STRATEGII SI TEHNICI DE REZOLVARE A SITUATIILOR CONFLICTUALE IN SALA DE CLASA

Scoala cu clasele I-VIII, loc. Brazii, jud. Ialomita

Astazi, sala de clasa trebuie abordata si ca un spatiu de confruntare, unde nu intotdeauna profesorul beneficiaza de o pozitie privilegiata. De mu 424c23e lte ori sursele confruntarii se afla in exterior (frustrari sociale, probleme familiale etc.), dar acest lucru nu inseamna ca profesorul le poate ignora. Consider ca dimensiunea terapeutica a rolului social al profesorului se impune in prezent cu tot mai multa pregnanta. Pentru a face fata noilor conditii, profesorul poate recurge la trei tipuri de strategii: strategii de evitare, strategii de diminuare si strategii de confruntare. STRATEGIILE DE EVITARE includ cultivarea unei tolerante largi din partea profesorului, simularea bolii, plasarea conflictului in registrul glumei. Daca a dovedit constant toleranta, un profesor aflat in dificultate poate ignora momentan criza creata in sala de clasa fara a-si pierde credibilitatea. Sub masca bolii, profesorul poate evita implicarea intr-un conflict pe care simte ca nu va fi in stare sa-l stapaneasca, fara ca acest lucru sa-i compromita autoritatea in viitor. Acelasi rost il are si utilizarea registrului glumei. Desi aceste strategii pot parea exotice profesorilor din Romania, ele fac parte din arsenalul curent al profesorilor din Occident, impuse fiind de variabilele tot mai numeroase care pot influenta un conflict din sala de clasa. M.Saunders subliniaza fara echivoc si „precaritatea“ acestor strategii: „Strategiile de evitare pot sa aiba o anume valoare de supravietuire, dar ele nu rezolva mare lucru, atata timp cat profesorul nu castiga nicio satisfactie profesionala iar conflictul nu este rezolvat“.

STRATEGIILE DE DIMINUARE includ actiuni de amanare, raspunsuri tangentiale, evitarea, apeluri la generalizare. Actiunile de amanare, asa cum sugereaza chiar numele, implica amanarea unor decizii, pentru a evita precipitarea unei crize sau pentru ca profesorul nu este sigur de urmarile imediate ale deciziilor pe care urmeaza sa le ia. Raspunsurile tangentiale vizeaza problemele periferice, ignorand deliberat sursele principale de conflict. Profesorul recurge la evitare cand este invitat sa ia pozitie intr-un conflict deoarece stie dinainte ca, orice pozitie ar adopta, aceasta ar duce la escaladarea conflictului. Apelul la generalizare este utilizat cand profesorul vrea sa descurajeze o solicitare imperioasa din partea unui elev; el trebuie sa-i demonstreze elevului ca, venita din partea lui, cererea este rezonabila, dar venita si din partea altor colegi, ea isi pierde acest caracter, devenind nerezonabila. Saunders noteaza ca si acest tip de strategii este nesatisfacator, pentru ca nu rezolva situatia conflictuala.

STRATEGIILE DE CONFRUNTARE includ strategii de putere si strategii de negociere. Un profesor recurge la strategii de putere cand aplica metoda divide et impera; cand recurge la procedee axate pe principiul pseudoputerii, adica proferand amenintari pe care stie ca nu le va traduce in practica; de fiecare data cand manipuleaza recompense, dar si cand face apel la traditia scolii – “Nu asa se procedeaza in scoala noastra!”. Strategiile de negociere se pot aplica doar cand deznodamantul situatiei conflictuale nu pare a fi iminent, iar “actorii” par dispusi sa accepte o solutie rationala. In acest sens Saunders aminteste trei procedee: compromisul, apelul la afiliere si pseudocompromisul. Compromisul reclama o atentie sporita din partea profesorului, deoarece poate construi un precedent la care elevii pot recurge ulterior. Apelul la afiliere nu se poate produce decat daca exista deja un sistem curent si acceptat de permisivitati si interdictii care sa le permita elevilor “neutri” sa se desolidarizeze de “turbulenti” fara ca acest lucru sa afecteze relatiile lor ulterioare. De acea profesorul trebuie sa recurga doar in ultima instanta si numai daca are siguranta respectivului sistem de permisivitati si interdictii. Pseudocompromisul ridica probleme ulterioare detensionarii situatiei, legate de posibila stare de frustrare pe care o poate resimti elevul, daca nu a inteles intre timp ca pretentiile lui sunt absurde sau exagerate. In acelasi context cu Saunders, C. Watkins si P. Wagner sugereaza cateva exigente a caror respectare poate contribui la detensionarea unei situatii conflictuale:

- evitati confruntarea cu elevii in fata clasei, deoarece pozitia lor poate castiga noi aderenti;

- intrebati elevul daca disputa este atat de importanta pentru el incat sa merite o asemenea escaladare;

- evitati amenintarile de orice fel, mai ales acelea care pot fi percepute ca amenintari fizice;

- cautati acea alternativa care sa dea castig de cauza amandurora;

- incurajati elevul sa spuna cat mai multe despre perceptia sa asupra starii conflictuale;

- explicati in mod limpede propria perceptie asupra starii conflictuale respective.

Trebuie reamintit ca nu exista tehnici infailibile de management si control al clasei. Strategiile si tehnicile sugerate sunt mai degraba rezultatul generalizat al unor investigatii empirice de durata decat solutii certe, fundamentate pe legi stiintifice. Asimilarea lor va contribui la introducerea profesorilor in lumea codurilor si ritualurilor specifice meseriei, cu avantajele si dezavantajele de rigoare.