Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































'Anotimpurile vietii', sau 'Modelul West-Point'

sociologie




"Anotimpurile vietii", sau "Modelul West-Point"






Copilaria si adolescenta (0-22ani).

Copilaria si adolescenta sunt "anotimpuri" ale formarii structurilor de baza ale personalitatii care pot influenta decisiv restul devenirii acesteia de-a lungul întregii vieti.

Cei "sapte ani de-acasa", dupa cum a retinut traditia pedagof 24524v2113y ica româneasca, sunt considerati cheia multora dintre succesele si esecurile individuale.

Exista o mare convergenta de opinii în rândul specialistilor în recunoasterea valorii educatiei în familie. Desigur, succesele si esecurile scolare, fara a fi în mod obligatoriu predeterminate de achizitiile atitudinal-comportamentale realizate prin educatia în familie, sunt la fel de importante. "Anotimpul scolar" constituie perioada în care prefigureaza trasaturile de caracter.

Între 17 si 21 de ani se realizeaza trecerea la maturitate. Este una dintre cele mai sensibile perioade ale vietii. S-ar putea afirma ca destinul individual se decide într-o masura enorma în cei 4-5 ani care preced maturitatea. Un rol esential îl joaca structurarea preferintelor profesionale si experientele de natura afectiva. Succesele si esecurile în aceste planuri pot fundamenta atitudini extrem de diverse. Educare si îndrumarea în perioada adolescentei este una dintre cele mai dificile.

scoala poate interveni relativ eficace în orientarea socio-profesionala. Nu acelasi lucru se poate spune despre educatia afectiv-morala.

Bântuit de fenomene polimorfe ce însotesc procesul cautarii de sine si de formulare a identitatii proprii, adolescentul reactioneaza în general negativ la influenta exterioara.

"Revolta juvenila" împotriva autoritatii parintesti sau scolare însoteste asa zisa "criza de originalitate". Combinarea lor conduce la aparitia celor mai periculoase conduite din comportamentul adolescentului: reactiile de teribilism.

Gesturile teribiliste sunt orientate alocentric si menite a atrage atentia asupra celor din jur fata de "calitatile de exceptie" ale autorului.

Este un mod eronat de afirmare a personalitatii care, la aceasta vârsta, nu este nici pe departe cristalizata.

Din pacate gesturile de teribilism, repetate prea des, pot deveni obicei si chiar trasatura de caracter, persistenta, însotind negativ individul de-a lungul întregii sale vieti.

În plus, gama teribilismelor este imensa, de la inocentele sfidari ale drepturilor, prejudecatilor si autoritatilor parintesti, pâna la adoptarea viciilor (fumat, droguri, alcool etc) si conduitele antisociale (furt, violenta, crima). În plan sentimental se consuma primele experiente afective care, de asemenea, pot marca decisiv individul pentru viata de familie.

Esecurile afective ale adolescentei pot declansa complexe fata de sexul opus, fata de viata conjugala uneori insurmontabile.

Din nefericire, educatia pentru viata de familie, desi absolut necesara, este cea mai neglijata activitate educativa în scoala si în familie.

Asa se întâmpla ca, experientele fortuite si efectele, de cele mai multe ori nocive ale mass-media (explozia de erotism si pornografie de pe ecranele cinematografelor si televiziunii nu pot fi decât maligne) pot dezechilibra profund tânarul sub raport etico-moral, facând extrem de dificila recuperarea sa ulterioara prin asimilarea valorilor etnice clasice ale casatoriei si familiei.


Intrarea în maturitate (22-28ani).

Intrarea în maturitate constituie un moment, mai bine zis un proces crucial în viata individului cu un destin normal, firesc.

Acum se realizeaza marile optiuni individuale cu privire la: ocupatie sau profesiune; casatorie si familie; valori; stilul de viata.

Sunt optiuni "extrase" din experientele "anotimpurilor" anterioare si chiar fundamentale pe efectele formative ale acestora. Lor li se adauga însa: valori noi, asteptari, proiecte, obiective, strategii de viata, posibilitati. Se structureaza un echilibru în flexibilitate, ca disponibilitate fata de nou si schimbare si stabilitate ca ansamblu de convingeri si opinii pe care persoana le adopta.

Acest echilibru este esential pentru întreaga viata a individului. Dar el nu se realizeaza usor. Când flexibilitatea prevaleaza asupra stabilitatii, individul are tendinta de a-si îndeplini superficial obligatiile profesionale si familiale.

H este mereu în cautarea noutatii, avid dupa scimbare, se plictiseste usor fie acasa, fiecla slujba si, adesea, chiar în ambele situatii.

Dar nici prevalarea stabilitatii nu este recomandabila la aceasta vârsta. Tânarul risca sa-si asume prematur "angajamentul pentru întreaga viata" si "convingeri definitive". Orice schimbari ulterioare ale vietii care vor sfida aceste optiuni fundamentale vor produce insatisfactii majore. "Îmbracamintea" precoce nu este cum se crede de obicei, strategia fericirii si a întelepciunii în viata. Dupa cum, nici "tineretea vesnica" nu este. Doar echilibrul dintre flexibilitate si stabilitate confera posibilitatea alegerii unui drum în viata care, de regula, este o "cale spinoasa", cu multe sinuozitati. Iluzia unei vieti desfasurate monoton pe o asa zisa "cale dreapta" este la fel de primejdioasa ca si optiunea pentru trairea exuberanta, fara principii, "de la o zi la alta" a vietii.


Trecerea la 30 de ani.

Se realizeaza aproximativ între 28 si 33 de ani. Sarcina majora a acestei perioade consta în revizuirea proiectelor anterioare.

De-a lungul acestei perioade, pe baza bilantului realizarilor si a unor autoevaluari critice, cât mai severe, a posibilitatilor se poate elabora un nou plan al vietii mai realist si, tocmai de aceea, cu mai multe sanse de realizare.

Profesia, casatoria si relatiile interumane trebuie sa intre, obligatoriu, în acest proces de evaluare si autoevaluare.



Perioada este scurta si nu permite îndelungi autocontemplari. Nici deciziile revolutionare de a începe o noua viata nu sunt recomandabile. Acesta din urma este totusi fenomenul care determina pe multi sa-si schimbe viata, adica profesia sau chiar familia. Aceste decizii pot fi uneori adecvate, corectând erori anterioare.

Totusi, omul la 30 de ani nu este în anotimpul revolutiilor, ci doar acela al reformelor.

În mod firesc, în aceasta perioada, adultul trebuie sa-si consolideze proiectele anterioare, începând o viata serioasa, caracterizata prin asumarea rolurilor anterioare, declarate ca esentiale, si a responsabilitatilor în familie si în mediul profesional. Barbatul devine capul familiei, iar femeia îsi asuma grijile casei.

Profesional fiecare dintre ei cauta aa-si consolideze pozitiile prin performante menite a asigura progresul si avansarea.

Dar anotimpul trecerii la 30 de ani poate fi si unul al crizelor launtrice. Individul descopera ca anumite elemente care îi definesc vointa sunt intolerabile si încearca sa le elimine sau sa le schimbe. Ceea ce, binenteles, va implica schimbarea stilului de viata. Anumite responsabilitati asumate anterior fata de familie sau în profesie ar putea aparea ca fiind constrângatoare. Numarul celor care încearca sa evadeze la 30 de ani din "închisoarea" familiala sau sa scape de "mizeriile" locului de munca nu este nesemnificativ în societatea moderna.

"Tranzitia" pe care o realizeaza România pare a fi accentuat acest fenomen în viata românilor.

Experienta evadarii poate marca grav (pozitiv sau negativ) atât viata de familie cât si cariera profesionala. De cele mai multe ori însa evadarile au consecinte primejdioase pentru ca presupun renuntarea la structurile de stabilitate ale vietii interioare asimilate anterior.

De multe ori, o noua restructurare launtrica nu se mai realizeaza si individul adopta un stil de viata haotic. Începe procesul dramatic al ratarii, în viata de familie sau în profesie, sau chiar în ambele.

Insatisfactiile de cumuleaza într-o stare de spirit permanenta, nefericirea.

Mai devreme sau mai târziu, va disparea ceea ce în mod obisnuit numim "bucuria de a trai". Aceasta presupune o deteriorare grava a echilibrului psihic, întrucât se produce pe fondul abandonarii unui instinct vital: cel de conservare individuala.

Majoritatea persoanelor cu tentative de sinucidere trecuti de vârsta de 30 de ani relateaza ceea ce ei numesc "scârba de a trai".


Asezarea în viata.

Se produce aproximativ între 33 si 40 de ani la toate persoanele care au reusit sa evite crizele anotimpului anterior. Aceste persoane pot fi considerate autentic adulte. Era "greselilor tineretii" a trecut si viata se deruleaza pe baza unui plan realist care are scopuri clare si pe masura posibilitatilor persoanei de a le realiza. Sarcina majora a vârstei este stabilirea unor obiective pe termen lung în plan profesional, menite a permite promovarea în cariera, fara ca îndeplinirea lor sa lezeze linistea si siguranta vietii de familie.

Împlinirea profesionala si împlinirea în viata de familie pot intra în conflict. Uneori adultul stie si simte ca are resurse mari în plan profesional care l-ar putea ajuta sa realizeze o cariera mult mai reusita.

Formularea unor obiective ambitioase pe plan profesional poate determina însa o "ancorare" în cariera, care ar avea drept consecinta neglijarea obligatiilor de familie, slabirea periculoasa a "ancorarii" în familie. Satisfactii profesionale nu pot compensa insatisfactiile în familie.

Conflictele în familie apar repede, putând lua proportii de catastrofa. Barbatul ambitios în plan profesional si cu succese în cariera, dar cu viata de familie precara, va ajunge în timp sa nu se mai poata bucura de performantele obtinute la locul de munca.

Va fi acuzat de sotie si de copii nu de lipsa de preocupare pentru ei, ci de egoism; el se va izola într-o munca apreciata de superiori si colaboratori, dar nu si de persoanele cele mai apropiate, de care, nu prea târziu, se va simti strain.

Este posibila si "ancorarea" excesiva în viata de familie. Aceasta va atrage insatisfactii profesionale si neâmpliniri în cariera.

Individul va suporta greu statutul de "codas" si reprosurile superiorilor ori ale colaboratorilor.

Curând, aceste neâmpliniri vor aduce resentimente fata de familie, iar pe lânga acestea, impresia de sacrificiu nedrept pentru fericirea celorlalti. Se va produce astfel o dubla izolare, atât fata de colegii de la locul de munca, cât si fata de familie.

Planul de viata de la vârsta de 33 de ani trebuie asadar sa acorde o usoara prioritate obiectivelor profesionale, limitata de obiectivele de realizare familiala. Acestea din urma (realizarea familiala) trebuie considerate restrictive în raport cu proiectul de cariera. Elaborarea unui asemenea plan de viata de vârsta de 33 de ani ar trebui sa respecte urmatoarele proceduri:

  • sa descrie structura anterioara a planului de viata;
  • sa verifice daca alegerile esentiale au fost bine facute în raport cu noile perspective;
  • sa reconstruiasca planul pornind de la situatia actuala si de la perspectivele unei vieti echilibrate în plan profesional si familial;
  • sa alcatuiasca o succesiune de realizare în timp a obiectivelorprofesionale si familiale.

Vârsta de 40 de ani marcheaza sfârsitul primei maturitati si deschide maturitatea mijlocie.



Binenteles, ca delimitarile cronologice sunt relative. Ele nu au caracter cronologic sunt relative. Ele nu au caracter psihogenetic logic, adica "asa ar trebui sa fie" si nu ca destinul individual se deruleaza strict în acest fel.

Adultul de 40 de ani ar trebui sa constientizeze ca trece într-un nou "anotimp" al vietii, în care proiectele vârstei de 30 de ani sunt puse în aplicare.


Trecerea spre a doua parte a vietii.

Între 40 si 45 de ani se asigura modificarea structurilor psihice ale vârstei de 30 de ani. Nu putini sunt cei ce cred ca "viata începe la 40 de ani" . Între 40 si 45 de ani se realizeaza "marea diviziune a vietii": ultimele rabufniri ale tineretii înceteaza si se deschide calea matura spre batrânete.

Apar primele semne fiziologice ale batrânetii. Capacitatile fizice intra în declin lent. Primele îngrijorari privind sanatatea îsi fac aparitia. Se produc si evaluari critice privind realizarile profesionale si viata de familie, Pe fondul declinului fiziologic este posibil ca acestea sa fie facute cu subiectivitate.

Barbatul matur simte ca nu mai este tânar, si traieste negativ sentimentul ca, mai ales în plan profesional n-a realizat cât ar fi putut si ca din motive de ordin familial a pierdut vremea. Are impresia ca s-a "sacrificat" pentru familie. Alteori, în cazul unei cariere profesionale reusite, poate trai sentimente opuse, de culpabilitate fata de familie, având de sta data impresia ca s-a sacrificat pentru o slujba si n-a facut tot ceea ce trebuia pentru fericirea familiei.

Intrarea în maturitatea mijlocie se realizeaza între 45 si 50 de ani.

Preocuparile esentiale ale acestei perioade sunt determinate de necesitatea de a stabiliza si consolida stilul de viata structurat de optiunile vârstei precedente.

Alegerile noi trebuie sa confere întregii vieti o noua coloratura. Nu este necesar ca aceasta reforma a vietii sa fie drastica si nici ca insul sa traiasca o schimbare radicala. Nici nu este recomandabila o rupere definitiva cu trecutul la aceasta vârsta. Mai indicata pare adoptarea unui plan viabil care sa continue preocuparile anterioare dintr-o perspectiva mai atenta în ceea ce priveste scopurile si performantele urmarite în viata de familie si în cariera.

Mai precis, este vârsta estimarii mature, responsabile a momentelor si nivelurilor de atins pentru realizarile fundamentale ale vietii.

Binenteles, erorile anterioare vor fi corectate prin revizuiri ale planului vietii si stilului de viata. Este perioada lor cea mai potrivita. Viata este doar la jumatate, este timp pentru a fi îndreptata pe fagasul normalitatii.

Multi au tendinta însa de a-si schimba ocupatia, unele rabufniri legate de andropauza sau menopauza pot determina decizii grave privind viata de familie.

Sunt cunoscute asa zisele "iubiri târzii" care îsi fac acum aparitia în mod intempestiv. De cele mai multe ori, caracterul navalnic ascunde victimelor ridicolul situatiilor si ecraneaza capacitatea de a decide. Adesea, iubirile târzii se consuma fara consecinte grave în episodice "aventuri extraconjugale". Cum ele se deruleaza între parteneri cu vârsta inegala, penibilul este suficient pentru a-i trezi la realitate.

Binenteles, este vorba doar de un efect psihic nestapânit, generat de metamorfoze endocrine.

O anumita ignoranta, specifica civilizatiei crestine, referitoare la corpul propriu si schimbarile lor fiziologice de-a lungul vârstei, cumulata cu cultul oarecum exagarat a afectivitatii instinctuale întretinut de "cultura" contemporana, determina, nu de putine ori, prelungirea aventurilor extraconjugale mult peste limitele unei anumite admisibilitati.

Divortul la 45-50 de ani din cauza unei "iubiri fulgeratoare" care permite "refacerea" vietii printr-o noua casatorie se soldeaza rareori cu rezultatele scontate. Mai devreme sau mai târziu, partenerul tânar, de regula, se va plictisi, va intra el însusi în metamorfozele pe care partenerul matur le traverseaza. Va urma o perioada extrem de dificila pentru amândoi. Omul matur, barbat sau femeie, ar trebui sa stie ca succesul închegarii unei aventuri cu o persoana mult mai tânara nu se datoreaza unei autentice tendinte de afiliere a acesteia, ci unei înclinatii nevrotice care îi afecteaza trairea fireasca a iubirii fata de sexul opus. Este vorba de "gerontafilie". o anomalie psihica mult mai raspândita decât s-ar crede. Fetele înca imature si barbatii de pâna la 20-25 de ani pot confunda iubirea cu nevoia de protectie materna sau paterna. La prima vedere asemenea situatii, condamnabile de altfel, sunt de multe ori stigmatizate datorita ridicolului, dar privite mai în profunzime vedem ca sunt sursa unor drame sau chiar tragedii, pe care un minim de întelepciune l-ar putea evita cu usurinta.

Oricât de discret s-ar derula asemenea aventuri ele vor fi descifrate cu siguranta de membrii familiei adultului necugetat.

Reactiile cele mai împaciuitoare ale acestora nu pot estompa ostilitatea, alimentata de îndelungatele traditii europene crestine ale familiei monogame întemeiata pe cultul fidelitatii conjugale. Binenteles, atari cataclisme familiale se vor rasfrânge si asupra prestatiilor profesionale antrenând conflicte la locul de munca, dificultati de angajare în sarcini, numeroase alte insatisfactii. Specialistii considera asadar ca trcerea spre cea de-a doua jumatati poate fi asemanata sub raportul importantei pentru destinul individual, cu însasi "expulzarea din mediul intern matern" care marcheaza venirea pe lume.

Acest eveniment extraordinar este produs de natura; o noua venire pe lume, de la 45-50 de ani, desi dificila prin ispitele pe care natura le produce, este totusi în deplina stapânire a omului.

Deciziile corecte în aceasta perioada pot marca definitiv o soarta fericita; cele incorecte, de asemeni, pot orienta restul vietii insului, dramatic, spre nefericire.


Viata dupa 50 de ani.

Aceasta se va derula sub efectul provocat de deciziile anterioare. Societatea va deturna numai în mod exceptional destinul proiectat. În principiu însa, nu mai pot interveni schimbari majore în planul vietii de familie sau profesionala. Între 50 si 55-60 de ani, de regula se culeg roadele eforturilor. Cele mai importante sunt derivate direct din cele doua sfere ale viatii.



Pe de o parte, adultul se va bucura de recunostinta membrilor familiei sale, apoi, din partea societatii: recunoasterea meritelor profesionale si a celor personale în grupul de colegi si cel de cunoscuti sau chiar la nivel mai extins al socetatii.

Binenteles, aceste evaluari au drept criteriu performantele. În mod normal aceste evaluari sunt corecte. Nu întotdeauna însa si multumitoare pentru cel evaluat. Cele mai dureroase par a fi subevaluarile familiei.

Barbatul de 55-60 de ani subestimat sau neapreciat de sotie sau copiii sai sufera profund. Lipsa de recunostinta din partea familiei este, dupa toate aparentele, una dintre cele mai mari nenorociri din viata omului.

O anumita afectiune specifica, iubirea filiala, estompeaza însa în cele mai multe cazuri efectele evaluarii nerecunoscatoare.

Acesteia i se adauga, la fel de benigna, prietenia profunda care se poate întemeia între cei doi parteneri, sotul si sotia, în ceea ce se numeste de obicei "lupta cu greutatile vietii" dusa în comun.

Exista desigur si cazuri care fac exceptie de la regula. Mai frecvente sunt cele de nerecunostinta filiala. Ele produc si pe fondul unei revolte juvenile care întretine un asa zis "conflict" între generatii.

Conflictul este mai ales unul de autoritate, dar si axiologic. Generatiile împartapesc seturi de valori sensibil diferite. Eroarea consta în a eluda aceasta realitate supunând-o principiului autoritatii parentale. Parintii care nu recunosc valorile respectate de copiii lor si îi obliga sa le respecte exclusiv pe cele împartasite de ei au, de regula, vârsta de peste 50 de ani, când devine mai inflexibili si relativ inapti pentru schimbare.

Mai mult, aceasta inflexibilitate are tendinta de a se accentua odata cu înaintarea în vârsta.

Barbatul de 65-70 de ani împarte lumea în doua perioade distincte: "pe vremea mea" si "în vremurile astea".

Prima este reflectata paradiziaco-nostalgic si valorizata maxim; prezentul, în schimb, i se pare degradat si degradant din punct de vedere moral, axiologic.

Incapabil sa înteleaga schimbarea, fie si aspecte minore, precum ar fi moda în vestimentatie sau gesturile estetice ale tinerilor, adultul de 65-70 de ani le va dezarma. Este bine de stiut însa ca acesta este semnul cel mai marcant al senectutii.

Adultul a devenit un barbat intrat pe panta descendenta a vietii, având deja deteriorate capacitatile adaptative.

Senectutea este acelasi lucru cu senilitatea.

Aceasta din urma este o forma patologica a vietii care nu se leaga în mod obligatoriu de o anumita vârsta. Exista senili la vârsta adulta, ba chiar si la cea a tineretii, desi, binenteles, senilitatea intervine mai frecvent dupa 70 de ani.

Senilitatea se cracterizeaza mai ales prin degradarea memoriei, în special al memoriei imediate, si prin prezenta ideilor fixe.

Omul ajuns la senectute nu are idei fixe, ci convingeri nutrite afectiv dar pe care le poate argumenta rational.

Ideile fixe, sunt mai degraba obsesii care destructureaza gândirea si conduita.

De aceea, o batrânete prelungita, neafectata de senilitate, poate conferi vietii o noua demnitate prin acceptarea înteleapta si detasata a ideilor noi sau chiar a modelor pe temeiul ca lumea se schimba, merge înainte si ca, în nici un caz, nu se va "sfârsi cu mine".

În acest fel va debuta în viata omului, ceea ce Comenius numea"schola senii"-"scoala batrânetii". "scolarul" este înteleptit de vreme, pe care, cei din jur îl percep ca pe un batrân frumos.

Cel mai adesea, acest batrân frumos va fi înconjurat cu dragoste de membrii familiei si, în special, de cei din generatia urmatoare, nepotii.

El este negativul batrânului înacrit de viata, ursuz, certaret, care îsi blesteama zilele care i-au mai ramas. Acesta din urma se autoizoleaza, suportând extrem de greu dificultatile senectutii.

În termenii aceluias Comenius, acest batrân nu va avea acces la cea mai înalta scoala a vietii, care este "schola mostis"-"scoala mortii".

Aceasta pregateste omul pentru vesnicie pe temeiul ca întreaga viata nu este decât o "pregatire pentru întâlnirea cu moartea si vesnicia".

Batrânul frumos, negativul celui înacrit este un foarte bun "elev" si va fi si un "absolvent" al acesteia. El stie ca "viata de apoi" nu este doar un mit biblic cum crede colegul sau de generatie. El stie ca de-a lungul vietii n-a facut altceva decât sa construiasca din sine ceea ce Goethe considera pe buna dreptate a fi binele suprem: personalitatea dumneavoastra, personalitatea nu moare, ea trece la odihna, pentru ca mai apoi ea sa transcende viata, continuând sa se desavârseasca. Numai individul biologic dispare, nu si edificiul ridicat si personificat de el. La înviere personalitatea va ajunge la desavârsire.

Batrânul înacrit, ramas în corporalitatea sa biologica, crede ca aceasta este o fantasmagorie, nefiind capabil sa valorizeze ceea ce este dincolo de materie, de corporalitatea fiintei umane.

De aceea, el va muri de-a binelea, dar nici de trait nu se poate spune ca ar fi trait cu adevarat.

El nu a folosit timpul vietii pentru a se construi ca om, ci l-a risipit aidoma oricarei vietuitoare careia nu i s-a dat sansa de a aspira la eternitate. Nu Dumnezeu l-a batut desigur, ci el însusi s-a batut uitând ca scopul lui "a trai" este tocmai acela de a da un rost vietii.




loading...











Document Info


Accesari: 2123
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )