Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































Macazul

Carti












ALTE DOCUMENTE

CAPITOLUL XXIX
Vladimir BRILINSCHI - DACII CA MASURA DE ONOARE A ROMANIEI
OCHI-NEBUN MOODY
NEBUNIA DOMNULUI CROUCH
Schita cartii - LUCA de J. Vernon McGee
PESTERA - HARRY POTTER SI PRINTUL SEMIPUR
DESPRE IDEILE LUI SCHILLER IN PROBLEMA TIPURILOR
THOMAS MORUS - STUDIU BIOGRAFIC
GROAZNICA AMINTIRE A LUI PLESNEALA
LUNA LOVEGOOD


Macazul

Evocând acei ani, ar fi corect sa povestesc mai ales despre viata mea profesionala, despre familia mea si despre înclinatiile mele, pentru ca noile experiente si evolutii n-au avut decât un rol secundar în gândurile mele. Eram înainte de toate arhitect.




Ca detinator al unui automobil, am devenit membru al proaspat înfiintatului NSKK* si, pentru ca era vorba de o organi­zatie noua, am devenit totodata conducator al sectiei Wannsee, unde domiciliam. Totusi, la început paream departe de a ma angaja într-o activitate politica serioasa pe linie de partid, în sectia Wannsee eram, de altminteri, singurul posesor de automobil, ceilalti de-abia punându-si problema sa-si procure unul în caz ca va avea loc "revolutia" la care visau. Pâna atunci, se interesau unde, în bogata suburbie de vile, s-ar gasi niste masini potrivite pentru ziua X.

Având aceasta functie, trebuia sa trec uneori pe la "directia cercului Vest" condusa de Karl Hanke, un simplu, dar inteligent si energic ajutor de morar. Acesta tocmai închiriase în elegantul Grunewald o vila pentru viitorul sediu al organizatiei sale. Caci, dupa succesul electoral din 14 septembrie 1930, partidul, devenit puternic, se straduia sa-si dovedeasca onorabilitatea. M-a rugat sa-i aranjez vila, fireste fara bani.

Ne-am sfatuit cu privire la tapet, perdele si culori: tânarul Kreisleiter a ales, la propunerea mea, tapete produse de Bauhaus,

<nota>

* Initiale pentru denumirea germana a Corpului soferilor National-Socia-' listi (Nationalsozialistisches Kraftfahrerkorps) (n.t.).

</nota>


desi îi atrasesem atentia ca acestea sunt tapete "comuniste". Dar a trecut peste precizarea mea cu gestul celui care stie ce face: "Noi luam ce este mai bun, chiar când asta vine de la comunisti." El exprima astfel ceea ce Hitler si Statul sau Major faceau de ani de zile: luau, indiferent de ideologie, de oriunde, tot ce promitea succes, si chiar problemele ideologice erau abordate în functie de efectul lor asupra alegatorului.

Am pus sa se zugraveasca vestibulul în rosu-aprins si birou­rile într-un galben-intens cu care perdelele rosii faceau un contrast izbitor. Aceasta eliberare a unui îndelung reprimat elan arhitec­tonic prin care, desigur, voiam sa manifest spirit revolutionar nu a primit însa decât o aprobare cu jumatate de gura.

La începutul lui 1932, salariile asistentilor au fost reduse. Slaba contributie la echilibrarea bugetului, umflat la maximum, al statului prusac! Nu se aveau în vedere constructii mai mari, situatia economica fiind disperata. Trei ani de activitate ca asis­tenti ne ajungeau. Am decis, împreuna cu sotia mea, sa renunt la posml de asistent pe lânga Tessenow si sa ne mutam la Mannheim. Asigurat financiar prin administrarea caselor ce se aflau în posesia familiei, voiam ca, de-acum, sa-mi iau în serios meseria de arhi­tect în care, deocamdata, obtinusem rezultate mediocre. Ca "arhitect independent" am trimis, asadar, nenumarate scrisori la întreprinderile din împrejurimi si la prietenii de afaceri ai 929c211j tatalui meu. însa, fireste, am cautat zadarnic un client dispus sa porneasca la drum cu un arhitect de douazeci si sase de ani. Caci, pe-atunci, nici macar arhitectii stabiliti de mult în Mannheim nu aveau comenzi. Prin participarea la câteva concursuri am cautat sa trezesc un oarecare interes, dar dincolo de niste premii trei n-am trecut. Transformarea unui magazin ce se afla într-un imobil al familiei a ramas astfel unica mea activitate de arhitect, în anii aceia de restriste.

în partid domnea o atmosfera molcoma, ca la noi în Baden. Dupa Berlin si agitata viata de militant în care fusesem atras încetul cu încetul, la Mannheim aveam impresia ca ma aflu într-o asociatie de jucatori de popice. Aici nu exista nici un NSKK, asa


ca de la Berlin am fost transferat la sectia motorizata SS. Credeam atunci ca am fost transferat ca membru activ, dar se pare ca numai ca oaspete, pentru ca, în 1942, vrând sa-mi reînnoiesc calitatea de membru, am constatat ca nu figurasem în evidentele acestei organizatii.

Când au început pregatirile pentru alegerile din 31 iulie 1932, ne-am dus, eu si sotia mea, la Berlin ca sa simtim ceva din febra electorala si, pe cât posibil, sa dam o mâna de ajutor. Absenta persistenta de perspective profesionale dusese la cresterea consi-derabila a interesului meu pentru politica, sau pentru ceea ce credeam eu a fi politica. Voiam sa contribui si eu la victoria lui Hitler în alegeri. Fusese vorba, ce-i drept, numai de o întrerupere de câteva zile, pentru ca de la Berlin intentionam sa ne continuam drumul si sa întreprindem, asa cum proiectaseram cu mult timp înainte, o excursie cu barca plianta pe lacurile Prusiei Orientale.

L-am informat pe Will Nagel, seful NSKK al cercului Vest, ca am sosit cu masina la Berlin si mi s-a dat sarcina sa duc mesaje pe la cele mai diverse organizatii ale partidului. Când aceste misiuni ma obligau sa strabat cartierele dominate de "rosii", nu rareori mi se întâmpla sa ma treaca fiorii, în subsoluri, ce semanau mai mult cu niste vizuini, se adaposteau mici grupe national-so-cialiste care duceau o viata de animale haituite. La fel stateau lucrurile si cu avanposturile taberei comuniste din zonele domi­nate de nazisti. Nu pot sa uit fata nedormita, trista si speriata a unui sef de grupa din centrul Moabitului, unul dintre cartierele cele mai periculoase la vremea aceea. Acesti oameni îsi riscau viata si-si sacrificau sanatatea pentru o idee, fara sa stie ca un om hamesit de putere îi exploata pentru a-si realiza fantasmele sale.

La 27 iulie 1932, Hitler, venind de la o manifestatie ce avu­sese loc dimineata la Eberswalde, urma sa soseasca la aeroportul Berlin-Staaken. Primisem sarcina sa duc un agent de legatura de la Staaken la locul urmatoarei manifestatii, stadionul din Branden­burg. Când trimotorul s-a oprit, Hitler a coborât, urmat de câtiva colaboratori si adjutanti. Afara de noi, nu mai era nimeni pe aeroport. Desi m-am tinut la o distanta respectuoasa, am vazut


totusi cum Hitler, nervos, îi facea reprosuri unuia dintre însotitori pentru ca înca nu sosisera automobilele. Furios, se plimba de colo pâna colo si îsi lovea cu cravasa carâmbii înalti ai cizmelor, dând impresia unui om nestapânit si ursuz, care-si trateaza colaboratorii cu dispret.

Acest Hitler se deosebea foarte mult de barbatul cu aparente de calm si civilizatie pe carc-l cunoscusem la adunarea studen­teasca. Fara sâ-mi fac prea multe probleme, atunci am fost frapat pentru prima data de ciudatul taler cu mai multe fete care era Hitler. O uimitoare intuitie de actor îl ajuta sa-si adapteze ima­ginea publica la situatiile schimbatoare, în timp ce, cu oamenii sai cei mai apropiati, cu servitorii si cu adjutantii sai, îsi dadea arama pe fata.

între timp au venit si automobilele, împreuna cu agentul de legatura ne-ara suit în autoturismul meu si, în zgomotul motorului, am pornit în cea mai mare viteza, asigurându-mi un avans de câteva minute fata de coloana de masini a lui Hitler. La Bran­denburg, strazile din apropierea stadionului erau întesate de social-democrati si de comunisti si a trebuit - însotitorul meu fiind în uniforma de partid - sa traversam o multime întarâtata. Câteva minute mai târziu, când a aparut Hitler cu suita lui, masa de oameni s-a transformat într-o stihie vuitoare si spumegatoare, gata sa inunde strada. Automobilul si-a facut loc la pas prin multime. Hitler statea în picioare lânga sofer. Atunci curajul lui mi-a impus respect, sentiment ramas intact în sufletul meu pâna în ziua de astazi. Impresia negativa pe care mi-o facuse la aeroport a fost anulata de aceasta imagine. Am asteptat în masina, în afara stadionului. De aceea n-am auzit cuvântarea, dar am auzit, în schimb, ropotele de aplauze care-l întrerupeau minute în sir. Când imnul partidului a marcat încheierea, am pornit din nou la drum, caci, în ziua aceea, Hitler urma sa vorbeasca si la o a treia manifestatie, pe stadionul din Berlin. si aici toate tribunele erau pline ochi. Afara pe strazi se aflau mii de oameni care nu putusera intra. Multimea, fara sa se impacienteze, astepta de ore întregi, pentru ca Hitler era din nou în mare întârziere. Anuntul pe care i l-am facut lui Hanke - cum ca Hitler va aparea în curând - a fost


transmis imediat prin megafoane. Au izbucnit ropote de aplauze furtunoase, de altfel primele si ultimele pe care eu le-am declansat vreodata.

Ziua urmatoare a fost decisiva pentru destinul meu. Barcile pliante erau deja depuse la gara. Cumparasem biletele pentru Prusia Orientala si urma sa plecam chiar în seara aceea. Dar, la amiaza, am primit un telefon. seful NSKK, Nagel, ma anunta ca Hanke, înaintat la gradul de sef de organizatie al Gaului Berlinului, doreste sa ma vada. Hanke m-a primit bucuros: "Peste tot v-am cautat. Vreti sa ne reamenajati noul sediu al Gaului? Am sa propun asta chiar azi doctorului1 Goebbels. Suntem foarte grabiti." Câteva ore mai târziu m-as fi aflat în tren si timp de multe saptamâni as fi fost de negasit pe lacurile singuratice ale Prusiei Orientale. Gaul si-ar fi cautat alt arhitect. Ani de-a rândul am socotit ca aceasta întâmplare a fost cea mai fericita întorsatura a vietii mele. Macazul fusese fixat. Doua decenii mai târziu citeam la Spandau în James Jeans: "Mersul unui tren este în cea mai mare parte determinat de traseul fixat univoc prin sine. Dar din loc în loc apare câte un punct nodal, de unde sunt posibile diferite directii si de unde trenul poate fi dirijat într-un sens sau într-altul. Pentru aceasta este nevoie de o cantitate absolut neglijabila de energie, aceea necesara manevrarii macazului."


Noua casa a Gaului, încadrata de reprezentantele landurilor germane, se afla pe eleganta Voss-Strasse. De la ferestrele din spate îl vedeam plimbându-se prin parcul vecin pe octogenarul presedinte al Reichului, însotit adesea de politicieni sau de mili­tari. Dupa cum îmi spunea Hanke, partidul dorea sa se plaseze ca o prezenta vizibila în imediata apropiere a centrului puterii si sa-si marcheze în felul acesta pretentiile politice. Mai putin pretentioasa era misiunea mea, care se reducea din nou la o rezugravire a peretilor si la niste mici renovari. Iar mobilarea unei sali de sedinte si a camerei Gauleiterului a fost o treaba relativ simpla, pe de o parte din cauza lipsei de mijloace, pe de


alta parte datorita faptului ca ma aflam înca sub influenta lui Tessenow. Dar aceasta sobrietate era stirbita de lemnaria si de stucatura pompoasa din epoca întemeietorilor*. Lucram zi si noapte în cea mai mare graba, deoarece organizatia Gaului insista pentru o foarte rapida dare în functiune. Pe Goebbels îl vedeam foarte rar. Era total absorbit de campania pentru alegerile din 6 noiembrie 1932. Tracasat si complet ragusit, a venit de câteva ori în inspectie la santier, fara sa manifeste mult interes.

Reamenajarea s-a încheiat, devizul de cheltuieli a fost de departe depasit, iar alegerile au fost pierdute. Numarul aderentilor se micsorase, trezorierul îsi frângea mâinile la fiecare noua factura, neputând arata meseriasilor decât o casa de bani goala. Acestia, pentru a scapa de la faliment partidul ai carui membri erau, au consimtit la o pasuire de doua-trei luni.

La câteva zile dupa inaugurare, Hitler a venit sa viziteze casa careia i se daduse numele lui. Am auzit ca a fost multumit de lucrare, ceea ce m-a umplut de mândrie, desi nu era clar daca lauda cautarile mele în directia simplitatii sau stilul supraîncarcat al constructiei wilhelmiene.

M-am reîntors apoi la biroul din Mannheim, unde totul ramasese neschimbat. Situatia economica si deci perspectiva de a primi comenzi se înrautatise. Confuzia din viata politica deve­nea tot mai mare. Crizele se succedau fara ca noi sa le sesizam. si asta pentru ca nu se schimba nimic. La 30 ianuarie 1933 am citit în ziare ca Hitler a fost numit cancelar al Reichului, dar, deocamdata, nici asta nu avea pentru mine vreo importanta. Curând dupa aceea am participat la Mannheim la o sedinta a grupei locale a partidului. M-a uimit lipsa de personalitate si de inteligenta a celor care formau partidul. Cu asemenea oameni nu se poate dirija un stat, mi-am zis în sinea mea. îmi faceam griji degeaba. Vechiul aparat functionaresc îsi vedea netulburat de afaceri si sub Hitler.2

<nota>

*Denumire pe care o dau germanii epocii care a urmat razboiului din
1870-1871, epoca marcata în Germania de un avânt economic fara precedent
(n.t.). _

</nota>



Apoi au venit alegerile din 5 martie 1933, iar o saptamâna mai târziu am primit un telefon de la Berlin. Ma cauta conduca­torul organizatiei Gaului, Hanke: "Vreti sa veniti la Berlin? în mod sigur o sa aveti ce face. Când ati putea sa fiti aici?" Am gresat motorul micului nostru BMW-sport, ne-am facut valijoara si toata noaptea am rulat spre Berlin. Nedormit, m-am prezentat a doua zi dimineata la Hanke. "Plecati imediat cu doctorul. Vrea sa-si vada noul minister", mi-a spus el.

Asa mi-am facut intrarea, împreuna cu Goebbels, în frumosul edificiu construit de Schinkel în Wilhelmsplatz. Vreo suta de oameni care asteptau acolo pe cineva, poate pe Hitler, l-au salutat pe noul ministru. Simteam ca în Berlin se instaleaza o viata noua. Dupa criza îndelungata, oamenii erau mai vioi si mai optimisti. Toti stiau ca de data aceasta nu mai era vorba de o simpla schim­bare de cabinet. Toti pareau sa aiba sentimentul unui moment hotarâtor. Oamenii se adunau în grupuri pe strazi. Desi nu se cunosteau, îsi spuneau fleacuri, râdeau sau îsi exprimau parerea cu privire la evenimente, în acest timp, undeva, neluat în seama, aparatul îsi regla fara mila conturile fata de adversarii cu care se confruntase, de-a lungul anilor, în luptele pentru puterea politica. Sute de oameni tremurau din cauza originii, a religiei, a convin­gerilor lor.

Dupa vizitarea cladirii, Goebbels mi-a încredintat misiunea de a-i transforma ministerul si de a amenaja diferite încaperi importante, precum biroul de lucru si salile de sedinte. Mi-a dat comanda ferma sa încep neîntârziat lucrarile, fara sa mai astept un deviz de cheltuieli si fara sa ma interesez daca sunt asigurate mijloacele. Aceasta era, dupa cum s-a dovedit ulterior, o samavol­nicie, deoarece pentru Ministerul Propagandei, nou creat, nu se întocmise înca nici un deviz, cu atât mai putin pentru aceasta reamenajare. M-am straduit sa fiu moderat în executarea lucrarii, respectând arhitectura interioara a lui Schinkel. Goebbels a considerat însa ca mobilierul nu facea suficienta impresie. Dupa




câteva luni, a dat comanda "Atelierelor reunite" din Munchen sa mobileze încaperile în stil "pachebot".

Hanke îsi asigurase în minister pozitia influenta a unui "secretar al ministrului" si domina cu abilitate desavârsita anti­camera acestuia. La el am vazut în acele zile proiectul pentru demonstratia de masa prevazuta sa aiba loc în noaptea de l Mai, pe esplanada de la Tempelhof. Proiectul ma scandaliza atât ca revolutionar, cât si ca arhitect. "Asta arata ca o pavoazare pentru un concurs de tir", i-am spus lui Hanke. "Daca puteti face ceva mai bun, poftiti", mi-a raspuns el.

în acea noapte s-a nascut proiectul pentru o mare tribuna, în spatele careia urmau sa fie arborate trei steaguri enorme, mai înalte decât o casa cu zece etaje, dintre care doua în negru-alb-rosu, iar în mijloc steagul cu svastica. Ideea era riscanta, pentru ca, la vreun vânt puternic, aceste steaguri s-ar fi îndoit ca niste pânze de corabie. Ele urmau sa fie luminate cu proiectoare puternice, care sa evidentieze si mai mult punctul central. Proiectul a fost acceptat imediat. si iata-ma angajat într-o noua etapa.

I-am aratat lui Tessenow, plin de mândrie, lucrarea terminata, dar acesta, cu solidul lui bun-simt de meserias, mi-a spus: "Crezi dumneata ca astfel ai realizat un lucru durabil? Face impresie, atâta tot." Hitler, dimpotriva, dupa cum mi-a povestit Hanke, a fost entuziasmat. Goebbels însa, conform aceleiasi relatari, îsi atribuise lui însusi meritul.

Peste câteva saptamâni, Goebbels s-a instalat în apartamentul de serviciu al ministrului Alimentatiei. A facut acest lucru nu fara a recurge la oarecare violenta, deoarece Hugenberg, ministrul pangerman al Alimentatiei, cerea ca locuinta sa ramâna la dispozitia lui. Dar litigiul s-a rezolvat repede, întrucât, la 26 iunie, Hugenberg a iesit din guvern.

Mie mi s-a încredintat nu numai amenajarea locuintei mi­nisteriale, ci si adaugarea unui mare salon. Am promis, cu oare­care imprudenta, sa predau în doua luni, la cheie, casa si salonul. Hitler a spus ca nu voi putea respecta termenul, iar Goebbels, ca sa ma impulsioneze, mi-a transmis aceasta opinie a sefului. Am


organizat lucrul în trei schimburi, planificând pâna la amanunt diferitele faze ale constructiei, în ultimele zile, am pus în func­tiune o instalatie de uscare si, pâna la urma, cladirea a fost gata exact la termenul promis.

Pentru împodobirea locuintei lui Goebbels, am luat cu împru­mut câteva acuarele de Nolde de la Eberhard Haufstaengl, directorul Galeriei Nationale din Berlin. Goebbels si sotia lui au acceptat cu entuziasm ideea. Asta pâna când le-a vazut Hitler, care le-a criticat foarte aspru. Drept urmare, ministrul m-a chemat si mi-a spus: "Sa dispara imediat tablourile de aici, sunt pur si simplu imposibile!"

în primele luni de la preluarea puterii, cel putin câteva curente ale picturii moderne, care în 1937 urmau sa fie stigmatizate ca "degenerate", au mai avut o sansa. si aceasta pentru ca directia artelor plastice din Ministerul Propagandei era condusa de Hans Weidemann, un vechi militant din Essen, purtator al insignei de aur a partidului. Ignorând episodul cu acuarelele lui Nolde, el a strâns pentru Goebbels numeroase tablouri apartinând curentului Nolde-Munch si le-a recomandat ministrului ca expresie a artei nationale, revolutionare. Goebbels, stiind încotro bate vântul, a expediat neîntârziat tablourile compromitatoare. Când, ulterior, a refuzat sa subscrie la aceasta condamnare în bloc a artei moder­ne, Weidemann a fost trecut imediat într-o munca subalterna în minister. Ma îngrozea pe atunci acest amestec de putere si de docilitate. Straniu ramânea si faptul ca Hitler putea sa aiba o atât de nelimitata autoritate, pâna si în chestiuni de gust, chiar si asupra unor colaboratori vechi si foarte apropiati. Goebbels îsi aratase dependenta neconditionata fata de el. în aceeasi situatie eram cu totii. Eu însumi, familiarizat cu arta moderna, am acceptat în tacere verdictul lui Hitler.

De-abia ispravisem comanda pentru Goebbels, când, în iulie 1933, am fost sunat de la Nurnberg. Acolo se pregatea primul congres al partidului, de-acum de guvernamânt. Trebuia ca pu­terea câstigata de partidul victorios sa se' faca simtita si în arhitectura decorurilor. Arhitectul local nu putuse însa prezenta


un proiect satisfacator. Un avion m-a dus imediat la Nurnberg. Schitele pe care le-am facut, nu prea bogate în idei, semanau cu punerea în scena de l Mai, cu deosebirea ca, în locul steagurilor cu pânzele lor, prevedeam drept emblema un vultur urias cu o deschidere a aripilor de peste 30 de metri, fixat, ca un fluture de insectar, pe niste prajini din lemn.

seful organizatiei din Nurnberg, neîndraznind sa decida el însusi asupra acestei propuneri, m-a trimis la Munchen, la centrala. Scrisoarea pe care mi-a dat-o nu-mi era favorabila, caci, în afara Berlinului, continuam sa ramân total necunoscut. La "Casa Bruna", dupa toate aparentele, se dadea o importanta extraordinara arhitecturii sau, mai bine zis, pavoazarilor festive. Dupa câteva minute, cu mapa de desene în mâna, am fost condus într-o camera luxos mobilata: eram în fata lui Hess care, fara sa ma lase sa vorbesc, a spus: "Asa ceva numai Fuhrerul poate sa hotarasca." Apoi, dupa o scurta convorbire telefonica, m-a anun­tat: "Fuhrerul este acasa, va trimit cu o masina acolo." Pentru prima data capatam o idee despre puterea magica a cuvântului "arhitectura" în regimul hitlerist.

Ne-am oprit în fata unei case cu mai multe etaje, în apropierea Teatrului Prinzregenten. Locuinta lui Hitler se gasea la etajul al doilea. Am intrat într-un vestibul încarcat cu suveniruri sau cado-uri fara valoare. si mobilierul era de prost-gust. A aparut un adjutant, mi-a deschis o usa spunând neprotocolar: "Poftiti", si iata-ma în fata lui Hitler, puternicul cancelar al Reichului. Pe o masa se afla un pistol demontat, de la curatirea caruia, se pare, îl întrerupsesem. "întindeti-va aici desenele", mi-a cerut el scurt. Fara sa se uite la mine, a împins într-o parte piesele pistolului si a privit proiectul meu cu interes, dar fara a pronunta un cuvânt. Apoi: "De acord." Atâta tot. Vazându-l ca se întoarce la pistol, am parasit încaperea, cam încurcat.

Uimirea celor de la Nurnberg a fost foarte mare când le-am adus la cunostinta aprobarea data de Hitler personal. Daca organizatorii locali ar fi stiut ce atractie poate sa exercite o schita asupra lui Hitler, atunci la Munchen s-ar fi deplasat o mare


delegatie, iar mie, în cel mai bun caz, mi s-ar fi îngaduit sa particip ca ultimul si cel mai putin important membru al ei. Dar, pe atunci, gusturile lui Hitler înca nu erau cunoscute de toata lumea.

în toamna lui 1933, Hitler a dat sarcina arhitectului sau din Munchen, Paul Ludwig Troost, care concepuse amenajarea transoceanicului "Europa" si transformarea "Casei Brune", sa renoveze temeinic si sa mobileze resedinta de la Berlin a can­celarului Reichului. Trebuia ca lucrarea sa fie terminata cât mai repede. seful de santier al lui Troost venea de la Miincben si, ca atare, nu stia nimic despre obiceiurile firmelor de constructii dm Berlin. Hitler si-a amintit atunci ca un tânar arhitect îi terminase lui Goebbels o lucrare într-un timp neasteptat de scurt. A dispus ca eu sa îl ajut pe antreprenorul din Munchen în alegerea firmelor, sa-i pun la dispozitie cunostintele mele privind piata constructiilor din Berlin si sa ma implic oriunde va fi nevoie pentru ca lucrarea sa fie terminata cât mai curând.

Aceasta colaborare a început cu o verificare minutioasa a resedintei cancelarului, la care am participat eu, Hitler si seful sau de santier. sase ani mai târziu, în primavara lui 1939, Hitler avea sa scrie într-un articol despre starea anterioara a acestei resedinte: "Dupa revolutia din 1918, casa a început treptat sa se degradeze. Nu numai sarpanta putrezise în multe locuri, ci si podelele erau complet mâncate de cari... Deoarece predecesorii mei, în general, nu puteau conta sa ramâna în functie mai mult de trei sau cinci luni, pe ei nu-i tragea inima nici sa îndeparteze murdaria lasata de cei care locuisera înaintea lor, nici sa aiba grija ca acela care vine dupa ei sa mosteneasca o situatie mai buna decât gasisera ei însisi. Obligatii de reprezentare fata de strainatate n-aveau, pentru ca aceasta oricum nu le dadea mare importanta. Cladirea, asadar, se ruinase complet. Tavanele si podelele putrezisera, tapetul si tapiteria se stricasera. Din toate se degaja un miros greu de suportat."3

Se exagera, desigur. si totusi, starea în care se afla aceasta casa era de necrezut. Bucataria, aproape fara lumina, avea niste masini de gatit din alta epoca. Locatarii dispuneau numai de o singura baie cu o instalatie care, pe deasupra, mai data si de la


sfârsitul secolului trecut. Existau si numeroase lucruri lipsite de gust: usi a caror vopsea imita lemnul natural si vaze pentru flori care, în realitate, nu erau decât cutii de tabla marmorata. Hitler triumfa: "Aici se vede într-adevar decaderea întregii Republici. Nici macar casa cancelarului Reichului nu poate fi aratata unui strain; m-as jena sa primesc aici vreun vizitator."

în finalul acestei temeinice inspectii, care a durat probabil trei ore, am ajuns la pod. "si asta este usa care duce la casa vecina", ne-a explicat administratorul casei. "Cum asa?" "Exista un pasaj care traverseaza podurile tuturor ministerelor si ajunge la Hotelul Adlon." "De ce?" "Pentru ca, o data cu tulburarile de la începutul Republicii de la Weimar, s-a constatat ca rasculatii pot sa-l izoleze pe cancelarul Reichului de lumea exterioara. Pe drumul acesta se asigura, în orice moment, o retragere." Hitler a cerut sa i se deschi­da usa si, într-adevar, ne-am pomenit la Afacerile Externe, vecine cu Cancelaria. "Usa trebuie astupata. N-avem nevoie de asa ceva", a zis el.

Dupa ce au început lucrarile, Hitler, însotit de un adjutant, aparea aproape în fiecare zi, la amiaza, pe santier; urmarea desfa­surarea lucrarilor si se bucura sa vada încaperile prinzând contur. Dupa câtva timp, numerosii muncitori îl salutau cu prietenie, nesiliti de nimeni, în ciuda celor doi SS-isti în civil, care se tineau discret în planul secund, toate acestea aveau ceva dintr-o idila. Se vedea ca Hitler se simte pe santier "ca acasa". El evita însa goana dupa popularitate ieftina.

seful de santier si cu mine îl însoteam în aceste vizite. Modul sec în care ne punea întrebarile parea neamical: "Când va fi curatata aceasta încapere?", "Când vor fi puse ferestrele?", "Au sosit de la Mimchen planurile de detaliu? înca nu? Am sa ma interesez personal la profesor", cum obisnuia el sa-l numeasca pe Troost. Inspectam o încapere noua: "Dar aici este deja gata. Ieri înca nu era. Acest profil de plafon este foarte frumos. Asa ceva îi reuseste de minune profesorului." "Când credeti ca veti fi gata? Sunt foarte grabit. N-am acum decât micul apartament al Secre­tarului de Stat, la mansarda. Acolo nu pot invita pe nimeni. E ridicol cât de econoama a fost Republica. Ati vazut intrarea? Dar


liftul? Orice mare magazin are unul mai bun." Liftul, într-adevar, ramânea din când în când în pana si functiona numai cu trei persoane.

E usor de imaginat ca ma impresiona aceasta naturalete a lui Hitler. în definitiv, el nu era numai cancelarul Reichului, ci si omul care revigorase Germania, cel care dadea de lucru somerilor si lansa mari programe economice. De-abia mai târziu, aflând mai multe amanunte, am început sa pricep ca în jocul acesta intra si o buna doza de calcul propagandistic.

Dupa ce îl însotisem deja de douazeci sau treizeci de ori, m-am pomenit, pe parcursul unei vizite de inspectie, ca ma întrea­ba: "Vii astazi sa luam masa împreuna?" Fireste, mi-a facut placere acest gest neasteptat de apropiere, mai ales ca, din cauza firii lui distante, nu mizasem niciodata pe asa ceva.

Mersesem adesea pe santiere, dar tocmai în ziua aceea îmi cazuse de pe o schela un caus de mortar pe costum. Probabil ca aveam o mutra destul de nefericita, pentru ca Hitler mi-a zis: "Vino încoace. O rezolvam numaidecât."

în apartamentul sau îl asteptau deja oaspeti, printre ei aflân-du-se si Goebbels, destul de mirat vazându-ma în acest cerc; Hitler m-a luat cu el în apartamentul personal, si-a chemat servi­torul si l-a trimis sa-i aduca jacheta bleumarin: "Asa, deocamdata îmbrac-o pe asta!" Astfel am intrat dupa Hitler în sufragerie si, dintre toti oaspetii, mie mi-a revenit privilegiul sa stau alaturi de el. în mod vadit, îi devenisem drag. Goebbels a observat ceea ce mie, din pricina emotiei, îmi scapase cu desavârsire: "Dumneata porti deja insigna Fuhrerului4! Nu e haina dumitale?" Hitler mi-a luat vorba din gura: "Bineînteles ca nu, e a mea!"

în timpul mesei, Hitler mi-a pus, pentru prima data, întrebari de ordin personal. De-abia acum afla ca eu facusem pavoazarea de l Mai. "Asa, si Niimbergul tot dumneata? A fost la mine un arhitect cu planurile! Dumneata ai fost acela!... Sa reusesti sa ter­mini la timp lucrarile pentru Goebbels... N-as fi crezut-o nici­odata!" Nu m-a întrebat daca sunt membru de partid. La artisti, aveam impresia, chestiunea asta îl lasa destul de indiferent, în


schimb, a vrut sa stie cât mai multe despre originea, despre cariera mea ca arhitect, despre realizarile tatalui si ale bunicului meu.

Peste câtiva ani, Hitler îsi reamintea despre acest episod: "Te remarcasem cu ocazia acelor vizite de inspectie. Cautam un arhitect caruia sâ-i încredintez proiectele mele. Trebuia sa fie tânar. Caci, dupa cum stii, aceste proiecte sunt cu bataie lunga. Am nevoie de cineva care sa le poata continua si dupa moartea mea, de cineva care sa le duca mai departe cu autoritatea conferita de mine. Dumneata vei fi acela."

Dupa atâtea stradanii zadarnice, acum eram pus pe fapte mari. Aveam douazeci si opt de ani. Ca sa pot construi ceva în stil mare mi-as fi vândut, aidoma lui Faust, si sufletul, îmi gasisem un Mefisto, care nu parea mai putin acaparator decât cel al lui Goethe.




loading...








Document Info


Accesari: 1218
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )