Vasile Voiculescu-proza scurta

Vasile Voiculescu-proza scurta

Activitate literara

1912- debuteaza in numarul 3 din martie al revistei “Convorbiri literare” cu poezia Dorul. Face parte din cercul “Convorbiri literare” unde mai publica”mici bucati imitatii dupa Heine”

1916-debutul in volum, la 32 de ani: Poezii, Editura Poporul,96 de p..Tirajul de 600 de exemplare a disparut apoape in intregime in timpul ocupatiei germane, intr-un incendiu din locuinta sa de la Buftea.

1918-Volumul Din Tara Zimbrului. Poezii de razboi.Barlad.

1920-Premiul de poezie al Academiei Romane pentru vol. Din Tara zimbrului.

1926-Decorat cu ordinal “Steaua Romaniei” si cu “Rasplata muncii pentru invatamant’

1936-Devine membru al Societatii Autorilor Dramatici Romani

1941-primeste Premiul National de poezie

1947-Incepe scrierea povestirilor.

Mai-La concursul revistei “Provincia” din Turnul-Severin, juriul ii premiaza cu premiul III povestirea Capul de Zimbru.Va fi singurul text publicat de V.Voiculescu dupa 1945.Pana la sfarsitul vietii va refuza sa colaboreze in orice fel cu regimul, nepublicand nimic. Intreaga sa opera in proza, precum si versurile vor fi publicate postum.

1958,noaptea de 4-5 august este arestat si condamnat la 4 ani de temnita grea si degradare civila cu confiscarea totala a averii personale.

1962-Este eliberat din inchisoare grav bolnav.este internat iar in urma tratamentului cu kanamicina surzeste.

1963-In noaptea de 25-26 aprilie inceteaza din viata.

1964.Incepe destinul postum al operei. Incep sa apara lucrari in versuri, in proza, dramatice, in revistele ”Steaua”, “Tribuna”, “Romania literara”, “Orizont”, “ Viata romaneasca”,”Cronica”.

Cat si volumul “Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de V.Voiculescu.”

1970-Zahei Orbul

1982-Capul de Zimbru

1984-Iubire magica

Pana in anul 1947, Vasile Voiculescu era cunoscut drept unul dintre cei mai importanti poeti romani, de tip traditionalist si profund religios, si drept unul dintre dramaturgii expresionisti cu un mare succes in epoca. Dupa 1946 se retrage din toate activitatile publice isi dedica intreg timpul literaturii, atat in sensul de lecturi efectuate, cat si traduceri si compozitii proprii. In intimitatea caminului Vasile Voiculescu gaseste forta interioara de a se reinventa spiritual, de a incepe si continua o activitate literara originala; concepand o serie de povestiri si un roman(Zahei Orbul.)

Aparitia Povestirilor, in doua volume (1966), prefatate de un important studiu al lui Valdimir Streinu, apoi cu un sumar sporit, in “Biblioteca pentru toti”(Minerva 1972) au creat o mare surpriza pentru cititori cat si pentru intreaga literatura romana. Ele au fost scrise dupa al doilea razboi mondial, majoritatea intre 1946-1949. Ultimele datate (Ciobanila, Ispitele parintelui Evtichie) sunt din 1957. ”Materia lor epica este veche (operatii magice, scene de vanatoare si de pescuit, moravuri calugaresti) ca si stilul direct si colorat, lipsit de complexitate si psihologie moderna.”( Simion, Eugen,)

Fantasticul

Atunci cand critica literara vorbeste despre fantasticul voiculescian se folosesc termini ca fabulos, senzational deoarece intamplarile prezentate ca adevarate sunt implinite cu ajutorul unor fapturi si mijloace supranaturale- vrajitoare, magicieni, solomonari, transe hipnotice, fenomene telepatice.

Elementul de coeziune il asigura predilectia lui Voiculescu pentru fondul patriarhal alcatuit din legi stravechi, dorinta de a conserva satul mitic, unde s-a “nascut vesnicia”(L.Blaga, Sufletul satului) spatiu ce incearca sa supravietuiasca in plina modernitate.

Deci, tema centrala a prozelor voiculesciene pare a fi disparitia lumii magice, pentru care propune o intoarece in trecut, punct de legatura cu Sadoveanu, o recuperare a sacralitatii in spatiul profan. Realitatea mitica nu este privita din exterior, ci este traita, din interior, de catre eroi ca Amin, Aliman.

