Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























DICTIONAR DE MITOLOGIE GREACA SI ROMANA - litera O

Gramatica




DICŢIONAR DE MITOLOGIE GREACĂ sI ROMANĂ - litera O

Oaie. Simbol al blīndetii, al supunerii, al obedientei pasive, oile se numarau printre victimele cel mai frecvent oferite drept jertfa divinitatilor; erau sacrificate īn special lui Zeus, Herei, lui Ares, Afroditei si divini­tatilor corespunzatoare romane, precum si lui Silvanus si Terminus. īmpreuna cu un taur si un porc, oaia facea parte din sacri­ficiul roman numit Suovetaurilia (vezi).




Mitologia aminteste un celebru episod de metamorfozare īn oaie: protagonista sa este Teofane, frumoasa fiica a regelui trac Bisaltes. īnconjurata de numerosi preten­denti, aceasta era iubita īnsa si de Posei-don, care pentru a o pune la adapost de ceilalti īndragostiti a dus-o pe o insula si a transformat-o īntr-o oaie, luīndu-si la rīndul lui, pentru a o iubi, īnfatisarea unui ber­bec. Din unirea lor s-a nascut berbecul cu līna de aur, tinta expeditiei argonautilor si protagonist al mitului referitor la Frixos si Hele (vezi si Teofane).

Pentru alte mituri privitoare la oi, miei, capre si ovine īn general, vezi si Miel, Ber­bec si Capra.

Oaxes sau Oaxos (gr. 'Oatīic sau "Oatog, -ou; lat. Oaxes, -is). Erou eponim al cetatii Oaxos, din insula Creta. Mentionat de Ver-giliu īn prima Egloga - unde e posibil sa fie vorba despre o trimitere eronata la rīul Oxos -, era considerat de alte s 515p1518f urse fiul lui Acacalis.

Obarator. Straveche divinitate agrara a romanilor, care patrona muncile cīmpului.

Obelias (gr. bfieXiaq, -ou; si fapeXiog, bpeX(Tig). Denumirea unor prajituri speciale, īn forma de piramida, aduse ca ofranda lui Dionysos.

Obnuntiatio. īn lumea romana acest ter­men indica proclamarea, de catre auguri

sau magistrati, a unei prevestiri drept nefavorabila.

Obolul lui Charon. Denumirea populara a banului (numit īn Grecia vauXov) pus īn gura mortului īn momentul īnmormīnta-rii. Opinia cea mai raspīndita cu privire la aceasta moneda este ca ea reflecta cre­dinta de origine straveche ca, pentru a trece sufletele mortilor peste apele Ahero-nului, Charon pretindea o retributie; potri­vit altor interpretari, obolul ar reprezenta vechiul obicei al īngroparii mortului īm­preuna cu toate bunurile sale, al caror simbol l-ar constitui acest banut. Traditia, raspīndita īn lumea greaca, etrusca si romana, s-a mentinut īn anumite zone si de-a lungul Evului Mediu, pastrīndu-se pīna īn zilele noastre (vezi si Naulon).

Obsecratio. īn lumea romana termenul indica o ceremonie de expiere tinuta īn onoarea uneia sau mai multor divinitati pentru a īndeparta o nenorocire pe care prezicerile o anuntau ca iminenta.

Ocazia. Ca divinitate alegorica era vene­rata īn lumea greaca - īn special cu īnce­pere din epoca clasica tīrzie si elenism - si īn cea romana. Reprezenta personificarea momentului oportun, care se arata o sin­gura data, fugitiv, pentru a nu mai aparea apoi nicicīnd. Mai mult decīt o divinitate minora ce face obiectul unui cult aparte, a devenit un subiect frecvent īn artele figurative, īncepīnd cu reprezentarea lui Kairās - nume īnsemnīnd īn limba greaca tocmai "ocazie" - realizata de Lisip, ma­rele sculptor grec din epoca lui Alexandru cel Mare. Lisip o īnfatisase ca pe un tīnar cu un smoc de par īn frunte, dar cu ceafa rasa, pentru a sugera ca, daca nu-1 prinzi imediat, momentul oportun scapa si nu-1

OCCIDENT sI ORIENT

r

mai poti apuca ; precaritatea sa era simbo­lizata prin balanta asezata pe o lama subtire de brici. īn lumea romana unele elemente iconografice erau schimbate: personajul putea fi barbat sau femeie, statea cu un picior ridicat iar cu celalalt sprijinit de o roata si tinea o pīnza miscata de vīnt, sugerīnd rapiditatea cu care ocazia se īnde­parteaza, pentru a nu mai reveni niciodata.

Occator. Veche divinitate romana legata de muncile agricole, īn special de grapare.

Occident si Orient. īn geografia mitica a anticilor, regiunile occidentale si orien­tale extreme (ca si cele septentrionale si meridionale mai īndepartate) se estom­peaza īn necunoscut si devin scena pe care au loc īntīmplari cu eroi, patria monstrilor si a creaturilor fantastice, locul unde salasluiesc sufletele mortilor.

Pentru greci, Apusul este īn primul rīnd teatrul peripetiilor lui Ulise dupa caderea Troiei, povestite īn Odiseea, si al peregri­narilor celorlalti eroi greci care, asemenea lui, nu reusesc sa se īntoarca direct īn patrie (faptele acestora erau relatate īn poemul Nostoi, ce face parte din asa-numi-tele poeme ciclice). Chiar daca īn multe cazuri indiciile geografice sīnt vagi si inspirate dintr-o geografie fantastica pe care zadarnic am īncerca sa o reconstituim pe harti, referirile la regiuni reale din ba­zinul mediteranean occidental nu lipsesc, ele dīnd masura extinderii progresive a cunostintelor geografice ale grecilor din vremuri īndepartate. Calatoriilor mitice ale lui Ulise si ale tovarasilor sai īntorsi din razboiul troian anticii le atribuiau pri­mele faze ale colonizarii Apusului, punīnd īntemeierea cetatilor din Magna Grecia si Sicilia pe seama unor stramosi mitici. Refe­ritor la aceste aspecte ale raportului gre­cilor cu Occidentul, vezi Colonizare.

Ulise nu este totusi singurul - si nici primul - descoperitor al Apusului. īn mito­logia greaca peripetiile sale sīnt precedate de aventuroasa calatorie a lui Iason si a argonautilor, pe care poetii o situau cro­nologic cu o generatie īnaintea expeditiei troiene. Povestea reīntoarcerii din cala­toria īntreprinsa pentru dobīndirea līnii de aur se īmbogateste treptat, prin inter­mediul diverselor reluari ale mitului, cu un mare numar de aventuri si de episoade

care - īn versiunile din epoca elenistico--romana - implica practic īntreaga lume cunoscuta, indicīnd īn mod particular, īn Occident, afirmarea cultului Herei, careia potrivit traditiei Iason a pus sa i se ridice un sanctuar la gura rīului Sele.

Celalalt mare descoperitor mitic al Occi­dentului este Heracle, ale carui actiuni se desfasoara īn īntreaga lume antica cunos­cuta, dar mai ales īn aria occidentala, care īi pastreaza o vie amintire īntr-un mare numar de culturi si localitati : o data cu extinderea contactelor comerciale, grecii īi vor asimila lui Heracle multi eroi locali ale caror fapte de vitejie au devenit rīnd pe rīnd cunoscute. Spre deosebire de cei­lalti eroi amintiti, Heracle transforma īn mod profund locurile prin care trece : daca Ulise le strabate mīnat de curiozitatea-i īnnascuta si de setea de cunoastere spe­cific umana, Heracle poposeste īn ele si marcheaza nasterea civilizatiei, apoZis-ului, instituirea riturilor si a ceremoniilor reli­gioase. Actiunea care īl leaga cel mai strīns pe Heracle de Occident este cea a captura­rii boilor lui Gerion, monstrul tricorporal ce traieste la marginile lumii, īn Apusul cel mai īndepartat. Prin incursiunile lui Heracle, bazinul occidental al Mediteranei este circumscris spatiului lumii civilizate locuit de greci. Intentiei de a conferi iden­titate greceasca populatiilor negrecesti din Apus īi corespunde si ciclul de mituri refe­ritoare la Dedal si Minos, care, pornind din Creta, strabat Mediterana occidentala lasīnd urme vizibile ale trecerii lor (vezi, pe līnga rubricile dedicate fiecarui perso­naj īn parte, si Colonizare).

Unii dintre eroii amintiti (Heracle, Ulise) ajung, īn deplasarile lor, pīna la marginile occidentale ale lumii. Dincolo de Coloanele lui Hercule, dincolo de marginile pamīn-tului, chiar dincolo de rīul Oceanos, anticii plaseaza niste locuri fabuloase unde traiesc defunctii: sīnt Insulele Fericitilor, rezervate eroilor, sau Insulele Fericite, īn legatura cu care īn Antichitate legendele se īmple­teau cu relatari ale unor calatorii reale pe apele Atlanticului. Distantele fabuloase si imposibil de parcurs pīna la locurile unde apune soarele erau foarte potrivite pentru a sugera existenta acolo a unor pamīnturi la care oamenilor nu le e dat sa ajunga ; īn astfel de locuri īndepartate, īntr-un Apus

OCEANIDE

neprecizat, Platon situeaza regatul mitic al Atlantidei, insula ce a disparut īn apele marii īn scurtul rastimp al cītorva ore.

Romanii, prin activitatea lor de expan­siune si de cucerire nu numai comerciala, dar si teritoriala si politica, plaseaza mar­ginile Apusului si tarīmurile necunoscu­tului īn regiuni tot mai īndepartate si mai inaccesibile: pentru ei, care au navigat dincolo de Coloanele lui Hercule si au atins tarmurile Insulei Fericitilor, privitor la care ne-au lasat descrieri diverse (vezi Insula), geografia mitica se deplaseaza si locurile inaccesibile ale mitului se situ­eaza de preferinta īnspre un nord fantastic si misterios (insula Thule) sau spre un sud inabordabil (hic sunt leones era tot ceea ce, de la o anumita latitudine īn jos, se putea spune despre continentul african), adica spre regiuni unde, chiar si pentru experienta lor militara īn vegherea gra­nitelor imperiului, lumea civilizata parea ca se sfīrseste cu adevarat.

Rasaritul a incitat si el fantezia poetilor si a mitografilor, īntr-o masura enorma cel putin īn trei perioade diferite: īn cea numita orientalizanta, cu īncepere din secolele VII-VI ī.Hr., cīnd prin intermediul comertului lumea mediteraneana a īnceput sa cunoasca mai bine Orientul, produsele sale, traditiile sale legendare; īn timpul lui Alexandru cel Mare, ale carui actiuni au constituit din multe puncte de vedere o calatorie mitica īn sine si capabila sa puna armata lui Macedon īn contact cu realitati fabuloase, atīt de diferite de experienta comuna a unui grec, īncīt pareau de basm; si īn epoca imperiala romana, cīnd salvgar­darea granitelor agitate ale imperiului a determinat intensificarea contactelor dintre trupe si lumea rasariteana, de la care aces­tea vor importa īndeosebi obiceiuri si culte religioase. Orientul reprezenta pentru lumea clasica mai ales patria cultelor mis-terice (de pilda cel al lui Attis si Agdistis, apoi cultul lui Mithra), teritoriul diver­selor divinitati ale fertilitatii pamīntului si animalelor (Cybele, Astarte, Artemis din Efes, pentru a da numai cīteva exemple), locul de origine al unor monstri uluitori si al unor creaturi misterioase precum gri­fonii si pasarea Phoenix. Calatorii aventu­roase īn Orient (unde, printre altele, erau localizate mitica tara a Colhidei si cea a

amazoanelor) le erau atribuite unor eroi culturali precum Triptolem sau chiar lui Heracle - īn cadrul expeditiei sale īmpo­triva Troiei si īn tara amazoanelor - ori zeului Dionysos, care pleaca din Tracia spre India, cucerind-o si īntorcīndu-se īnsotit de cortegiul sau triumfal: un car tras de pantere si īmpodobit cu frunze de iedera si vita-de-vie, īnconjurat de sileni, bacante, satiri.

Rasaritul si Apusul, desi atīt de īnde­partate unul de altul, sīnt unite zilnic de parcursul lui Helios, Soarele, care īn fie­care dimineata, precedat de carul Aurorei, pleaca din tara rasariteana a indienilor si, purtat de carul sau cel iute, traverseaza cerul urmīnd un drum īngust care īl stra­bate prin mijloc; seara ajunge la Oceanul de Apus, unde caii, obositi, se scalda, iar el se odihneste īntr-un palat de aur. Pentru ca īn dimineata urmatoare sa poata pleca din nou din tara indienilor, Soarele ajunge acolo trecīnd īn timpul noptii pe sub pa-mīnt sau traversīnd fluviul Oceanos, care īnconjoara lumea, īntr-o barca īn forma de cupa.

Oceanide (gr. 'Qxeocvfvai, -tov). Nume prin care īn mitologia clasica erau indicate nimfele marii si ale apelor, fiice ale cu­plului Oceanos-Tethys. Aveau īnfatisarea unor fecioare de o mare frumusete si traiau pe fundul marii sau īn apropierea izvoare­lor si a apelor curgatoare. La unii autori clasici exista totusi o distinctie īntre ocea­nide, care traiesc pe fundul oceanului, nereide, care sīnt nimfele Marii Medite-rane, si naiade, care sīnt nimfele fīntīnilor si izvoarelor. Numarul lor variaza destul de mult īn sursele antice: īn Teogonia, Hesiod enumera circa patruzeci de nimfe, dar spune si ca acestea erau mai mult de trei mii. īnPrometeu īnlantuit al lui Eschil, oceanidele constituie corul care īncearca sa-i aduca alinare protagonistului.

Oceanos (gr. 'Qxeavog, -ou; lat. Oceanus, -i). Divinitate fluviala greaca, era consi­derat zeul apei care īnconjoara Pamīntul. Este fiul Cerului si al Pamīntului si sotul lui Tethys, īmpreuna cu care a zamislit toti zeii fluviali (si fluviile) de pe Pamīnt, īn numar de trei mii, si nimfele apelor, de asemenea īn numar de trei mii (vezi schema de la rubrica Cronos). Homer īl numeste

ODISEU

"rīul din care cu totii noi zeii ne tragem fiinta" si "al zeilor tata" (Iliada, 14.201 si 246). īn viziunea vechilor greci, Pamīntul era o suprafata circulara plana, īn jurul careia curgea un rīu perpetuu, numit Oceanos ; din el rasareau si īn el apuneau soarele si stelele, iar pe malurile lui īsi aveau salasul sufletele mortilor.

Ţarmurile Oceanului sīnt locuri ale mira­culosului, ale fantasticului, limitele extreme ale realitatii si īnceputul unei lumi fabu­loase, īn afara de Cīmpiile Elizee, Insulele Fericitilor, Hades, acolo erau pamīnturile locuite de monstri precum Eurition sau Gerion, fabuloasa gradina a Hesperidelor, patria Gorgonelor sau a gigantilor heca-tonhiri; aici sīnt plasate uneori (mai ales īn geografia homerica) popoare misteri­oase si fascinante, ca pigmeii, etiopienii sau cimerienii.

Imaginea lui Oceanos a suferit modifi­cari neīnsemnate o data cu dezvoltarea cunostintelor geografice, acesta fiind iden­tificat cu apele exterioare ale Pamīntului, pentru a le distinge de marile interioare: termenul se refera īn mod particular la Atlantic, dincolo de Coloanele lui Hercule, numit simplu Ocean si distinct de Medi-terana.

Prezente īn literatura antica. Oceanos este citat frecvent de poeti, īnsa mai mult ca referinta geografica - fie si fabuloasa - decīt ca personaj specific, cu īntīmplari si legende proprii. Cea mai importanta carac­terizare a sa se afla īn poemele homerice si la Hesiod; este mentionat īn unele scrieri ale lui Ferecide si Athenaios, unde se poves­teste ca atunci cīnd Heracle a īncercat sa-1 traverseze īn cupa Soarelui, Oceanos s-a mīniat, umflīndu-se enorm. Apare de ase­menea īn Prometeu īnlantuit al lui Eschil, la Pindar, īn Imnul homeric catre Demetra si īn Biblioteca lui Apollodor.

Iconografie. īn artele figurative Oceanos contribuie, īmpreuna cu imaginea Pamīn­tului, la definirea īn sens spatial sau geo­grafic a īntīmplarilor mitice reprezentate. Apare frecvent pe sarcofagele romane, dar cele mai importante reprezentari ale sale sīnt cea de pe Vasul Francois si cea de pe friza īnfatisīnd Gigantomahia, sculptata pe Altarul din Pergam.

Ocipete (gr. 'Qxutt^tti, -tic ; lat. Ocypetes, -es). Numele uneia dintre harpii.

Ociroe (gr.'QxupoTi, -T|g; lat. Ocyrhoe, -es). Numele uneia dintre oceanide, fiicele lui Oceanos.

Ocnus (gr. "Oxvog, -ou; lat. Ocnus, -i). 1) Unul dintre numele sub care este cunos­cut Bianor. Mai este numit si Aucnus (vezi). 2) Personaj care, īn lumea de dincolo, īmpletea fara īncetare o funie pe care de la celalalt capat o īnghitea un magar. Pen­tru detalii referitoare la acest mit vezi rubrica Magar.

Ocresia sau Ocrisia (lat. Ocresia sau Ocrisia, -ae). īn traditia romana era mama regelui Servius Tullius, care venise pe lume īn īmprejurari misterioase. Fiica (sau, potrivit altor versiuni, sotia) regelui din Corniculum, Ocresia era tinuta la Roma ca prizoniera de razboi dupa cuce­rirea cetatii sale de catre romani si fusese adusa ca sclava īn palatul regelui Tarqui-nius Priscus. īn una dintre salile palatului s-a produs miracolul: Ocresia a vazut īn cenusa din vatra imaginea unui membru viril; īnchisa īn camera sa, īn timpul noptii a fost vizitata de zeu, zamislindu-1 astfel pe Servius Tullius.

Prezente īn literatura antica. Livius, 1.39 si urm.; Ovidiu, Fastele, 6.627 si urm.; Dionysos din Halicarnas, 4.2 ; Pliniu, Natu-ralis historia, 36.204.

Odios (gr. 'O8ioc -ou). 1) Numele unui crai­nic aheu amintit īn Iliada (9.170).

2) Conducator al alizonilor care a luptat īn razboiul troian, de partea troienilor. A fost ucis de Agamemnon (Iliada, 2.856 si 5.39).

Odiseu (gr. 'OSuCTaeug, -euq). Numele gre­cesc al eroului protagonist al poemului homeric Odiseea, care īl explica punīndu-1 īn legatura cu verbul bSucrcreo-tfai, "a se mīnia", Odiseu īnsemnīnd asadar "cel care uraste, cel care se mīnie"; numele ar putea fi interpretat īnsa īn acelasi timp īn forma pasiva, si nu activa, īnsemnīnd "cel care este urīt", cel īncercat de suferinta si dure­rea provocate de ura (īn special cea divina). Unele surse epigrafice au transmis si versiunea numelui cu l īn loc de d, deci Olysseus īn loc de Odysseus, forma care explica trecerea la latinescul Ulixes. Forma curenta a numelui este cea derivata din latina, Ulise, mai raspīndita decīt cea

ODITES

calchiata dupa greaca, Odiseu. Pentru relatarea mitului vezi Ulise.

Odites (gr. 'OSittic, -ou). 1) Unul dintre fiii lui Heracle si ai Deianirei.

2) Unul dintre centaurii care au parti­cipat la lupta īmpotriva lapitilor īn timpul nuntii lui Piritoos. A fost ucis de Mopsos, care i-a tintuit cu o sageata limba de bar­bie si barbia de beregata.

3) Razboinic etiopian. A fost ucis de Cli-menos la curtea regelui Cefeu, īn timpul nuntii lui Perseu cu Andromeda.

Odontica (gr. xā bSovxixd). Sarbatori reli­gioase grecesti si romane, cu caracter pri­vat si familial, care se tineau īn semn de recunostinta fata de zei pentru copiii care īmplinisera sapte luni, vīrsta īn jurul careia īncepeau sa fie īntarcati, o data cu cresterea primilor dinti.

Odrises (gr. '05puo"T|c;, -aSoq ; lat. Odryses, -is). Divinitate locala si eponima a Traciei, numita si Odrisia.

Odrisias (gr. 'O5pu«jiag, -ou; lat. Odrysius, -i). Epitet atribuit diverselor personaje mi­tologice (Boreas, Tezeu, Dionysos, Resos) care subliniaza legatura acestora cu Tra-cia, numita si Odrisia.

Oedip (gr. OifiiiToug, -oSog; lat. Oedipus, -i sau -odis). Fiul lui Laios, regele Tebei, si al Iocastei sau Epicastei, sora lui Creon, reprezinta una dintre cele mai tragice figuri din literatura si mitologia clasica. Laios a aflat de la un oracol ca urma sa moara ucis de propriul sau fiu (Eschil, Cei sapte īmpotriva Tebei); aceasta era pe­deapsa pentru ca se facuse vinovat fata de Pelops, care īl primise īn casa lui pe cīnd era exilat din Teba si caruia el īi rapise fiul, pe Chrisipos. Atunci cīnd s-a nascut fiul sau, Oedip, Laios 1-a abandonat pe muntele Citeron, cu picioarele ranite si legate. Copilul a fost gasit de un pastor de la curtea regelui Polibos din Corint si din cauza picioarelor sale ranite a fost numit Oedip ("cel cu picioarele umflate"). Dus la palatul regal, a fost adoptat de rege, care 1-a numit fiul sau, fara sa-i dezvaluie ade­varul asupra faptului ca fusese gasit.

Cīnd a devenit adult, Oedip a vrut sa afle adevarul despre originea sa si a consultat oracolul din Delfi, care a pronuntat teribila

profetie ce avea sa-i tulbure viata: destinul lui Oedip era sa-si ucida tatal si sa comita un incest cu mama sa. Convins ca tatal sau era Polibos, Oedip s-a hotarīt sa nu se īntoarca la Corint, dar, pe cīnd se īnde­parta de Delfi, s-a īntīlnit īntīmplator cu Laios, adevaratul sau tata, si, īn urma unei īncaierari, 1-a omorīt, fara sa banu­iasca cine era. Astfel, fara stirea lui, s-a adeverit prima parte a profetiei zeului din Delfi.

īntre timp, īn īmprejurimile Tebei īsi facuse aparitia Sfinxul, care, de pe o stīnca īnalta, teroriza īntreaga regiune, spunīndu-le trecatorilor o ghicitoare si omorīndu-i pe cei care nu reuseau sa o dezlege. Prezenta Sfinxului devenise o nenorocire atīt de mare, īncīt tebanii au fagaduit ca īi vor da tronul cetatii si mīna reginei Iocasta celui care va reusi sa alunge monstrul, dezle-gīnd ghicitoarea.

Este vorba despre celebra ghicitoare cu privire la "fiinta cu patru picioare, apoi cu doua si apoi cu trei, dar cu un singur glas; cu cīt are mai multe picioare, cu atīt e mai slaba". Oedip a raspuns ca acea fiinta este omul, care īn copilarie merge īn patru labe, la maturitate sta īn doua picioare, iar la batrīnete se sprijina īn baston.

Dupa ce ghicitoarea fost dezlegata, Sfinxul s-a aruncat de pe stīnca de unde raspīndise groaza īn īmprejurimile Tebei, iar Oedip a obtinut, asa cum īi promisesera tebanii, tronul si mīna Iocastei, despre care nu stia ca este mama sa si cu care a avut patru fii: Eteocle, Polinice, Antigona si Ismena (dupa unele izvoare, acestia ar fi copiii Euriganeei, cu care el s-a casatorit dupa moartea Iocastei). Ca urmare a aces­tei uniri incestuoase, asupra Tebei si a īmprejurimilor acesteia s-a abatut o mo­lima cumplita. Oracolul a spus ca uciderea lui Laios trebuia razbunata, iar prezicato­rul Tiresias i-a aratat lui Oedip ca vinovatul era chiar el.

Oedip vede acum limpede tristele īntīm-plari īn care a fost implicat; Iocasta se spānzura, iar el se pedepseste singur sco-tīndu-si ochii (de fapt, servitorii lui Laios sīnt cei care īl orbesc). Oedip paraseste Teba si porneste īn pribegie īnsotit de fiica sa Antigona, dar destinul īi pedepseste pe urmasii lui: fiii sai, Eteocle si Polinice, se omoara unul pe celalalt īn razboi. īn

OEDIP

Fenicienele, Euripide īl prezinta pe Oedip īn fata lesurilor fiilor sai, pe cīnd Antigona īncearca sa-1 distraga din īntunecata sa meditatie. Dupa o lunga pribegie, a gasit putina liniste īn Atica, iar īn apropiere de Atena, la Colonos, eumenidele l-au rapit de pe pamīnt.

Potrivit Iliadei īnsa, dupa tragicele substi­tuiri de persoane īn care a fost implicat, Oedip a murit īn lupta.

Tragica poveste a lui Oedip si a celor apropiati lui a constituit una dintre cele mai bogate surse de inspiratie ale poeziei grecesti si ale literaturii din toate timpu­rile, avīnd inclusiv īn secolul XX - dupa aparitia conceptului de "complex al lui Oedip" formulat de Freud - un rol de prim--plan īn istoria gīndirii.

Rasplndirea cultului. Faptul ca Oedip a constituit obiectul unui veritabil cult este confirmat de izvoarele vechi (Pausanias, 1.28.7 si Valerius Maximus, V.3.ext.3), care vorbesc despre un mormīnt si un altar al lui Oedip la Atena, situate chiar līnga Areo­pag, nu departe de Acropole. S-au stabilit legaturi īntre figura lui Oedip si cultul Demetrei, inclusiv potrivit unei informatii pe baza careia Eschil a fost acuzat ca ar fi violat, īn tragedia sa Oedip, Misterele De­metrei, facīndu-le cunoscute desi acestea erau rezervate initiatilor.

Prezente īn literatura antica. Mitului lui Oedip īi este dedicat un poem epic din ciclul teban, Oedipodia, atribuit lui Kynaithon ; de asemenea, el este protagonistul unui alt poem al ciclului epic, Tebaida. Dupa cum am amintit, o versiune a mitului este citata de Homer īn Iliada (23.679 si urm.). si Hesiod se īndeparteaza de versiunea cea mai cunoscuta a mitului; īn Munci si zile (162-163) el aminteste moartea unor eroi "īn fata Tebei cu sapte porti, pamīnt cadmeic,/ Cīnd pentru turme stapīnite de-Oedip se īnclestara-n lupta". Prezicerea oracolului consultat de Laios este amintita īn Broastele lui Arisofan. Principalele iz­voare le constituie īnsa marii tragici greci, reluati mai apoi de o serie de autori latini: Eschil, Cei sapte īmpotriva Tebei, Laios si Oedip; Sofocle, Oedip rege si Oedip la Colonos ; Euripide, Fenicienele ; Seneca, Oedip si Fenicienele ; Statiu, Tebaida.

Prezente īn literatura medievala, moderna si contemporana. Dintre nenumaratele reluari ale mitului putem aminti Roman

de Thebes si de asemenea, ca sa citam doar titlurile cele mai celebre : Giovanni Andrea dell'Anguilara, Oedip; G. Gascoigne, Iocasta; E. Tesauro, Oedip; P. Corneille, Oedip; Voltaire, Oedip; J. Dryden si N. Lee, Oedip; P.J. Martello, Oedip tiran ; J.F. Ducis, Oedip la Admetos ; V.A. Ozerov, Oedip la Atena; F. Holderlin, Oedip tiran ; A. von Platen, Oedip romantic ; E. Fitzge-rald, Oedip la Atena ; G.B. Niccolini, Oedip īn padurea eumenidelor; J. Peladan, Oedip si Sfinxul; H. von Hofmannsthal, Oedip si Sfinxul; P.J. Jouve, Sudoare de sīnge ; P.B. Shelley, Oedip tiran ; W.B. Yeats, Oedip la Colonos; R. Pannwitz, Eliberarea lui Oedip ; A. Gide, Oedip ; J. Cocteau, Oedip rege (muzica de I. Stravinski) si Masina infernala ; H. Gh6on, Oedip et le crepuscule des dieux; A. Robbe-Grillet, Le gomme; M. Butor, Folosirea timpului; T. Tewfik--al-Hakim, Oedip; J. Baxter, Ispitele lui Oedip ; T.S. Eliot a reinterpretat figura lui Oedip īn Marele om de stat. Este singulara trimiterea la Oedip din Oedipus aegyptiacus al lui A. Kircher, īn care el afirma ca ar fi descifrat hieroglifele, propunīnd o interpretare fantastica si scriind, la rīndul sau, despre aceasta. Povestea lui Oedip a fost transpusa adesea pe scenele muzicale (de Zingarelli īn 1799, Charles Villiers Standford īn 1887, Ruggero Leoncavallo īn 1920 si Stravinski, pe care l-am amintit deja); de asemenea, a fost adusa pe marele ecran de P.P. Pasolini īn 1967.

Cea mai celebra trimitere la mitul lui Oedip īn epoca moderna este cea a lui S. Freud; īn studiul asupra sexualitatii copiilor, el ilustreaza cu ajutorul conceptului "com­plexul lui Oedip" raportul afectiv dintre copil si parinti si gaseste reprezentat īn mitul clasic conflictul dintre copil si parin­tele de acelasi sex. Lucrarea Anti-Oedip a lui G. Deleuze si F. Guattari este dedicata studiului nebuniei si schizofreniei. O lec­tura interesanta a mitului lui Oedip si a interpretarii sale freudiene ne ofera C. Lāvi--Strauss īn Antropologia structurala, unde mitul este pus īn legatura cu institutia casatoriei si relatiile de rudenie. Iconografie. Oedip apare reprezentat īn numeroase exemple de pictura greceasca pe vase, īn reliefurile urnelor etrusce si īn reliefurile si mozaicurile romane. Scenele cel mai frecvent reproduse sīnt cele īn care el se afla īn fata Sfinxului sau este īnsotit de Antigona.

OENEU

STIRPEA LUI OEDIP Ares -i- Afivdita

Harmonia-i- Cadinos

Autonoe Ino (Leucoteea) Agave

Penteu

I

Oclasos

Meneceu

Semele

Creon Hemon

Polidor -|- Nicteis Iliros

Labdacos

Hemon

Iocasta -|- Laios

Oedip

T

Iocasta

Eteocle

Polinice Antigona Ismena

Oeneu (gr. O'iveuc, -iu)g; lat Oeneus, -i). Celebru rege al Calidonului, cetate din tinu­tul Etoliei; s-a casatorit cu Alteea, deve­nind tatal lui Tideu, Meleagru, Gorge, al Deianirei si al altor descendenti. Dupa moartea Alteei s-a casatorit cu Peribeea, de la care, potrivit unei versiuni a mitului, 1-a avut pe Tideu (alte versiuni īl prezinta pe acesta drept fiul lui Ares). īndepartat de la domnie de fiii propriului sau frate Agreus, a fost razbunat de nepotul sau Diomede, care 1-a ucis pe Agreus si pe fiii lui si a recīstigat tronul lui Oeneu, pe care, īntrucīt acesta era de-acum prea batrīn, 1-a asezat pe Andremon, ginerele lui Oeneu. Diomede 1-a luat pe Oeneu cu el īn Pelopo-nes, unde acesta a fost īnsa ucis de doi dintre fiii lui Agreus care reusisera sa scape din masacrul īnfaptuit de Diomede.



īn timpul domniei lui Oeneu este plasat celebrul episod referitor la mistretul care semana moarte si distrugere pe pamīn-turile Calidonului si care a fost ucis īn urma unei magnifice vīnatori (pentru care vezi Meleagru).

Tot īn timpul domniei lui Oeneu oamenii au cultivat pentru prima data vita-de-vie si au produs vinul (Apollodor, Biblioteca, 1.8.1), care si-a luat numele (o^vog) de la acest personaj si a fost obtinut prin ames­tecare cu apa rīului Aheloos (Vergiliu,

Georgicele, 1.9). Potrivit unei traditii, Oeneu a fost initiat īn tainele vinificatiei de catre Dionysos īnsusi, care se īndra­gostise de sotia acestuia, Alteea (Hyginus, Fabule, 129); conform acestei versiuni, Deianira era fiica Alteei si a lui Dionysos, nu a lui Oeneu. Acest filon de povestiri, reunit sub semnificatia numelui sau si al Alteei ("omul vinului" si, respectiv, "vinde-catoarea", a determinat considerarea lui Oeneu si a sotiei sale drept figuri divine antice legate de vin si de cultivarea vitei--de-vie.

Prezente īn literatura antica. īn afara de pasajele deja citate, Oeneu este mentionat īn Iliada, īn Heroidele lui Ovidiu, īn Fabulele lui Hyginus (129 si 172), precum si īn unele scrieri ale lui Antoninus Liberales, Athe-naios, Diodor din Sicilia si Pausanias.

Ofelestes (gr. 'OcpeXeanic;, -ou). Razboinic troian, amintit īn Iliada. A fost ucis de Teucros.

Ofeltes, vezi Arhemoros.

Ofeltios (gr. 'OtpeXtioc;, -ou). 1) Erou grec, participant la razboiul troian. A fost ucis de Hector (Iliada, 11.302).

2) Erou troian, de asemenea participant la razboiul troian. Cade īn lupta rapus de Eurial (Iliada, 6.20).

OGLINDĂ

Offa (lat. offa, -ae). īn lumea romana, turta farīmitata si data de mīncare gainilor sacre, al caror comportament era apoi observat pentru luarea auspiciilor (vezi Auguri).

Ofion (gr. 'Oepiojv, -ovog; lat. Ophion, -onis). 1) Regele titanilor. Cīnd Cronos si Rhea au luat puterea, acesta a fost arun­cat īn Tartar īmpreuna cu ceilalti titani si cu Eurinome, sotia sa.

2) Unul dintre giganti, protagonist al gigantomahiei lui Zeus. Mai-marele zeilor 1-a strivit, pravalind peste el un munte.

Ofranda, vezi Dar votiv si Sacrificiu.

Oftalmitis (gr.'O(p#aX|UTi£, -iSog). Epitet ("cea care vede bine, cea atenta") cu care era venerata īn Sparta zeita Atena, careia īi fusese ridicat un templu de catre legis­latorul Licurg, orbit partial de Alcandru.

Ogiges (gr. 'QfUfiog, -ou; lat. Ogyges, -is sau Ogygus, -i). Erou grec, fiul lui Beotos si potrivit unor versiuni (Pausanias, 9.5.1) tatal lui Cadmos; a fost primul rege al Tebei, numita dupa el Ogigia. Figura lui este asociata cu un mare potop care s-ar fi abatut asupra Beotiei īn timpul dom­niei sale.

Ogigia (gr. 'Qyuyia, -aq; lat. Ogygia, -ae). Insula "sacra prin vechimea sa", era lo­cuita de nimfa Calipso, care 1-a gazduit aici pe Ulise.

Oglinda. Tema oglinzii si a imaginii re­flectate, una dintre cele mai fascinante din literatura tuturor timpurilor, este prezenta si īn mitologia clasica, fiind īnsotita de obicei de elemente colaterale sinistre, īntr-adevar, daca oglinda īn sine este un obiect frivol, elegant, asociat ideii de fru­musete, mitologia pare sa apeleze la ea pentru a sugera contrariul: daca nu urīte­nia, cel putin īndoiala fata de propriul as­pect. Iar atunci cīnd, asa cum se īntīmpla īn cazul lui Narcis, imaginea reflectata este de o frumusete atīt de seducatoare, īncīt fascineaza īnsasi persoana care o pro­duce, nelinistea se insinueaza īn mit īn forme diferite si mai īnselatoare. Oglinda si imaginea reflectata de ea, fie si recla-mīndu-se īn ultima instanta de la ideea de frumos, sfīrsesc prin a se īncarca de semni­ficatii sumbre, pe un fond de moarte si doliu.

Oglinda propriu-zisa, ca obiect stralucitor din bronz sau argint capabil sa restituie o imagine, este rareori mentionata ca atare īn mitologie. īn imnul Scaldei zeitei Palas, Calimah le recomanda femeilor ce se pre­gatesc sa īndeplineasca ablutiunea rituala a statuii zeitei Atena, care era spalata con­form unui rit stravechi: "Femei ahee, [...] nu luati oglinda: chipul va este tot frumos. La judecata frigianului pe Ida (aluzie la judecata lui Paris: vezi Paris) ea nu si-a aruncat privirea īn cercul de alama. Nici Hera nu s-a oglindit. Doar Afrodita, luīnd arama lucitoare, si-a potrivit a nu stiu cīta oara īn par aceeasi bucla" (vv. 13 si urm.). Frumusetea nu induce nevoia de a se privi īn oglinda: daca zeita cea mai frumoasa dintre toate apeleaza la ea, o face pentru ca nu e multumita de pieptanatura. Daca oglinda este rareori prezenta īn mit, de obicei ca instrument al purei vanitati a celei mai frumoase zeite, mereu preocu­pata de propria īnfatisare, tema mai gene­rala a imaginii reflectate este īn schimb destul de frecventa. Cea mai cunoscuta legenda circumscrisa acestei teme este, fi­reste, cea a lui Narcis, frumosul tīnar care s-a īndragostit de propriul chip, vazīndu-1 reflectat īn apa limpede si nemiscata a unei fīntīni (vezi Narcis). Dar, asa cum se stie, povestea lui Narcis nu are un sfīrsit fericit. La fel ca Narcis, zeitele si nimfele folosesc adesea apa izvoarelor pe post de oglinda. Spre deosebire de cazul lui Nar­cis, īn care protagonistul este īncīntat de ceea ce vede īn oglinda apei, fara sa se recunoasca īn imaginea reflectata, unora li se īntīmpla sa fie dezgustati de propria imagine, pe care o recunosc dar o resping, considerīnd-o departe de adevar sau nepo­trivita. Atena, de pilda, vazīndu-si chipul īn apa unei fīntīni īn timp ce cīnta la flaut, gaseste dezagreabila fata cu obrajii um­flati si trasaturile deformate de efortul de a scoate sunete din instrumentul cu pricina, pe care īl arunca: flautul va fi recuperat de Marsias, care va īndrazni sa-1 sfideze cu maiestria sa pe īnsusi Apollo, īndrep-tīndu-se astfel spre un sfīrsit īngrozitor (vezi Marsias). Folosindu-se cu abilitate de un scut din bronz foarte lucios, Perseu reuseste sa se apere de privirea Meduzei, ce avea puterea de a-i īmpietri pe cei asu­pra carora se fixa, si face īn asa fel īncīt

OGMIOS

monstrul sa īntoarca aceasta privire īmpo­triva lui īnsusi, reflectīndu-se īn suprafata slefuita. īn imaginile reflectate pe care ni le-a transmis mitologia, monstruozitatea sau cel putin urītenia par sa prevaleze asupra frumusetii. Predomina aici īn spe­cial dimensiunea neīncrederii, a surprizei, a imposibilitatii de a se recunoaste pe sine vazīndu-se din afara: Narcis crede ca vede alta persoana, Atena nu accepta sa se recu­noasca īn imaginea reflectata a propriului chip, Meduza īsi face rau siesi. Psihologia contemporana va avea multe de spus pe aceasta tema si va elabora, prin Lacan, teoria "stadiului oglinzii" īn dezvoltarea copilului.

Unele legende povestesc despre oglinzi magice, de origine persana potrivit lui Varro, īn care se putea vedea viitorul. Se spunea ca si Pitagora ar fi avut o astfel de oglinda si ca, īndreptīnd-o spre fata lunii, reusea sa vada īn ea lucrurile neīntīmplate si persoanele nenascute īnca, printr-un pro­ces opus sau, altfel spus, "īn oglinda" fata de cel al necromantiei, care permite reve­derea celor ce nu mai sīnt. Patrai (actualul Patras, īn Ahaia) era sediul unui oracol mai putin obisnuit: īn fata sanctuarului Demctr"i se afla o fīntīna cu apa mira­culoasa ; īndeplinind un anumit ritual, pelerinii introduceau īn ea o oglinda si, scotīnd-o, interpretau figurile formate pe suprafata uda drept raspunsuri la īntre­barile lor (Pausanias, 7.21.12).

īn iconografie, īn afara frecventelor scene "de gen" ce reproduc momente ale toaletei si ale vietii private a femeilor, oglinda apare si ca un atribut al reprezentarii alegorice a Prudentei (vezi).

Ogmios. Divinitate celtica identificata de romani cu Hercule, datorita unor caracte­ristici pe care cele doua figuri divine le aveau īn comun: si Ogmios, la fel ca Her­cule, era prezentat ca un ucigator de mon­stri, dotat cu o forta extraordinara. Fortei muschilor Ogmios īi adauga īnsa puterea cuvīntului, fiind venerat ca zeu al elocin-tei; īn aceasta calitate era reprezentat uneori ca un batrīn care atragea dupa sine multimile, indisolubil legate de limba sa.

Ohimos (gr. "Oxijjl°C> -ou). Primul fiu al lui Helios si al nimfei Rode. Rege al insulei Rodos, a avut-o drept sotie pe nimfa

Egetoria; fiica lor, Cidipe, s-a casatorit cu Cerhafos, fratele lui Ohimos.

Oicles sau Oicleos (gr. O'ixXī|c;, -iouq). Tatal lui Amfiaraos. Este mentionat īn principal de Eschil, īn Cei sapte īmpotriva Tebei, si īn Odiseea, unde se spune ca era fiul lui Antifates si nepotul lui Melampus.

Oikistes (gr. o'uacnrfje;, -ou). Cu acest ter­men era indicat īn lumea greaca seful unei expeditii care pornea din tara-mama pentru a īntemeia o noua colonie. Acest fondator era de obicei reprezentantul unei familii nobile din cetatea de origine si se bucura de prestigiu absolut īn colonia īntemeiata, care se afla īn īntregime sub responsa­bilitatea sa. Multora li se aduceau dupa moarte onoruri divine sau li se īnchina un cult eroic; de asemenea, multe colonii recu­nosteau ca oikistes un personaj mitic sau divin. Uneori, oikistes era considerat epo­nimul cetatii; din numele sau deriva cel al coloniei.

Oileu (gr. O'iXeiSg, -ecug; lat. Oileus, -eos sau -ei). Rege al Locridei, tatal lui Aiax (vezi) Oileidul. Este mentionat printre participantii la expeditia argonautilor.

Oinotrope (gr. Civorponoi, -ojv). Fiicele lui Anios, numite astfel deoarece aveau puterea de a transforma īn vin, grīu si ulei tot ce atingeau. Pentru detalii vezi Anios.

Olen (gr. 'QX^v, -tJvoc; ; lat. Olen, -eni sau Olenus, -i). 1) Personaj mitic, considerat cel mai vechi poet liric al Greciei. Sursele antice (Herodot, 4.35; Calimah) īl prezinta drept hiperborean sau lician, instalat ulte­rior īn insula Delos, consacrata lui Apollo. Numele sau pare sa īnsemne "cīntaret din flaut".

2) Sotul Leteei; ca si ea, a fost trans­format īn piatra. Episodul este mentionat de Ovidiu īn Metamorfoze (10.69 si urm.), alte detalii nefiindu-ne īnsa cunoscute.

3) Numele unei cetati din Ahaia, legata īn mitologie de povestea copilariei lui Zeus: capra care 1-a alaptat pe pruncul Zeus era numita de poeti "capra din Olen" (Olenia capella), deoarece se credea ca se nascuse līnga cetatea Olen, de unde a fost dusa īn Creta. Potrivit unei alte versiuni, nimfa Amalteea, careia īi apartinea capra, era una dintre fiicele lui Olen.

OLIMPIADE

Olimp (gr. "OXujittos, -ou; lat. Olympus, -i). Lant muntos din Grecia, care separa Mace­donia de Tesalia; mai precis, partea rasa­riteana a lantului, care īnchide la nord valea Tempe si al carei vīrf cel mai īnalt este vesnic acoperit de zapada. īn mitolo­gia greaca Olimpul era resedinta dinastiei de divinitati al carei rege era Zeus. Poetii mai vechi erau convinsi ca zeii locuiesc exact pe vīrful cel mai īnalt al Olimpului, unde, dupa cum scrie Homer, īsi aveau palatele, petrecīndu-si timpul īn locuinta cea mai somptuoasa dintre toate, aceea a lui Zeus, ale carei porti erau pazite de Hore, feriti de privirea muritorilor printr-un strat impenetrabil de nori. si escaladarea Olimpului de catre Giganti (vezi) era īnte­leasa de poetii antici īn sens literal, nu ca o īncercare de a ajunge la cer, ci pur si simplu pe acel vīrf al muntelui unde salas-luiau zeii. Poetii din epocile mai tīrzii vor transfera, īn schimb, sediul zeilor īn cer.

Olimpia (gr. '0Aujj.7ria, -ag; lat. Olympia, -ae). Numele unei cīmpii din Elida, scal­data de rīurile Alfeu si Cladeu, unde exista din vremuri stravechi un oracol al lui Zeus, īn crīngul numit Altis (care īnseamna chiar "padure"), pe colina īnvecinata fiind vene­rat zeul Cronos. Nu a existat niciodata o asezare propriu-zisa cu acest nume, faima universala dobīndind-o complexul de edi­ficii sacre ridicate aici īn epoca istorica si de care se vor lega, din anul 776 ī.Hr. (prima data mentionata de surse), celebrarile jocu­rilor numite "olimpice", jocuri panelenice ce se desfasurau o data la patru ani. Mitu­rile si legendele referitoare la Olimpia se īntrepatrund strīns cu istoria acestor jocuri, reconstruindu-i originea mitica. Instituirea olimpiadelor avea la origine mitul lui Pelops si Enomaos: acesta din urma, rege al cetatii Pisa din Elida, pro­misese mīna fiicei sale Hipodamia celui ce l-ar fi putut īnvinge la cursa de care, iar Pelops a fost singurul care a reusit sa-1 īntreaca (fie pentru ca a avut īnhamati la car caii īnaripati ai lui Poseidon, potrivit unei versiuni, fie pentru ca vizitiul lui Eno­maos, Mirtilos, i-a scos regelui scoabele de la rotile carului). Din cursa rituala de care ce s-a disputat la moartea lui Pelops ar fi derivat jocurile panelenice, īn cadrul carora se repeta aceasta cursa, pe acelasi traseu

pe care se īntrecusera Pelops si Enomaos. Cu toate acestea, īn epoca istorica īntre­cerile constau initial doar īn concursul de alergare. Mitul a fost īmbogatit cu detalii ulterioare: astfel, se spunea ca Heracle a plantat la Olimpia maslinul sacru al lui Zeus, pe care īl adusese cu sine la īntoar­cerea din tara hiperboreenilor, si ca a instituit oficial concursurile olimpice pro-priu-zise, pastrīndu-le caracterul celebra-tiv īn onoarea lui Pelops. Din maslinul sacru al lui Zeus erau luate ramurile ofe­rite drept unica recunoastere īnvingato­rilor, īntemeierea mitica a jocurilor este evocata de Pindar īn Olimpice, 10. Pentru alte detalii vezi Olimpiade.

Olimpiade (gr. 'OXufiTTiac;, -a'Soc;; lat. Olympia, -orum [certamina]). īntreceri sportive de importanta fundamentala īn istoria, religia si mitologia greaca, care se desfasurau o data la patru ani īn cīmpia Olimpia, īn nord-vestul Peloponesului (regiunea Elidei), loc de cult īnchinat din vremuri stravechi lui Zeus Olimpianul (vezi Olimpia). Jocurile olimpice au avut loc cu regularitate, conform indiciilor fur­nizate de istoricul Timaios, īncepīnd cu anul 776 ī.Hr., data conventional accep­tata a primei olimpiade ; importanta lor a devenit enorma īn īntreaga Grecie, nu numai pentru ca jocurile, panelenice, s-au evidentiat īntr-o masura mult mai mare decīt toate celelalte competitii panelenice, ci si datorita conventiei adoptate de isto­riografia elenistica de a data evenimentele istoriei grecesti facīnd referire la nume­rotarea olimpiadelor.

La jocurile olimpice participau atleti proveniti din toate cetatile Greciei, care -sub protectia lui Zeus, zeul suprem, mai presus de luptele continue ce opuneau una alteia cetatile grecesti -, beneficiind de armistitiul sacru stipulat pentru toata durata īntrecerilor, puteau ajunge nevata­mati la locul competitiei din centrele aflate īn lupta, transferīnd astfel rivali­tatile din planul militar īn cel atletic (vezi si Agones). Necesitatea gazduirii unui mare numar de spectatori si de atleti si de a le oferi acestora din urma structurile necesare antrenamentelor si desfasurarii concursurilor a facut ca pe cīmpia Olim­piei, īntre rīurile Alfeu si Cladeu, sa apara

OLIMPIADE

numeroase constructii monumentale, ale caror ruine ofera si astazi privirilor un ansamblu extrem de sugestiv: palestre, stadion, gimnaziu, hipodrom, cladiri pen­tru primirea oaspetilor, alaturi de edificiile templiere īnchinate lui Zeus si Herei.

īntrecerile, care vor suferi diverse trans­formari de-a lungul secolelor, se limitau initial la concursul de alergare pe o dis­tanta de 200 metri; treptat, programul competitiilor a fost extins si diversificat, astfel ca īn jurul secolului al V-lea ele in­cludeau concursuri de alergare pe diferite distante (200, 400, 4300 metri), curse īn care participantii alergau īnarmati pe o distanta de 400 metri (hoplitodromia), lupte, pugilat, Pancration (vezi), pentatlo­nul - cuprinzīnd concursul de alergare, lupta, aruncarea discului, aruncarea sulitei, saritura īn lungime; de asemenea, īntreceri calare si curse de bige si cvadrige (care cu doua, respectiv cu patru roti -n.t.), fara a mai vorbi de faptul ca unele īntreceri (cursa de 200 metri, pugilatul, lupta) erau rezervate tinerilor cu vīrste cuprinse īntre doisprezece si optsprezece ani, iar īntre cursele calare existau unele destinate mīnjilor. Jocurile erau deschise de spectaculoasele curse ale cvadrigelor si se īncheiau cu hoplitodromia.

Data de īncepere a jocurilor, care se des­fasurau vara, era adusa la cunostinta īntregii Grecii, cu mult īnainte, de crainici speciali ce strabateau diferitele regiuni si anuntau armistitiul sacru, care īncepea cu o luna īnaintea īntrecerilor si se īncheia la o luna dupa terminarea acestora. Atletii trebuiau sa īndeplineasca anumite condi­tii fundamentale: trebuiau sa fie īn primul rīnd cetateni greci liberi si sa nu fi suferit nici o condamnare; trebuiau sa se prezinte cu o luna īnaintea īnceperii concursurilor la Olimpia, unde īsi definitivau antrena­mentul si erau supusi unui fel de examen de admitere, care avea si scopul de a īnca­dra fiecare concurent īn categoria de vīrsta corespunzatoare. Apoi, īncepeau jocurile; acestea durau cinci sau sase zile, cel putin īn faza īn care ajunsesera īn epoca clasica, cīnd desfasurarea lor pare sa fi fost orga­nizata dupa un program destul de regulat si consolidat; din cele cinci sau sase zile o buna parte era destinata ritualurilor reli­gioase. Printre cele mai importante amintim

juramīntul solemn prestat īn prima zi īn fata altarului lui Zeus Orkios, adica "protector al juramintelor", de catre atleti, antrenorii lor si arbitri, care jurau cu totii sa participe la jocuri cu lealitate si sa res­pecte regulile acestora; grandiosul sacri­ficiu a o suta de boi, care avea loc īn fata templului lui Zeus, pe altar, īn ziua a treia; si procesiunea din ultima zi, ce preceda īncununarea īnvingatorilor cu ramuri de maslin, precum si fastuosul banchet cu

sacrificiile finale. Pentru īnvingatori, sar­batoarea continua la īntoarcerea īn patrie, unde erau de asemenea īntīmpinati cu toate onorurile; īn cinstea lor era oferit un ban­chet public la care se cīnta un imn (special compus īn onoarea lor si care le preamarea victoria), aveau parte de onoruri publice si, de obicei, li se ridica o statuie.

Jocurile prilejuiau un extraordinar aflux de public, care potrivit unor calcule putea atinge, īn momentele de maxima stralu­cire a īntrecerilor, chiar si doua sute de mii de spectatori (douazeci de mii, exclusiv barbati, puteau gasi loc pe stadion), atrasi nu numai de evenimentul sportiv, ci si de dimensiunea religioasa, de importanta tīrgului ce se tinea cu aceasta ocazie, de frumusetea operelor de arta adunate la Olimpia (printre care si statuia din fildes si aur a lui Zeus, aflata īn sanctuarul zeului, opera a lui Fidias considerata una dintre cele sapte minuni ale lumii).

īn epoca romana jocurile olimpice au cunoscut o deosebita dezvoltare datorita īmparatului Nero, care la īntrecerile tradi­tionale a adaugat si concursuri de muzica si de poezie: la acestea din urma a parti­cipat si el īnsusi, cīstigīnd de sapte ori. Semnificatia originara a jocurilor era īnsa de-acum pierduta; ele vor cunoaste un de­clin inevitabil, sanctionat prin suprimarea lor īn anul 393 d.Hr. de catre īmparatul Teodosius, īn contextul politicii sale de eliminare a oricarei urme a vechilor culte pagīne.

Sursele relatau uneori īn mod discor­dant originea mitica si instituirea jocuri­lor olimpice (vezi si Olimpia). Unele dintre acestea, confirmate de Pindar īn Olimpice, 1, pun la originea olimpiadelor jocurile fune­bre īn onoarea lui Pelops (vezi), jocuri īn amintirea carora īntrecerile s-ar fi repetat apoi cu regularitate; alte traditii, reluate

OMOLEUS

de asemenea de Pindar īn Olimpice, 10, fara sa nege legatura cu jocurile funebre īn onoarea lui Pelops, īi atribuie totusi īntemeierea jocurilor olimpice lui Heracle, care, dupa ce a deviat cursul rīului Alfeu pentru a curata cu apa sa grajdurile lui Augias (vezi Heracle), si dupa ce a īnaltat o incinta sacra la mormīntul lui Pelops si a construit douasprezece altare, cīte unul pentru fiecare divinitate din Olimp, i-ar fi īnchinat acest loc lui Zeus si ar fi sadit crīngul sacru (alsos) de maslini salbatici din care si īn epoca istorica se luau ramuri pentru cununile ce constituiau premiul destinat īnvingatorilor. Diverse traditii, mentionate de Pausanias, atribuie insti­tuirea olimpiadelor altor eroi, precum Ifitos, descendent al lui Oxilos, considerat la rīndul sau de unele surse creatorul jocu­rilor olimpice. Potrivit versiunii prezentate de Pausanias, Ifitos a initiat armistitiul sacru īn timpul razboiului pe care īl purta cu regele spartan Licurg, transferīnd īn planul abilitatii atletice disputa militara care opunea cele doua cetati. Exista si o traditie conform careia jocurile olimpice au fost īntemeiate de dactylii de pe mun­tele Ida, demonii care au vegheat copilaria lui Zeus si care au inventat aceste jocuri pentru a-1 īnveseli pe micul zeu.

Olimpieni (gr. 'OXujiiuoi, -u>v; lat. Olympii, -orum). Termenul indica īn mod colectiv zeii din generatia lui Zeus si din cea urmatoare, care, conform povestirii lui Hesiod din Teogonia, au luat locul prece­dentei stirpe divine conduse de Cronos, cea a titanilor. īn particular, īn literatura latina sīnt indicati prin acest nume zeii principali, care īn listele canonice apar īn numar de doisprezece: Iupiter, Iunona, Marte, Neptun, Vulcan, Apollo, Vesta, Ceres, Diana, Minerva, Venus si Mercur.

Olimpos (gr. "OXup.7Tog, -ou; lat. Olympus, -i). Faimos cīntaret din flaut; se spunea ca ar fi fost creatorul acestui instrument si era considerat discipolul lui Marsias (Ovidiu, Metamorfoze, 6.393).

Olintos (gr. "OXuvtfoc,, -ou; lat. Olynthos si Olynthus, -i). Erou eponim al orasului Olin­tos, din Macedonia. Era considerat fiul rege­lui Strimon si fratele lui Resos si al lui Brangas; alte traditii īl prezentau drept

fiul lui Heracle si al nimfei Bolbe. A fost ucis de un leu īn timpul unei partide de vīnatoare.

Prezente īn literatura antica. Conon, Narra-tiones, 4.

Olla extaris. Expresie latina prin care era indicat, īn cadrul sacrificiilor, recipien­tul īn care se ardeau viscerele animalelor sacrificate.

Olus (lat. Olus, -i). Gigant mitic legat īn traditia romana de destinele Romei si de numele colinei capitoline. Potrivit legendei, īn timpul lucrarilor de excavatie efectuate īn vīrful Capitoliului pentru punerea funda­tiei templului lui Iupiter Optimus Maxi-mus, ar fi fost scos la iveala un craniu de proportii gigantice. Un prezicator etrusc, īntrebat despre aceasta īntīmplare mira­culoasa, a explicat ca era vorba de craniul lui Olus, un gigant mitic. Descoperirea era un semn ceresc ce indica destinul exceptio­nal rezervat Romei. Pornind de la aceasta descoperire a capului lui Olus (caput OH) s-a reconstruit paretimologia numelui colinei, deformat īn Capitolium.

Prezente īn literatura antica. Legenda de mai sus este relatata de Arnobiu si de Servius.

Omfale (gr. 'OuqxxXT), -J\q; lat. Omphale, -es). Regina a Lidiei si sotia lui Tmolos, dupa moartea caruia a domnit singura. Referitor la raporturile sale cu Heracle, care a slujit-o ca sclav, fiind silit sa-i īm­brace vesmintele īn timp ce ea purta blana de leu si ghioaga eroului, vezi Heracle.

Omodamos (gr. 'Op.6Sa;ioe;, -ou). Demon malefic din mitologia greaca. Descris īntr-o epigrama pseudohomerica īmpotriva ola­rilor ca un spiridus ce distruge produsele ceramice īn timpul pregatirii lor īn ate­liere si īn cuptoare, era īnsotit īn activita­tea sa distructiva de o ceata de alti demoni cu diverse nume (Smaragos, Asbetos, Sabactes etc).

Omofagie. īn ritualurile dionisiace, actul de a mīnca un animal sacru īn care se incarna o divinitate, cu scopul de a intra īn comuniune mistica cu aceasta din urma.

Omoleus (gr. 'Op.oXu)eug, -ewc;). Erou grec, fiul lui Amfion si al Niobei. A participat īm­preuna cu Amfion la construirea zidurilor

OMPHALOS

Tebei si a dat numele sau uneia dintre portile cetatii.

Omphalos (gr. ojicpocXog, -ou; lat. ompha-los, -i). Termen grecesc desemnīnd anu­mite pietre īn forma de ombilic ce faceau obiectul unor culte arhaice (vezi Betel). Omphalos-ul prin excelenta era cel de la Delfi, o piatra sacra ce simboliza sanctua­rul si asupra originii careia circulau le­gende dintre cele mai diverse. Se spunea ca ar fi piatra de pe mormīntul lui Python, sarpele ucis la Delfi de Apollo, al carui cult s-a afirmat apoi acolo; de asemenea, se credea ca ar fi sigiliul de la mormīntul lui Dionysos. Alte legende sustineau ca ar fi vorba despre piatra ce indica buricul pamīntului, centrul exact al pamīntului: Zeus stabilise punctul central al lumii tri-mitīnd īn zbor doi vulturi, unul dinspre rasarit si celalalt dinspre apus, cele doua pasari īntīlnindu-se la Delfi. Potrivit altei povestiri, piatra respectiva era cea care īi fusese data lui Cronos spre a o devora īn locul nou-nascutului Zeus, si pe care Cronos a azvīrlit-o apoi tocmai la Delfi. Cilindrica si cu extremitatea superioara rotunjita, piatra era pastrata īn locul cel mai sacru si mai inaccesibil al templului lui Apollo, līnga tripodul de pe care Pythia īsi rostea profetiile, īnfasurata īntr-o plasa tesuta din līna cenusie. Apollo īnsusi, legiuind cele ce se cuvin a fi savīrsite de oameni, o face "asezat unde-i buricul pamīntului" (Platon, Republica, 2.427c).

> Prezente īn literatura antica. Omphalos-ul din Delfi este mentionat printre altii de Pindar, de Eschil {Eumenidele, 40) si de Euripide (Medeea, 668).

Iconografie. Reprezentari ale omphalos-uhii sacru din Delfi sīnt frecvent īntīlnite, mai ales īn ceramica atica. īn muzeul din Delfi se pastreaza o sculptura ce īl īnfatiseaza si care constituie o copie antica a pietrei considerate originala. Alte copii sīnt pas­trate īn diferite muzee.

Omul, originea sa, vezi Creatie.

Onirocritica. Arta interpretarii viselor la greci. Era considerata o arta divinatorie (vezi Divinatie).

Oniros (gr. "Oveipog, -ou). Personificarea somnului īn mitologia greaca. Considerat fiul lui Erebos si al Noptii sau al Geei,

este prezentat īn Iliada ca mesager al lui Zeus, fara sa aiba īnsa o personalitate defi­nita, fiind adesea confundat, inclusiv īn iconografie, cu Hipnos, Somnul. Uneori, mai ales īn traditia populara, se pare ca Oniros s-a multiplicat īntr-o serie de divi­nitati minore diverse, ale caror trasaturi ramīn oricum destul de vagi. Unicul spatiu īn care Oniros pare sa aiba o anumita im­portanta este cel al cultelor oraculare care prevedeau ritualul incubatiei: zeul somnu­lui era īn acest caz un important vehicul al transmiterii vointei divine catre credin­cios (vezi Incubatie si Vise).

Onoarea (lat. Honos si Honor, -is). Divi­nitate abstracta venerata la Roma ca per­sonificare a valorii militare si a virtutii morale. Aici īi erau dedicate diverse tem­ple (vezi Honos si Virtus).

Onocentauri (gr. 'OvoxevxaupoL, -wv ; lat. Onocentauri, -orum). Creaturi fantastice din mitologia greaca si romana, asema­natoare centaurilor, īnsa cu trup omenesc si picioare de magar.

Opalia (lat. Opalia, -um). Sarbatori reli­gioase care se celebrau la Roma īn onoarea zeitei Ops. Se tineau la 19 decembrie, dupa Saturnalii, Ops fiind legata īn cadrul cultului de figura lui Saturn. Momentul culminant al Opaliilor īl constituia o cursa de catīri, desfasurata pentru a o īndupleca pe zeita sa protejeze animalele de munca.



Opertanei dei. Expresie desemnīnd la Roma zeii infernali (de la operio, "a acoperi, a ascunde").

Opistodom (gr. bTucr#66op.oc;, -ou; lat. opis-thodomus, -i). īn templele grecesti, denu­mirea spatiului opus Pronaosului (vezi), situat īn partea posterioara a edificiului. Uneori īndeplinea functii analoage celor ale pronaosului, aici pastrīndu-se darurile votive; mai frecvent era īnsa comparabil cu sacristia din bisericile crestine, unde pe līnga daruri erau pastrate obiectele desti­nate cultului si adesea documente si arhive de stat. Acesta este īnca un motiv pentru care credinciosii nu aveau īntotdeauna acces la opistodom.

Opora (gr.'Onopa, -ac;). Divinitate a recol­telor de grīne, fructe si vita-de-vie, perso­nificare a toamnei. Potrivit mitului, de ea

ORACOL

s-a īndragostit Sirius (constelatie de vara). Fara a avea o personalitate individuala clar conturata, Opora asuma īn literatura caracteristicile unei personificari sau ale unei alegorii.

Ops (lat. Ops, Opis). Zeita romana a abun­dentei. Straveche divinitate agrara, consi­derata de origine sabina si introdusa la Roma, conform traditiei, de Titus Tatius, era venerata alaturi de zeul Consus, pro­tector al recoltelor, precum si de Vulcan, iar o alta traditie o raporta la Rhea, cu care era identificata; īn virtutea acestei identificari, era considerata sotia lui Saturn si mama lui Iupiter.

Epitete. Consivia, datorita legaturii sale cu zeul Consus; Opifera (cu acest epitet era venerata de obicei īmpreuna cu zeul Vulcan).

Raspīndirea cultului. īn Regia din Forul roman īi era consacrata o capela la care aveau acces doar Pontifex Maximus si ves­talele. In onoarea sa aveau loc diferite sar­batori religioase: Opiconsivia se celebrau la 25 august, īn strīnsa legatura cu zeul Consus, patronul recoltelor adunate, care era sarbatorit putin īnainte, īn cadrul Con-sualiilor; Opalia, imediat dupa Saturnalii, se celebrau la 19 decembrie. īn cinstea sa se faceau sacrificii si īn timpul Vulcana-liilor, la 23 august.

Optiletis (gr. 'OitTiXXeTig, -iSot). Epitet prin care era indicata uneori Atena, īn calitatea ei de protectoare a vederii.

Opus (gr. 'Oiroeig, -oevxog sau ' -ouvtoc ; lat. Opus, -untis). Erou grec, epo­nim al opuntienilor din Locri. Era consi­derat fiul lui Locros si al Protogeniei si descendent al lui Deucalion si al Pirei, parintii acesteia din urma; de asemenea, considerat fiul lui Zeus.

Oracol. īn religia clasica termenul indica fie locul unde divinitatea īsi reveleaza vointa prin intermediul semnelor sau al unor persoane pe care le inspira īn mod direct, fie revelatia īnsasi si continuturile sale. Unele dintre templele si sanctuarele cele mai importante, īn special din lumea greaca, adaposteau oracole. Referinte la sanctuare oraculare apar deja īn poemele homerice, unde sīnt citate oracolele din Delos, Dodona, Pytho. Dintre acestea, ora­colul din Delfi avea sa dobīndeasca un

rol de prima importanta īn Mediterana rasariteana, contopind cultul lui Apollo cu cel dionisiac de origine orientala si asu-mīnd un caracter universalist capabil sa raspunda cerintelor unor popoare cu tra­ditii dintre cele mai diferite. Oracolul din Delfi constituie un punct de plecare indis­pensabil pentru o īntelegere adecvata a semnificatiei oracolelor īn religia si īn mitologia clasica.

Vechiul nume al localitatii, Pytho, men­tionat de Homer, era interpretat de surse īn mod diferit (vezi Pytho). si īn privinta originii oracolului interpretarile erau diverse: potrivit poetilor tragici (cf. Eschil, Eumenidele, 1 si urm.; Euripide, Ifigenia īn Taurida, 1247 si urm.), īn vremuri stra­vechi ar fi fost un oracol al Geei, de la care ar fi trecut la fiica sa Temis, iar de la aceasta la Phoebe, alta fiica a Geei, care i 1-a cedat apoi lui Apollo, urmasul sau. Alte versiuni (Pausanias, 10.5.6) sustin ca ora­colul era al Geei si al lui Poseidon, iar Apollo l-ar fi obtinut de la Poseidon ofe-rindu-i īn schimb o insula din apropierea Argolidei. Dupa Euripide {Ifigenia īn Taurida, 1259 si urm.), Apollo a dobīndit prin forta oracolul de la Temis. Ansamblul de versiuni uneori contradictorii cu privire la afirmarea oracolului din Delfi conduce la impresia unei lupte īntre doua credinte si culte - unul solar, celalalt mai vechi, htonian - pentru dominatia asupra unui extrem de important centru religios. īn­semnatatea oracolului (si a oracolelor īn general) pare sa se lege de o perioada -cea a caderii monarhiei homerice - īn care aristocratia ajunsa la putere sesizeaza nece­sitatea de a obtine o legitimare a propriei autoritati si din punct de vedere religios, apelīnd, prin urmare, la confirmarea si sprijinul divin ce-i puteau fi oferite de sanc­tuare. De aici si dependenta de cuvīntul oracolului a oricarui act de o anumita im­portanta si, īn consecinta, cresterea con­stanta a ponderii politice si a īnsemnatatii oracolului din Delfi.

Mantica era bazata pe inspiratia divina a Pythiei, preoteasa ce rostea profetiile oracolului si care, respectīnd īn cele mai mici detalii un ceremonial foarte precis (vezi si Pythia si Delfi), exprima vointa zeului. Ni s-au pastrat numele cītorva preo-tese ; cea mai faimoasa dintre ele, probabil

ORACOL

un personaj istoric si nu mitic, a fost Femonoe, amintita de Pausanias (10.5.7) ca fiind prima care si-a exprimat prezi­cerile īn hexametri. Numarul extraordinar de mare al credinciosilor care apelau la oracol a facut ca īn vremurile de aur pito-nisele solicitate sa profeteasca sa fie chiar si trei simultan; īn plus, momentul īn care se putea apela la oracol - initial limitat la o unica ocazie anuala, īn luna numita Bision (februarie-martie), cīnd se sarbatorea nas­terea zeului - a foat extina īn perioadele de mare solicitare, ajungīndu-se la posibi­litatea consultarii oracolului īn orice luna a anului.

Consultantii (exclusiv barbati) respectau un ritual precis ce poate fi dedus īn special din anumite pasaje din Eschil (Choeforele, 1035 ; Eumenidele, 32, 40 si urm.) si Euri-pide (Ifigenia īn Taurida, 1275 si Ion, 419): ofereau sacrificii, aduceau daruri menite sa īmbogateasca sanctuarul deja bogat, si doar daca auspiciile se aratau favorabile puteau formula īn scris īntrebarea. Apollo, cel putin la īnceputuri, era consultat mai ales īn ce priveste purificarea si expierea, tocmai īn virtutea caracteristicilor sale de divinitate a purificarii. Asa cum se stie dintr-un mare numar de anecdote, ras­punsul (de obicei un avertisment sau o sugestie mai degraba decīt o prezicere pro-priu-zisa a viitorului) era exprimat īn termeni adesea ambigui, care trebuiau la rīndul lor sa fie interpretati - ceea ce facea ca raspunsurile neconforme cu adevarul sa poata fi puse pe seama unor erori de interpretare, īn timp ce oracolul īn sine era considerat infailibil (clerul din Delfi, īnsarcinat cu interpretarea raspunsurilor, pentru a evita eventualele acuzatii de a fi raportat īn mod eronat cuvintele Pythiei, atribuia eroarea manierei īn care credin­ciosul īsi formulase īntrebarea). Verdictele divine carora li s-ar fi putut reprosa par­tialitatea si lipsa de obiectivitate au fost si ele relativ putine. Transcrierea īn forma definitiva a raspunsurilor zeului, īn hexa­metri grecesti, era īncredintata unei caste sacerdotale, posibil de origine cretana, care a dobīndit foarte curīnd un prestigiu moral si o putere politica enorme, putīnd influ­enta prin intermediul oracolului deciziile politice si militare ale mai-marilor vremii (de la batalii la aliante pentru formarea

de colonii: legat de acestea din urma, Apollo era venerat cu epitetul Archegetes, conducator al expeditiei coloniale) si īn egala masura viata privata a indivizilor. Oracolul si preotii delfici se vor bucura de acest enorm prestigiu de-a lungul īntregii Antichitati clasice; o data cu aparitia cres­tinismului a īnceput declinul: oracolul din Delfi s-a mentinut - ultim bastion al reli­giei pagīne - pīna īn epoca lui Iulian Apostatul, asistīnd īnsa la īmputinarea treptata a adeptilor aai si a grupurilor de pelerini veniti sa-1 consulte. Suprimarea sanctuarului, ordonata de Teodosius, a avut loc īn anul 381.

Daca oracolul delfic a fost cel mai impor­tant din lumea greaca, el nu a fost totusi singurul. Vara, Apollo se revela īn Delos, insula sacra unde se nascusera el si Arte-mis si unde era conservat palmierul la umbra caruia Leto īi nascuse pe gemenii divini. Oracolul din Delos era initial con­sacrat unei divinitati locale numite Anios, careia i-a urmat Apollo. Spre deosebire de cel din Delfi, oracolul din Delos se exprima cu o claritate deplina. Templul, fondat potri­vit traditiei de Erisihton, fiul lui Cecrops, le era foarte drag atenienilor, care, īn amin­tirea unui legamīnt facut cu ocazia expe­ditiei lui Tezeu īmpotriva Minotaurului, trimiteau īn fiecare an o solie sacra la Delos (pe o corabie care, se spunea, era cea folo­sita la vremea sa de Tezeu) pentru a oferi zeului o hecatomba. īn timpul expeditiei sacre, ce se desfasura īn martie-aprilie, īn Atena se suspenda executarea condamna­tilor la moarte; si Socrate a beneficiat de o asemenea amīnare, pentru ca īn acele zile cetatea trebuia sa se pastreze pura (Platon, Phaidon, 58b-c).

Dintre celelalte oracole principale ale lui Apollo īl amintim pe cel de la Didima, līnga Milet, administrat de preotii Branhizi; apoi, oracolul din Claros, unde raspunsul nu era dat de o profetesa, ci de un barbat; cel din Hierapolis, Siria, unde zeul se exprima fara intermediere umana, prin miscari, cuvinte si miracole īnfaptuite de un simulacru al sau. Pe teritoriul Greciei propriu-zise, īn afara de cel din Delfi, oracolele cele mai faimoase erau la Aba (īn Focida), la Acref-nion (īn Beotia, consacrat lui Apollo Ptoos), la Argos (consacrat lui Apollo Deiradides) si la Teba (consacrat lui Apollo Spodios).

ORACOL

Un oracol ce prezinta caracteristici deose­bite este cel al lui Trofonios, instituit prin vointa lui Apollo la Lebadeea, īn Beotia: el implica un ritual complex īn care actorul principal nu era o profetesa, ci consultantul īnsusi. Acesta, dupa o serie de ceremonii de purificare si de sacrificii care trebuiau sa asigure bunavointa zeului, se supunea unui ritual ce presupunea coborīrea īntr-o pestera subterana, unde, cu picioarele atīrnīnd deasupra unei prapastii, īn stare de halucinatie, simtea ca se prabuseste īn gol, īn prezenta lui Trofonios īnsusi. Rolul sacerdotilor era limitat aici la interpre­tarea viziunilor avute de consultant, care se configurau īntr-o coborīre personala īn infern. O descriere a oracolului ne este oferita de Pausanias (9.39.5 si urm.; vezi si Pestera).

Mai vechi decīt cel din Delfi si multa vreme socotit cel mai important din Grecia, īnainte de a fi depasit de cel delfic, a fost oracolul lui Zeus de la Dodona. Considerat de origine egipteana, acesta ar fi fost pere­chea oracolului lui Zeus Ammonius din oaza egipteana Siwah. Potrivit lui Herodot (2.54-55), la originea celor doua oracole ar fi stat rapirea a doua preotese egiptene, duse īn cele doua asezari unde si-au īnceput activitatea profetica; sau, īn alta versiune, zborul a doua porumbite, care au plecat din Teba si s-au oprit apoi īn cele doua locuri. Cele trei profetese de la Dodona īsi alcatuiau raspunsurile dupa fosnetul frun­zelor din padurea de stejari ce īnconjura sanctuarul; ele erau numite, respectīnd legenda zborului porumbitelor, Peleiai (Peleiade), adica "porumbite", poate si pentru ca, asa cum sugereaza Herodot, modul lor de a vorbi semana cu un ciripit de pasari; iar zborul porumbeilor facea la rīndul sau obiectul interpretarii man-tice. O misterioasa casta sacerdotala, Sellii, traia īn sanctuarul din Dodona: acestia sīnt descrisi de Homer īn Iliada ca inter­preti care "se culca [...] pe jos cu picioarele-n veci nelaute" (Iliada, 16.234 si urm.; vezi si Dodona).

Unele oracole din Grecia se bazau pe principiul Incubatiei (vezi), adica dadeau raspunsuri prin intermediul viselor trimise credinciosilor care dormeau īn sanctuare. Oracole de acest gen erau cel al lui Amfia-raos de la Oropos, īn Atica, asezat pe locul

unde, potrivit traditiei, Amfiaraos fusese īnghitit de maruntaiele pamīntului si a ajuns, viu fiind, īn īmparatia mortilor (o relatare a episodului se gaseste īn cartea a Vil-a a Tebaidei lui Statiu, confirmīnd popularitatea de care se bucura mitul si īn epoca romana), si mai ales cele - nume­roase - consacrate lui Asclepios, veritabile spitale unde tratamentele ce trebuiau ur­mate erau sugerate prin vise, iar credin­ciosii aveau nevoie de interpreti-medici. Sanctuare celebre consacrate lui Asclepios se aflau īn Epidaur si Cos, dar si īn Egina si Sicion.

Un oracol deosebit, desi mai putin cunos­cut, era cel din Patrai (actualul Patras, īn Ahaia); aici, īn fata sanctuarului Deme-trei, se afla o fīntīna īn care, īndeplinind ritualuri adecvate, credinciosii ce sufereau de vreo boala introduceau o oglinda: sco-tīnd-o din apa, interpretau figurile formate pe oglinda uda drept raspuns la īntreba­rile lor (Pausanias, 7.21.12). La fel de inso­lit era modul īn care exprima profetiile oracolul lui Hermes din sanctuarul de la Fare, īn Ahaia: dupa ce formula īntrebarea īn fata statuii zeului, consultantul trebuia sa-si astupe urechile si sa traverseze piata; primele cuvinte pe care le auzea dupa ce-si destupa urechile trebuiau interpretate ca raspuns al zeului (Pausanias, 7.22.3). īn schimb, oracolul lui Heracle din Bura, tot īn Ahaia, era mai degraba asemanator unei sarade: pe o masa speciala se aruncau patru zaruri, iar raspunsul se obtinea consultīnd un tabel de interpretare inscriptionat pe aceeasi masa si care explica semnificatia diferitelor combinatii posibile ce rezultau dupa o aruncare (Pausanias, 7.25.10). Printre oracolele grecesti mai excentrice se numara si cel din Efira, īn Epir, unde se obtineau efecte de-a dreptul spectaculoase, probabil cu ajutorul unor mecanisme spe­ciale ce trebuiau sa creeze iluzia aparitiei spiritelor unor morti. Foarte frecventat si de greci - cel putin īncepīnd din secolul al V-lea ī.Hr. - a fost oracolul lui Ammon din oaza Siwah, aflata īn desertul egip­tean : asa cum am aratat, desi de origine egipteana, acesta era considerat īn lumea clasica un oracol al lui Zeus (printre cei mai celebri vizitatori ai sai s-a numarat si Alexandru cel Mare).

ORBIRE

Chiar daca oracolele cele mai faimoase ale Antichitatii au fost grecesti, Roma le-a avut si ea pe ale sale. Cele mai vestite erau cel al Sibilei din Cumae, cel al zeului Faunus din Tivoli si cele ale zeitei Fortuna din Palestrina (unul dintre cele mai vene­rate si mai frecventate) si din Antium. O culegere a raspunsurilor Sibilei din Cumae o reprezentau asa-numitele Carti Sibiline; pe līnga acestea mai exista o culegere atri­buita unui profet mitic si numita Carmina Marciana, inspirata de Marte. O serie de profetii redactate īn hexametri, culese de un anume Iulian Caldeeanul, contemporan cu Marcus Aurelius, constituia asa-numi­tele "oracole caldeene", al caror limbaj bizar da pe alocuri senzatia ca avem realmente de-a face cu texte scrise īn stare de transa: este vorba, īn mare parte, de precepte refe­ritoare la cult (īn special al Soarelui si al Focului) si de indicatii si sugestii pentru evocarea zeilor si iesirea sufletului din trup, īntr-o mixtura de elemente religioase si practici magice (pentru alte detalii si teme īnrudite vezi si Divinatie, Haruspicii, Auguri, Prezicator).

Orbire. Mitologia īnregistreaza mai multe personaje (poeti, prezicatori, ghicitori) afec­tati de diminuarea sau pierderea vederii. Cazul cel mai cunoscut este acela al lui Homer; potrivit unor izvoare antice, con­ditia sa era sugerata chiar de numele pe care īl purta: Homer ar putea īnsemna "cel care nu vede". Aceasta interpretare, adop­tata de scriitorii greci si latini, pare sa-si afle confirmarea īn cīteva portrete antice ale aedului legendar, portrete care, pe līnga vīrsta īnaintata, īi evidentiaza tocmai con­ditia de orb. Ideea cecitatii lui Homer apare īn Imnul homeric catre Apollo (v. 172), adica prin secolul al Vl-lea ī.Hr, inspirīn-du-se probabil din descrierea cīntaretului Demodocos, si el orb, amintit īn Odiseea (8.62 si urm.), despre care se spune ca "muza-i dete darul/ Sa cīnte-asa frumos ca nimeni altul". Precedente ale imaginii cīntaretului orb īntīlnim īn Orientul si īn Egiptul antic; ele sīnt legate, probabil, de constatarea ca uneori orbii pot fi īn­zestrati cu minunate īnsusiri ale memo­riei. Iar memoria, potrivit unei maxime de la Delfi, "este vederea celui orb". Astfel, īncepīnd cu Homer, orbul devine simbolul

poetului si al bardului itinerant. Orb este si cīntaretul mitic Tamiris, care s-a luat la īntrecere cu muzele, fiind īnsa lipsit de vedere de catre acestea (Iliada, 2.594 si urm.).

De multe ori, orbi sīnt si prezicatorii, ca si cum viziunea viitorului sau a ceea ce pentru toti ceilalti oameni este inscrutabil presupune un tip de vedere aparte, ce o exclude pe aceea naturala omeneasca. Asemenea poetilor, prezicatorii sīnt īnzes­trati cu un dar aparte al zeilor, acela al viziunii si al profetiei. Uneori, orbirea pre­zicatorului este consecinta lucrurilor pe care, multumita clarviziunii sale, a izbutit sa le zareasca si care ar fi trebuit sa ramīna ascunse vederii omenesti, de pilda zeitele īmbaindu-se sau anumite taine divine. Este cazul prezicatorului Tiresias, orbit de Atena pentru ca o vazuse īm­baindu-se īn apele unui izvor, sau de Hera, mīniata din cauza descrierii pe care el o facuse placerilor iubirii; orbirea īl obliga sa apeleze la fiica sa, Manto, la rīndul ei prezicatoare, care īi descrie amanuntit zborul pasarilor, iar el, datorita clarviziu­nii sale, este īn masura sa-1 interpreteze. Ca pedeapsa divina, orbirea īl loveste si pe Fineu, un alt prezicator mitic, care īsi orbise fiii īn urma unei acuzatii minci­noase a mamei lor vitrege, fiind pedepsit cu acelasi chin. Orbirea apare si īn mitul lui Orion, care este pedepsit īn acest chip pentru ca īncercase sa o violeze pe Merope, fiica lui Enopion; el īsi ya redobīndi vederea īn urma unei calatorii īntreprinse īn Orient, īn cautarea razelor soarelui īn masura a-1 īnsanatosi. Orb, īnsa īntr-un context diferit, este si Oedip, care īsi ia singur vederea, pedepsindu-se astfel pen­tru a-si ispasi crima dubla. Despre auto-orbire vorbeste si o traditie referitoare la un personaj istoric, filosoful Democrit, care si-ar fi luat vederea pentru a-si īm­piedica mintea sa fie distrasa de imaginile lumii exterioare. īncercarea de a exclude viziunea fizica a lumii pentru a privilegia dimensiunea memoriei, a clarviziunii divine sau a reflectiei filosofice presupune, ca o consecinta, ca, īn lumea arhaica si clasica, ochiul poetilor si al profetilor se stinge īn orbire pentru a lasa loc unor viziuni neo­menesti, īn Antichitatea tīrzie, aceeasi īm­prejurare conduce la rezultate diametral

J

OREIOS

opuse, acordīnd, atīt īn filosofie (sa ne gīndim la Plotin), cīt si īn iconografie, o importanta enorma privirii: ochii mari, fixati īntr-o viziune ce nu apartine acestei lumi caracterizeaza nenumarate imagini īncepīnd cu secolul al III-lea.

Uneori, zeii aduc orbirea, lipsindu-i pe oameni nu numai de vedere, ci si de ratiune, rapindu-le mintile pentru a-i pedepsi, dar adesea si pentru a-i salva. īn anumite rituri misterice, cum sīnt acelea ale lui Trofonios de la Lebadeea, initierea cuprindea si o experienta de orbire fictiva, obtinuta prin īnchiderea credinciosului īn adīncul peste­rii oraculare, unde acesta ramīnea, pentru un interval de timp variabil, experimentīnd īntunericul absolut si pierderea notiunii de timp si de spatiu. Nevederea reprezinta o dimensiune ce duce la lumea htoniana, la zeitatile subterane: figura lui Fineu trebuie legata de dimensiunea infernala, īntrucīt palatul sau se afla la hotarul īmparatiei tenebrelor, a carei intrare el i-o poate indica lui Frixos (vezi Fineu). Pentru Homer, lumea infernala este "īntunecata negura a lui Hades", unde se pune accent pe o vedere confuza si pe lipsa de lumina. Dimpotriva, zeul care vede totul este Helios, Soarele, īn masura sa lumineze cu razele sale orice ungher. De aceea, Soarele cunoaste totul: īn Imnul homeric catre Demetra, el este cel care īi dezvaluie zeitei, disperata din cauza disparitiei fiicei sale Persefona, ca Aidoneus, sau Hades, regele infernului, a rapit-o; tot el dezvaluie tai­nele celorlalte zeitati, ca iubirea, zadarnic ascunsa, a Afroditei pentru Ares, care stīr-neste mīnia lui Hefaistos (pentru detalii, vezi Persefona si, respectiv, Hefaistos).

Daca cei doi ochi reprezinta normalita-tea conditiei omenesti, iar prezenta mai multora (ca īn cazul lui Argos, care avea un numar neprecizat de ochi, probabil o suta, din care cītiva erau mereu deschisi, chiar atunci cīnd ceilalti dormeau) carac­terizeaza creaturile monstruoase ori īnzes­trate cu capacitati vizuale extraordinare, mai exista si fapturi care nu sīnt oarbe, dar au o vedere redusa, dispunīnd de un singur ochi. Este cazul ciclopilor: Polifem e protagonistul celui mai celebru episod de orbire din mitologia clasica. Limitarea sa (un singur ochi īn mijlocul fruntii) īl pla­seaza īntr-un stadiu primitiv sau grosolan,

īntr-o conditie de capacitate marginita īn ce priveste nu numai vederea, ci si īnte­legerea (dupa cum arata prostia cu care striga, o data orbit, fara sa-si dea seama de implicatiile afirmatiilor sale, ca "Ni­meni" 1-a lovit). Orbirea īn sine reprezinta unul din cele mai sugestive episoade din īntreaga Odisee, prilejuind un mare numar de reprezentari īn operele de arta antice: "Cīnd paru-n foc sta gata sa s-aprinda,/ Macar ca-i verde, [...] atunci īl iau din vatra,/ M-apropii de ciclop. Ceilalti alaturi/ īmi stau; un zeu curaj nebun ne-nsufla./ Ai mei īnsfaca parul, si tuguiul/ īl afundara-n ochiul lui. Eu grabnic/ Ma salt īn sus si-nvīrt. Precum cīnd unul/ O grinda de corabii sfredeleste/ Cu sfredelul, ceilalti de jos unealta/ O-nsfaca de-o curea de ambe laturi/ si repede o misca, de se-nvīrte/ Mereu tot sfredelind, asa si-n ochiul/ Ciclopului roteam noi arzatorul/ Taciune, de curgea īn juru-i sīnge./ Se pīrjolira pleoape si sprīncene,/ Se mistui a ochiului lumina,/ si ochiul sfīrīia din radacina./ Precum cīnd un fierar, gatind un mare/ Topor sau un hīrlet, īn apa rece/ īnfige fierul ars, calindu-1 astfel/ si otelindu-1, sfīrīie-atunci fierul/ Grozav, asa tot sfīrīia si ochiul/ Ciclopului, cīnd rasuceam noi parul" {Odiseea, 9.378-394).

Orbona (lat. Orbona, -ae). Divinitate vene­rata de romani ca protectoare a femeilor sterile si a parintilor care si-au pierdut fiii.

Orcus (lat. Orcus, -i). Termen utilizat uneori īn poezia latina pentru a indica infernul (vezi Lumea de dincolo). Utilizat deja de Ennius, termenul apare la Plaut si la Cicero ca sinonim al lui Pluton, īnsa, desi acestia īl considera o figura divina, mitologia nu a transmis povestiri referitoare la el si nu i-a definit caracteristicile.

Oreade (gr. 'OpeiaSeg, -aiv ; lat. Oreades, -um). Nume prin care sīnt indicate īn gene­ral nimfele muntilor. īn functie de mun­tele pe care locuiau, puteau primi si un nume specific. Sursele literare ne-au trans­mis numele ideelor (oreadele care traiau pe muntele Ida), al citeronidelor (cele de pe muntele Citeron) si multe altele.

Oreios (gr. "Opeiog, -ou). Epitet al lui Dio-nysos, numit astfel īntrucīt era venerat pe

ORESITROPOS

munti (gr. oros, "munte" - n.t.). Peregri­narile pe munti faceau īntr-adevar parte din ritualurile Misterelor Dionisiace.

Oresitropos (gr. 'OpecriTpoTiog, -ou). Nu­mele unuia dintre cīinii lui Acteon.

Oreste (gr. 'Opeerrrig, -ou; lat. Orestes, -ae si -is). Erou grec, fiul lui Agamemnon si al Clitemnestrei si fratele Electrei si al Ifi-geniei (vezi schema de la rubrica Atridul). Cīnd Egist si Clitemnestra i-au asasinat tatal, Oreste a fost salvat de sora sa Elec-tra, care 1-a ajutat sa ajunga īn secret la Strofios, regele Focidei si sotul Anaxibiei, sora lui Agamemnon. Aici a fost crescut Oreste, legīnd o prietenie profunda si dura­bila cu fiul regelui, Pilade. Devenit adult, el s-a īntors īn taina la Argos īmpreuna cu Pilade si a razbunat moartea tatalui sau, ucigīndu-i pe Clitemnestra si Egist. Dupa ce si-a ucis mama a fost īnsa urmarit de erinii, care i-au provocat nebunia, silindu-1 sa vagabondeze dintr-un loc īn altul, prada delirului. īn cele din urma, la sugestia Atenei, s-a refugiat īn cetatea ateniana, unde s-a prezentat īn fata Areopagului, tribunalul cetatii, caruia zeii īi īncredin­tasera sarcina de a decide soarta eroului (cf. Eschil, Orestia).

Potrivit unei alte versiuni (Euripide), Apollo i-a revelat ca s-ar putea vindeca de nebunie doar mergīnd la Chersones, īn Tau-rida, si luīnd de acolo statuia lui Artemis. Ascultīnd oracolul, Oreste a plecat la drum cu prietenul Pilade; la sosirea īn Taurida cei doi au fost capturati de oamenii locului, care, potrivit obiceiurilor lor, au hotarīt sa īi sacrifice lui Artemis īntrucīt erau straini. Preoteasa lui Artemis ce trebuia sa se ocupe de acest sacrificiu era īnsa Ifigenia, sora lui Oreste ; cei doi frati s-au recunoscut si, īmpreuna cu Pilade, au fugit din Taurida, luīnd cu ei statuia.

Dupa īntoarcerea īn Pelopones, Oreste a luat īn stapīnire regatul Micenei, care fusese al tatalui sau, si s-a casatorit cu Hermione, fiica lui Menelaos, dupa ce 1-a ucis pe Neoptolem (vezi).

Daca povestea lui Oreste poate fi rezu­mata īn linii mari astfel, toti poetii care au scris despre el i-au adus modificari, uneori semnificative. In versiunea home­rica, de exemplu, care se profileaza mai cu seama īn Odiseea, Oreste īi ucide pe Egist

si Clitemnestra fara sa sovaie; elementul eriniilor nu apare, iar fapta sa este un pur gest de justitie. Versiunea lui Stesihor si cea a lui Pindar au ca loc de desfasurare Sparta; īn plus, la Stesihor, Clitemnestra are un teribil vis premonitoriu; īndata dupa ce o ucide, Oreste īncepe sa fie urmarit de erinii, iar Apollo īi da un arc pentru a se apara īmpotriva lor. Eriniile īsi declan­seaza imediat persecutiile si īn versiunea lui Eschil, īn timp ce la Sofocle Oreste īncearca doar o ezitare fireasca īn fata ma-tricidului; tema eriniilor reapare la Euri­pide, eliberarea de acestea complicīndu-se prin lunga calatorie spre pamīntul Tau-ridei, asa cum s-a vazut. Facīnd abstractie de variantele prezentate de mitografi tīrzii, precum Hyginus, care uneori īncearca sa lege copilaria sau batrīnetea lui Oreste de alte personaje ale mitului, este interesant de observat ca īn timpul lui Pausanias exis­tau īnca multe localitati ce pastrau mar­turii si amintiri legate de tragicul destin al personajului: la Megalopolis, īn Mese-nia, era un loc unde - se spunea - Oreste, pentru a se vindeca de nebunie, si-a smuls cu dintii un deget; la Atena exista un altar ce amintea verdictul prin care Areopagul īl eliberase de persecutia eriniilor; īn alte locuri era indicata prezenta unor altare unde eroul fusese purificat s.a.m.d. Apoi, unele episoade si elemente ale povestii sale erau relatate īn tragedii pierdute sau reproduse īn imagini pictate pe vase, fara ca sursele cunoscute de noi sa fi pastrat vreo marturie privitoare la ele.

Prezente īn literatura antica. Cele mai importante sīnt reprezentate de Homer, Iliada si Odiseea ; Nostoi (poem ciclic); Ste­sihor, Orestia ; Pindar, Pythice, 11; Eschil, Orestia (trilogie cuprinzīnd Agamemnon, Choeforele, Eumenidele); Euripide, Elec-tra, Ifigenia īn Taurida si Oreste ; Blossius Aemilius Dracontius, Oreste.

Prezente īn literatura moderna si contem­porana. G. Rucellai, Oreste (tragedie inspi­rata din Ifigenia īn Taurida a lui Euripide); Voltaire, Oreste ; V. Alfieri, Oreste; W. Goethe, Ifigenia īn Taurida ; H. von Hofmannstahl, Electra; J.-P. Sartre, Mustele; E. O'Neill, Din jale se īntrupeaza Electra ; G. Ritsos, Oreste.

Iconografie. Mitul lui Oreste este frecvent reprezentat īn arta greaca, īn special īn pictura pe vase. Scenele reproduse cel mai

ORFEU

des sīnt cele referitoare la Egistofonie (uciderea lui Egist - n.t.) si la persecutia eriniilor; mai putin frecvent este repre­zentat episodul matricidului. īn sculptura, subiectul era prezent īn doua metope ale templului Heraion de la gura rīului Sele, devenind apoi destul de raspīndit īn epoca elenistica; īn arta romana, povestea lui Oreste era reprezentata adesea īn pictura si pe sarcofage.

Oresteu (gr. "Opeo-freug, -iuq; lat. Ores-theuSj -i). Erou grec, fiu al lui Deuealion si

rege al Etoliei. Este amintit ca martor al unui miracol unic: una dintre catelele sale a adus pe lume o bucata de lemn, pe care Oresteu a īngropat-o si din care a rasarit īn mod miraculos o coarda de vita-de-vie īncarcata cu ciorchini de struguri. Sur­prins de aceasta minune, Oresteu i-a dat fiului sau numele Fitios, care are aceeasi radacina ca si verbul grecesc (puTeuw, "a creste, a cultiva" (Pausanias, 10.38.1).

Orfeu (gr. 'Opcpeug, -ewg; lat. Orpheus, -eos sau -ei). Personaj din mitologia greaca, considerat cel mai celebru dintre poetii care au trait īnaintea lui Homer. Potrivit traditiei celei mai raspīndite, era fiul lui Eagru (sau al lui Apollo) si al muzei Ca-liope si a trait īn Tracia īn epoca argonau­tilor, pe care i-a īnsotit īn expeditia īntreprinsa īn cautarea līnii de aur. Apollo īnsusi i-a daruit lira, iar muzele l-au īnva­tat sa cīnte la ea; cu acest instrument el fermeca, raspīndind armonii divine, nu numai animalele salbatice, ci pīna si pie­trele, arborii si obiectele neīnsufletite de pe povīrnisurile Olimpului, care se miscau din loc si īl urmau ca sa asculte minu­natele sunete ale lirei sale de aur.

Dupa īntoarcerea din expeditia argonau­tilor (īn timpul careia, cu arta sa, a reusit sa domoleasca valurile marii īn furtuna si sufletele zbuciumate ale marinarilor), s-a instalat īn Tracia, unde s-a casatorit cu nimfa Euridice. īntr-o zi, fugind ca sa scape de pastorul Aristeu, aceasta a fost mus­cata de un sarpe veninos si a murit: Orfeu a urmat-o atunci īn salasul lui Hades, tot cu lira īn mīna, reusind sa suspende cu ajutorul ei pīna si chinurile damnatilor; arta sa 1-a ajutat sa-si redobīndeasca sotia de la cele mai crude dintre divinitatile gre­cilor. Rugamintile aveau sa-i fie īndepli­nite īnsa cu o conditie : nu trebuia, pentru

nici un motiv, sa se īntoarca spre a-si privi sotia pīna ce nu vor fi iesit amīndoi din casa lui Hades. Orfeu a respectat aceasta conditie pīna īn pragul infernului; cīnd era īnsa gata sa treaca hotarul fatal, īm­pins de teama si nerabdarea iubirii, a privit īnapoi, abia apucīnd s-o vada pe Euridice disparīnd din nou īn adīncurile infernului. Un pasaj din tragedia Alcesta a lui Euri-pide sugereaza totusi si existenta unei alte versiuni a mitului, potrivit careia Euridice a fost salvata,

Disperarea provocata de pierderea defi­nitiva a Euridicei 1-a facut pe Orfeu sa dis­pretuiasca si sa insulte femeile din Tracia; īn cele din urma, exasperate, acestea s-au razbunat sfīsiindu-1 īn bucati, prada exta­zului specific orgiilor bahice (conform ver­siunii lui Eschil, reluata cu unele variante de Pausanias, 9.30.5).



Dupa moartea sa, muzele i-au adunat ramasitele si le-au īngropat la Libetra, pe muntele Olimp ; potrivit traditiei (Filostrat si Fanocles), capul lui Orfeu a fost aruncat īn fluviul Hebru, de unde a ajuns īn mare, fiind dus de valuri pe insula Lesbos. Aici, īntrucīt continua sa vorbeasca, pronuntīnd oracole, īn concurenta cu Apollo, a fost redus definitiv la tacere de Apollo īnsusi. Poetii spun ca si lira sa a fost adusa īn Lesbos; ambele traditii se refereau probabil la recu­noasterea rolului de prima marime pe care insula Lesbos 1-a avut īn Grecia īn dome­niul muzicii si al poeziei.

Astronomii sustineau ca lira lui Orfeu a fost transformata īn constelatie de catre Zeus, la interventia lui Apollo si a muzelor.

Miticului poet si cīntaret trac īi erau atribuite numeroase compozitii poetice; multe dintre ele sīnt creatii ale literatilor scolii alexandrine, īn timp ce data compu­nerii altora nu poate fi plasata mai devreme de secolul al Vl-lea ī.Hr.

īn ansamblu, miturile referitoare la Orfeu par sa īsi aiba originea īn traditii diverse si uneori contradictorii, grupate abia ulterior īntr-o secventa mai organica. Astfel, personajul este considerat originar cīnd din Tracia, cīnd din regiunea mun­telui Olimp ; rolului sau de aed i se adauga acela (presupus si de unii cercetatori din epoca contemporana) de mare preot trac, a carui existenta istorica era socotita posi­bila ; diversele episoade mitice (dragostea

ORFEU

pentru Euridice si calatoria īn infern, par­ticiparea la expeditia argonautilor etc.) apar īn esenta fara legatura īntre ele, independente. īnsasi opera sa poetica se prezinta ca un ansamblu destul de etero­gen, alcatuit din imnuri si o opera de dimensiuni mai mari, Argonautica, cu o cronologie incerta si variata. īn realitate, complexul miturilor referitoare la Orfeu si cel al operei literare puse pe seama sa reprezinta marturia unei experiente mis­tice si religioase fundamentale traite īn Grecia īn jurul secolelor VII-VI ī.Hr., cu­noscuta īn general sub numele de Orfism (vezi): fenomen larg raspīndit si cu origini probabil mult mai īndepartate, manifestat īn special īn domeniile literar, filosofic si religios, cu efecte a caror prezenta este clar atestata de izvoarele literare, chiar si atunci cīnd orfismului īi este negata cali­tatea de religie propriu-zisa.

Atribute. Pīna īn secolele V-IV ī.Hr. Orfeu este reprezentat fie īn vesminte grecesti, cu chiton ori cu alta īmbracaminte lunga pīna la glezne, fie gol ori pe jumatate dez­bracat ; doar īn epoca urmatoare el apare īmbracat īn vesminte tracice, cu boneta tipica din piele de vulpe, īnlocuita, īn plina epoca elenistica, de boneta frigiana, īnso­tita de o īmbracaminte luxoasa, lunga si brodata, sau uneori pe jumatate dezbracat, doar cu o mantie scurta pīna la genunchi. Prezenta lirei este un element aproape constant si permite o identificare sigura a personajului.

Raspīndirea cultului. Orfeu se bucura de o veneratie aparte īn locurile asociate de mit cu viata sa: muntele Olimp, TYacia, Libe-tra, insula Lesbos, orasul Dion din Mace­donia. Pentru aspectele religioase legate de figura lui Orfeu vezi Orfism.

Prezente īn literatura antica. Mentionat, asa cum s-a vazut, ca poet el īnsusi si autor de opere poetico-religioase, īn literatura clasica Orfeu este amintit frecvent si īn contextul miturilor referitoare la el. Numele lui apare pentru prima oara, din cīt se pare, īntr-o scriere a lui Ibicos din Rhegium, īn secolul al VH-lea ī.Hr.; par­ticiparea sa la aventurile argonautilor si celebra poveste a iubirii pentru Euridice sīnt amintite mai ales de Eschil (Copiii, Edonii), Platon, Hermesianax, Fanocles, Aristofan (Broastele); īn Culex, la Vergiliu (Georgicele, 4), Ovidiu (Metamorfoze, 10

si 11), Lucan (Orfeu, versuri pierdute), Valerius Flaccus (Argonautice) si īn ano­nimele Argonautice orfice.

> Prezente īn literatura medievala, moderna si contemporana. Personajul Orfeu a fost exploatat enorm de literatura din toate timpurile. B. Metge, īn Visul, īl plaseaza printre protagonistii dialogului sau ima­ginar cu Tiresias si Ioan I al Cataloniei si Aragonului. Un scurt poem englezesc, inti­tulat Sir Orpheus, reia punctele importante ale mitului sau. De o mare celebritate s-a bucurat Povestea lui Orfeu scrisa de Poli-ziano, careia i-au urmat Orfeu si Euridice a lui R. Henryson, Orphoei tragoedia a lui Tebaldeo (versiune a operei lui Poliziano), El marido mas firme de Lope de Vega, libre­tul Euridice al lui O. Rinuccini, poemele Orfeu de J. de Jāuregui si Orfeu īn limba castiliana de J. Perez de Montalbān, Divi­nul Orfeu de Calder6n de la Barca, libretul lui Ranieri de' Calzabigi pentru Orfeu si Euridice de Gluck, Orphoei tragoedia, tra­gedie īn cinci acte, probabil o versiune a operei lui Poliziano (secolul al XVIII-lea), tragedia Ditirambul trandafirului de A. Si-kelianās, bazata pe presupusele ultime cu­vinte ale muribundului Orfeu, Orfeu de J. Cocteau, baletul Orfeu vaduv de A. Sa-vinio, Orfeu īn infern de G. Raimondi, drama Orfeu negru de V. de Moraes, drama Euridice de J. Anouilh, romanul Orfeu īn paradis de L. Santucci. īn povestirea īntoar­cerea Euridicei, cu subtila ironie, Gesualdo Bufalino sugereaza ca, la iesirea din infern, Orfeu s-a uitat īnapoi intentionat. Ca sim­bol al artei poetice, Orfeu este mentionat īntr-un mare numar de compozitii, de la Sonetele catre Orfeu ale lui R.M. Rilke pīna la Orfeu razvratit de M. Torga si Cīntecele orfice ale lui D. Campana.

Deosebit de importante sīnt si cīteva opere muzicale dedicate personajului, de la Orfeu de Monteverdi la operele lui Peri, Caccini, Gluck, Haydn, Offenbach, Casella, A. Savi-nio (sus-mentionatul Orfeu vaduv).

> Iconografie. Orfeu era reprezentat, potrivit lui Pausanias (10.30.6), īn celebra Nekyia, fresca asa-numitei Lesche a cnidienilor de la Delfi, care s-a pierdut; cunoastem īn schimb o metopa a Tezaurului sicionienilor de la Delfi si numeroase reprezentari pe vase pictate, ale caror teme predilecte sīnt coborīrea lui Orfeu īn infern, Orfeu si Euri­dice, Orfeu cīntīnd din lira ; nu lipsesc nici reprezentarile mortii violente a cīntare-tului. īn lumea elenistico-romana, Orfeu

ORFISM

este frecvent īnfatisat īn picturile din Pompei si īntr-un mare numar de mozai­curi pavimentale provenind īn special din Italia, Africa si Galia. īn acest tip de repre­zentari prevaleaza clar iconografia lui Orfeu īn calitate de cīntaret care īmblīn-zeste fiarele, subiect ce se preteaza la solu­tii foarte aerisite si elaborate, cu figuri de animale si peisaje. Schema iconografica a lui Orfeu fermecīnd animalele se va regasi pe scara larga īn arta crestina, unde va fi reluata fara variante substantiale si īncar­cata de noi semnificatii simbolice, pīna la a deveni reprezentarea canonica a Bunului Pastor.

Orfīsm. Asociat cu miticul poet si cīntaret trac Orfeu (vezi), numele indica un curent de gīndire si o experienta religioasa si mis­tica manifestata īn Grecia probabil cu īnce­pere din secolul al VH-lea ī.Hr. si legata de forme de gīndire precum pitagorismul. Orfismul este atestat de o serie de texte literare (imnuri si o compozitie de mari dimensiuni, Argonautica) atribuite de tra­ditie lui Orfeu īnsusi, texte ce sīnt īnsa īn realitate opera a diversi autori si dintre care o parte au fost probabil compuse īn secolul al Vl-lea ī.Hr. Aceste texte, con­siderate punct de referinta esential al orfismului, nu sīnt lipsite de ambiguitati si pun problema de a īntelege daca se poate vorbi despre simple opere literare si poe­tice sau daca, dimpotriva, ele constituie reflectarea unei noi religii propriu-zise sau cel putin a unei noi atitudini religioase si filosofice. Asupra acestei probleme, pentru rezolvarea careia sursele antice nu ne sīnt īntotdeauna de ajutor, s-au oprit cerceta­torii moderni, care, dincolo de divergentele īn privinta unor puncte chiar si fundamen­tale, au clarificat cel putin caracteristicile cele mai semnificative ale orfismului. Au fost evidentiate raporturile dintre orfism si pitagorism si dintre orfism si filosofia platoniciana; a fost reliefat aspectul doc­trinar legat de viziunea asupra lumii de dincolo, considerata loc de rasplata pentru cei buni si de pedeapsa pentru cei rai, potri­vit unei conceptii fara corespondent īn gīn-direa greaca anterioara ; a fost subliniata aparitia īn textele orfice a conceptiei doc­trinei metempsihotice sau a transmigrarii sufletelor, la care se refera Piridar īn Olim­pice, 2 si care beneficiaza de o elaborare mult mai complexa la Platon. Au fost apoi

studiate acele pasaje (de la Platon la Herodot, de la Hipolit al lui Euripide la Broastele lui Aristofan) īn care par sa existe referiri mai precise la orfism ca an­samblu de norme si doctrine cu caracter religios. Rezulta de aici un cadru care, chiar daca mi īngaduie afirmarea exis­tentei orfismului ca religie propriu-zisa, permite totusi recunoasterea destul de clara a existentei īn religia greaca tradi­tionala a unui punct de cotitura, al carui autor si martor a fost orfismul, adunīnd adeptii īn jurul unei serii de credinte (me­tempsihoza, o lume de dincolo ca rasplata a meritelor din viata pamīnteasca) si de norme (devotiunea, castitatea, abtinerea de la consumul de carne etc). Din punctul de vedere al mitologiei, deosebit de inte­resanta este cosmogonia orfica, la baza careia este plasat Cronos, Timpul, parin­tele Eterului, al Haosului si al lui Erebos. Cronos a zamislit īn Eter un ou, din care s-a nascut Phanes : acesta a fost creatorul tuturor zeilor si primul suveran divin (vezi si Ou). Phanes si Noaptea, fiica sa, īi vor zamisli pe Uranos si Geea, iar din acestia se va naste stirpea zeilor, potrivit teogo-niei traditionale (vezi Teogonie). Din unirea lui Zeus cu Demetra va aparea apoi Core, de la care se va naste Dionysos, cunoscut si sub numele de Zagreus: pe cīnd era copil, titanii l-au atras cu niste jucarii si au izbutit īn felul acesta sa-i vina lesne de hac, sfīsiindu-1 īn bucati si devorīndu-1; credeau ca astfel īl vor īmpiedica pe Zeus sa-i transmita puterea ; Atena a reusit sa salveze īnsa inima lui Zagreus, i-a dat-o lui Zeus iar acesta, īnghitind-o, a zamislit un nou Dionysos, fiul Semelei. Orficii con­siderau ca la natura umana participa atīt divinitatea, cīt si dimensiunea titanica si rea, oamenii provenind din cenusa tita­nilor care ucisesera si devorasera copilul divin. īn acest ansamblu, uneori contra­dictoriu, de vechi legende cosmogonice apareau adesea variante : de pilda, īn locul lui Phanes apare uneori figura lui Eros.

Orgie (gr. xa 'opŢia; lat. orgia, -orum). Termen grecesc (neutru plural) care la ori­gine desemna īn mod generic actele reli­gioase. Era utilizat īn particular pentru a indica ritualurile misterice, mai ales cele dionisiace. Acestea din urma permiteau credinciosului sa intre īn comuniune cu

ORHOMENOS

zeul, eliberīndu-i instinctele de constrīnge-rile impuse de rationalitate si de regulile convietuirii civilizate si lasīnd cale libera unor forme de veritabila alienare mentala sau isterie colectiva, care erau canalizate īn ritualul religios. Aspectele specifice ras­turnarii ordinii civile si sociale ce carac­terizau riualurile dionisiace (de exemplu, ciopīrtirea de viu a unui animal si consu­marea carnii sale īn stare cruda, ratacirile īn stare de salbaticie pe munti, abolirea normelor si a con8trīngerilor impuse de societate vietii sexuale) au contribuit īn timp, īncepīnd īnca din epoca elenistica, la a conferi termenului semnificatia pe care o are īn prezent īn limbile moderne.

Orhomenos (gr.'Opxo^evāg, -ou; lat. Orho-menos sau Orhomenus, -i). Erou grec, fiul lui Zeus si al Hesionei. Era considerat epo­nimul cetatii Orhomenos din Beotia.

Orient, vezi Occident si Orient.

Orion (gr. 'QpCwv, -wvog ; lat. Orion, -onis). Gigant si vīnator mitic grec, renumit pentru frumusetea sa, fiul lui Hirieu din Hiria, Beotia. Pentru mitul referitor la nasterea sa, mai degraba straniu si probabil destul de tīrziu, vezi Hirieu. Ajuns īn insula Chios, Orion s-a īndragostit de Merope, fiica rege­lui Enopion; beat fiind, a violat-o ; cu aju­torul lui Dionysos, Enopion 1-a pedepsit orbindu-1. Orion a apelat atunci la oracol, de la care a aflat ca īsi putea recapata vederea doar expunīndu-si ochii razelor soarelui. S-a īndreptat spre Lemnos, unde traia Hefaistos; acesta i 1-a dat drept calauza pe Chedalion, care 1-a īnsotit īn Rasarit, īn cautarea razelor de soare ce trebuiau sa-1 lecuiasca. Cīnd ochii i s-au vindecat, Orion si-a reluat viata de vīnator, potrivit urtor versiuni alaturi de Artemis. Cauzele mortii sale sīnt descrise diferit de poeti. Conform unora, Orion a fost rapit de Eos, Aurora, care se īndragostise de el; acest lucru le-a displacut īnsa zeilor, si īn special Artemisei, care 1-a ucis cu una din­tre sagetile ei, īn insula Ortigia. Conform altora, el era iubit de Artemis, dar īmpo­triva vointei lui Apollo, care, indignat de sentimentele surorii sale, a amagit-o folo-sindu-se de un siretlic subtil: magulindu-i orgoliul de iscusita īn ale vīnatorii, a pro­vocat-o sa tinteasca un punct īndepartat de pe ocean cu sageata sa: acel punct era

īnsa capul lui Orion, care īnota spre ea si care a fost astfel ucis de cea pe care o iubea. Potrivit unei a treia versiuni, rela­tata de Horatiu, Orion a fost ucis tot de Artemis, care 1-a lovit cu sagetile ei, dar pentru ca Orion o siluise. O a patra ver­siune afirma ca acesta a fost muscat de un scorpion, iar cīnd Asclepios, zeul medici-nei, a īncercat sa-1 readuca la viata pe gigant, Zeus 1-a trasnit pentru ca īndraz­nise sa se īmpotriveasca legilor firii.

Dupa moarte, Orion a fost īnaltat printre astri, īn constelatia care īi poarta numele (vezi Constelatii).

Atribute. Orion este reprezentat ca un gigant, purtīnd o spada, o cingatoare, o ghioaga si o piele de leu.

Prezente īn literatura antica. Homer, Odi­seea, 5 si 11; Hesiod, Munci si zile ; Corinna, īntoarcerea lui Orion (poezie lirica); Ovidiu, Metamorfoze, 8 si 13 si Fastele, 5 ; Horatiu, Carmina, 2 si 3.

Oritia (gr. 'QpeCflma, -aq; lat. Orithyia, -ae). Fiica lui Erehteu, rege al Atenei, si a Praxiteei; a fost rapita de Boreas si dusa īn Tracia, unde i-a nascut pe Cleopatra, Chione, Zetes si Calais.

Ormenos (gr. "Opjievos, -ou; lat. Ormenus, -i). 1) Fiul lui Cerhafos si tatal lui Amin-tor, indicat prin patronimul Ormenidul.

2) Tatal lui Ctesios, care era regele insulei Siria, si bunicul lui Eumeu, cre­dinciosul porcar al lui Ulise din Itaca (Odiseea, 15.414).

Ornitomantie. Arta divinatorie bazata pe interpretarea zborului si cīntecului pa­sarilor. Era practicata de greci, etrusci si romani (vezi Auguri).

Ornitos (gr. "Opvurog, -ou; lat. Ornytus, -i). 1) Razboinic grec. īmpreuna cu Hioxos a īntemeiat o colonie greceasca īn Caria.

2) Razboinic troian, īnsotitor al lui Enea dupa caderea Troiei.

3) Razboinic din Cizicos. A fost ucis de argonauti.

Orontes (gr. 'Op6vTT|C, -ou; lat. Orontes, -is). Tīnar erou ranit de Dionysos si care apoi s-a sinucis. īn epoca romana, cīnd cursul fluviului Orontes a fost deviat, s-a descoperit un sarcofag continīnd trupul unui barbat de statura peste medie, pe

OSCHOFORIA

care oracolul din Claros, interpelat, 1-a declarat a fi al tīnarului Orontes amintit de mitologie.

Prezente īn literatura antica. īntīmplarea este relatata de Pausanias (8.29.3-4).

Orseis (gr. 'Opcr-r^c. -(Soc,). Una dintre nimfe. S-a casatorit cu Hellen si a devenit mama lui Eol, Doros si Xutos.

Orsilohos (gr. 'OpaiXoxog, -ou). 1) Erou grec, fiul rīului Alfeu si tatal lui Diocles. Este mentionat īn Iliada (5.546).

2) Erou grec, fiul lui Diocles, nepot al omonimului mentionat la nr. 1 si fratele geaman al lui Creton. A participat la raz­boiul troian, fiind ucis de Enea. Este amin­tit īn Iliada (V.542 si 549).

3) Erou troian. A fost ucis de Teucros īn timpul asediului Troiei (Iliada, 8.274).

Ortia (gr. 'Op*ia, -ac;; lat. Orthia, -ae). Epitet cu care era venerata Artemis īn Sparta; la altarul ei tinerii spartani tre­buiau sa se supuna flagelarii rituale numita diamastigosis (vezi Amfistenes si Initiere).

Ortigia (gr. 'OpxuyCa., -ae;; lat. Ortygia, -ae si Ortygie, -es). Numele indica diferite locuri din lumea antica ce se pretindeau a fi legate īntr-un fel sau altul de cultul lui Apollo si al Artemisei, despre care sus­tineau ca s-ar fi nascut acolo. Ortigia era vechiul nume al insulei Delos, unde s-au nascut, potrivit versiunii celei mai ras-pīndite a mitului, fratii divini; numele era legat de ortyx, prepelita. Ortigia era si o insula din preajma Siracuzei; acelasi nume īl purta si o padure din Efes, considerata la rīndul ei locul natal al lui Apollo si Arte­mis ; īn sfīrsit, Ortigia era un epitet al īnsesi zeitei Artemis.

Ortigios (gr. 'Opxuf ioc;, -ou; lat. Ortygius, -i). Epitet utilizat uneori pentru a-1 indica pe Apollo, nascut īn Ortigia, vechiul nume al insulei Delos.

Ortros (gr. "Op-^pou, -ou; lat. Orthrus, -i). Cīinele cu doua capete al lui Gerion (vezi Heracle, a zecea munca).

Orz. Ca si celelalte cereale, orzul era con­sacrat Demetrei si asociat īn mitologie cul­tului Persefonei si, la Roma, celui al zeitei Ceres. Cea mai veche referire la orz cu

raportare la figura Demetrei se afla īn Imnul homeric catre Demetra: aici este amintita uscaciunea pamīntului, care, pe cīnd Demetra ratacea īn cautarea fiicei sale Persefona, rapita de Hades, "īsi as­cunsese orzul alb", provocīnd foamete (ibidem, 452); tot aici este amintita si o bautura obtinuta din "apa si faina de orz amestecata cu menta proaspata" (ibidem, 209), pe care zeita a baut-o "spre a pune datinei temeiul" (ibidem, 211). Este vorba despre asa-numitul Ciceqn (veai), bautura a carei reteta Demetra i-o da Metanirei, care a gazduit-o īn casa ei īn timpul pere­grinarilor, si care īn contextul imnului pare sa sugereze bautura rezervata initiatilor īn Misterele Eleusine. Orzul este o planta legata de cultele fertilitatii si de lumea infernala, īmbinare extrem de frecventa īn religia si īn mitologia antica; īn acest dublu sens apare īn lumea egipteana, legat de cultul lui Osiris; simbologia sa a cunoscut o raspīndire mai larga īn regiu­nile Europei septentrionale decīt īn lumea mediteraneana.

Osa (gr. "Oao-a, -r\q; lat. Ossa, -ae). Munte din Tesalia, situat īn vecinatatea Olimpului, de care īl desparte valea Tempe. O legenda spune ca īn vechime cei doi munti faceau parte din acelasi masiv, care a fost des­picat īn doua de Heracle. Potrivit altei tra­ditii, Osa, alaturi de Olimp si Pelion, se aflase īn centrul luptei gigantilor īmpo­triva zeilor olimpieni: gigantii īncercasera sa escaladeze Olimpul punīnd unul peste altul ceilalti doi munti (vezi si Pelion).

Oschoforia (gr. xa 'Qaxocpopia, -yv). Sar­batori religioase grecesti celebrate la Atena īn ziua a saptea a lunii Pianepsion (octombrie-noiembrie; vezi Calendar), o data cu Pianepsiile, care dadeau numele lunii respective. Sarbatori ale culesului viei (numele deriva din u)ctx°C> coarda de vita-de-vie), acestea īsi aveau momentul culminant īntr-o procesiune care, de la sanc­tuarul lui Dionysos din Atena, ajungea la templul Atenei Scirade, la Faleron, si era precedata de doi baieti travestiti īn fetite care duceau o coarda de vita-de-vie īncar­cata cu ciorchini de struguri. Pe Unga parade si īntreceri atletice, aici se des­fasurau si concursuri de epitafuri (Aulus Gellius, Noctes Atticae, 15.20). La Atena,

OSCILLA

Oschoforiile nu se tineau doar īntru celebrarea culesului viei, ci si īn memoria plecarii īn Creta a tinerilor ce urmau sa-i fie dati hrana Minotaurului (vezi); tra­ditia sustinea ca Oschoforiile fusesera insti­tuite de fapt de Tezeu, pentru a sarbatori victoria repurtata asupra monstrului cre-tan, si fiecare element al mitului era pus īn legatura cu acea mitica sarbatoare de multumire: cei doi baieti travestiti īn fetite evocau doi tineri de stirpe nobila care īnlo-cuisera, īn grupul destinat sa fie mīncat de Minotaur, doua tinere femei care lip­seau la numar; femeile participante la rit personificau mamele victimelor desem­nate, care potrivit traditiei le adusesera de mīncare celor ce urmau sa plece, spu-nīndu-le īn acelasi timp povesti pentru a-i īncuraja si a le da speranta (si stim īntr-adevar ca īn timpul Oschoforiilor se spuneau povesti).

Oscilla, vezi Aiora, Copac.

Osiris (gr. "Ocipic, -1605; lat. Osiris, -idis). Divinitate egipteana, adoptata ulterior de cultele grecesti si romane. Traditia egip­teana īl considera sotul lui Isis si vechi rege al Egiptului; īn plus, īi atribuia meri­tul de a-si fi ridicat poporul din existenta primitiva pe care o ducea, facīndu-i cunos­cuta agricultura si viata civilizata. Asociat cu fertilitatea, a fost pus de Herodot īn legatura cu Dionysos: "Osiris este īn limba greaca Dionysos" (2.144). si calatoriile sale prin lume, la finele carora īi īnvata pe oameni arta agriculturii si legile vietii civilizate, prezinta afinitati cu mitul lui Dionysos din spatiul grecesc, cunoscut de noi din izvoarele clasice. Potrivit unei tra­ditii egiptene, la īntoarcerea īn Egipt, Osi­ris a fost ucis de fratele sau, Seth (vezi), care 1-a taiat īn bucati si 1-a aruncat īn apele Nilului. Isis a reusit totusi, dupa lungi cautari, sa-1 gaseasca, sa-i realca-tuiasca trupul cu ajutorul lui Horus si sa-i redea puterea pierduta. Osiris devine astfel stapīnul mortilor si īn aproape toate izvoarele apare īn postura de rege al infer­nului. Cultul īl alatura adesea, pe līnga Isis, si altor divinitati precum Serapis, Anubis, Harpocrate. A avut un rol deosebit de important īn lumea romana, o data cu raspīndirea cultelor lui Isis (vezi).

Ossilago (lat. Ossilago, -inis). Straveche divinitate romana, considerata protectoa­rea formarii oaselor copiilor. Era invocata īn cazurile de fractura si pentru orice boala a oaselor. Vezi si Ossipagina.

Ossipagina. Straveche divinitate romana venerata ca protectoare a procesului de īntarire a oaselor nou-nascutilor. Era men­tionata īn Indigitamenta (vezi), liste de divinitati si de rugaciuni compilate de pontifi. Vezi si Ossilago.

Otos (gr. rQxog, -ou; lat. Otus, -i). Gigant, fratele lui Efialtes, cei doi fiind numiti Aloizi. Pentru detalii vezi Aloeu.

Otreu (gr.'Otpeug, -£ws). Fiul lui Dimas si rege al Frigiei. Potrivit unor izvoare ulte­rioare lui Homer, era bunicul lui Priam din partea mamei, sau cumnatul lui, adica fratele Hecubei. A participat alaturi de Priam la lupta īmpotriva amazoanelor. Avea o fiica, sub īnfatisarea si sub numele careia s-a ascuns Afrodita atunci cīnd s-a unit .u Anhise.

> Prezente īn literatura antica. Otreu este mentionat īn Iliada (3.186), īn Imnul homeric catre Afrodita (111 si 146) si īn Biblioteca lui Apollodor (3.146).

Otriadul (gr. 'OflpuaSTis, u \ lat- Othrya-des, -ae). Patronim indicīndu-1 pe Pantus -fiul lui Otris -, amintit īn Eneida ca preot troian al lui Apollo.

Ou. īn numeroase culturi, oul este sim­bolul nasterii si al vietii sau al renasterii ciclice a naturii si anotimpurilor. Nasterea lumii dintr-un ou este o idee ce se rega­seste la multe civilizatii antice, de la cea greaca la cea celtica, de la cea feniciana la cea egipteana, unde oul reprezinta imagi­nea si modelul totalitatii. Fara sa fie pri­mul īn sens absolut, oul este germenul primelor diferentieri. īn unele vechi teo-gonii, Noaptea genereaza un Ou primor­dial, ale carui jumatati, scindīndu-se, formeaza Pamīntul si Cerul, ce reprezinta capacul. īn cadrul orfismului, exista o lega­tura īntre unele divinitati si ou: potrivit doctrinei orfice, Eros s-a nascut dintr-un ou depus de Noapte, care a fost fecundata de Vīnt. si Phanes, divinitatea orficilor cunoscuta sub diferite nume (Protogonos, Erikepaios, Metis), se naste dintr-un ou

OXINIOS

depus de Cronos. Legatura dintre ou si tema nasterii - si īn special cea a renas­terii - este evidentiata īn mitologie de Phoenix, pasarea mitica; trupul pasarii moarte este pus īntr-un ou de smirna con­fectionat de pasarea cea tīnara, care īl duce apoi īn zbor īn sanctuarul lui Helios, unde īl īngroapa (vezi Phoenix).

Cel mai cunoscut mit clasic despre nas­terea dintr-un ou este cel al Elenei, fru­moasa sotie a lui Menelaos, referitor la care exista numeroase legende. Se povestea ca Leda, sotia lui Tindar, s-a unit īn aceeasi noapte si cu sotul ei si cu Zeus, care a luat īnfatisarea unei lebede. īn urma acestei duble uniri, Leda a depus un ou sau doua, din care s-au nascut doua perechi de copii, asociati diferit īn functie de izvoare: Elena, Clitemnestra si Dioscurii Castor si Pollux. Potrivit unei variante a mitului, īn aceasta poveste are un rol si zeita Nemesis: vrīnd sa scape de Zeus, care o urmarea, ea s-a preschimbat īn gīsca, dar Zeus s-a trans­format īn lebada si a reusit sa o prinda. Din unirea lor a rezultat un ou, pe care un pastor 1-a gasit si i 1-a dus Ledei; din ou s-a nascut Elena, pe care Leda a crescut-o ca pe propria ei fiica (Apollodor, Biblioteca, 3.10.7). La Sparta exista un templu īnchi­nat sotiilor Dioscurilor, Hileira si Phoebe ; de tavan era atīrnat un ou īnfasat, iden­tificat de traditie cu oul produs de Leda (Pausanias, 3.16.1). Un ou asemanator se gasea īn templul lui Nemesis de la Ramnus.

Elena si Dioscurii nu sīnt īnsa singurele personaje mitologice nascute dintr-un ou. Molionizii, doi frati gemeni pe nume Euritos si Cteatos, fiii lui Poseidon si ai Molionei, s-au nascut dintr-un ou de argint, asema­nator cu cel din care au aparut fiii Ledei. īntr-o poveste de origine orientala se relata ca īn fluviul Eufrat a cazut īntr-o zi din cer un ou mare. Oul a fost adus pe mal de pesti si īngrijit de porumbei; din el s-a nascut zeita Venus, care a fost numita Siria (Hyginus, Fabule, 197).

Oxilos (gr. "OtuXog, -ou; lat. Oxylus, -i). Erou din Etolia. Potrivit unor traditii era fiul lui Ares si al Protogeniei, īn timp ce altele īl considerau fiul lui Hemon, la rīndul

sau fiu al lui Toas; īn ambele cazuri se recunostea descendenta sa din Etolos, epo­nimul Etoliei. Conform unei legende, Oxilos, originar din Elida, a trebuit sa-si paraseasca tinutul natal pentru a merge sa se purifice dupa ce, īntr-un incident petrecut īn timpul unei īntreceri de aruncarea discului, īsi ucisese propriul frate, pe Termios. Oxilos s-a dus īn regiunea curetilor, la nord de golful Corint, pe care a rebotezat-o Etolia, īn onoarea strabunului sau Etolos. Dupa ce perioada de ispasire a luat sfīrsit, eroul i-a īntīlnit pe Heraclizi, care l-au ales sa-i calauzeasca īn expeditia lor pentru cuce­rirea Peloponesului. Un oracol le prescri-sese sa-si ia drept calauza un personaj cu trei ochi, iar Heraclizii au recunoscut per­sonajul indicat tocmai īn Oxilos, care īsi pierduse un ochi, iar atunci cīnd l-au īntīlnit acesta mergea calare pe un magar, totali-zīnd astfel, cu al lui si cu cei ai animalului, cei trei ochi de care pomenise profetia. īn schimbul ajutorului dat Heraclizilor, Oxilos a cerut - iar dorinta i-a fost īndeplinita -sa fie reinstalat pe tronul Elidei. Printre numeroasele initiative care īi erau atribuite se numara si reluarea jocurilor olimpice, iesite din uz dupa instituirea lor de catre Heracle ; Oxilos le-a promovat printr-o ac­tiune atīt de viguroasa, īncīt unele traditii īi atribuiau lui instituirea acestor jocuri. Legenda povestea ca Oxilos s-a casatorit cu Pieria, de la care a avut doi fii, Etolos, mort de tīnar, si Laias, care i-a urmat pe tronul Elidei.

Prezente īn literatura antica. Povestea lui Oxilos este reconstituita īn special din di­verse pasaje din Pausanias si Strabon, pre­cum si din Biblioteca lui Apollodor (2.8.3).

Oxinios (gr.'Otuviog, -ou; lat. Oxynius, -i). Erou troian, fiul lui Hector si fratele lui Scamandrios. īn momentul caderii Troiei, Priam i-a pus pe cei doi frati la adapost īn Lidia. Dupa caderea cetatii si masacrarea aproape īn totalitate a eroilor troieni, Oxi­nios si Scamandrios au luat īn stapīnire regatul ce īi apartinuse lui Priam si au īntemeiat o noua cetate.

Prezente īn literatura antica. Este amintit doar īn izvoare tīrzii (Conon, Narratio-nes, 46).










Document Info


Accesari: 8881
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )