literatura hispanoamericana, ea se datoreaza trairii pasionale si depline, care se cere cu nerabdare exprimata intr-o lirica exploziva, necompatibila in aceeasi masura cu romanul si teatrul. Dar a doua jumatate a s. XX a schimbat aceasta abordare, dand castig de cauza mai ales romanului (care ofera posibilitatea de a prezenta fapte si necesita concentrarea mentala si sobrietatea limbajului).

Cum era si firesc, Descoperirea, explorarea, cucerirea si colonizarea Americii, care au avut loc in cursul domniilor Regilor Catolici (1474-1504) si a lui Carlos Quintul (1516-1556), poarta pecetea tendintelor culturale ale epocii: Prima Renastere din Spania, si sunt marcate de genuri arhaizante, cu aparente medievale (cronici, teatru misionar), de importul de idei (erasmismul) si forme europene (poezia italienizanta, adusa in Spania de Boscán d'Almogáver si Garcilaso de la Vega).

Prima Renastere spaniola lanseaza in literatura importul de forme si idei, mai ales din Italia. Aceasta este literatura pe care o aduc in lumea noua Conquistadorii si misionarii catolici - pe caravele, dar si in mintile lor. Fireste, pana incep sa vina chiar scriitorii. Si pana ce acestia incep sa scrie in America, continuand liniile culturale dominante in Spania.

In America, erasmistii au fost cazuri izolate. In general, in prima etapa a colonizarii, productiile cultural-literare par sa aiba, la prima vedere, un aer medieval. Intradevar, cartile care circulau si se tipareau erau, in majoritate, ecleziastice si educative. Dar, dandu-le deoparte pe cele scrise in limbi indigene si latina, subliniem ca doua sunt genurile - e drept, cu aer medieval - ce dau dovezi de forta creatoare la contactul cu noile realitati americane: cronica si teatrul.

In Lumea Noua, Cucerirea, amestec de abuzuri si exagerari, de incalcari violente ale drepturilor omului, dar si de fapte eroice, are doua imagini:

a. Legenda neagra (protestanta), care staruie asupra crimelor comise de conquistadori.

b. Legenda roz (catolica), care ii prezinta pe conquistadori ca pe niste cruciati in serviciul crestinismului.

Dar Cucerirea si colonizarea Americii, deosebit de complexe, sunt greu de judecat: oricum, ele nu-s ce-a lasat nici legenda neagra, plina de monstri, nici legenda imaculata, invadata de sfinti. In jurnalul sau, Cristofor Columb introduce primele ecouri poetice (descrierea idilica a indigenilor, datorata modului renascentist de a concepe Varsta de Aur) si insista asupra peisajelor deosebite si a nobletii aborigenilor.

Cucerirea si colonizarea Americii au fost, inainte de toate, impactul violent dintre doua civilizatii. Nu putem afirma ca spaniolii n-au incercat sa-i inteleaga pe indigeni, si oricum, au facut-o mai mult decat oricine. Calugarii sositi din Europa au imbinat curiozitatea intelectuala cu stradaniile in vederea catehizarii si crestinarii lor. Inainte de a face acest urias efort, s-au "indianizat" ei insisi: au inceput sa invete limbi indigene; au alcatuit gramatici si vocabulare; au scris in limbi aborigene; au inceput sa admire culturile neeuropene, trecutul indigen: obiceiuri, moravuri, traditii etc., ei fiind cei care, mai apoi, le-au facut cunoscute Europei. Din nefericire, despre contactul europenilor cu amerindienii n-au ramas decat impresiile primilor.

Dar Coroana cerea inca din 1550 ca invatamantul sa se faca in limba spaniola: "esas gentes sean enseñadas en nuestra lengua castellana y que tomen nuestra policía y buenas costumbres / acesti oameni trebuie invatati in limba noastra, spaniola, politetea si bunele noastre moravuri". Fireste, totul era la bunul plac al conquistadorilor.

Impreuna cu conquistadorii-pícaros au venit, insa, in America si conquistadorii-cavaleri ratacitori. Desigur, stim ca romanele cavaleresti isi pierdeau treptat puterea de fascinatie, si ca Cervantes si-a rad de ele in splendidul exercitiu de critica literara care a fost Don Quijote. Unii dintre conquistadori ii si semanau Cavalerului Tristei Figuri, sovaind bezmetic intre realitate si fantezie, fiind in stare si de cruzime si de daruire.

Pe de alta parte, metisajul dintre elementele amerindiene si spaniole in teatru a produs un gen dramatic original: acesta pare o reintoarcere la reprezentatiile medievale doar prin comparatie cu progresele facute in Spania de teatrul renascentist, dar pentru realitatile americane a fost innoitor si deschis. Publicul indian lua parte la spectacole cu dansuri si simulacre, dar entuziasmul a fost de scurta durata, iar reprezentatii au disparut la mijlocul s. XVI, odata cu incercarile Bisericii de a le lipsi de profanitatea initiala.

Alte activitati, insa, nu intotdeauna literare, au pus accentul pe elementele renascentiste. Pe de alta parte, serie de mituri, nascute si dezvoltate in Spania in decursul veacurilor, au ajuns si in lumea noua: paradisul, fantana tineretii, cele sapte orase fermecate, cele unsprezece mii de fecioare, gigantii, pigmeii, dragonii, copiii cu parul carunt, barbatii cu coada, femeile cu barba, monstrii fara cap, cu ochii pe pantece ori pe piept etc. Rupti de traditiile nationale, in unii dintre calatorii spanioli s-a trezit curiozitatea intelectuala fata de ciudata realitate unde nimerisera.

Colonizarea a continuat si sub domnia lui Felipe II (1556-1558). Puterea imperiala spaniola ceda, si cucerirea incepea sa-si piarda din vitalitate, dar nu si din stralucire. Estimp, institutiile se consolidau. In plan cultural, avansau a doua Renastere si Contrareforma.

Cronicile se versifica. Poezia traditionala coexista cu cea italienizanta. Teatrul il copiaza pe cel european.

In colonii, literatura traia din mari imprumuturi. Cartile de fictiune circulau de zor prin America: poeti latini, italieni si spanioli; romane cavaleresti, pastoresti, picaresti, sentimentale; comedii; scrieri erasmizante; istorii, legende, alegorii etc. Cu toate acestea, literatura metropolitana nu dadea nastere aici unei literaturi coloniale de aceeasi vigoare.

Primii scriitori nascuti in America apartineau pamantului american, erau creoli ori metisi, aveau deja viziunea a doua lumi istorice si experienta noii lumi, pe care Europa n-o cunostea: o societate de tip occidental, dar cu vii traditii indigene. Scriind in propriile lor limbi, unii dintre ei s-au rupt de acea experienta, altii au scris in spaniola, protestand ori aratandu-si iubirea fata de propriile lor traditii.

Iata cea mai simpla periodizare a literaturii hispanoamericane: Pana la 1600: Renasterea; 1600-1700: Barocul; 1680-1830: Neoclasicismul; Dupa 1830: Romantismul.

Cel mai stralucit dintre scriitorii metisi este, fara nici o indoiala umanistul GÓMEZ SUÁREZ DE FIGUEROA, cunoscut ca INCA GARCILASO DE LA VEGA (Cuzco, Perú, 1539-Córdoba, Spania, 1616), fiul nelegitim al unui nobil conquistador si al printesei amerindiene Isabel Chimpo Ocllo, fiica suveranului incas Huallpa Túpac. De altfel, in 1560, la varsta de 21 de ani, a plecat definitiv in Spania, pentru a imbratisa cariera armelor. Iar in 1590, s-a retras la Córdoba.

Dinspre partea tatalui, Inca apartinea unei familii ilustre in istoria literelor. Asa se face ca, atras de spiritul renascentist al ordinii si armoniei, a tradus in spaniola Dialoghi di amore, de neoplatonicul León Hebreo (1590).

Prima sa lucrare istorica este Historia de la Florida y jornada que a ella hizo el gobernador Hernando de Soto (1605), cunoscuta sub numele de Florida lui Inca.

Fuziunea mentala a tuturor lumilor rasiale pe care le-a cunoscut este punctul de plecare al acestei opere literare, unde se simt propriul sau gust literar si influente din istoricii greco-latini si renascentisti pe care ii citise. Urmand modelele oferite de acestia, Inca si-a propus sa pastreze vie amintirea faptelor eroice, sa scrie adevarul, sa-si delecteze cititorii cu mijloacele artistice folosite, facand din istorie o "maestra de la vida / dascal al vietii".

Inca sugereaza elegant trasaturile psihologice ale personajelor, isi impodobeste povestirea, in stil clasic, cu predici imaginare si, convins de demnitatea fanteziei, incearca sa se apropie cat mai mult de adevar, fugind cat mai departe de minciuna.

Deoarece umanistii Renasterii considerau ca romanele cavaleresti erau mincinoase, Inca se arata dusmanul lor si adeptul celor unde elementele romanesti se impleteau cu istoria. Dar in Florida apar episoade aidoma celor din romanturile bizantine, italiene si cavaleresti si e vadita influenta poemelor epice ale lui Ariosto, Boiardo si Alonso de Ercilla ; aventurile lui imaginare - naufragii, ciocniri, batalii indarjite, lupta eroului cu o intreaga oaste, orase stranii, petreceri galante, furtuni si nenorociri, tezaure, regine, palate si nenumarate scene care, intr-un fals decor feudal, ii prezinta pe indieni ca pe niste "nobles salvajes / nobili salbatici", dotati cu sentimentul european al onoarei (honor/honra).

Capodopera sa si prima istorie a tarii lui, Perú, este Comentarios reales (Comentarii regale, a caror prima parte s-a publicat in 1609). A doua parte a acestei opere, tiparita postum, se intituleaza Historia general del Perú (Istoria generala a P., 1617). Aici afirma inca de la inceput ca a scris si pentru indieni si pentru spanioli "porque de ambas naciones tengo prendas / fiindca sunt legat de ambele natiuni", si adauga: "decir que escribo encarecidamente por loar la nación, porque soy indio, cierto es engaño / a spune ca scriu din tot sufletul pentru a-mi lauda natiunea, caci sunt indian, e o adevarata minciuna".

In lucrare, istoriografia e verosimila. Cercetari de la mijlocul s. XX ii confirma spusele despre cuceririle incasilor, ca si exactitatea geografica si istorica. Inca Garcilaso de la Vega citea istoriografie renascentista romantata si acorda o mare importanta legendelor. Ca umanist, proiecta asupra culturii incase asipratia, foarte renascentista, de a afla Evul de Aur, dar nu dispretuia deloc realitatea peruana.

Inca idealiza regatul incas, ca si umanistii spanioli. Coordonatele teoretice ale operei - tema razboiului just si evanghelizarea/catehizarea - l-au facut sa considere ca atat cucerirea cat si colonizarea Americii au fost fapte pozitive; avea o conceptie de viata crestina si o atitudine stoica si usor fatalista, de sorginte amerindiana. Dar tristetea sa, ce se revarsa in a doua parte a Comentariilor, e legata de conceptia despre istorie, pe care o vedea ca pe ceva tragic. Staruind asupra conditiei proprii, de metis, nu se simtea incorsetat de elementul rasial, iar dezamagirile (desengaños) pe care le resimtea ne apar aidoma celor traite, atat de intens mai ales in Baroc, de orice spaniol din epoca.

Inca Garcilaso de la Vega ovestea cu placere, prezentand succesiv toate detaliile; pendula intre limba simpla si cea complicata, urmand exemplul cronicarilor pe care ii citea, iar proza lui, logica si limpede, ni-l arata ca pe un scriitor care domina - bilingv si bicultural - un bogat peisaj intelectual.

Importanta artistica a Comentariilor pe care le-a scris rezida tocmai in interesul personal pe care l-a simtit, de a atrage atentia asupra conditiei lui privilegiate de metis indo-european. Iar cunoasterea publicului spaniol, caruia i se adresa, ca si nevoia de a face inteleasa lumea noua, l-au determinat sa transmute neintrerupt si deosebit de atragator categoriile amerindiene in categorii europene.