In prozele voiculesciene, mitul este”canava sau cadru e punctul de plecare intr-o povestire arhaica, dar cu simbolistica fundamentala”(Virgil Ardeleanu, reproducere dupa vol. Proza poetilor, In Vasile voiculescu interpretata de…, antologie, prefata, table chronologic, bibliografie critica selective de Rodica Pandele, ed.Eminescu, Bucuresti,1981,p.178) Tot criticul este de parere ca mitul devine”un simplu procedeu artistic: metafora, simbol, alegorie sau forma epica pentru analiza psihologica”de aici avertismentul ca nu trebuie sa exageram latura mitica a scriitorului, fat de care, el insusi deseori are o tendinta demitizatoare. Un exemplu edificator in acest sens este atitudinea naratorului si a personajelor din Iubire magica, unde firul relatarii este interupt de aprecieri ca “Vraja? E destul ca printr-o practica oarecare-si aici e framecul-pe lungimea de unda a vibratieie tale, sa se adapteze unda altei vointe, rea sau binefacatoare, pentru ca vraja sa se inscauneze.Ce e la urma urmei hipnotismul?Sugestia?O lupta intre vibratiile a doua vointe adversare” Ele cauzeaza atat fantasticului, dar si calitatii operei, prin explicatiile cvasistiintifice si, de fapt, inutile in firul epic.

Forme ale mitului in starea sa de gratie, nedegradata in eresuri, legende, superstitii, nu intalnim la Vasile Voiculescu, dar revigorarea arhetipurilor este o coordonata a fantasticului mitic ce-l apropie pe scriitor de Mircea Eliade. Intentia autorului Lostritei sau Pescarului Amin este de a genera mituri mai ales de factura totemica, ododemul sau totemul(in limba indienilor ginta sa si reprezentand un animal, planta obiect sacru pe care acestia le considerau stramosii lor, protectori ai gintii).Totemul este obiectul unei interdictii, pentru ca este element al sacrului, al lumii originare sau chiar de dinaintea ei, de aceea e considerat tabu iar nerespectarea lui poate provoca nenorociri. Totodata, se afla in legatura cu o forma incipienta de act religios, deci se afla in legatura intima cu sacrul, cu mitul. Pescarul Amin este elocventa in acest sens,cuprinzand si pescuitul ca tip consacrat de ritual magic.Totemul este morunul numit de prozator”arhanghelul apelor”, in termenii lui Eliade messagerul, cel care aduce semnul. Ca tehnica de utilizare a fantasticului, Voiculescu prefera ambiguitatea. In acest sens, prologul si epilogul sunt foarte importante. Cel dintai are ca functie estetica pe aceea de a genera atmosfera stranie, de a incita imaginatia cititorului, pregatindu-l pentru evenimentul insolit, in derularea caruia se impletesc elemente totemice si magice intr-o ambiguitate ce nu permite dezvaluirea tainei. Epilogul este voit ambiguizant,prin intrebarea retortica:”Amin nu putu sau nu mai vru sa aiba timp?”ea amintind si de Eminescu in Sarmanul Dionis.

Dincolo de acest procedeu trebuie observat modul cum se recupereaza sacrul.In frunte cu morunul eroul conduce alaiul de pesti, deci prin moarte se reintra intr-o alta coordonata mitica. La fel ca si Aliman, care se ineaca pentru profan, dar recupereaza edenul originar pentru sacru, Amin piere in mod voluntar dintr-un refuz dublu: de a trai prozaic o existenta golita de semnificatii si de a salva de profanare totemul.

Tot in Pescarul Amin si Lostrita remarcam orgoliul omului de a supune natura, ce este tot o reminescenta a mentalitatii arhaice. Amin simte ca si eroul lui Eminescu, Dionis-Dan, ca a devenit stapanul universului, cu deosebire ca nu ajunge sa gandeasca blasfemia, asemeni lui Lucifer, din prea multa vanitate. Amin simte ca a devenit”insasi urzeala obsteasca, intregul sobor al stravechimii”

O alta componenta originala a fantasticului voiculescian este ceea ce Elena Zaharia-Filipas in Introducere in opera lui Vasile Voiculescu, Editura Minerva, Bucuresti, 1980,p.130 numeste “tema contemplarii” sau”tema privirii.” Amin contempla si intra in apa, progresiv, apa fiind si simbolul subconstientului, coborarea in ea echivaland cu o coborare in propriul eu.

O alta tema este aceea a iesirii din timp si spatiu.

In proza voiculesciana descoperim o placere sadoveniana de a descrie peisaje. Padurea, muntele, acvaticul sunt spatii ale mitului, unde se pastreaza tiparele arhaice, realitatea nealterata de profan, de istorie, spatii unde spiritul contemplatorului se deschide spre sacru. Astfel apare la Voiculescu iesirea din timp si spatiu, ceea ce incearca povestitorul sa comunice, fiind acel sentiment acut al timpului fabulos, opus timpului istoric.

Vanatoarea este activitatea vitala si primordiala, echivaland cu ritualurile. Vanatoarea este element de legatura intre povestitor si lumea povestirilor sale: “Subtiat de civilizatie si confort, s-a pastrat o particica din structura launtrica a vechiului vanator care vedea in confruntarea omului cu animalul semnul vitalitatii rasei umane. Prin vanatoare, ca si prin povestirile despre vanatori, pescari, intelectualii lui Voiculescu intretin viu focul sacru al vitalitatii umane, ca un ideal compensator al omului modern fata de instrainarea proprie fata de esenta sa naturala.”Elena Zaharia-Filipas.

Elocvente in acest sens sunt Pescarul Amin, Ultimul Berevoi, un caz aparte fiind Caprioara din vis, unde se remarca si elemente ale mitului Dianei(Artemis in mitologia greaca), zeita vanatorii. In Caprioara din vis, legendarul livresc domina dar descoperim tema in discutie, a iesirii din timpul concret. Prezentul si cronosul legendar intra in contact sub forma reminiscentelor ancestrale, dar faptul ca descoperim intrarea eroului in coma scade din intensitatea fantastica, naratorul oferind cheia”revelatiei”, o explicatie patologica a acestei viziuni despre originea artei.

Mult mai elocventa este Lostrita, care armonizeaza regresiunea in timp si spatiu cu erosul, o alta tema recurenta in proza autorului. Aici observam legatura vanatoare –eros, mult mai subtil tratata fata de Caprioara din vis, intruchipata in aparitia insolita a pestelui. Elena Zaharia Filipas considera ca ar putea fi vorba, desigur de: ” o apropiere pe linia instinctelor fundamentale ale barbatului care vede in vanatoare, ca si in dragoste un act de cucerire, de luare in stapanire a naturii, dar precizeaza ca:”in vanatoare si dragoste, eroul voiculescian se cauta pe sine, isi cauta in propriul suflet insetat de un ideal ancestral al vitalitatii si frumusetii.”

Ca atare iubire este initiere, dar eroii acestor proze nu se lasa furati de sentimente, nu se indragostesc propriu-zis, autorul fiind mai putin interesat de acest aspect in proza. In poezie formula iubirii este deosebita, un instinct erotic dublat de o traire intensa. In proza, intalnim manifestari mai prozaice. De pilda, Luparul isi calatogheaza sotia ca “o tufa scorburoasa”, Amoasei are o ibovnica, padurarul Bujor are pe langa gospodarie cateva femei. Doar intelectualul isi raporteaza existenta la eros, de pilda poetul din Iubire magica, ce accepta invitatia unui prieten de a merge intr-un sat de munte, pentru a isi gasi linistea, echilibrul interior necesar creatiei, pentru ca aici sa traiasca o experienta insolita. Ca si in cazul celorlalte opera voiculesciene, naartiunea propune inca de la inceput intrarea intr-un spatiu arhaic, al practicilor magice pe care orasenii le ignora. De exemplu, unul scoate aur din apa muntelui, altul sacrifica prin rastignire un uliu pentru a-si salva gainile, practici care tensioneaza pe nou venit, dar a caror descriere are si rolul de a tensiona si pe cititor. Poetul este déjà intr-o stare febrila, pentru ca incearca sa creeze opera vietii lui, replica la Faust a lui Goethe, intentia sa fiind de a isi indrepta atentia sprea Margareta, ca factor al dramei,”o uriasa putere cosmica liberatore”cum spune eroul ce vrea ca prin acest personaj sa reprezinte imaginea eternului feminine .Asemeni Berevoiul ce doreste sa ajunga la arhetipul sau, poetul vrea ca prin Margareta sa ajunga la Eva, deci la arhetipul feminin, de unde ideea pe care o transmite opera, ca magia si creatia sunt doua ritualuri ale descoperirii sacrului, aici sub forma erosului. Iubirea propune motive ca totemul, magia, superstitia, spatii naturale arhaice. dar si visul, ceea ce il leaga de Eminescu.Visul este un ritual prin care se poate iesi din durata concreta, limitata, dovada fiind Aliman, care dupa ritualul pagan, faustic savarsit in Bistrita, “doarme adanc” dupa multe nopti de zbucium, iar adverbul anunta coborarea in strafundurile subconstientului,acolo unde si-a gasit perechea, femeia-lostrita. Somnul poate fi vazut si ca o metafora a mortii. De pilpa Amin, prin identificarea cu morunul-totem, asemeni unui erou de tragedie antica, isi gaseste ratiunea existentei, se elibereaza de profan si accepta revelatia, dar, in fapt, in Realia este mort.La fel Aliman, care intruchipreaza cu Ileana-Lostrita imaginea eternilor logodnici, sau Berevoiul ce moare odata cu lumea sa.

Comentand opera lui Voiculescu, Ion Apetroaie remarca legatura eroilor cu natura, “viziunea panteista in care omul traieste pe deplin ordinea ei, conformandu-se ritmurilor firii, dar si faptul ca atunci cand o pierde”se zbate dramatic sa o gaseasca” pentru ca autorul “are oroare de diviziunea si de degradarea naturalului”(Apetroaie, Ion, Vasile Voiculescu, Editura Minerva, Bucuresti,1957,172. Aceasta nu se realizeaza in spatiul civilizat ce indeparteaza individual de la radacinile sale ancestrale, si in cel al satului stravechi, in acea lume ce traieste din superstitie, rituri si magie, pe care unii critici o revendica din”marturia unui fond de cultura dacica si chiar arhetipala.”

Personajul fantastic

Termenul definitoriu al personajului voiculescian este vitalitatea, fiind adaptat unui mod de existenta legat de natura, un om - animal nu in sens de primitiv, ci in acela de om pur, originar, om de dinaintea scindarii fiintei umane de fiara, cel care a reusit sa-si impuna suprematia in fata naturii, prin cunoastere. Personajul voiculescian „are capacitatea de a pastra si sintetiza in memorie gesturile initiale ale stramosilor, de a unifica la nivelul unei trairi de o extraordinara tensiune etapele succesive ale vietii biologice, pana la contopirea fiintei umane cu premisele cosmice, nedefinite, ale aparitiei ei.”[1]Elena Zaharia Filipas.

Toti eroii exista in spatii arhaice diferite de exoticele locatii ale omului modern: cafenele, parcuri sau calatorii. Astfel muntele, spatiul acvatic, pesterile, padurea sunt toposuri pline de incarcatura simbolica, legate de mitul facerii lumii „spatii primordiale, uneori de o primitivitate incantatoare ”, „incremenite in vechime” dupa cum le descrie autorul, opuse cu totul civilizatiei europene sau orientale atat de des exploatate, uzitate de scrierile secolului XIX. De aceea, personajele pot fi catalogate ca arhetipuri-imagini tipar ale unei lumi disparute, misterioase, ce incearca prin eroii sai sa se salveze din fata invaziei civilizatiei moderne. Majoritatea personajelor voiculesciene daca nu sunt persoane civilizate ce fac doar o vizita unui prieten de la tara, sau vin la o partida de vanatoare in tinuturi salbatice, cel putin traiesc intr-o comunitate ce are contact cu atat de civilizatoarea lume urbana. Aceste personaje ce par din alta lume si alt timp decat cel prezent - cel al riturilor stravechi, desi nu vor sa adere la nazuintele comunitatii din care fac parte, in mod inevitabil si insesizabil pentru ei, primesc o influenta din partea civilizatiei doar prin simplul fapt ca sunt inconjurati de manifestari timide ale modernitatii urbane. Nicolae Balota vorbeste in Romanul Romanesc al secolului XX , Editura Viitorul Romanesc, 1997, p.286

despre: „Magnetismul vital, o tema privilegiata in universul acesta fictional. Este agentul dramei schitate in Sezon mort. Magnetismul acesta inseamna atractie erotica si vointa de moarte. Dar, in ultima esenta este o foame abisala. Foamea animalica a zburatoarelor, a taratoarelor si vazatoarelor din Sezon mort este doar una din formele biologice de manifestare, la nivel zoologic, a foamei existentiale.”

Important este si aspectul fizic, uneori singurul care devine avertismnet in anuntarea fantasticului, element al realizarii lui, opere reprezentative fiind: In mijlocul lupilor, Ultimul berevoi, Pescarul Amin, Schimnicul, Lostrita. Luparul, fiinta izolata si stranie, un salbatic, dar nu un monstru, traind departe de comunitatea ce-l exclude are un portret expresiv si elocvent pentru intentiile artistice ale prozatorului:” Era un batran verde, uscat, inalt si ciolanos, posomorat, dar cu privire arzatoare, parul des, cazut pe frunte si mainile latite, cu degete raschiratee ca niste labe. Chipul masliniu si prelung, spanatic, abia tarcuit pe sub falci de o zgarda de barba rara si tepoasa, avea ceva tainic, trist si vehement in el.” Epitetele din urma, dar mai ales comparatia din imaginea mainilor provoaca emotie, ca un subtil avertisment. La aceasta se adauga mirosul de salbaticiune, ce-l aproprie de vanat-lupul.

Ca si alti eroi voiculescieni, genealogia este foarte importanta, Amin face parte din neamul pescarilor, Luparul din cel de vanatori din tata in fiu, crescut intre lupi, de aceea poate le cunoaste graiul si obiceiurile, asemeni omului rudimentar care era aproape organic legat de animal, fiara, iar raportul vanator-vanat putea fi oricand reversibil. Pentru a completa profund portretul luparului, acesta este un ins cu inclinatii estetice, dovada modul cum este oranduita pestera in care vietuieste, chipuri de animale desenate de el insusi cu huma rosie, amintind de picturile preistorice.

Un alt om lup este protagonistul din Schimnicul, Sofonie, un ins inalt, paros si noduros, un om ce nu pare sfant. Ceea ce surprinde la acest personaj este personalitatea scindata, omul din exterior ce nu se impaca cu fiara din interior, un alter-ego malefic, scindare data si de faptul ca in cazul sau fiara a aluat locul sfantului, pentru ca rugile sale sunt pagane iar sihastria nu este curata nu s-a produs din dragoste de semeni ci din ura pentru ei.

Important pentru a trasa linii concrete in realizarea portretului omului –fantastic este si Berevoiul, ultimul dintr-un neam de solomonari, care va muri pentru ca sacrificiul sau conduce la realizarea vechiului rirual magic, fiind astfel eroul tragic, ce moare odata cu lumea pe care o reprezinta. Observam si tema regresiunii in timp.In Ultimul Berevoi si Pescarul Amin regresiunea este axul fantastic, eroii descoperindu-si esenta primordiala, edenul originar, inatalnesc arhetipuri esentiale neamului lor, Marele Taur al muntelui, batranul arhitaur si Ursul tragic, ce este totemul Berevoiului, asa cum pentru Amin totemul este morunul. Portretul lui Amin este elocvent, dupa omul-lup, Voiculescu propunand omul-amfibie(Amin, Aliman, Ileana):” Amin are in toata faptura lui ceva de mare amfibie. Inalt, sui, cu pieptul mare, iesit inainte si umflat pe de laturi, un piept larg cuprinzator, cu albia pantecului supta, cu brate lungi si palmele late ca niste lopecioare, cu coapse si picioarele sijderi desirate, el se scurteaza si se lungeste in apa, zvacnind ca broasca din arcurile incheieturilor de la toate madudarele.” Ca si in cazul Ilenei din Lostrita, apa se usuca pe el, este lipsit de par, iar in jurul sau se creeaza o adevarata legenda, oamenii spunand ca s-ar trage din pesti.

Omului-peste i se trezesc instincte vanatoresti, esenta sa acvatica, ignorata pana cand morunul nu este in pericol, pentru ca Amin intelege vanatoare in sens arhaic, simbolic, iar ceilalti vor dinamita balta, ceea ce echivaleaza cu o profanare, o incalcare etica a unor legi ancestrale.

In Lostrita observam motivul stimei, al sirenei, al undinei, care ia multiple forme, de la basmele populare, la cele culte. Portretul femeiii-peste este pregatit de prologul ce descrie dracul din apa, pestele naibei, astfel incat se realizeaza avertismentul, ca tehnica narativa ce-l caracterizeaza pe Voiculescu, dar se creeaza si atmosfera, tensiune fantastica, pe care naratorul o mentine cu maiestrie pana la sfarsit .Ileana, e fata numita asa de Aliman, nume simbolice, el-cel care nu si-a gasit limanul, taramul primordial, ea-fata adusa de ape, perechea lui perfecta, Ilaeana Cosanzeana din basme, amintind si de mitul Sanzienelor.

Bariera dintre regnuri este rupta:”Parul despletit pe umeri ca niste suvoaie plavite rasfirate pe o stana alba. Ochii de chihlimbar verde auriu, cu strilici albastri, erau mari ,rotunzi, dar reci ca de sticla. Si dintii, cand i-a infipt intr-o coaja de paine intinsa de Aliman, s-au descoperit albi, dar ascutiti ca la fiare.” Portretul este pregatit si de ritualul pagan prin care trece eroul amintind de Faust, cel care isi vinde sufletul diavolului. Mefisto autohton fiind solomonarul la care merge tanarul, ceea ce intareste ideea ca Ileana este creatie malefica. Ea il seduce pe Aliman, dar devine si un mistagog al flacaului, trecandu-l din contingentul ce nu-l satisface,in transcendent, calauza a lumii sacre, acvatice.

Naratiunea

Cuvantul creeaza atmosfera iar la Vasile Voiculescu acest lucru se datoreaza naratorului si personajelor ce au aceasta placere de a vorbi asemenea eroilor lui Sadoveanu si de a seduce prin cuvant asemenea Seherezadei al carei erotism feminin este sustinut si de abilitatea de a fascina prin cuvant, salvandu-se astfel de la moarte. Cuvantul reface ordinea primordiala, este semnul armoniei, al impreunarii opuselor iar puterea lui se rasfrange si asupra cititorului ca destinatar al mesajului artistic, acesta ramanand fascinat chiar si dupa incheierea povestii. Ca atare, naratorul are un rol esential, el initiaza intrarea in universul fictional, mentine atmosfera epica. La randul lor personajele pot deveni naratori detinand arta de : “ a zice” Observam doua tipuri de naratori in operele sale, unul specific povestirii in rama, implicat, actorial ca in Sezon mort, Iubire magica, In mijlocul lupilor, Capul de zimbru, Behaviorism, Caprioara din vis, si unul mult mai obiectiv precum instantele auctoriale din Lostrita, Pescarul Amin, Taina gorunului, Chef la manastire. In cazul primei tipologii mult mai complexe datorita tehnicii narative, povestitorul creeaza un context in care apare cu recurenta motivul grupului de prieteni care se intalnesc si relateaza intamplari senzationale.

Toti naratorii prozei voiculesciane sunt oameni cultivati: medici, ofiteri, avocati, sculptori, scriitori, iar acest statut ii face sa fie fascinati de tot ceea ce tine de nefiresc, senzational, de inexplicabil care simultan apartine lumii arhaice ce inchisteaza taine misterioase detinute si practicate doar de batranii intelepti ai satului voiculescian de unde si substratul fantastic pe care il regasim in toate prozele autorului Discutand despre naratorii lui Voiculescu in Proza si reflexivitate,Bucuresti,1977, criticul Cornel Ungureanu afirma: “ Povestirea propriu-zisa sau nuvela reprezinta un citat, un discurs al unuia dintre convorbitori, un moment al unui decameron sau heptameron nesistematizat. Cei ce povesteau la Hanu Ancutei erau purtatori de folclor, povestitorii lui Voiculescu sint intelectuali, relatand intamplari ale stiintei lor ajunse in impas.”

Proza fantastica a lui Vasile Voiculescu este un univers livresc in care mitul este punctul cheie, axa pe care se brodeaza o lume, motivatia fiind dorinta de a descoperi si intelege sensul authentic si profund al vietii.