Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload





















































Immanuel Kant

personalitati




Immanuel Kant












Nascuta ca cel mai frumos dar pe care zeii l-au facut oamenilor, filosofia a aparut ca raspuns la întrebari: ce este existenta; care este raportul dintre existenta subiectiva si cea obiectiva; cum se constituie valoarea de adevar si bine, frumos si dreptate; care sunt cauzele nefericirii omului pe pamânt; ce este fericirea. În jurul acestor probleme s-a constituit filosofia încercând sa dea raspunsuri, filosofia vizând raportul omului cu lumea, cu existenta. Filosofia încearca sa explice în ce consta conditia umana, conceptul de conditie umana, deasemenea situatiile obisnuite si cele limita. În acelasi timp filosofia se preocupa de locul si rolul omului, îl ajuta pe acesta sa ierarhizeze lumea. Filosofia îl ajuta pe om sa stabileasca în cunostinta de cauza de ce oamenii opteaza pentru anumite ralieri. Filosofia îl ajuta pe om sa se cunoasca pe sine, sa-si formeze o constinta de sine, care sunt propriile sale ralieri, dar raportata la realitatea sociala, sa-si formeze constiinta alteritatii care este constiinta respectului pentru ceilalti alaturi de care traieste. Problemele teoretice ale filosofiei sunt în legatura în principal cu raportul dintre existenta obiectiva si existenta subiectiva. Raportul a fost numit ca fiind problema fundamentala a filosofiei. Pentru Kant problema fundamentala a fost : "Cum pot sa gândesc unitar cerul înstelat deasupra mea si legea morala din mine."

Immanuel Kant se naste la 22 aprilie la Königsberg, capitala Prusiei Orientale, ca fiu al selarului Johan Georg. Elev la "Colegium Fredericianum", este remarcat de timpuriu de directorul acestei institutii, Franz Albert Schultz, care îl sprijina în timpul studiilor. În 1740 se înscrie la Universitatea din Königsberg, la Facultatea de filosofie; studiile le face în grele conditii materiale, fiind nevoit sa paraseasca universitatea în 1746. Este perceptor în familii înstarite, reusind sa economiseasca niste bani cu care publica mai multe lucrari. Dintre acestea, una trecuta aproape neobservata în acel moment, în care aplica principiile lui Newton si la originea sistemului solar, nu numai la structura lui actuala, este înrudita cu cosmogonia elaborata de Laplace patruzeci de ani mai târziu, de unde si denumirea de "teoria Kant-Laplace". Abilitat ca privat-docent, tine prelegeri la universitate dar si acasa, îmbratisând cu timpul tot mai multe domenii: logica, metafizica, matematica, mecanica si fizica teoretic&# 12312h712m 259;, etica, dreptul natural, pedagogia. Cursurile erau populare, Kant descifrându-le studentilor sistemele filosofice ale lui Leibniz, Hume, Wolff dar si legile naturii descoperite de Newton si Kepler. În 1765 este numit, prin decretul regelui Friederich al II-lea, ajutor de bibliotecar la biblioteca palatului din Königsberg iar cinci ani mai târziu este numit profesor "ordinarius", promovare sprijinita cu caldura de protectorul sau, baronul von Zedlitz, ministrul prusian al cultelor si instructiei. În 1781, dupa ce cu un an mai înainte fusese ales membru al senatului academic al universitatii, apare opera sa filosofica fundamentala "Critica ratiunii pure", dedicata "Excelentei Sale Ministrului Regal de Stat Baron von Zeidlitz". În urma unei recenzii nesemnate (ulterior denumita "Garve-Feder", dupa numele celor doi responsabili) ─ recenzie care-i face mult sânge rau filosofului ─ si pentru a-si face mai inteligibila conceptia, se decide sa elaboreze o versiune prescurtata si mai accesibila a "Criticii" în anul urmator. În 1785, un tânar profesor de la Marburg îi scrie lui Kant ca intentioneaza sa-i expuna sistemul de la catedra; la Jena este editata o revista care propaga filosofia kantiana. Tot în acel an, Kant publica mai multe lucrari, unele despre antropologie si filosofia istoriei, care îl preocupa în legatura cu etica, pentru prima oara fundamentata de el teoretic în "metafizica moravurilor". În 1788 apare "Critica ratiunii practice", expunere fundamentala a principiilor morale kantiene. Partea finala a trilogiei, "Critica facultatii de judecare" va aparea doi ani mai târziu, în 1790. În jurul acestui an aproape nu era universitate germana care sa nu aibe printre profesorii ei de filosofie si un kantian. La raspândirea acestei filosofii a contribuit din plin Friedrich Schiller, pe atunci profesor "extraordinarius" de filosofie la Jena. Scrierile si articolele din anii 1791-92 pregatesc si se integreaza în lucrarea din 1793, "Religia în limitele ratiunii", lucrare care va produce un conflict între Kant si Ministerul cultelor. Furiosi ca scrierea satiriza anumite idei religioase si fiindca autorul reusise sa ocoleasca cenzura lor, cenzorii din Berlin si noul ministru al cultelor, Wollner, prezinta cazul regelui Friedrich Wilhelm al II-lea ─ urmasul retrograd al luminatului Friedrich al II-lea ─ care cere sa se ia masuri energice împotriva iluministilor, cu referire directa la "scrierile vatamatoare ale lui Kant". Ordinul emis ulterior îi va interzice filosofului sa se mai ocupe cu asemenea probleme. În 1796 îsi tine ultima din prelegerile sale publice, ultima lectie de logica, încheindu-si activitatea didactica de mai bine de patru decenii. Este ales academician de onoare al Academiei de stiinte din Sankt-Petersburg (1794) si membru al Academiei din Sienna în 1798; în acelasi an începe sa se plânga de slabirea facultatilor sale intelectuale. Ele continua sa se deterioreze în ultimii ani de viata, încercarile sale perseverente de a mai crea ceva dovedindu-se zadarnice. În octombrie 1803 are un atac de inima iar dupa o agonie cu pierderea continua a memoriei, sufera o prabusire iremediabila a inteligentei. Moare în 12 februarie 1804, pe la orele 11, fara sa sufere, ultimele cuvinte pe care le-a mai putut pronunta fiind: "Er ist gut" ─ e bine. Pe unul din peretii cavoului au fost scrise cuvintele din celebra fraza cu care începe " ncheierea" "Criticii ratiunii practice": "Cerul înstelat deasupra mea si legea morala în mine".

"Critica ratiunii pure" apare în primavara anului 1781, Kant savârsind o adevarata revolutie prin mutarea perspectivei de la obiectul demn de a fi cunoscut la însasi capacitatea cunoasterii. Se modifica astfel, în mod decisiv, metoda de pâna atunci a metafizicii, în sensul precumpanirii metodei critice sau transcendentale asupra metafizicii ca sistem final. Pentru a face aceasta, în conditiile unei rupturi cu metodele de pâna atunci, sunt supuse unei analize critice însesi facultatile cognitive, componentele ratiunii pure. Kant îsi propune sa faca trecerea de la ontologia dogmatica de pâna la el, la o epistemologie critica, o investigare a instrumentelor cunoasterii. Pentru a fi pura, aceasta cunoastere trebuie validata logic, conceptual, independent de orice experienta si conditionând orice experienta. Cunoasterea este una transcendentala. Transcendentalul este termenul central pe care îsi întemeiaza Kant gândirea: el elaboreaza o critica transcendentala, o metoda transcendentala, tinde catre un sistem transcendental; este baza constructiei sale conceptuale si filosofice, nucleul la care pot fi reduse si din care trebuie desfasurate critica ratiunii pure dar si sistemul ratiunii pure. Transcendentul este principiul a carui aplicare trece de hotarele experientei posibile, depasind experienta, depasind ceea ce este cognoscibil. Cunoasterea transcendentala se ocupa cu modul nostru de cunoastere a obiectelor, acesta fiind posibil a priori; orice cercetare care are ca obiect intuitii, categorii si idei a priori este transcendentala. A priori adica în mod absolut independent de orice experienta si facând posibila experienta; din punct de vedere gnoseologic, ofera o posibilitate de validare non-empirica; din punct de vedere estetic, ofera posibilitatea validarii empiricului pe baza non-empirica a facultatii de judecare.



Gnoseolog si epistemolog, Kant nu a ocolit nici problematica ontologica; a imaginat realitatea pe de o parte ca fenomen iar pe de alta ca lucru în sine, noumenon, existenta a intelectului. Fenomenul este realitatea sensibila ca obiect al intuitiei sensibile; lucrul în sine este realitatea absolut suprasensibila, deci incognoscibila, care poate fi gândita numai de intelect, fiind o existenta exclusiv a intelectului. Cognoscibil este numai fenomenul, lucrul în sine ─ desi real ─ este incognoscibil, este posibil doar de gândit. Cunoasterea este o sinteza activa a datelor empirice, colaborare între sensibilitate si intelect, drumul trecând de la simturi, prin intelect la ratiune. Cunoasterea transcendentala se ocupa de modalitatea pe care o adoptam în cunoastere, cu conditia ca aceasta sa fie posibila a priori. Cunoasterea absolut pura este aceea în care nu se amesteca nici o experienta sau senzatie, fiind posibila complet a priori. Prin cunoastere teoretica se cunoaste ceea ce este; prin cunoastere practica se reprezinta ceea ce trebuie sa fie.

Cunoasterii prin simturi îi corespunde estetica; cercetarea intelectului este asigurata de analitica; ratiunea este ghidata de dialectica (în sensul folosirii abuzive a logicii, o logica a aparentei înselatoare). Analitica transcendentala si dialectica transcendentala se însumeaza într-o logica transcendentala, care, spre deosebire de logica formala, face abstractie numai de elementele empirice ale cunoasterii, nu si de orice continut al ei. Pentru a putea delimita cunoasterea pura de cea empirica, estetica transcendentala se bazeaza pe o întrebare (cum sunt posibile judecati a priori?) care capata apoi înfatisari particulare (cum este posibila matematica pura?). Spre deosebire de judecata analitica (care este o judecata explicativa, al carei predicat doar lamureste subiectul, neîmbogatind însa cunostinta), judecata sintetica este una extensiva, în care predicatul se adauga subiectului, adaugându-i ceva la continut si în felul acesta largeste cunostinta. Aceasta îmbogatire este dovedita de Kant mai întâi la nivelul esteticii transcendentale, al cunoasterii sensibile a priori prin geometria pura si aritmetica pura. Formele intuitiei pure a priori sunt spatiul si timpul, ele fiind functii ale sensibilitatii, conditii subiective ale tuturor fenomenelor, care dispun de o obiectivitate a priori; ele nu sunt transcendente ci deriva din sensibilitate, structureaza sensibilul.

Posibilitatea existentei judecatilor sintetice a priori în raport cu experienta, cu natura si cu stiintele naturii, este supusa de Kant investigatiei în analitica transcendentala. Pentru a cunoaste teoretic natura fizica, este folosit intelectul, prima facultate de cunoastere, facultate propriu-zisa de cunoastere, facultate a conceptelor, regulilor, generalului si generalizarii. Intelectul este cel care uneste prin concepte diversul în obiect, gândeste obiectul intuitiei sensibile, subsumeaza reprezentarile dupa anumite reguli si descopera unitatea fenomenelor pe baza acestor reguli. Intelectul ramâne legat de fenomenele generalizate, dependent de o folosinta netranscendenta în raport cu ele, având astfel de-a face cu fenomene, nu cu noumene, iar tot ce face este sa ofere legi a priori naturii în vederea cunoasterii ei într-o experienta posibila. Pentru aceasta, potrivit lui Kant, se folosesc 12 categorii, trei câte trei dupa cantitatea, calitatea, relatia si modalitatea judecatilor, categoriile nefiind altceva decât concepte pure ale intelectului. În acest context vede Kant necesitatea nevoii de conlucrare între intuitii si concepte, între sensibilitate si intelect ca o tentativa de unire a empirismului si rationalismului. Limitarea cunoasterii prin concepte la o lume strict sensibila, fennomenala, fara acces la lumea suprasensibila, pe de o parte leaga organic intelectul de sensibilitate iar pe de alta parte face dificila trecerea de la intelect la ratiune, de la cunoasterea propriu-zisa la gândirea propriu-zisa. Categoriile, ca pure concepte ale intelectului, au o origine subiectiva, ca si spatiul si timpul ─ forme ale intuitiei. Conditiile posibilitatii experientei sunt si conditii ale posibilitatii obiectelor experientei; totul se legitimeaza prin unitatea transcendentala a constiintei de sine : subiectul este conceput epistemologic si raportat la constiinta.

În cadrul dialecticii transcendentale, daca obiectul intelectului este sensibilitatea, obiectul ratiunii sunt cunostintele intelectului; sintetizând, intelectul uneste fenomenele prin reguli iar ratiunea raporteaza aceste reguli la propriile ei principii. Ratiunea este asadar o facultate a principiilor, a judecarii dupa principii; aceste principii ramân într-o pozitie transcendenta fata de fenomene, fata de real. Dupa cum categoriile sunt concepte originare pure ale intelectului, conceptele rationale pure ale ratiunii devin Ideile.

Ideea ramâne un concept al gândirii, gândit nu cunoscut, iar gândirea pura desavârseste cunoasterea fara sa o îmbogateasca. Kant delimiteaza trei Idei pure ale ratiunii:

-Ideea unitatii absolute a subiectului gânditor;

-Ideea unitatii absolute a seriei conditiilor;

-Ideea unitatii absolute a tuturor obiectelor gândirii în genere: sufletul, lumea si Dumnezeu.

Dialectica transcendentala delimiteaza aceste Idei si sistemul lor, supunând unei critici erorile disciplinelor care se ocupasera de aceste Idei, pe care le-au presupus ca obiecte reale ─ deci cognoscibile: "psihologia rationala", "cosmologia rationala" si "teologia rationala". Potrivit conceptiei kantiene, cauzalitatea dupa legile naturii nu este singura cauzalitate a fenomenelor; mai trebuie admisa o cauzalitate prin libertatea celui care gândeste. Apare astfel al doilea sens al libertatii, cel moral. Rezolvarea antinomiei dintre cele doua cauzalitati este posibila prin distinctia dintre fenomen si noumen: intrarea în lumea libertatii obliga la eliberarea de sub legile sensibilitatii din fenomenalitatea empirica în favoarea unei lumi inteligibile, a legiferarilor practice ale ratiunii. Noumenul nu poate fi cunoscut, ci gândit si regândit, în intentia apropierii de absolutul pe care nu-l va putea atinge vreodata. Ratiunea nu cunoaste, ea numai faciliteaza cunoasterea prin intelect. Kant ajunge la trei celebre întrebari, în care se rezuma întreg interesul sau filosofic:



- Ce pot sti?

- Ce trebuie sa fac?

- Ce-mi este îngaduit sa sper?

La prima întrebare, pur teoretica, a raspuns în "Critica ratiunii pure". La a doua va raspunde în "Critica ratiunii practice" iar la cea de-a treia în "Religia în limitele ratiunii", aparuta în 1794.

Filosofia, ca legislatie a ratiunii omenesti, cuprinde ─ în acceptia filosofiei kantiene ─ numai doua obiecte : natura si libertatea, legea naturii si legea morala, ceea ce este si ceea ce ar trebui sa fie; sistemul filosofic kantian este obtinut sub cârmuirea ratiunii.

"Critica ratiunii practice", aparuta în 1788, este expunerea fundamentala a principiilor morale kantiene. Daca ratiunea pura se ocupa cu obiecte ale facultatii de cunoastere, ratiunea practica se ocupa de principiile determinante ale vointei, "care este o facultate de a produce obiecte corespunzatoare reprezentarilor sau cel putin de a se determina pe sine la producerea acestora, adica de a-si determina cauzalitatea" (1, pag.70). Omul este parte a naturii ─supus cauzalitatii ei─ dar si fiinta rationala, morala, libera; dedublarea omului într-unul sensibil, empiric si altul suprasensibil, rational, corespunde dedublarii naturii în fenomen si noumen. În raport cu moralitatea se pastreaza dualitatea empiric-rational, cu dominarea ratiunii, a suprasensibilului, a moralitatii. Omul trebuie sa se elibereze de sub imperiul instinctelor, înclinatiilor, pasiunilor prin autonomia vointei si sa-si creeze propria sfera de legi morale prin autonomia vointei. Autonomia de sine a vointei, institutoare de legi morale, este echivalenta libertatii de sine a omului ca noumenon. Moralitatea apare ca o legiferare de sine ideala, constrângatoare, imperativa, cu efect de cenzura si de purificare în raport cu tot ce este în om sensibil, afectiv, instinct, pasional. Alaturând naturii morala, Kant stabileste libertatea ca temei al unei alte lumi, suprasensibila si morala, autonoma, scoasa din orice sir temporal si cauzal, care se determina pe sine prin vointa, excluzând cauzalitatea, naturalul: libertatea coincide constrângerii de sine la libertate, o determinare de sine a vointei prin legea morala. Legea morala nu exprima decât autonomia ratiunii pure practice, adica a libertatii, o lege a cauzalitatii prin libertate; este legea care ne determina ca fiinte inteligibile, în virtutea libertatii, fiind o conditie rational-morala pentru utilizarea libertatii si prin care devenim constienti de libertate. Legea practica morala nu are alt mobil decât demnitatea de a fi fericit: "conformitatea deplina a vointei cu legea morala înseamna sfintenie, o perfectiune de care nu este capabila nici o fiinta rationala din lumea sensibila, în nici o clipa a existentei ei" (1,pag.129).

Omul ca scop suprem, ca valoare de sine, ramâne principala preocupare; la Kant nu religia genereaza morala, ci morala duce la religie iar binele la credinta. Aceasta inversare întemeiaza totul pe morala, adica pe om, fara un amestec al divinitatii. Datoria înteleasa ca o constrângere practica, o necesitate obiectiva care deriva din legea morala si din obligativitatea respectarii ei este principiul suprem de moralitate si virtute, contrapusa oricarei porniri instinctuale si naturale, opusa iubirii de sine si fericirii personale. Kant recunostea nu numai lupta dintre principiul bun si cel rau din natura umana, dar si un "rau radical" al ei originar. Regândirea raului ca posibil motor al progresului, în temeiul unitatii si a luptei contrariilor, devine un laitmotiv al filosofiei si artei epocii moderne. Binele se obtine prin subordonarea fericirii fata de moralitate, ca o consecinta conditionata dar necesara a moralitatii: suntem a priori determinati prin ratiune sa producem binele, este moral sa producem binele prin libertatea vointei. Binele suprem este scopul actiunii practice, scopul final spre care tindem, stabilit de legea morala; el este posibil prin libertate si trebuie realizat în lume prin libertate.

Pentru Kant, absolutul exista în cadrul vietii umane si în raport cu ea, ca absolut al moralitatii omului drept fiinta noumenala. Lumea umana este o lume a valorilor, a unor certificari, configurari si instituiri valorice prin libertate. Prin ratiunea practica omul se poate proiecta în absolut, dincolo de limitele ratiunii teoretice, construindu-se ca fiinta libera în lumea pe care o poate gândi prin ratiunea sa.

În 1790 aparea partea finala a marelui triptic, "Critica facultatii de judecare". Facultatea de judecare este mijlocitoare între intelect si ratiune, datorita capacitatii ei de a situa legile particulare sub dominarea unor legi mai înalte, desi empirice. Este facultatea subsumarii particularului sub general, facultatea de a gândi particularul ca fiind cuprins în general. Subsumarea poate fi determinativa (când este dat generalul caruia i se subsumeaza particularul) si reflexiva (când este dat particularul si trebuie descoperit generalul). Pe Kant îl interesa numai facultatea de judecare reflexiva cu subdiviziunile ei:

- facultatea de judecare estetica, adica facultatea de a judeca finalitatea formala sau subiectiva prin sentimentul de placere si neplacere;

- facultatea de judecare teleologica, facultatea de a judeca finalitatea reala, obiectiva a naturii prin intelect si ratiune.

Estetica si teleologia mijlocesc între natura si morala; teleologia completeaza mai cu seama natura, respectiv judecata asupra naturii iar arta întregeste moralitatea si libertatea.

Teleologia face trecerea de la stiintele naturii la o teologie înteleasa tot ca efect al moralei, nu al stiintei. Experienta conduce facultatea de judecare la conceptul unei finalitati obiective si materiale, la conceptul de scop al naturii, care poate fi utilitatea (sau folosul) sau ca mijloc pentru utilizarea finala a altor cauze. Un obiect este posibil numai ca scop; ratiunea, ca facultate de a actiona conform scopurilor (o vointa), iar obiectul prezentat ca posibil numai prin ratiune, ar putea fi considerat posibil numai ca scop. Un obiect este produsul unei cauze rationale, deosebita de materia acestui, cauza a carei actiune este determinata prin ideea ei despre un întreg posibil prin intermediul acestor parti. Finalitatea nu este un principiu constructiv, drept pentru care nu poate întemeia o stiinta a naturii; ea îndeplineste un rol regulativ. Organicul natural, valorificat în formele sale printr-o judecata teleologica, deschide perspectiva estetica, axata pe rolul de liant al omului între natura si cultura.



Estetica este conceputa ca o analiza a facultatii destinate investigarii sentimentului specific de placere, rezultând din armonia dintre imaginatie si intelect    fata de reprezentarea unui obiect, avându-se în vedere raportul reprezentarii fata de simtamântul de placere sau neplacere. Prin teleologie, forma obiectului este judecata în simpla reflexie asupra ei, fara vreun concept al obiectului, ca fiind cauza a placerii produsa de reprezentarea unui astfel de obiect. Facultatea de judecare estetica este o facultate deosebita, în masura sa judece obiectele în temeiul unor reguli si nu dupa concepte, o facultate care nu contribuie cu nimic la cunoasterea obiectelor si nu apartine decât criticii subiectului care judeca. Sentimentul de placere sau neplacere se interpune între facultatile de cunoastere si facultatea de a dori, iar arta între natura si libertate. Kant si-a elaborat estetica pornind de la pozitia pe care o ocupa frumosul si arta derivate din facultatea de judecare, o facultate mediatoare între intelect si ratiune. În cadrul acestei estetici, frumosul ne place pur si simplu, nu prin impresia simturilor, nici prin concept. Frumosul este descris prin determinantii judecatii:

- calitativ, frumosul este obiectul unei satisfactii fara nici un interes;

- cantitativ, este universal valabil;

- ca relatie, reprezinta o finalitate subiectiva;

- ca modalitate, este necesar ca obiect al unei satisfactii generale.

În aprecierea frumosului, facultatea de judecare estetica raporteaza imaginatia la intelect pentru a o pune de acord cu conceptele lui; aceeasi facultate este raportata la ratiune în vederea unui acord subiectiv cu ideile acesteia, pentru a produce o dispozitie a sufletului conforma cu dispozitia determinata de influenta moralitatii asupra sentimentului. Judecata despre frumos se bazeaza pe un sentiment particular de placere produs de obiect dar trebuie totodata sa-si descopere acele principii a priori prin care placerea sa se lege de reprezenterea respectivului obiect la orice alt subiect. Facultatile necesare pentru arta frumoasa sunt imaginatia, intelectul, spiritul si gustul. O atentie deosebita acorda Kant spiritului, ca principiu sufletesc activ prin care se întruchipeaza ideile estetice.

Dintre formele de expresie, poeziei îi este atribuit cel mai înalt rang; ea extinde si întareste sufletul, se ridica estetic pâna la idei, îsi probeaza libertatea, contempla si apreciaza natura, ca fenomen, ca schema a suprasensibilului. Muzica este asezata pe o treapta imediat urmatoare poeziei, datorita atragerii si emotionarii sufletului, în calitatea ei de limba universala a afectelor; ea comunica idei estetice printr-un acord al senzatiilor, armonic si melodic. Ca joc de senzatii, este însa pe ultimul loc, preferându-i-se artele plastice, având în vedere cunoasterea prin facultatea de judecare. Kant este un critic rationalist al rationalismelor, un adept al specificitatii frumosului si artei, interesat de acestea de dragul întregirii facultatilor superioare de cunoastere.

Kant s-a dovedit un mare filosof al moralitatii, cel mai important dupa Aristotel si probabil, cel mai original, "Aristotel-Kant-Hegel reprezinta linia filozofica a separatismului celui mai categoric între arta si filozofie, a respingerii principiale a tuturor formelor de filozofie aforistica, metaforizanta, fabulatorie, mitizanta" spune stefan Augustin Doinas în prefata la "Asa grait-a Zarathustra" (2, pag.5). Performanta nepieritoare a lui Kant, echivalenta cu o rasturnare revolutionara a stiintei despre demnitatea umana, consta în centrarea acesteia pe libertate si pe deducerea ei din libertate. De la descoperirea libertatii ca definitorie pentru om si umanitate putem data adevaratul început al constiintei umane de sine.









Bibliografie



1.Kant, I. , Despre frumos si bine, Editura Minerva, Bucuresti ,1981.

2.Nietzsche, F. Asa grait-a Zarathustra, Editura Humanitas, Bucuresti . 2000.

3.Rosca, I.N., Filosofie, Editura Eficient , Bucuresti ,1997.











Document Info


Accesari: 2577
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )