CORPORALITATE sI EDUCAŢIE
Punctul central al teoriei corporalitatii īl reprezinta ideile hedoniste ale vechilor greci: "o placere nu se deosebeste de alta placere, nici nu exista o placere mai placuta decāt alta", (1, p. 182) spune Aristip. Un asemenea enunt permite consideratii īn mai multe planuri: placerile trimit imediat catre simturi, ceea ce plaseaza ratiunea īn registrul secundarului; o viata traita īn numele placerii nu are durata si nici consistenta, ceea ce dezavueaza planurile pe termen lung, angajamentele īn numele unor proiecte personale sau sociale, īn numele unei ideologii etc. (īn fapt, anajamentul īn numele placerii reprezinta o contradictie īn termen, placerea fiind legata de "moment", de "trecator", īn vreme ce angajamentul presupune durata, desfasurare īn timp); echivalenta placerilor īnlatura ierarhiile (īn primul rānd, cele valorice), canonul īsi pierde justificarea (iar ratiunea īsi pierde preeminenta), instaurāndu-se astfel relativismul (cu implicatii teoretice si practice majore).
Ideile lui Aristip sunt preluate si rafinate īn plan epistemic, de Epicur, pentru care "senzatiile, anticipatiile si simtirile noastre sunt criteriile adevarului". (1, p. 472) Ca atare, spune Epicur, senzatiile nu se pot contrazice īntre ele, īntrucāt 717j99h cele omogene au aceeasi valabilitate, iar cele eterogene se refera la obiecte diferite. Īntrucāt si ratiunea este dependenta de senzatii, se impune concluzia lui Epicur: "Nu exista nimic care sa poata dovedi ca senzatiile sunt gresite". (1, p. 472).
Simturile si senzatiile pot fi considerate adevarate fara dubiu, dar īntotdeauna adevarul lor a stat sub semnul particularului: la un moment dat, pentru un anumit individ, informatiile oferite de simturi reprezinta adevarul; dar acest adevar nu are caracter constrāngator pentru ceilalti membri ai comunitatii si nici chiar pentru acelasi individ la un alt moment, caracterizat de alte circumstante. Un relativism de acest tip a fost rareori dus la extrem de hedonisti, poate si pentru ca, sa nu uitam, pentru vechii greci filosofia trebuia sa se finalizeze printr-o "arta de a trai", exemplar, pe cāt se poate asemanator zeilor.
Din acest punct de vedere, pentru Epicur de pilda, placerea este urmarea "īnlaturarii suferintei din trup si a tulburarii din suflet", ceea ce legitimeaza fara dubiu o "masura" naturala pentru placere, eliminānd excesul. Desi Aristip legitimeaza orice placere, chiar si aceea "care provine din faptele cele mai necuviincioase" (1, p. 182) (ceea ce reprezinta, totusi, o exagerare), Epicur nu mai legitimeaza dorintele prin placerea pe care o produc, introducānd astfel o moderatie mai degraba de factura rationala decāt senzoriala: "Dintre dorintele noastre, unele sunt firesti si necesare; altele sunt firesti, dar nu sunt necesare, iar altele nu sunt nici firesti, nici necesare, ci se datoresc numai unei pareri iluzorii. [Epicur considera ca firesti si necesare dorintele care suprima durerea, ca, de exemplu bautura, cānd suntem īnsetati; pe cānd prin dorinte firesti, dar nu necesare, el īntelege pe acelea care numai diversifica placerea, fara sa caute sa īnlature suferinta, ca, de exemplu, māncarurile scumpe; prin dorintele care nu-s nici firesti, nici necesare, el īntelege cele referitoare la coroane onorifice si la obtinerea unei statui]." (1, p. 505)
Morala normativa a modernitatii a decis o masura fixata de conceptul de sanatate īn ceea ce priveste consumul, iar cadrele sociale au sustinut acest tip de limitare, īn acelasi timp cu legitimarea unei etici a asteptarii si a meritului. O persoana sanatoasa este o persoana apta de munca, iar rolul consumului este acela de a asigura starea de sanatate. Īn acest context placerea si consumul nu sunt conexate, rolul consumului fiind acela strict utilitar - un corp capabil de munca (un alt mod de a limita dorintele la cele "firesti"). Dorintele firesti dar ne-necesare se īncadrau īn categoria luxului, a extravagantei, ceea ce le transforma īn dorinte blamabile din punct de vedere comunitar (cu atāt mai mult nu puteau fi acceptate dorintele care "nu erau nici firesti nici necesare"). Modernitatea si-a propus sa elibereze individul de pre-determinarile tribale, sa puna individul īn situatia unui īnceput autentic, administrat de ratiune si de legile rationale ale comunitatii. Destinul si esenta individului este ratiunea, de aceea ea trebuie sa fie si singura forta ordonatoare a vietii individului si a comunitatii. Acesta este umanismul modernitatii si despre el s-a afirmat de atātea ori, oarecum impropriu, ca a murit. De fapt, modernitatii i se reproseaza ca ca nu a eliberat individul pāna la capat, ca nu a legitimat suficient de mult umanism, ca a distrus o traditiei determinatoare pentru a o īnlocui cu alta: "Principiul central al criticii umanismului este ca umanismul a devenit el īnsusi un obstacol īn prezervarea umanitatii fiintei umane. Umanismul trebuie denuntat, pentru a-l cita pe Levinas īnca o data, nu pentru a denigra subiectul uman ci pentru ca umanismul "nu este suficient de uman" (Levinas 1981, 128; accentul lui Biesta). Provocarea consta īn a constata daca este posibil sa abordezi problema umanitatii fiintei umane īntr-o modalitate diferita, o modalitate capabila sa rezolve aspectele si implicatiile problematice ale umanismului." (2, p. 8)
(The central tenet of the critique of humanism is that humanism has itself become an obstacle to safeguarding the humanity of the human being. Humanism has to be denounced, to quote Levinas once more, not in order to denigrate the human subject but because humanism "is not sufficiently human" (Levinas 1981, 128; emphasis added) The challenge then is whether it is possible to approach the question of the humanity of the human being in a different way, a way that is able to overcome the problematic aspects and implications of humanism.
Morala modernitatii, una a amānarii, pune accentul pe viitor si nu prezent, pe economisire si nu pe risipa, pe datorie si nu pe placere, pe coercitie si nu pe seductie. Iesirea din tiparele modernitatii s-a realizat prin "revansa simturilor asupra spiritului" (Daniel Bell), adica prin dezvoltarea unei societati de tip hedonist: "Iata un tip de societate care substituie seductia coercitiei, hedonismul datoriei, risipa economiei, umorul solemnitatii, eliberarea refularii, prezentul promisiunilor viitorului." (3, p. 28)
"Revansa simturilor asupra spiritului" a īnsemnat critica pe care postmodernitatea a adus-o modernitatii si mai ales fundamentului acesteia - ratiunea. Prin dislocarea ratiunii postmodernii si-au propus sa distruga pre-determinarile pe care aceasta le-a impus individului, proces īn cadrul caruia educatia joaca un rol forte important: educatia a īnsemnat "procesul care ajuta individul sa-si dezvolte ratiunea sa potentiala, astfel īncāt sa devina autonom, animat de propriile sale intentii, īn vreme ce rationalitatea a devenit semnul distinctiv a ceea ce īnseamna sa fii uman (ceea ce īnseamna ca toti aceia care nu sunt considerati rationali, sau nu sunt īnca, inclusiv copiii, sunt plasati īntr-o situatie dificila)." (2, p. 4)
"the process that helps people to develop their rational potential so that they can become autonomous, self-directing individualist, while rationality became the modern marker of what it means to be human (which left all those who were considered to be not or not-yet rational, including children, in a difficult position). (Biesta, p. 4)
Postmodernitatea pare a se fi cosntruit, teoretic si practic, īn jurul corpului si a adevarului simturilor, īmpotriva ratiunii si a adevarului sau, de tip stiintific. Corporalitatea pare a-si fi construit propriul sau dispozitiv teoretic: realitatea este aceea oferita de simturi, diversa si multicolora; adevarul depinde de circumstante, este individual si particular; prezentul este mai important decāt viitorul, pentru ca nu exista decāt prezentul; placerea trebuie celebrata, mai putin īn varianta unei "placeri administrata de īntelepciune" (ca la vechii greci) si mai mult a unei placeri soft, fara adāncime si fara durata (importanta este noutatea si diversitatea); datoria nu mai presupune implicari de durata si pentru cauze generale, ci mai degraba "angajamente de tip optional, minimal si nedureros" (Lipovetski).
Hedonismul a determinat cāteva transformari importante, toate subordonate imperativului cresterii consumului, afirma Lipovetski. Cu alte cuvinte, a fost necesara deconstruirea cadrelor modernitatii, impreuna cu fundamentul acestora, ratiunea, concomitent cu instaurarea unor cadre noi, edificate īn jurul trupului si a senzorialitatii. Postmodernitatea plaseaza individul īn mijlocul unui noian de optiuni, avānd drept criteriu placerea, iar conditia fundamentala a placerii este "noutatea" (Freud). Celebrarea noutatii elimina asteptarea si īncarcatura pozitiva a acesteia, īn numele "unei culturi a nerabdarii": "Epoca <rabdarii fericite>, cānd experienta asteptarii era un element al bucuriei, se īndeparteaza lasānd locul unei culturi a nerabdarii si a satisfacerii imediate a dorintelor." (Lipovetski, 95) Dispare astfel cultura continuitatii si a efortului, subminata de cultura momentului, cu implicatii īn plan educational; dispare cultura datoriei care presupune durata si angajamente, subminata de "cultul senzatiilor imediate, al placerilor trupului si simturilor, al voluptatilor prezentului" (3, p. 207), cu implicatii īn plan educational; dispare cultura responsabilitatii, care presupune un subiect autonom din punct de vedere rational, angajat īn numele umanitatii sale (adica al ratiunii) profund si īn proiecte pentru īntreaga comunitate, cu implicatii īn plan educational; dispare cultura cartii si a dispozitivului cultural-etic edificat īn jurul ideilor abstracte subminate de massmedia (mai laes televiziunea si, mai nou, internetul), cu implicatii īn plan educational. Īn realitate, cultura hedonismului, edificata īn jurul trupului si a simturilor, plaseaza scoala īntr-un context incompatibil datorita constantelor sale care tin īnca de modernitate.
Hedonismul a schimbat perceptiile asupra scenariului formativ pe care trebuia sa-l parcurga copilul; daca scenariul formativ al modernitatii avea printre constante interiorizarea autoritatii si a necesitatii autoritatii, a limitelor si a barierelor simbolice, hedonismul postmodern a transformat copilul īntr-un consumator, transferāndu-i si asteptarile pe care acesta le are īn raport cu ceea ce consuma: trairea clipei, bucuria momentului, "erodarea simtului limitelor, regulilor si interdictiilor" (Lipovetski): "...educatia de tip traditional si autoritar a fost īnlocuita cu o educatie psihologizata, <fara obligatii si fara sanctiuni>, urmarind īnflorirea personalitatii copilului, satisfacerea totala a dorintelor lui, fericirea lui imediata." (3, p. 176) Ca atare, vinovati de "abandonarea" copiilor pentru a se bucura de "experientele" pe care le au la dispozitie, parintii "uita" de pedepse, de obligatii si de lectia responsabilitatii: "Astfel numerosi parinti au renuntat sa mai impuna reguli si cadre stabile pe motivul ca ar violenta personalitatea copilului si i-ar provoca suferinte interioare; ei nu mai cauta atāt sa insufle simtul limitelor, respectul si ascultarea, cāt sa asculte si sa satisfaca dorintele copilului." (3, p. 176)
Lumea hedonismului este constituita dintr-un bombardament continuu de posibilitati, care toate sunt aducatoare de placere; imaginile cu fericirea altora, care ar putea fi a oricaruia dintre noi sfārsesc prin a crea frustrari si complexe, motiv pentru care, lumea diversa a hedonismului, difuzata īn mod continuu pe toate canalele publicitare, produce cel putin tot atāta frustrare: "... putem avansa ipoteza ca pe aceasta cale a "fericirii" incitative, publicitare are televiziunea cel mai mare impact asupra violentei tinerilor, si nu, cum s-a afirmat uneori, prin inflatia mediatica a scenelor sāngeroase." (3, p. 169) si mai departe: "Nu atāt pletora imaginilor violente īi incita la violenta, cāt distanta dintre realitate si ceea ce apare ca model ideal, prapastia dintre īndemnul la consum si absenta reala a acestuia." (3, p. 169)
Lumea consumului fara limite, īncurajat si legitimat de comunitate, pentru care primesti imediat credite de la banci le transmite copiilor sentimentul ca totul este posibil acum, ca nu trebuie decāt sa vrei si ca, pentru aceasta nu trebuie nici sa astepti si nici sa te īntrebi daca īl meriti sau daca ti-l poti permite.
Īn acest context, īntrebarea fundamentala este urmatoarea: lumea scolii poate fi transformata īntr-o lume a consumului de experiente placute, imediate, fara limite si fara consecinte?
BIBLIOGRAFIE:
constrāngerea parentala este asimilata cu relele tratamente, cu apostrofarea, cu o forma de violenta condamnabila īntrucāt poate antrena frustrari, complexe si alte neajunsuri
de la producator la consumator: economie a experientei, stimulari senzoriale, colectionar de experiente
"Oamenii sa fie scosi din rutina normelor particulariste si locale, pofta de cheltuieli sa fie deculpabilizata, morala economisirii sa fie devalorizata, produsele curente sa fie depreciate..." (Lipovetski, 111)
"provocānd dorinta de consum, deculpabilizānd gustul de a cheltui" (L, 151)
"Īn termeni mai generali, dupa anii 1990 vedem dezvoltāndu-se un design de tip polisenzorial care are drept scop optimizarea dimensiunii senzoriale a produselor, dānd impresia de confort si senzatia de placere." (L, p201)
"etos al bucuriei"
"cultura cotidiana, caracterizata prin cultul senzatiilor imediate, al placerilor trupului si simturilor, al voluptatilor prezentului. Hedonism accentuat, sarbatoarea simturilor, existenta prezenteista: etica dominanta incita, ni se spune, la a profita de clipa, la luarea īn consideratie a ceea ce e bun īn viata, la savurarea maxima a placerilor existentei, fara inutile proiectii ale propriului eu īn viitor, far grija zilei de mīine." (L, 207)
|
