Alexandru CIUCURENCU (Tulcea, 1903- Bucuresti, 1977)

Pictor roman. Incepe sa picteze la Tulcea, ca ucenic la zugravul Mihail Paraschiv (1916), apoi se inscrie la Socala de arte frumoase din Bucuresti (1921-1928), unde ii are profesori 414f59e pe G.D. Mirea si Camil Ressu. Dupa ce lucreaza un timp impreuna cu grupul de artisti ce formau 'Scoala de la Baia Mare', se indreapta spre Paris, studiind la Academia Julian si in atelierul lui Andre Lhote. In 1948, devine profesor, apoi rector (1957-1968) la Institutul de arte plastice 'N. Grigorescu' din Bucuresti. Distinctii: Laureat al Salonului oficial, 1930; Premiul de Stat, 1955; Premiul 'Ion Andreescu' al Academiei Romane, 1956; artist al poporului, 1964; membru al Academiei Romane etc. Hotaratoare pentru constituirea viziunii lui Ciucurencu sunt nostalgiile spatiului vast al Deltei Dunarii, cu orizonturi calme, monocrome, deschise generos visului si meditatiei si, totodata, sugestiile din climatul artistic parizian, in special indemnurile spre rigoare, spre constructie, spre picturalitate ale lui Lhote. Din multimea de orientari ale perioadei postimpresioniste, ce vor alcatui cu un temen destul de larg 'Scoala din Paris' (vezi Ecole de Paris) important pentru tanarul artist ramane efortul de a face din pictura un mod de comunicare mai directa intre sensibilitatea creatorului si realitate. Cel care isi va manifesta totdeauna admiratia pentru Lucian va pastra in permanenta o punte catre lumea vizibila, interesandu-se cu egal interes de o cat mai exaca inregistrare a propriilor tensiuni lirice. In compozitii de inspiratie istorica (Ana Ipatescu; 1 Mai liber), in portrete (Autoportret, 1933; Mama artistului, 1940; G. Calinescu, 1952), in peisaje si naturi statice, artistul dovedeste aceeasi forta de sinteza, o dorinta de simplitate a imaginii. Temperament solar, colorist de un rar patetism, Ciucurencu se lasa captivat de armoniile intre culori, logica fiecarui tablou decurgand din aceste raporturi intre tonurile calde si reci, intre suprafetele luminate si intunecate - din legi pur picturale. El nu va adopta insa abstractia lirica sau compozitia orfica, pentru ca delivrarea acutei sale sensibilitati se produce pe fondul sistematizarii si rationalizarii elementelor realului. Pictorul prelucreaza materialul vizibil, eliminand tot ceea ce poarta semnificatii marunte sau laterale si retine elementul esential care poate apoi sa refaca, in imagine, ansamblul din care provine. O padure, de exemplu, este analizata si filtrata pana cand cedeaza reprezentarii cateva verticale simple, pe o masa uniforma de culoare. liniile austere in verticalitatea lor evoca trunchiurile padurii, in vreme ce culorile, topite in suprafete largi, se refera la vegetatie, la masa verde sau ruginie a frunzelor, la intinderile albastre ale cerului etc. Ciucurencu elimina incidentalul, clipa si, pastrand o stare meditativa, reuseste sa se implice mult mai direct in aceasta realitate traversata pasional. El stilizeaza lucrurile, le ordoneaza, pare foarte sever in detalii, dar ramane acelasi senzual, cheltuindu-se cu fervoare. Pictorul gaseste o formula cromatica ce nu lasa sa se intrevada concretetea pastei, ci o obliga pe aceasta sa functioneze ca un stimul luminos mai aproape, evident, de conditia afectiva a organizarii tabloului. In arta sa regasim echilibrul, sentimentul ordinii, dar si permanenta afirmare a individualitatii creatoare, a sensibilitatii proprii, intr-o inedita vacatie a culorii, a puritatii discursului plastic.