Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























O zi la cancelaria Reichului

Carti




O zi la cancelaria Reichului

în Cancelaria Reichului, la dejun, Hitler admitea între patru­zeci si cincizeci de persoane, singura conditie fiind sa-l contactezi telefonic pe adjutantul Fuhrerului ca sa-ti anunti sosirea. De obicei, era vorba de Gauleiteri si Reichsleiteri, de câtiva ministri si, în sfârsit, de câtiva intimi. Dar, în afara de ofiterii de ordonanta ai Wehrmachtului, alti ofiteri nu veneau aici. De mai multe ori adjutantul Schmundt insistase pe lânga Hitler sa invite la masa sefi militari, însa refuzase de fiecare data. Poate ca nu voia sa-si vada vechii colaboratori pusi în situatia de a fi tratati cu superioritate de catre unii membri ai corpului ofiteresc.




Aveam si eu acces liber la apartamentul lui Hitler, si nu o data am facut uz de aceasta lumina verde. Politistul de la intrarea în gradina îmi cunostea masina si-mi deschidea portiera fara alte formalitati. Dupa ce parcam în curte, ma duceam în apartament. Reamenajat de Troost, acesta se afla în dreapta noii Cancelarii, fiind legat de ea printr-o galerie.

Functionarul SS din garda personala a lui Hitler ma saluta ca pe o veche cunostinta. Predam plansele cu desene si intram apoi, ca unul de-ai casei, într-un salon spatios. Existau acolo doua grupuri de scaune foarte confortabile; peretii albi fusesera decorati cu tapiserii, iar pardoseala era din marmura rosie, acoperita de covoare, întâlneai acolo aproape întotdeauna câtiva oaspeti angajati în dezbateri; altii dadeau telefoane în interes personal, în general, toata lumea tragea spre aceasta încapere, întrucât era singura unde fumatul nu era interzis.


Salutul "Heil Hitler" era ai 19519i819t ci cu totul în afara uzantelor, altminteri obligatoriu în toate celelalte împrejurari. Se spunea mult mai frecvent "buna ziua". Nici obiceiul de a purta la reverul hainei insigna partidului nu mai devenea absolut necesar în acest context, si destul de rar se întâmpla sa vezi vreo uniforma. Cel care ajungea pâna aici dobândea si privilegiul unei anumite libertati de atitudine.

Dupa ce treceai printr-un salon patrat, ramas însa neutilizat din cauza unei mobile greoaie, ajungeai în marele living-room, în care oaspetii taifasuiau de cele mai multe ori stând în picioare. Din tot apartamentul, aceasta încapere, de circa 100 de metri patrati, era singura care prezenta un decor cu pretentii de confort si intimitate; cu ocazia marilor transformari din 1933-1934, i se pastrase intact aspectul din epoca lui Bismarck: un plafon cu grinzi, pereti pe jumatate acoperiti cu lambriuri si un semineu, unicul de la parter, împodobit cu un blazon al Renasterii flo­rentine, pe care von Biilow, fost cancelar al Reichului, îl adusese cândva din Italia. In jurul acestuia se aflau fotolii îmbracate în piele de culoare închisa; în spatele unei sofale se gasea o masa pe care, de regula, stateau întinse câteva ziare. Pe perete erau o tapiserie si doua tablouri de Schinkel, împrumutate de la Galeria Nationala.

In materie de punctualitate, Hitler dovedea o nepasare suverana. Dejunul era fixat la ora 14, dar trecea o ora sau chiar mai mult pâna sosea, fie din apartamentele personale de la etajul de deasupra, cum se întâmpla uneori, fie de la vreo convorbire desfasurata în Cancelaria Reichului, cum se întâmpla cel mai adesea.

Aparea în mijlocul nostru fara fasoane, ca un simplu parti­cular. In timp ce dadea mâna cu fiecare, oaspetii, în picioare, formau un cerc în jurul sau. Apoi îsi exprima parerea într-una sau alta dintre problemele la ordinea zilei; pe câtiva privilegiati îi întreba, adesea pe un ton conventional, ce mai face "doamna", cerea sefului Serviciului de Presa un rezumat al ultimelor stiri, se aseza deoparte, într-un fotoliu, si începea sa citeasca. Uneori


întindea o foaie vreunuia dintre oaspeti, fiindca stirea i se parea deosebit de interesanta, gest însotit si de câteva remarci mali­tioase.

în primele cincisprezece-douazeci de minute invitatii ramâ­neau în picioare, formând grupuri-grupuri, apoi se ridica per­deaua ce masca un glasvand care dadea în sufragerie. Intendentul, cu mutra lui îmbietoare, de hangiu rotofei, îl anunta pe Hitler cu un ton familiar, în acord cu ambianta, ca masa este gata. Fuhrerul mergea în frunte, ceilalti urmându-l fara sa respecte de obicei o ordine speciala.

Dintre camerele care fusesera transformate si amenajate de profesorul Troost, sufrageria, o camera mare, patrata (12 pe 12 metri) era cea mai echilibrata: un perete cu trei glasvanduri catre gradina, vizavi un bufet mare, placat cu palisandru, având deasu­pra un tablou al lui Kaulbach, neterminat, dar nu lipsit de farmec si fara unele dintre cusururile acestui pictor eclectic. Ceilalti doi pereti erau întrerupti la mijloc de doua nise arcuite, în care erau expuse, pe socluri din marmura deschisa la culoare, nuduri realizate de sculptorul Munchenez Wackerle. De ambele parti ale niselor se gaseau alte glasvanduri ce duceau la oficiu, la salon si la livingul prin care se intra. Peretii acoperiti cu gips lucios alb-galbui si perdelele de aceeasi nuanta dadeau o impresie de profunzime si de claritate. Pe pereti, ornamente usor iesite în relief subliniau acest ritm limpede si sever, pe care îl accentua o mulura cu muche ascutita. Mobila era sobra si odihnitoare, în centru, o masa mare, rotunda, pentru aproximativ cincisprezece persoane, înconjurata de scaune simple, confectionate din lemn de culoare închisa si îmbracate în piele de un rosu-violaceu, toate la fel, inclusiv cel al lui Hitler. în fiecare colt se afla câte o masuta cu câte patru sau sase scaune de acelasi tip. Vesela era compusa din farfurii din portelan de culoare deschisa si pahare simple: toate fusesera alese la vremea respectiva de profesorul Troost. în mijlocul mesei o vaza avea mereu câteva flori proaspete.

Acesta era restaurantul "La cancelarul vesel", cum îi placea adesea lui Hitler sa spuna în prezenta invitatilor. Locul lui era la fereastra, si, înainte de a intra în sufragerie, desemna pe cei doi


invitati care urmau sa stea lânga el. Ceilalti se asezau în ordinea sosirii. Când se întâmpla sa fie multi invitati, adjutantii si persoanele de mai mica importanta, printre care ma numaram si eu, luau loc în jurul masutelor din colturi, ceea ce, pentru mine, reprezenta un avantaj, deoarece aveam posibilitatea sa purtam discutii mai libere.

Meniul era de o simplitate ostentativa, fara aperitive, cuprin­zând o supa, carne cu cartofi si alte legume, un desert. Ca bautura, alegeam între apa minerala, o obisnuita bere berlineza la sticla sau ., vin ieftin. Hitler îsi avea meniul sau vegetarian, bea apa minerala de Fachingen - apa lui obisnuita - si, daca invitatii doreau, puteau sa-i urmeze exemplul. Dar erau putini cei dispusi sa-l imite. Hitler tinea mult la frugalitatea acestor dejunuri. Nu se îndoia ca de amanuntul acesta se vorbea în toata tara. Când, într-o zi, pescarii din Helgoland i-au facut cadou un homar urias si invitatii, spre marea lor satisfactie, au vazut sosind pe masa aceasta delicatesa, Hitler si-a exprimat dezaprobarea, întrebându-se prin ce aberatie puteau oamenii sa manânce monstri cu o înfatisare atât de inestetica, si a cerut ca un astfel de lux sa fie interzis. Goring lua parte rar la aceste dejunuri. Odata, când un prânz la Cancelarie m-a împiedicat sa-i fac o vizita, Goring mi-a spus: "Ca sa fiu sincer, acolo se manânca prea prost. si apoi, militantii astia din Munchen, ce mai mic-burghezi nesuferiti!"

Cam din doua-n doua saptamâni, Hess aparea si el la masa, urmat, într-o foarte curioasa costumatie, de adjutantul sau. Acesta din urma purta un recipient din metal continând diferitele com­ponente ale unui meniu special pregatit pentru seful sau, pe care-l aducea sa-l încalzeasca la Cancelarie. O buna bucata de vreme, lui Hitler i se ascunsese faptul ca Hess avea un regim vegetarian numai al lui. Când, în cele din urma, i-a ajuns la ureche treaba asta, Fuhrerul, suparat, i-a spus-o, de fata cu toti comesenii: "Am aici o bucatareasa care face niste mâncaruri de regim clasa-ntâi. Daca medicul dumitale ti-a prescris niste lucruri deosebite, ea o sa ti le prepare cu placere. Dar este inadmisibil sa vii cu mâncare de-acasa." Hess, care deja de pe atunci se încapatâna sa-l con-


trazica pe Hitler, a încercat sa-i explice ca e necesar ca diferitele ingrediente ale meniurilor sale sa aiba o anumita origine biolo-gico-dinamica. Fara sa se rataceasca printre cuvinte, Hitler i-a raspuns ca nu are decât sa manânce acasa; dupa acest incident, Hess nu a mai fost vazut decât foarte rar.

Când, la cererea partidului, a trebuit ca în toate familiile germane masa de duminica sa se compuna dintr-un singur fel, pentru a permite Germaniei sa aiba "tunuri în loc de unt", nu s-a mai mâncat, nici la domiciliul lui Hitler, decât supa. La aceste dejunuri, mai ramasesera doi sau trei comeseni, ceea ce-i dadea lui Hitler ocazia sa faca remarci sarcastice cu privire la spiritul de sacrificiu al colaboratorilor sai. Tot acolo mai exista si o lista de subscriptie unde te puteai înscrie cu o anumita suma. Pe mine, fiecare dintre aceste mese ma costa între 50 si 100 de marci.


Goebbels era figura cea mai proeminenta dintre comeseni; Himmler era mai scump la vedere; Bormann nu lipsea, fireste, de la nici o masa, dar, numarându-se ca si mine printre curtenii care formau anturajul obisnuit al lui Hitler, nu putea fi socotit ca invitat.

Nici la masa taifasul în care se angaja Hitler nu reusea sa iasa dintr-un cerc de teme uluitor de îngust si din niste pareri precon­cepute cu privire la oameni si lucruri. Tocmai de aceea fusesera atât de obositoare si conversatiile de la Obersalzberg. Doar ca aici formularile erau mai dure. în rest, Fuhrerul ramasese la repertoriul lui dintotdeauna, nici largit, nici completat, de-abia daca îmbogatit cu niscaiva puncte de vedere si judecati noi. Nu-si dadea macar osteneala sa ne scuteasca de numeroasele si atât de penibilele repetitii. Nu pot sa afirm ca ceea ce spunea el atunci îmi facea o impresie deosebita, desi nu ma puteam sustrage atractiei pe care o exercita personalitatea sa. Mai degraba ma dezamagea, pentru ca ma asteptasem la judecati si opinii ceva mai elevate.

Repeta adesea, în monologurile lui, ca ideile sale politice, estetice si militare reprezinta un tot unitar, pe care l-a format si


i

l-a structurat în cele mai mici amanunte înca de pe când se afla, ca vârsta, între douazeci si treizeci de ani. Afirma ca aceasta perioada a fost cea mai fructuoasa din viata lui pe plan intelectual, proiectele pe care le facea si munca pe care o desfasura nefiind decât transpunerea în practica a ideilor elaborate atunci.

Evocarea întâmplarilor traite în primul razboi mondial ocupa un loc aparte în conversatiile de la masa, pentru ca mai toti comesenii facusera si ei razboiul, într-un timp, Hitler luase parte la luptele împotriva englezilor. Spunea ca-i respecta pentru vitejia si tenacitatea de care dadusera dovada, chiar daca râdea de unele curiozitati ale lor. Zâmbea foarte ironic când povestea cum, exact la ora ceaiului, englezii întrerupeau focul, astfel ca atunci putea si el sa-si duca mesajele fara nici o problema.

Nu-mi aduc aminte sa-l fi auzit vreodata, în cursul acelor întâlniri din 1938, exprimând idei de revansa contra francezilor. Nu voia o reeditare a razboiului din 1914, socotind ca nu merita sa te bati din nou pentru o neînsemnata fâsie de pamânt, cât reprezinta Alsacia si Lorena. în afara de asta, dupa parerea lui, prin destinul lor de supusi - când de catre francezi, când de catre ger­mani - alsacienii s-au pervertit asa de mult, încât nici una dintre parti n-ar fi în câstig recuperându-i. Cel mai bun lucru este sa fie lasati acolo unde se afla. Bineînteles, Hitler pleca atunci de la ipoteza ca Germania s-ar putea extinde spre est. Vitejia ostasilor francezi în primul razboi mondial îl impresionase, în timp ce pe ofiterii lor îi considera efeminati. Aceasta îl facea sa afirme: "Cu ofiteri germani, francezii ar avea o armata excelenta."

Desi discutabila din punct de vedere rasial, nu respingea
alianta cu Japonia, dar îsi rezerva dreptul sa se pronunte asupra
subiectului respectiv într-un viitor mai îndepartat. Ori de câte ori
aborda aceasta tema, lasa sa-i transpara regretul de a se fi aliat cu
ceea ce el numea "rasa galbena". Dar se linistea la gândul ca, în
primul razboi mondial, si Anglia împinsese Japonia sa lupte
împotriva puterilor din Europa Centrala. El plasa, de altminteri,
acest aliat printre marile puteri ale lumii, în timp ce, în privinta
Italiei, avea unele îndoieli. , .


în ce-i privea pe americani, care, dupa el, nu jucasera un rol de prim rang în razboiul din 1914-1918sinicinu platisera un mare tribut de sânge, acestia n-ar putea sa depuna multa vreme un efort sustinut, deoarece erau luptatori mediocri. In orice caz, sustinea el, nu exista un popor american ca entitate omogena, ci numai o masa de imigranti proveniti dintr-un mare numar de popoare si rase.

Fritz Wiedermann fusese cândva plutonier-major al regimen­tului si superior ierarhic al infanteristului de legatura Hitler. Fuhrerul a avut ideea de prost-gust sa si-l faca adjutant. Or, Wiedermann îsi presa seful sa înceapa tratative cu America. Iritat de acest lucru, care viola legea nescrisa a dejunurilor sale, Hitler l-a trimis în cele din urma sa reprezinte Germania în calitate de consul general la Sân Francisco, spunând: "Sa se lecuiasca acolo de fanteziile lui."

Nici unul dintre comeseni nu umblase prin lume. Acesti oameni, în majoritatea lor, nu iesisera niciodata din Germania; plecarea vreunuia într-o calatorie de placere în Italia trecea drept un eveniment despre care se discuta la masa ca despre o adevarata aventura. Nici Hitler nu calatorise prin alte tari si nu dobândise cunostinte si nici acces spre lucruri mai profunde. Trebuie adaugat ca, în general, oamenii politici din anturajul lui erau lipsiti de o cultura mai înalta. Dintre cei cincizeci de Reichsleiteri si Gauleiteri, adica elita conducatoare a Reichului, numai zece terminasera o forma de învatamânt superior, câtiva se împotmolisera pe parcursul studiilor, dar cea mai mare parte nu depasise nivelul scolii medii. Nici unul dintre ei nu se remarcase prin realizari în vreun domeniu, aproape toti dovedind o uimitoare lipsa de preocupari intelectuale. Nivelul lor cultural nu concorda câtusi de putin cu ceea ce te-ai fi asteptat din partea elitei conducatoare a unui popor cu traditia unei înalte spiritualitati. Hitler, la drept vorbind, prefera sa se stie înconjurat de colaboratori având aceeasi origine ca si el. Probabil ca printre acestia se simtea cel mai bine. în orice caz, îi placea sa-si stie colaboratorii marcati - cum se zicea atunci - de un "defect de fabricatie". Hanke a spus într-o


zi: "Este totdeauna un avantaj sa ai colaboratori care sa aiba un defect si care sa stie ca acesta nu-i un secret pentru seful lor. Iata un motiv pentru care Fuhrerul îsi schimba atât de rar colaboratorii; cu acestia lucreaza foarte usor. Aproape toti au câte o pata, ceea ce-i face mai manevrabili." Treceau drept "defecte de fabricatie" sa ai abateri de la morala, sa ai niste îndepartati stramosi evrei sau sa fii din categoria celor recent intrati în partid.

Nu rareori se întâmpla sa-l auzi pe Hitler lansându-se în aprecieri cu privire la eroarea celor care vor sa exporte natio-nal-socialismul. Considera ca acest lucru n-ar putea sa conduca decât la o nedorita întarire a sentimentului national în alte tari si la o slabire a propriei noastre pozitii. Dar se linistea constatând ca partidele national-socialiste din celelalte tari nu aveau sefi pe masura lui. Mussert sau Mosley nu erau, în ochii lui, decât niste plagiatori lipsiti de orice idee noua sau originala. Nu fac, spunea Hitler, decât sa ne imite servil, pe noi si metodele noastre; în felul acesta, n-or sa realizeze nimic, în fiecare tara trebuie pornit de la conditiile locale, urmând ca în functie de acestea sa se stabileasca metodele. O parere mai buna avea despre Degrelle, dar nici în el nu-si punea mari sperante.

Politica era, pentru Hitler, o chestiune de oportunitate. Nici profesiunea lui de credinta, Mein Kampf, nu scapa de aceasta caracterizare. Admitea, într-adevar, ca multe parti din cartea lui nu mai erau valabile, ca n-ar fi trebuit sa-si puna pe hârtie asa de timpuriu gândurile, observatie care m-a facut sa renunt la încercarile mele, zadarnice pâna atunci, de a o citi.

Când, dupa preluarea puterii, ideologia a trecut pe planul al doilea, cei care s-au opus unei îmburgheziri si diluari a progra­mului partidului au fost, înaintea tuturor, Goebbels si Bormann. Cautau tot timpul sa-l radicalizeze pe Hitler din punct de vedere ideologic. Daca e sa-l judecam dupa discursurile pe care le tinea, Ley, fara îndoiala, facea si el parte din cercul ideologilor duri, dar nu avea anvergura necesara pentru a exercita o influenta notabila. Himmler, dimpotriva, îsi avea conduita lui, amestec caraghios de credinta în descendenta dintr-o straveche rasa germanica, de


gândire elitista si de idei reformiste, elaborate dupa o reteta proprie, colorate din ce în ce mai pregnant de o emfatica tenta pseudoreligioasa. Cel care, alaturi de Hitler, se distra cel mai mult pe seama eforturilor lui Himmler era Goebbels. Nu se poate, desigur, trece cu vederea ca la aceasta contribuiau vanitatea si marginirea de care dadea dovada Himmler. De pilda, când a primit cadou de la japonezi o sabie de samurai, el a descoperit niste înrudiri între cultele japoneze si cele germanice si a încercat, ajutat de câtiva oameni de stiinta, sa afle cum s-ar putea face ca aceste asemanari sa fie aduse la un numitor comun si din punct de vedere rasial.

Preocuparea de capetenie a lui Hitler era sa gaseasca mod-litatea de a asigura pentru Reich schimbul de mâine al generatiei actuale. Ley, caruia Hitler îi daduse în sarcina si organizarea sistemului de educatie, facuse prima schita de proiect. Prin con­struirea de scoli tip "Adolf Hitler" si de "cetati ale disciplinei", ca institute de învatamânt superior, se urmarea promovarea unei elite înzestrate cu pregatire profesionala si ideologica. Este totusi de presupus ca rezultatul acestei selectii n-ar fi fost decât promovarea unei clase de birocrati, numai buni sa ocupe pozitii în administratia partidului. Rupti de viata, prin tineretea lor petrecuta în claustrare, ei ar fi fost totusi de neegalat în ce priveste aroganta si aerele de superioritate intelectuala, asa cum o aratau deja unele indicii. Fapt semnificativ, înaltii functionari nu-si trimiteau copiii la aceste scoli; nici chiar un militant atât de fanatic precum Gauleiterul Sauckel nu si-a lasat numerosii sai copii sa îmbratiseze aceasta cariera. Bormann si-a trimis unul dintre fii la o asemenea scoala, dar a facut-o numai cu scopul de a-l pedepsi.

Pentru a scoate ideologia partidului din lâncezeala, Bormann nu vedea o solutie mai buna decât relansarea luptei împotriva Bisericii. Era cel care împingea lucrurile spre exacerbarea ei, cum însusi a recunoscut-o în mai multe rânduri, cu ocazia meselor luate împreuna. Desigur, faptul ca Hitler batea pasul pe loc în aceasta privinta nu putea sa însele asupra intentiilor de viitor, ci doar sa amâne problema, pentru a o relua la momentul care i s-ar fi parut lui cel mai favorabil. Aici, în acest cerc de barbati, era mai brutal


si mai direct decât la Obersalzberg, din când în când declarând fara ocolisuri: "Dupa ce voi fi terminat cu celelalte probleme, am sa-mi închei socotelile si cu biserica. Am s-o pun eu cu botul pe labe."

Dar Bormann nu voia ca aceasta rafuiala sa fie amânata. Maniera lui brutala si directa nu se împaca deloc cu pragmatismul cumpanit al lui Hitler. Profita de orice ocazie pentru a face noi pasi spre realizarea planurilor sale; chiar si la dejun nesocotea conven-tia tacita care interzicea sa abordam teme susceptibile sa-l indispuna pe Hitler. Pentru a-si lansa atacurile, Bormann adoptase o tactica foarte personala: îl zgândarea pe unul dintre comeseni sa povesteasca cu voce tare ce predici subversive tine cutare preot sau cutare episcop, în asa fel, încât sa-i capteze atentia lui Hitler si sa-l determine sa ceara amanunte. Bormann raspundea ca e vorba de un incident neplacut, dar ca, totusi, n-ar vrea sa-l inoportuneze pe Fuhrer tocmai la masa. Hitler insista, si atunci Bormann intra în rolul celui caruia, vezi Doamne, i se smulg niste relatari. Privirile mânioase ale celorlalti comeseni nu-l deranjau mai mult decât roseata care i se aduna lui Hitler în obraji. La un moment dat, scotea o hârtie din buzunar si începea sa citeasca pasaje dintr-o predica sau dintr-un mesaj bisericesc antiguverna­mental. Hitler se înfuria asa de tare, încât începea, semn evident ca e întors pe dos, sa-si trosneasca degetele, îsi întrerupea masa si anunta represalii pentru mai târziu. Prefera sa-si atraga indignarea si oprobriul strainatatii decât sa se lase sfidat în interior. Faptul ca nu putea sa se razbune imediat îl facea sa turbeze, desi de cele mai multe ori stia sa se stapâneasca.


Simtul umorului îi lipsea cu desavârsire lui Hitler. El lasa în seama celorlalti debitarea de glume, râzând însa în hohote si cu totala degajare, fiind chiar în stare sa se îndoaie, pur si simplu, de râs. Râdea din toata inima, uneori chiar cu lacrimi, dar, de fapt, totdeauna pe seama altora.


Goebbels se pricepea cel mai bine sa-l amuze pe Hitler cu bancuri, discreditând totodata pe indivizii care, în lupta pentru putere în interiorul partidului, îi erau adversari personali, într-una din zile povestea: "Uite, «Tineretul hitlerist» ne-a cerut sa dam o stire de presa în legatura cu a douazeci si cincea aniversare a zilei de nastere a lui Lauterbacher, Stabsleiterul acestei organizatii. Am trimis un text din care rezulta ca respectivul si-a sarbatorit aniversarea în conditii de deplina validitate trupeasca si spirituala. Nici ca s-a mai auzit ceva despre el." Hitler mai sa se rupa-n doua de-atât râs, iar intentia lui Goebbels de a discredita conducerea îngâmfata a Hitlerjugendului s-a realizat astfel mai bine decât printr-un lung raport. La dejunuri, Hitler nu pierdea niciodata ocazia de a-si povesti tineretea, subliniind severitatea educatiei sale: "Tatal meu m-a batut de multe ori rau de tot. Dar cred ca lucrul acesta a fost necesar si mi-a folosit mai târziu." Wilhelm Frick, ministrul de Interne, a intervenit cu glasul lui împiedicat: "Dupa cât se vede astazi, mein Fuhrer, v-a prins bine treaba aceasta." Un sentiment de groaza i-a cuprins pe cei de fata. Frick a încercat sa salveze situatia: "Voiam sa spun, mein Fuhrer, ca datorita acestui fapt ati reusit asa de bine." Goebbels, care-l considera pe Frick un cretin desavârsit, a comentat sarcastic: "Deduc, dragul meu Frick, ca dumneata nu prea ai mâncat bataie în tineretea dumitale."

Walter Funk, ministrul Economiei, detinator si al functiei de presedinte al Bancii Reichului, a povestit într-o zi despre nazbâtiile pe care, luni de zile, le facuse, nestânjenit de nimeni, vicepresedintele sau, Brinkmann, pâna-n clipa când s-a constatat ca acesta e bolnav mintal. Funk nu dorea numai sa-l amuze pe Hitler, ci mai ales sa-l informeze, cu buna-credinta, despre niste incidente care, presupunea el, tot aveau sa-i ajunga la urechi. Astfel, Brinkmann invitase femeile de serviciu si curierii Bancii Reichului la un mare dineu în saloanele Hotelului Bristol, unul dintre cele mai renumite din Berlin, punându-i sa se prinda în dansurile pe care le cânta el însusi la vioara, înscriindu-se astfel pe linia eforturilor regimului de a demonstra ca poporul german




este o comunitate strâns unita, în continuarea relatarii sale, Funk a spus lucruri menite sa dea de gândit, în râsetele asistentei, a povestit: "De curând, Brinkmann s-a postat în fata Ministerului Economiei, pe Bulevardul Unter den Linden, a scos din servieta un pachet mare de bancnote proaspat tiparite - acestea poarta semnatura mea, din câte stiti - si le-a împartit trecatorilor strigând: «Cine vrea funkeni noi?» La putin timp dupa acest incident, s-a constatat clar si definitiv ca era nebun. Intr-adevar, dupa ce i-a convocat pe toti functionarii Bancii Reichului, le-a strigat: «Cei care au mai mult de cincizeci de ani sa treaca în stânga, cei care au mai putin de cincizeci de ani sa treaca în dreapta", si aratând spre unul din dreapta, l-a întrebat: «si dumneata ce vârsta ai?» «Patruzeci si noua, domnule vicepresedinte!» «Atunci, treci în stânga. Asadar, toti cei din stânga sunt scosi din activitate, dar cu pensie dubla.» Hitler râdea cu lacrimi. Dupa ce s-a linistit, Fuhrerul a început sa monologheze despre cât de greu e uneori sa stabilesti când cineva e bolnav mintal. Pe aceasta cale ocolita, dar fara nici urma de premeditare, Funk înlaturase posibilitatea unei interventii din partea lui Goring, care avea tot interesul sa com­bata, cu toata greutatea functiei sale - ceea ce a si facut în cele din urma - teza iresponsabilitatii lui Brinkmann. Uzând, în calitate de director al Bancii Reichului, de dreptul de semnatura, Brinkmann, iresponsabil cum era, emisese pe numele lui Goring un cec de mai multe milioane de marci pe care "dictatorul eco­nomiei" îl încasase fara nici cea mai mica mustrare de constiinta. Dar Hitler nu stia înca nimic despre aceasta, si era de asteptat ca Goring sa-l informeze într-un sens care sa-l avantajeze pe el. Or, experienta arata ca primul care reusea sa-i dea lui Hitler o anumita imagine asupra lucrurilor avea partida pe jumatate câstigata, caci Fuhrerului nu-i placea deloc sa revina asupra unei pareri deja exprimate. Funk a avut, cu toate acestea, destule greutati în recu­perarea milioanelor încasate de Goring.

Una dintre tintele favorite ale împunsaturilor lui Goebbels era Rosenberg, pe care-i placea sa-l califice "filozof al Reichului" si sa-l discrediteze, facându-l subiectul a tot felul de anecdote


gustate de Hitler din plin. Atât de des revenea la tema în chestiune, încât aceste anecdote semanau cu o piesa de teatru bine montata, pe care Hitler avea s-o încheie cu tirada urmatoare: "Volkischer Beobachter este un ziar la fel de plictisitor ca si Rosenberg, editorul lui. Avem în partidul nostru o foaie umoristica, Urzicile; este foaia cea mai trista ce se poate imagina! Dar adevarata foaie umoristica este Volkischer Beobachter" Nici Miiller, proprietarul imprimeriei, nu era scutit de persiflarile lui Goebbels, spre marea placere a lui Hitler. Miiller facea, într-adevar, tot posibilul pentru a-si pastra atât clientela partidului, cât si vechii sai clienti din cercurile catolice ale Bavariei Superioare. Publica lucruri foarte diverse, de la almanahul pios la scrierile anticlericale ale lui Rosenberg. Putea sâ-si permita acest lucru deoarece, în anii doua­zeci, contribuise adesea la tiparirea lui Volkischer Beobachter, în ciuda unor facturi neplatite.

Unele glume se pregateau cu grija, ca niste adevarate scenarii cu a caror desfasurare Hitler era tinut la curent. Tot Goebbels se pricepea cel mai bine la asemenea farse, încurajat bineînteles de succesul lui pe lânga Hitler.

Un vechi militant al partidului, Eugen Hadamovski, care ajunsese într-o pozitie-cheie la Radio, aceea de director al emi­siunilor Reichului, ardea acum de dorinta de a fi director al Radiodifuziunii. Ministrul Propagandei, având un alt candidat, se temea ca nu cumva Hitler sa-l sustina pe Hadamovski. Acesta, înainte de 1933, se dovedise extraordinar de abil în organizarea retransmisiilor prin difuzoare a campaniei electorale. Hanke, Secretar de Stat la Ministerul Propagandei, l-a convocat pentru a-i anunta oficial numirea ca "intendent al Reichului". La masa i s-a relatat lui Hitler explozia de bucurie pe care o avusese Hada­movski la aflarea vestii despre mult dorita avansare. Lucrurile au fost, probabil, caricaturizate într-un mod atât de grosolan, încât Hitler a luat totul drept o gluma de zile mari. A doua zi, din ordinul lui Goebbels, s-au tiparit câteva exemplare dintr-un ziar unde se anunta asa-zisa numire si se aduceau niste elogii exagerate noului promovat. Goebbels se pricepea la chestii de felul acesta,


asa ca a avut ocazia sa-i povesteasca lui Hitler despre omagiile si exagerarile continute în articol, ca si despre faptul ca Hadamovski sarise-n sus de bucurie citindu-le. Hitler si asistenta au izbucnit în hohote de râs. în aceeasi zi, Hanke l-a rugat pe proaspatul pro­movat ca, la numirea în noua functie, sa tina o alocutiune la un microfon, care era însa debransat. Veselia comesenilor n-a mai cunoscut margini când au aflat ce reactie de bucurie nelalocul ei, simptom clar de vanitate, avusese fraierul cu pricina. De-acum Goebbels nu se mai temea de interventii în favoarea lui Hada­movski. Era aici un joc diabolic, în cursul caruia cel ajuns de batjocura n-avea nici macar posibilitatea sa se apere, nebanuind, probabil, ca farsa respectiva fusese pusa la cale în scopul de a-l discredita definitiv în ochii lui Hitler. Nimeni nu putea sa contro­leze daca Goebbels relata fapte reale sau îsi dadea frâu liber imaginatiei.

S-ar fi putut crede ca Hitler se lasa îmbrobodit de Goebbels, primul fiind indus în eroare de intrigile celui de al doilea. Dupa câte am observat, Hitler nu se dovedea, în aceste cazuri, la înal­timea lui Goebbels; acest soi de rafinament în mârsavie nu statea în firea Fuhrerului. El era mai direct. Dar, ceea ce contraria înainte de toate era faptul ca Hitler, prin aplauzele lui, sustinea, ba chiar provoca, acest joc necurat, pe care doar o scurta remarca iritata ar fi fost, desigur, suficienta ca sa-l reteze de la radacina pentru multa vreme.

M-am întrebat adesea daca Hitler era influentabil. Da, într-o mare masura. Trebuia sa stii cum sa-l iei. Desigur, Hitler era banuitor, dar, dupa impresia pe care mi-a facut-o de multe ori, era banuitor într-un mod mai grosier, pentru ca nu sesiza totdeauna unele miscari subtile sau teleghidajul prudent întreprins asupra judecatilor sale; în mod clar, nu sesiza "cacealmaua" sistematica. Maestri ai acestui joc erau Goring, Goebbels, Bormann si, de la oarecare distanta, Himmler. Cum în problemele hotarâtoare o discutie cu cartile pe masa nu putea sa-l clinteasca pe Hitler din opiniile lui, pozitia de forta a acestor oameni iesea întarita.

As vrea sa închei capitolul privitor la discutiile de la dejun povestind o alta farsa, de aceeasi factura perfida. De data aceasta,


tinta lui Goebbels era Putzi Hanfstaengl, seful Serviciului de Presa pentru Strainatate, care nu-i vedea cu ochi buni legaturile strânse avute cu Hitler. Goebbels avea o placere deosebita sa puna la stâlpul infamiei pretinsa zgârcenie a acestui personaj. Cu ajutorul unui disc, a încercat chiar sa demonstreze ca Hanfstaengl a mers pâna acolo, încât a furat dintr-un "song" englezesc melodia unui mars popular compus de el, cu titlul Fonul.

Asadar, seful Serviciului de Presa pentru Strainatate era deja discreditat, când Goebbels, în vremea Razboiului Civil din Spania, a povestit într-o zi la masa ca Hanfstaengl face comentarii minimalizatoare despre spiritul de lupta al soldatilor germani aflati pe frontul de acolo. Scandalizat, Hitler a ordonat sa i se dea o lecde acestui las care n-are nici un drept sa faca aprecieri cu pri­vire la vitejia altora. Câteva zile mai târziu, un împuternicit oficial i-a remis lui Hanfstaengl, din partea lui Hitler, un plic sigilat, pe care destinatarul nu putea sa-l deschida decât dupa plecarea avionului ce-l astepta. Dupa decolare, Hanfstaengl a citit, îngrozit, ca urma sa fie depus în "teritoriul spaniol rosu", pentru a lucra acolo ca agent al lui Franco. Hitler a aflat toate detaliile acestei farse din relatarile lui Goebbels: disperarea lui Hanfstaengl când a luat cunostinta de ordinul de plecare în misiune, rugamintile lui pentru a-l convinge pe pilot sa se întoarca, asigurându-l ca nu putea fi vorba decât de o neîntelegere, orele întregi de zbor pe deasupra teritoriului german, pozitiile false comunicate pasage­rului cu scopul de a-l face sa creada ca se apropie de teritoriul spaniol, anuntul dat de pilot sa se pregateasca pentru o aterizare fortata si, în sfârsit, aterizarea fara probleme pe aeroportul din Leipzig. Hanfstaengl, dându-si seama, la vederea unui teren bine cunoscut de el, ca a fost obiectul unei glume proaste, nu si-a mai putut stapâni indignarea, declarând ca viata îi este în pericol. Curând dupa aceasta a disparut fara urma.

Diferitele episoade ale taraseniei l-au înveselit foarte tare pe Hitler, mai ales ca, în acest caz, farsa o clocise împreuna cu Goeb­bels. Dar când, câteva zile mai târziu, a aflat ca seful Serviciului sau de Presa pentru Strainatate s-a refugiat peste granita, s-a temut


ca nu cumva Hanfstaengl sa încerce sa scoata bani din dezvaluirile facute presei pe baza cunoasterii intime a anumitor afaceri, în ciuda reputatiei de ahtiat dupa bani care i se crease, Hanfstaengl nu a întreprins nimic de genul acesta, înclinat cum era spre farse menite sa zdrobeasca fara mila renumele si consideratia chiar si ale colaboratorilor apropiati sau ale militantilor credinciosi, Hitler a stârnit si în mine un anumit ecou. Totusi, cu tot atasamentul care continua sa ma lege de el, în cazul meu nu mai era vorba de mult de fascinatia care, în primii ani ai colaborarii noastre, ma dominase, în relatiile de fiecare zi, îmi luasem o anumita distanta, ceea ce îmi permitea sa ma plasez uneori pe pozitia unui obser­vator critic.

Eram, de altminteri, tot mai legat de seful de lucrari, înainte de orice. Continua sa ma entuziasmeze posibilitatea de a-mi pune toate cunostintele în serviciul lui si de a-i transpune în realitate ideile, în plus, pe masura ce sporea importanta lucrarilor mele, mi se arata tot mai multa consideratie si respect. Eram pe punc­tul - asa credeam eu atunci - sa creez o opera apta sa ma situeze printre arhitectii cei mai vestiti ai istoriei. Aceasta constiinta a propriului meu destin îmi dadea, totodata, sentimentul ca nu sunt numai beneficiarul favorurilor lui Hitler, ci si cel care, în schimbul numirii ca arhitect, îi ofera o contrapartida de valoare egala. La aceasta se adauga faptul ca Hitler ma trata ca pe un coleg si nu scapa nici un prilej sa declare ca, în materie de arhitectura, îi eram superior.


O masa la Hitler însemna, de regula, o imensa pierdere de timp, deoarece te indisponibiliza pentru circa patru ore si jumatate. Or, nimeni sau aproape nimeni nu-si putea permite în fiecare zi o asemenea risipa de timp. Nici eu nu mergeam decât o data sau de doua ori pe saptamâna la aceste dejunuri, fiindca nu voiam sa-mi neglijez lucrarile. Dar, totodata, era important sa fii oaspe­tele lui Hitler, caci acest lucru îti conferea un anumit prestigiu; în plus, pentru cei mai multi dintre comeseni era important, de


asemenea, sa aiba o idee generala despre ce gândea Hitler în legatura cu problemele zilei. Aceste întruniri se dovedeau utile si pentru Hitler, dându-i posibilitatea sa-si propage, fara efort si fara coercitie, un cuvânt de ordine sau o linie politica, în schimb, evita aproape totdeauna sa faca vreo aluzie la propria lui activitate. Astfel, nu pomenea niciodata despre rezultatul vreunor convorbiri importante. Daca o facea totusi, era numai pentru a-si lua în derâdere partenerul.

Unii dintre oaspeti, profitând .de ocazie, încercau sa-l ademeneasca si sa obtina câte o întâlnire, sub pretext, de exemplu, ca vor sa aduca niste fotografii ilustrând ultimul stadiu al anumitor lucrari. Fotografii de decoruri sau de puneri în scena, de preferinta din Wagner sau din vreo opereta, reprezentau, de asemenea, motive valabile. Infailibila era însa formula: "Mein Fuhrer, v-am adus noi proiecte de constructii." Atunci oaspetele putea fi sigur ca va primi din partea lui Hitler urmatorul raspuns: "Bine, sa mi le aratati imediat dupa masa." în mentalitatea invitatilor obisnuiti, procedeul era reprobabil. Dar, altminteri, riscai sa astepti luni de zile pâna când obtineai o audienta oficiala.

Dupa ce se termina masa, Hitler se ridica, invitatii se despar­teau cu scurte strângeri de mâna, iar el, împreuna cu colaboratorul preferat, trecea în salonul alaturat, numit, din motive de nepatruns, "gradina de iarna". Adesea, Hitler îmi facea semn sa astept o clipa, ca mai avem ceva de discutat. Aceasta clipa devenea o ora sau chiar mai multe, dupa care, în sfârsit, trimitea dupa mine si, abandonând morga oficiala, se aseza în fata mea într-un fotoliu confortabil si ma întreba despre stadiul lucrarilor.

Adesea ne apuca ora 18. Hitler se retragea atunci în aparta­mentele lui de la etajul întâi, în timp ce eu plecam la birou. Uneori zaboveam acolo numai doua ore, deoarece adjutantul lui Hitler îmi telefona ca sa-mi spuna ca seful ma roaga sa vin la cina. Dar, când aveam de prezentat planuri, mi se întâmpla sa ma duc si neinvitat.

Aceste dineuri reuneau sase pâna la opt invitati: adjutantii, medicul personal, fotograful Hofmann, unul sau doi cunoscuti din


Munchen, deseori pilotul sau, Bauer, precum si radiotelegrafistul si mecanicul de bord; de asemenea, indispensabilul conviv, Bormann. Era cercul cel mai închis din Berlin. Seara, de regula, colaboratorii politici, ca Goebbels de exemplu, nu erau agreati. Conversatia avea un nivel si mai coborât decât la amiaza, pier-zându-se în tot felul de fleacuri. Lui Hitler îi placea sa i se vor­beasca despre reprezentatiile teatrale; îl interesau si cancanurile; pilotul povestea despre zborurile lui, Hofmann venea cu anecdote din lumea artistilor de la Munchen sau relata despre peripetiile vânatorii sale de tablouri. De cele mai multe ori însa îl ascultam pe Hitler reluând povestea vietii si a carierei lui.

Meniul continua sa fie dintre cele mai simple. Desigur, intendentul casei, Kannenberg, a încercat de câteva ori sa ne trateze, în aceasta atmosfera intima, cu niste mâncaruri mai bune. Timp de câteva saptamâni, Hitler a mâncat chiar cu mare pofta caviar, utilizând pentru asta o lingura în loc de lingurita. I s-a parut excelent, caci avea un gust nou pentru el. S-a interesat de pret la Kannenberg si, când a aflat cât costa, s-a îngrozit si a interzis sa i se mai serveasca asa ceva. I s-a adus atunci caviar rosu, mai ieftin, dar l-a refuzat, gasindu-l si pe acesta prea scump. Bineîn­teles, costul caviarului raportat la cheltuielile generale nu repre­zenta nimic. Dar ideea unui Fuhrer care manânca icre negre îi era insuportabila.

Dupa dineu, invitatii mergeau în salonul rezervat, de obicei, pentru receptiile oficiale. Se asezau în fotolii. Hitler îsi descheia haina si-si întindea picioarele. Lumina se stingea încet, în timp ce, printr-o usa din spate, intrau functionari - barbati si femei -membri ai garzii lui personale, începea primul film. Stateam, ca la Obersalzberg, trei sau patru ore fara sa scoatem un cuvânt, iar când, noaptea târziu, spre ora l, vizionarea se termina, ne ridicam tepeni si buimaciti. Numai Hitler parea înca proaspat, lansându-se în subiecte vizând cu predilectie jocul interpretilor, extaziindu-se în fata talentului unuia sau al altuia dintre actorii sai preferati, înainte de a trece la alte chestiuni. Se continua o conversatie ca­reia nu i se mai gasea încheierea; se aduceau bere, vin, sandvisuri,


pâna în momentul când, la ora 2, Hitler ne spunea, în sfârsit, noapte buna. Adesea nu ma puteam împiedica sa ma gândesc ca aceasta societate mediocra se aduna în acelasi loc unde, cândva, Bismarck se întretinuse cu prietenii, cunostintele si partenerii sai politici.

li sugeram câteodata sa invite o celebritate, un pianist sau un om de stiinta, ca sa scuture putin monotonia acestor seri. Totusi, spre surprinderea mea, el respingea propunerea pe motiv ca, dupa cum o declarau ei însisi, artistii nu erau chiar asa de dornici sa vina la Cancelarie, în realitate, multi dintre acestia s-ar fi simtit onorati de o asemenea invitatie. Probabil ca Hitler tinea foarte mult ca ziua sa se încheie într-un mod stupid si banal, si nu voia s-o vada scoasa de pe acest fagas. Am observat adesea ca îl cuprindea o anumita timiditate în prezenta unor oameni care-i erau superiori într-un domeniu, îi primea uneori, însa numai în atmosfera rezervata a unei audiente oficiale. Acesta a fost, poate, unul dintre motivele pentru care îsi alesese în persoana mea un arhitect foarte tânar; în fata mea nu avea asemenea complexe de inferioritate.

în primii ani de dupa 1933, adjutantii puteau sa invite doam­ne, alese, de obicei, de Goebbels, din lumea cinematografului. Dar, de regula, erau admise numai femei maritate, cel mai adesea însotite de barbatii lor. Hitler respecta strict regula, pentru a lipsi de orice fundament zvonurile susceptibile sa afecteze imaginea, faurita de Goebbels, a unui Fuhrer ducând o viata de om asezat. Fata de aceste femei, comportamentul lui Hitler era asemanator elevului unei scoli de dans la balul de sfârsit de an. Cu ele, timid si zelos în acelasi timp, se straduia sa nu faca gafe, sa distribuie complimente în cantitate suficienta, sa le sarute mâna, dupa moda austriaca, la sosire si la plecare. Odata terminata întrunirea, mai ramânea un moment în compania intimilor sai, ca sa epilogheze extaziat asupra doamnelor respective, referindu-se mai ales la siluetele decât la sarmul sau la inteligenta lor, având mereu aerul unui licean convins de inaccesibilitatea obiectului dorintelor sale. Lui Hitler îi placeau femeile înalte si suple; Eva Braun, mai degraba miniona, nu corespundea deloc genului sau.


Deodata, prin anul 1935, daca mi-aduc bine aminte, într-o buna zi s-a terminat si cu povestea aceasta. Motivul nu l-am aflat niciodata; poate ca totul a pornit de la o bârfa sau Dumnezeu stie de la ce, în orice caz, a anuntat nitam-nisam ca, pe viitor, trebuie sa renunte la obiceiul de a mai invita doamne; din momentul acela, s-a multumit sa laude divele din filmele serii.

De abia mai târziu, catre 1939, în resedinta sa berlineza, i-a repartizat Evei Braun un dormitor vecin cu al sau, cu ferestre care dadeau spre o curte îngusta. Aici, mai mult chiar decât la Obersalzberg, ea ducea o viata complet izolata, se strecura printr-o usa si pe o scara din spate, nu cobora niciodata în camerele de la parter, nici macar când se aflau acolo numai cunostinte vechi; se bucura tare mult când îi tineam companie în lungile ore de asteptare.

La Berlin, Hitler mergea foarte rar la teatru, mai mult interes aratând operetei. Nu lipsea niciodata de la o noua punere în scena a vreuneia dintre operetele devenite clasice, ca Liliacul sau Vaduva vesela. Sunt sigur ca, tinându-i companie prin cele mai diferite orase ale Germaniei, am vazut Liliacul de cel putin cinci-sase ori, opereta pentru ale carei decoruri costisitoare punea din plin la contributie vistieria separata a lui Bormann.

în afara de aceasta, îi faceau placere spectacolele frivole, mergând câteodata la Wintergarten, un teatru de varietati berlinez, si cu siguranta ca s-ar fi dus mai des, daca nu l-ar fi retinut o anumita teama de ceea ce ar fi putut sa zica lumea. Uneori trimitea în locul sau un intendent care, dupa ce se întorcea seara, trebuia sa-i raporteze programul si sa-i povesteasca ce vazuse, în câteva rânduri s-a dus si la Teatrul Metropol, unde se prezentau insipide reviste de opereta cu multe "nimfe" goale.

în fiecare an asista, în timpul Festivalului de la Bayreuth, la
toate reprezentatiile primului ciclu, fara exceptie. Dupa câte îmi
facea impresia - în masura în care un profan ca mine în materie
de muzica putea sa judece - el dovedea în discutiile cu doamna
Winifred Wagner capacitatea de a judeca detalii muzicale; totusi,
ce-l interesa mai mult erau realizarile regiei.


Dar, altfel, frecventa foarte putin opera; chiar si interesul pe care, la început, parea sa-l arate acestui spectacol a disparut curând. Predilectia sa pentru Brackner a ramas fara consecinte. Desigur, înaintea fiecaruia dintre discursurile lui culturale tinute la Congresul de la Nurnberg cerea sa se execute un fragment dintr-o simfonie de Bruckner, dar, în rest, singura lui grija era sa se cultive în continuare opera lui Bruckner la Sankt Florian. în public, a facut totusi în asa fel, încât sa-si acrediteze imaginea unui pasionat amator de arta.

N-am putut descoperi niciodata daca si în ce masura Hitler nutrea vreun interes pentru beletristica. Cel mai adesea, nu vorbea decât de literatura militara, de almanahuri ale flotei sau de tratate de arhitectura pe care, în orele târzii ale noptii, le studia mereu cu acelasi mare interes, în rest, nu vorbea despre altfel de lecturi.


Eram un lucrator sârguincios si, la început, nu reuseam sa-nteleg cum putea Hitler sa-si iroseasca timpul în felul acesta, îl întelegeam când, la sfârsitul zilei, se lasa dus de plictis si cauta un mod de a-si omorî vremea. Dar a pierde în medie sase ore pe zi mi se parea a reduce exagerat de mult ziua de lucru. Ma-ntre-bam adesea: când mai lucreaza? Oricum, în programul lui zilnic nu prea mai ramânea loc. Se scula târziu, catre amiaza, expedia una sau doua audiente de serviciu, dar, începând cu dejunul care urma imediat si pâna pe seara, îsi toca pur si simplu timpul.' Cele câteva rare întâlniri fixate pentru dupa-amiaza erau puse în pericol de pasiunea lui pentru proiectele de arhitectura. Adjutantii ma rugau adesea: "Astazi sa nu-i aratati nici un plan." Atunci ascun­deam desenele la intrare, în centrala telefonica. La întrebarile pe care mi le punea dadeam raspunsuri evazive. Dar se întâmpla sa prinda spilul, si atunci se ducea el însusi sa caute sulurile cu desene în vestibul sau în vestiar.

în ochii poporului, Hitler era Fuhrerul care lucreaza neobosit zi si noapte. Pentru cine cunoaste metoda de lucru a anumitor temperamente artistice, felul nedisciplinat în care-si folosea Hitler


timpul poate sa semene cu stilul de viata aflat la mare cinste în rândurile boemei, în aceste lungi saptamâni în care se ocupa de lucruri fara importanta, el astepta, din câte am putut sa observ, sa se coaca o problema; apoi, deodata, fulgerat de "inspiratie", gasea, în câteva zile de munca intensa, formularea definitiva a solutiei care i se parea justa. Mesele îi dadeau, la rândul lor, ocazia sa experimenteze idei noi ca si când s-ar fi jucat, sa le întoarca pe toate fetele si sa le perfectioneze în fata unui public lipsit de spirit critic. Dupa ce lua o decizie, se deda din nou lenei.












Document Info


Accesari: 2108
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )