Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























ETNOMETODOLOGIA - O FENOMENOLOGIE A VIETII COTIDIENE

sociologie




ETNOMETODOLOGIA - O FENOMENOLOGIE A VIEŢII COTIDIENE







Dupa ce timp de aproape doua decenii structuralismul functionalist a dominat autoritar structurile conceptuale si institutionale ale sociologiei americane (prin pledoaria sa pentru "ordinea sociala" polarizānd chiar si interesul unor importante segmente ale detinatorilor puterii īn societatea americana a anilor '60), din rāndul comunitatii stiintifice de profil s-au ridicat voci care l-au criticat virulent reprosāndu-i ca a transformat sociologia īntr-un "auxiliar al establismentului". "Paradoxul sociologiei. consta īn faptul ca, desi se afla, prin obiectivele ei si prin valorile politice si stiintifice ale principalelor ei experiente īn fluxul principal al modernismului, conceptiile ei implicite si perspectivele ei o plaseaza mult mai aproape, vorbind īn general de conservatorismul filosofic" .

Semnalizānd riscul de a fi devenit "expresia teoretica a unei anumite structuri de clasa", nenumarati analisti aplecati "asupra ecoului problemelor sociale īn laboratoarele unde se pregateste teoria sociala", au creat premisele favorabile pentru afirmarea sociologiei radicale151 si a etnometodologiei.

Termenul de etnometodologie a fost propus de Harold Garfinkel īn urmatorul context: "lucram la Universitatea Yale cu sintezele de date privind diversitatea ariilor culturale. S-a īntāmplat sa ma uit pe o lista fara intentia de a gasi un astfel de termen. Priveam la diferitele etichete, daca-mi permit sa spun asa, si am ajuns la o sectiune: etnobotanica, etnofiziologie, etnofizica.

Nascut īn 1922 īn Canada, Erving Goffman descopera sociologia la Universitatea din Toronto sub auspiciile a doi antropologi, australianului Charles William Norton Hart (format de A.R. Radcliffe-Brown) si americanul Ray Biirdwhistell (format de W.L. Warner). Īl īntālnim īn 1945 la Universitatea din Chicago, unde urmeaza cursurile lui H. Blumer, E.C. Hughes, R. Redcliffe si W.L. Warner. La cererea acestuia din urma, Goffman īncepe sa studieze comunicarea dintre locuitorii insulelor Shetland, īn nordul Corsicii.

Acest studiu al unei comunitati ("comminity study") constituie teza sa de doctorat pe care o sustine īn 1953. Goffman se consacra mai departe cercetarilor de teren īn spitalele de psihiatrie din Washington; aceste cercetari constituie esenta lucrarii "Asiles études sur la conditien sociale des malades menraux" (1961). Goffman va preda la Berkeley īn California (1958-1965) apoi la Universitatea Pennsylvenia din Philadelphia. Devine presedintele Asociatiei Sociologice Americane īn 1982. Īn afara celor doua titluri deja citate, dintre lucrarile sale cele mai cunoscute amintim: Stigmate, Les usages sociaux des handicaps (1963), Les rites d'interaction (167), Les relations en public (1971), Les Cadres de l'expérience (1974).



Goffman sistematizeaza problematica interactionalista, aplicānd-o īn studiul relatiilor de zi cu zi. Īn "La mise en scéne de la vie quotidiene", el studiaza aceasta infinitate de comportamente elementare, atāt de atente la exigentele raportarii la celalalt, care constituie ordinea sociala.

Putem sublinia eficacitatea interactiunii. de fapt nu e vorba de un ansamblu de practici sociale, atāt de firesti īncāt nimeni nu le remarca, ci acelea care scot īn evidenta extraordinara "tehnicitate" a actorilor, punct de vedere care va fi de altfel sistematizat de catre etnometodologi care l-au ridicat la rangul de program de cercetare teoretica. Sa ne gāndim la aglomeratia de pe strazi, la o ora de vārf īn una din metropolele noastre. Cei care locuiesc la tara se mira īn general cānd vad viteza de care sunt capabili semenii lor de la oras. si īntr-adevar, au si de ce, cānd vedem cu cāta maestrie fiecare reuseste sa-si aleaga traseul īn functie de celalalt, fie ca acestia vin din spate, din fata sau dintr-o parte - fara sa reflecteze la aceasta, continuāndu-si discursul interior, adesea chiar citind un ziar. O ordine sociala - aici īn forma sa cea mai efemera - se naste din aceasta infinitate de actiuni individuale care se regleaza reciproc.


Asiles: individul si institutia


Īn Asiles (Aziluri), Erving Goffman prezinta o interpretare a modului conflictual de existenta īn aziluri si analizeaza pe larg schema subiacenta si comuna tuturor institutiilor totalitare sau totale precum azilurile, īnchisorile, caramizile etc... ceea ce permite o mai buna īntelegere a practicilor, conflictelor de identitate si sociale care se manifesta īn cadrul lor.

Total institution (institutia totalitara sau totala):

«Domiciliul sau locul de munca unde un numar mare de indivizi, aflati īn aceeasi situatie, rupti de lumea de afara pe o perioada de timp relativ lunga, duc o viata izolata dupa niste reguli explicite si bine stabilite».

E. Goffman, Asiles, Ed. de Minuit, 1968, p. 41


Poate parea paradoxal ca un interactionalist sa arate interes pentru o institutie. de fapt, acest studiu īi permite lui Goffman sa critice punctul de vedere functionalist care solicita o hiper-socializare a indivizilor. Īntr-o institutie atāt de constrāngatoare precum un spital psihiatric, alienatii ("izolatii") reusesc īntotdeauna sa se adapteze, mai mult decāt atāt, sa se afiseze īn asa maniera īncāt sa poata pastra o anumita distanta fata de rolul pe care ar trebui sa-l joace. Individul nu este o fiinta programata, īncorporat institutiei care īncearca sa-i controleze existenta; el este susceptibil de adaptari secundare.

Adaptarea secundara:

«Orice dispozitie care sa-i permita individului sa foloseasca mijloace de aparare sau sa-si atinga scopurile ilicite (sau ambele īn acelasi timp) pentru ca astfel sa ocoleasca pretentiile organizatiei referitor la ceea ce ar trebui sa faca sau sa primeasca si īncepānd cu ceea ce ar trebui sa fie. Adaptarile secundare reprezinta pentru individ o modalitate de a se īndeparta de rolul si de personajul distribuite de aceasta institutie.»

Idem, p. 245


Īntālnim un concept similar celui de adaptare secundara īn teoria klui Anselm Strauss care aminteste de "o ordine negociata", adica o functionare care nu se bazeaza numai pe integrarea functionala. Aziluri īi permite īn cele din urma lui Goffman sa sustina o conceptie despre individ īn cadrul societatii care ar putea servi drept referinta pentru īntregul curent interactionist:

«Imaginea cea mai simpla a individului si a eului pe care sociologia o poate consacra este aceea ca el (individul) este pentru el īnsusi ceea ce face din el pozitia pe care o ocupa īn cadrul organizatiei. Mergānd mai departe, sociologia recunoaste ca apar adesea complicatii care ajung sa modifice aceasta schema: se poate ca eul sa nu fie īnca format (modelat) sau sa poarte pecetea unor influente contradictorii. Poate ca ar fi mai bine sa punem pe primul loc aceste precautii (rezerve), ceea ce ar complica si mai mult aceasta constructie si ar defini individul īntr-o perspectiva sociologica, ca o fiinta capabila de distantare, adica capabila sa adopte o pozitie intermediara īntre identificarea cu institutia sau pozitia fata de ea, si gata la cea mai mica presiune sa reactioneze, modificāndu-si atitudinea īntr-un sens sau altul pentru a-si regasi echilibrul.»

E. Goffman, Aziluri, Ed. de minuit, p. 373


Erving Goffman arata ca sistemul din aziluri adauga alienarii mintale o veritabila alienare sociala prin izolarea lor īn rolul de alienati, ceea ce nu-i īmpiedica sa opuna rezistenta printr-o serie de manevre ce tin de rolul care li se atribuie. Indivizii pot reactiona prin accentuarea īn mod fatis a caracteristicilor rolului jucat (homosexualul se comporta ca un nebun, adica dupa cum e stereotipul) sau din contra, mai frecvent prin disimularea adevaratei lor identitati.

«Īn spitalele de psihiatrie, bolnavii se prefac ca prezinta simptome ciudate ca sa nu le dezamageasca pe infirmierele stagiare printr-un comportament normal» scrie E Goffman īnainte de a-l cita pe socio-psihiatrul H.S. Sullivan:

«Un studiu asupra "readaptarilor sociale" efectuate acum cātiva ani īntr-unul din marile noastre spitale de psihiatrie mi-a demonstrat ca bolnavilor nu li se mai administra tratamentul pentru ca īnvatasra sa nu mai manifeste simptome asemanatoare cu ale celor din jur. Altfel spus, ei au realizat foarte bine ce se petrece īn jurul lor pentru a īntelege prejudecatile mediului cu privire la fantasmele lor.»

E. Goffman, La mise en scenč de la vie quotidienne, I - La présentation

de soi, Ed. Minuit, 1973, p. 28


Stigmatizarea


Īn Stigmate, les usages sociaux des handicaps (1963), Goffman se ocupa de cei stigmatizati si de aceste diferente (diformitati trupesti, deficite de caracter sau stigmate tribale precum rasa, nationalitatea religia...) care fac ca anumiti indivizi sa fie discreditati. El demonstreaza ca un Stigmat e o diferenta apreciata drept anormala si ca e vorba deci mai mult de o caracterizare facuta de cei normali decāt de un atribut distinct īn mod obiectiv. Astfel, nu trebuie confundata identitatea sociala reala a unui individ si identitatea sa sociala virtuala (adica imaginea pe care ceilalti si-au format-o despre el).

«Īn toate cazurile e stigmat (...) regasim aceleasi trasaturi sociologice: un individ care ar fi putut fi cu usurinta inclus sau admis īn cercul raporturilor sociale de toate zilele, poseda o trasatura caracteristica care trage atentia acelora dintre noi care-l īntālnesc si ne face sa-i īntoarcem spatele, distrugānd astfel drepturile pe care el le are vizavi de noi prin celelalte atribute ale sale. El poseda un stigmat, o deosebire suparatoare la care nu ne asteptam. Cāt despre noi, cei care nu īnselam aceste asteptari specifice, eu ne-as numi normali. Rezulta prin definitie ca noi consideram ca o persoana care poarta un stigmat nu este īntru totul umana. Plecānd de la acest postulat, noi facem tot felul de discriminari prin care reducem cu eficacitate, chiar daca cāteodata inconstient, sansele acestei persoane.»

E. Goffman, Stigmate, les usages sociaux des handicaps,

1963, Ed. Minuit, 1975, p. 15



Sociologia interactionista si dramaturgia socialului


Īn teza sa de doctorat, Goffman concepe relatiile dintre indivizi ca pe actele unui spectacol de teatru. Īn relatiile cu ceilalti, individul se prezinta si se imagineaza ca actor īn fata publicului; el se exprima pe sine īnsusi pentru a obtine o impresie (din partea celorlalti). Din acel moment mai ramān de interpretat diversele tipuri de reprezentatii utilizate, de observat tehnicile folosite (expresii exoplicite sau indirecte, cu intentie sau fara intentie, planuite sau spontane...) si pentru a desprinde temeiul acestei puneri īn scena a vietii cotidiene.

«Putem deci presupune ca orice persoana care se afla īn mijlocul altor persoane are nenumarate motive de a īncerca sa controleze impresia pe care si-o fac ele despre situatia īn cauza. Ne intereseaza aici unele dintre tehnicile folosite īn mod curent pentru a produce aceste impresii si unele dintre īmprejurarile cel mai adesea asociate cu folosirea acestor tehnici. (...) Ne vom ocupa numai de problemele "teatrale" pe care si le pun participantii atunci cānd īsi prezinta activitatea partenerilor lor. Chestiunile legate de punerea īn scena si de tacticile teatrale sunt adesea banale si generale, ele apar pe tot parcursul vietii sociale si furnizeaza o schema precisa pentru o analiza sociologica.

La sfārsit se cuvine sa prezentam cāteva definitii. Prin "interactiune" (adica interactiunea fata īn fata) se īntelege aproximativ influenta reciproca pe care partenerii o exercita asupra actiunilor lor, respectiv atunci cānd se afla unii īn prezenta fizica imediata a celorlalti; printr-o singura interactiune se īntelege īntreaga interactiune care are loc cu o anumita ocazie, cānd memebrii unui ansamblu dat se gasesc timp īndelungat unii īn prezenta altora; si termenul de "īntālnire" s-ar potrivi īn acest context. Prin "reprezentatie" se īntelege īntreaga activitate desfasurata de o persoana pentru a influenta īntr-un anumit fel pe unul sau pe alti participanti. Daca consideram un anumit actor si reprezentatia sa ca referinta fundamentala, īi putem cataloga drept public, observatori sau parteneri pe cei care realizeaza celelalte reprezentatii. Numim rol (part) sau "rutina" modelul prestabilit de actiune efectuat īn timpul unei reprezentatii si care poate fi prezentat si folosit si īn alte ocazii.»

E. Goffman, La mise en scčne de la vie quotidiene, I.

La présentation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 23


Goffman distringe īn fiecare individ un actor si un personaj: actorul este cel care intra īn scena zilnic pentru a deveni personaj, adica imaginea pe care el vrea ca ceilalti sa si-o faca despre el. Īntr-o anumita privinta, actorul este expresia, personajul, impresia. Goffman reflecteaza apoi īn ceea ce priveste diferitele tehnici de reprezentatie:

Fatada

Goffman foloseste acest concept cu sensul de "aparatura simbolica" la care actorul face apel īn timpul reprezentatiei. Fatada include componentele materiale precum decorul (locul, mobilierul...) si componentele personale precum vārsta, sexul, rasa... dar si īmbracamintea, modul de a vorbi, mimica, gesturile...

Realizarea dramatica:


Idealizare

Acest "siretlic" al actorului consta īn crearea unei imagini despre sine pe care el o considera valoroasa. Goffman citeaza cazul menajerei burgheze care lasa dinadins īn sufragerie ziarul "The Saturday Evening Post", dar ascunde īn dormitor un exemplar din "True Romance". Preluānd acest punct de vedere īmpartasit si de Durkheim si Radcliffe-Brown, el nu ezita sa afirme: "lumea īntr-adevar este o ceremonie".

Coerenta expresiei:

Actorul cauta sa evite toate stāngaciile (de exemplu cascatul, lapsus-ul, bālbāiala, nervozitatea etc...) care ar putea crea impresia de incompetenta sau de lipsa de respect.

Reprezentatie frauduloasa

Adesea, īn scopul idealizarii, actorul poate folosi subterfugii precum disimularea, minciuna (manifesta sau prin omisiune), insinuarea, ambiguitatea planuita etc...

Mistificarea

Acest mecanism este o forma de distantare, de protejare a actorului vizavi de public; actorul īsi rezerva un spatiu inviolabil, o zona pe care toti o respecta.

La final, reprezentatia este un amestec subtil de realitate si de simulare. Nu ramāne decāt ca actorul sa vrea ca personajul sau sa fie credibil si viu. Goffman subliniaza de altfel caracterul semi-constient al acestei regizari: actorul crede progresiv īn personajul sau, astfel īncāt i se īntāmpla sa fie el īnsusi pacalit.


Certitudinea actorului


«Cānd un actor īsi joaca rolul, el cere implicit partenerilor sai sa ia īn serios impresia pe care o au. El le cere sa creada ca personajul pe care-l privesc poseda toate atributele pe care el īn aparenta le poseda; (...) se admite īn general ca actorul da reprezentatia si īsi organizeaza spectacolul "īn onoarea" celorlalte persoane. Dar poate fi util sa privim si din alta perspectiva si sa cercetam īn ce masura actorul īnsusi crede īn impresia pe care īncearca sa le-o creeze celor din jur.

Actorul poate fi complet angajat īn propriul joc; el poate fi sincer convins ca ideea de realitate pe care o creeaza este realitatea īnsasi. daca publicul īmpartaseste aceasta convingere - si cel mai adesea asa se īntāmpla - atunci, cel putin pe moment, numai sociologul, mizantropul se pot īndoi de "realitatea" prezentata de actor. Dar e posibil ca actorul sa nu fie pacalit de propriul joc (...). Cānd actorul nu crede īn propriul sau joc, atunci vom vorbi de cinism īn contradictie cu "sinceritatea" actorilor care cred īn impresia produsa de propria reprezentatie.»

E. Goffman, La mise en scenč de la vie quotidienne, I, La

preséntation de soi, 1953, Ed. Minuit, 1973, p. 25


Goffman situeaza īn centrul īntelegerii socialului o teorie a interactiunii "fata īn fata", dintre indivizi. Totusi el nu pretinde ca interactiunea reprezinta singura componenta a organizarii sociale; el recunoaste de asemenea īn mod explicit existenta entitatilor macroscopice precum structurile sociale, organizatiile etc... Īnsa el īncearca sa arate ca interactiunea este un instrument analitic esential īn īntelegerea functionarii societatii. Astfel opera sa īn totalitatea ei poate fi īnteleasa ca o perfectionare progresiva a acestui instrument de analiza teoretica. Scopul final este acela de a īntelege principiile de organizare, "cadrele" care alcatuiesc experientele si interactiunile de zi cu zi. Din acest punct de vedere, les cadres de l'expérience (1974) este opera īn care interactinismul lui Goffman se uneste cu lectura dramaturgica a socialului.

«Īmi propun pe de o parte sa izolez niste cadre fundamentale care, īn societatea noastra, ne permit sa īntelegem evenimenele si pe de alta parte sa analizez punctele vulnerabile ale cadrelor noastre de referinta. Ideea de la care am plecat este urmatoarea: un lucru care īn anumite īmprejurari poate fi prezentat drept realitate, de fapt poate fi numai o gluma, un vis un accident, o neīntelegere, o iluzie, o piesa de teatru.»

E. Goffman, Les cadres de l'expérience,

1974, Ed. Minuit, 1991, p. 18


1.4. Critici aduse interactionsimului


Limitele metodei de cercetare monografica

O prima critica consta īn evidentierea limitelor cercetarii īn situ si a metodei monografice care exclud orice forma de validare statistica si fac sa fie dificila sau prea usoara - ceea ce e totuna, caci este de ajuns sa se furnizeze exemple contrare - combaterea (cu motive temeinice) a proprozitiilor generale.


Hipertrofia "sensului trait"

Un alt repros e cel enuntat de catre Michel Crozier si Ehrard Friedberg: privilegiind "sensul trait" de actori, interactionistii neglijeaza adesea formele de putere sau de dominatie si se arata incapabili de a analiza formele de integrare.

«Īn cazul nici unuia dintre modelele de analiza si de interpretare a comportamentului nu este pusa problema īn exclusivitate sociologica a integrarii si, daca contributia asupra "experientei" (le vécu) este remarcabila, nu se ajunge la nivelul sociologic decāt cu pretul unei extrapolari abuzive.»

M. Crozier si E. Friedberg, Actorul si sistemul (1977),

Seuil, 1992, p. 232


Paradoxul unei derive subiectiviste care-i achita pe actori de orice responsabilitate, considerānd ca vina apartine numai societatii

Principala critica adusa interactionismului simbolic se refera la deriva sa subiectiva. Teoria interactionisa a deviantei poate fi caracterizata ca o hiper-socializare a responsabilitatii, ceea ce vine īn contradictie cu subiectivismul afisat al paradigmei. Aceasta teorie prezinta devianta īntr-o lumina favorabila, iar societatea cu ai sai "antrenori de morala" este criticata pentru tendintele sale represive. Maurice Cusson ne īndeamna la mai multa prudenta.

«Pentru a-si scrie cartea Asylums, Goffman (1961) frecventeaza timp de un an un spital de psihiatrie; el fraternizeaza cu pacientii, īncearca sa descopere felul īn care acestia percep institutia. Cartea este scrisa plecānd de la cadrul de referinta al bolnavilor. H. Becker a fost la tinerete "musicien de danse" si din cānd īn cānd fuma marijuana īmpreuna cu colegii sai. Outsiders (1963) avea sa ne prezinte acest cadru. Un numar important de lucrari de sociologie a deviantei au ca punct de plecare īntrevederile cu delicventi, homosexuali, prostituate etc... si prezinta conceptia lor despre lume. Īn aceste conditii, nu e surpinzator ca subiectii astfel studiati sunt prezentati fie īntr-o lumina favorabila, fie pe un ton neutru. Īn acest scop, īnsusi termenul de deviant este util. Mai sunt si alti termeni care servesc la minimalizarea problemelor pe care le ridica devianta: infractor, situatie problema, act nedorit, cultura drogului... Īnsa atitudinea neutra care-i sta atāt de bine omului de stiinta, īi este rezervata deviantului. Cānd trebuie descrisa atitudinea de respingere a societatii judecatile de valoare sunt urmatoarele: e vorba de o atitudine gratuita, partiala, subiectiva, discriminatorie, represiva, intoleranta. Archer (185, p. 751) evoca atitudinea victoriana fata de devianta sexuala īn termeni nu tocmai neutri: ea e "fiercely monogamist, narrowly procreative". Comparatia unei atitudini oarecare cu o vānatoare de vrajitoare este o tehnica retorica des folosita īn literatura de specialitate. Asa cum subliniaza Gassin (1985, p. 52), īn criminologie aceasta atitudine duce la banalizarea crimei si la dramatizarea reactiei sociale Interesul pentru sociologia penala ar fi limitat daca aceasta s-ar rezuma numai la prezentarea opiniilor deviantilor si nu a judecatilor care creaza devianta.»

M. Susson, devianta, īn R. Boudon (dir.),

Tratat de sociologie, PUF, 1992, p. 396


Unii autori resping abordarea constructionista si analizeaza faptele a caror nocivitate este indiscutabila - delicventa īn general si crima īn special - urmānd mai departe sa studieze deviantele obisnuite, ale caror daune nu sunt reperabile decāt daca depasesc limitele conformismului. Acest tip de deviante care nu constituie un pericol pentru societate au intrat īn sfera preocuparilor lui Becker sau Goffman. Studiul deviantei, chiar daca merge pe calea interactionista pentru a descrie itinerariul deviant - ne conduce īn mod inevitabil la Durkheim caci, daca un lucru e sigur, acela e ca īn interiorul unei comunitati, īn rāndul grupurilor celor mai putin integrate se īnregistreaza nivelul cel mai ridicat al deviantei si delicventei. Intensitatea asa-numitului "lien social" (legatura sociala), masurata cu ajutorul unor indicatori: rata somajului, numarul familiilor destramate, nivelul venitului... ramāne fundamentul oricaror forme de devianta si mai ales a actelor delictuoase sau periculoase. Tendinta de a aglutina comportamentele deviante si actiunile delicvente confirma īn mod spectaculos paradigma durkheimista.



Acest paradox nu-i va mira de fapt decāt pe cei care opun īntr-o maniera simplista demersul holist si individualist si nu pe autorii interactionisti īnsisi, asa cum o arata nenumaratele citate din Durkheim la care recurge Goffman īn lucrarile sale.


Concluzie


Analizele interactioniste depasesc astazi cadrul scolii de la Chicago. Interactionismul īsi gaseste adepti īn domenii specializate precum sociologie, educatie, a deviantei sau excluderii. Mai mult decāt atāt, numerosi autori care nu se erijeaza īn interactionisti īsi īnsusesc problematica care insista pe capacitatile de interpretare si de negociere ale actorilor sociali.

«Putem oare īntreprinde un bilant si estima rolul interactionismului simbolic īn istoria sociologiei?

Putem cel putin constata ca interactionistii au contribuit la recunoasterea si īntelegerea unor dimensiuni esentiale ale vietii sociale precum reflexivitatea sau capacitatea de interpretare si de negociere ale actorilor sociali. Acesta este un indiciu remarcabil al lor: sociologii care lucreaza la elaborarea unei "great theory", adica a unei teorii sociale generale, īncearca toti sa integreze īn cadrul lor conceptual experienta interactionista. Sa ne gāndim numai la reluarea lui Mead īn lucrarile lui Ha­burmas, Goffman sau Giddens, acesta fiind doar un exemplu īn acest sens. (...)

Īn ipostaza de curent autonom, interactionismul tinde sa aiba o influenta din ce īn ce mai slaba dar, ca parte integranta a culturii generale a sociologiei, ocupa un loc important si esential.»

J.M. de Quiroz si M. Ziolkovski, Interactionalismul simbolic,

Presses Universitaires de Resnes, 1994, pp. 129-130

Īn ciuda criticilor aduse, putem remarca ca metodele interactionaliste se bucura de un larg asentiment din partea tuturor orientarilor /orizonturilor teoretice. Numerosi cercetatori francezi utilizeaza un astfel de demers, īn special Serge Paugam īn studiul fenomenelor excluderii si saraciei (La disqualification sociale, 1991, La France et ses pauvres, 1993, L'exclusion des savoires, 1996). Se pare ca faptul ca etnometodologia a radicalizat majoritatea postulatelor sale a imunizat īntrucātva interactionalismul simbolic.



Bibliografie


Jean-Pierre Lelas, Bruno Milly, Histoire des penmsées sociologiques, Editions Dalloz, 31-35, rue Freidevaux - 75685, Paris, Cedex 14





AARON CICOUREL (1928)

Sociologia cognitiva (1972)


A. Cicourel s-a nascut īn Atlanta, SUA, īn 1928. Obtine titlul de licentiat n Litere (}tiinte umaniste) - īn 1951, gradul de master īn sociologie īn 1955 la Los Angeles, doctoratul īn Sociologie (1957).

Din 1960 e succesiv asistent si conferentiar la Universitatea din California, apoi devine profesor de Sociologie (1960-1970).

l Cicourel a jucat un rol important īn dezvoltarea si difuzarea etnometodologiei, dar simultan a dezvoltat o g$ndire originala privitor la mai multe domenii importante a stiintelor sociale, cum ar fi: educatie, metode de cercetare, delicventa juvenila, limbaj, care, dupa Cicourel apartine sociologiei.

Publica īn 1963 cu J. Kitsuse o opera consacrata studiului luarii deciziilor īn domeniul educatiei. Dupa autor, scoala constituie un mecanism de diferentiere sociala: performanta scolare a elevilor nu e datorata doar nivelului lor intelectual sau a performantelor lor scolare anterioare, nici macar capacitatii financiare a parintilor. Daca se doreste īntelegerea fenomenului de esec si reusita trebuie tinut cont de procesele organizatorice care fac parte din rutina scolara si care īn aceasta lucrare nu sunt abordate deloc.

La finele anchetelor, Cicourel si Kitsuse au ajuns la concluzia ca distinctia introdusa de Turner trebuie repusa īn discutie. Ei arata īntr-adevar ca īnvatatorii si consilierii de orientare, īn actiunile lor cotidiene, exercita un control efectiv asupra accesului elevilor la diverse curicule. Efortul candidatilor nu e garantia mentinerii lor īn competitie, care nu este neaparat evaluat dupa criterii academice.

Īntr-un mare numar de cazuri anumiti elevi, cu aptitudini bune sunt penalizati, chiar exclusi de la competitia scolara si chiar sociala.

Cicourel este cunoscut si pentru elaborarea unei critici sistematice asupra metodelor folosite īn Sociologie, īn particular cele care pretind masurarea cantitativa a fenomenelor sociale. Dupa Cicourel trebuie sa ne īntrebam despre utilitatea curenta īn cercetarea stiintelor sociale a sistemelor matematice si a celor de masura. Nu ca faptele socio-culturale, dupa el, nu ar putea fi masurate de functiile matematice existente, ci deoarece faptele fundamentale ale actiunilor sociale ar trebui clarificate īnaintea impunerii de postulate de masura care nu le corespund.

Pe de alta parte, masura unui proces social nu scapa problemei semnificatiei date vietii cotidiene, pentru ca toata ancheta se refera "obligatoriu la" lumea bunului simt a vietii cotidiene. Se presupune īntr-adevar existenta unei retele de semnificatie partajata socialmente, adica o teorie a culturii. Masura faptelor sociale, chiar daca prespune problemele ei rezolvate e tot timpul contradictorie cu o teorie a actiunii sociale. Daca dispozitivele de masura nu sunt valide, acest lucru are loc pentru ca ele reprezinta impunerea procedurilor numerice care sunt exterioare la fel de mult lumii sociale observabile descrise de sociologi cāt si conceptualizarilor bazate pe aceste descrieri. Īmpinsa la extrema, aceasta reflectie ar putea sugera ca, din moment ce conceptele pe care se bazeaza teoriile sociologice nu au proprietati numerice, nu se poate sti care proprietati numerice sa se caute īn realitate.

Dar Cicourel nu merge īn aceasta directie, nu spera la descoperirea metodelor riguroase de masura īn stiintele sociale.

l Īn 1968 Cicourel publica o opera importanta despre functionarea justitiei pentru mineri. Cercetarea sa care a durat 4 ani īn 2 orase din California, arata ca delicventa juvenila facer obiectul unei constructii sociale,. Mai precis, Cicourel explica modul īn care politia, judecatorii pentru copii, tribunalele, dar si īnsisi cercetatorii, transfera actiunile tinerilor īn acte, texte si rapoarte scrise, care sunt apoi utilizate ca o dovada pentru a caracteriza anumite acte sau activitati ca delicvente, criminale, ilegale, periculoase, suspecte. Cicourel cerceteaza an-chetele politistilor, magistratilor din moment ce aceste anchete au aspectele lor contingente care desemneaza si permit recunoasterea categoriilor de devianta si conformism.

l Īn sfārsit, īn lucrarile sale despre limbaj, Cicourel a degajat un anumit numar de proprietati pe care le numeste proceduri imperative. Se propune studierea la lumina lucrarilor etnometodologice ale lui Garfinkel, interdictiile si obligatiile care jaloneaza viata cotidiana, pe care el le numeste "reguli de suprafata". Se analizeaza felul īn care indivizii, īn gāndirea lor practica cotidiana chiar īn cea stiintifica "folosesc proceduri interpretative" pentru a recunoaste pertinenta regulilor de suprafata si a le converti īn comportamentul practic impus.

Nu exista reguli care spun copilului la fel de bine ca si adultului cum trebuie gasita aceasta articulatie. Din moment ce indivizii acumuleaza componente necesare pentru a da un sens subiectului lor, procedurile interpretative trebuie sa aduca proprietati invariante de gāndire practica. Procedeele de interpretare ale indivizilor permit darea unui sens "regulilor de suprafata", care sunt īn primul rānd o "structura deschisa" avānd un "orizont" de semnificatii posibile.

Astfel, conform lingvisticii consskyene, structura sociala va fi generatoare.

l Īn aceste zile, Sociologia Cognitiva e singura opera a lui A Cicourel tradusa īn franceza. se ocupa de: modul īn care se construiesc cunostintele noastre despre structura sociala, capacitatea noastra de a utiliza procedee interpretative, indispensabile vietii cotidiene īn timpul dobāndirii limbajului.


Īnsusirea structurii sociale: spre o sociologie care dezvolta limbajul si semnificatiile


Cum īncearca membrii unei societati sau culturi sa īnteleaga, sa atribuie o semnificatie mediului lor īn functie de timp, e o īntrebare fundamentala pentru īntelegerea conditiilor de ordin social. Textele traditionale de initiere īn sociologie considera socializarea standard a copilului indispensabila controlului social si aparitiei societatii umane sau ordinii sociale. Dar aceste texte nu pun problema felului īn care copilul interiorizeaza atitudinile celorlalti si asimileaza normele. Ideea socializarii "adecvate" subestimeaza importanta interactiunii sociale si a limbajului. A face referinta la aparitia unui "eu social" a normelor si regulilor pentru a hotarī conduitele apropiate sau neapropiate, dupa vagile criterii nespecificate de recompensa si pedeapsa, nu raspunde la īntrebarea de a sti care este dezvoltarea normala a regulilor. Interpretarea traditionala si "normala" (pentru a relua notiunea de stiinta normala a lui Kuhn), īn sociologie nu se arata cum limbajul si semnificatia apar la copil conform palierelor evolutiei care-i permit acumularea progresiva, a unui gen de structura sociala, sau o organizare sociala necesara, la recunoasterea si aplicarea "regulilor jocului".

Sociologii nu vad numai importanta dezvoltarii limbajului si a semnificatiei. Pentru a se orienta vis-a-vis de functiile si datele organizarii sociale cotidiene. Lucrari recente īn lingvistica despre socializaea prin limbaj si a cercetarilor asupra proprietatilor gāndirii practice cotidiene sugereaza schimbari radicale īn conceptiile sociologice traditionale de "norme" de "socializare" si de "dobāndirea regulilor" de catre copil. Īn acest sens vom folosi aceste descoperiri pentru a schita o conceptie de īnsusire progresiva a normelor la copil. O asemenea perspectiva este o necesitate prealabila evaluarii mai precise a organizarii sociale si aceasta īn opozitie cu evaluarea traditionala.


Īnsusirea limbajului si semnificatiei


Problema semnificatiei pentru antropologul-sociolog poate fi pusa īn felul urmator: cum īsi īnsusesc membrii unei societati un sens al structurii sociale care le permite sa negocieze activitatile cotidiene?

Studiul īnsusirii progresive, de catre copil, a procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata trebuie sa tina cont de o teorie a īnsusirii limbajului īn raport cu o teorie lingvistica. Lucrarile recente a lui McNeill. Lyons Wales pun accentul pe necesitatea de a coordona formularea lingvistica cu studii asupra īnsusirii limbii, dar cerānd a fi completate de catre antropologii-sociologi. Aportul semantic la filologie si sintaxa este mai mult decāt o functie a unui domeniu lexical existānd sub forma de dictionar si propunānd metode pentru a hotarī semnificatia de dat cuvintelor. Vorbind de "competenta" si de "performanta" unor interlocutori īn limba lor materna cere īncercarea de a īntelege cum se poate detecta aceasta competenta pornind de la studiu empiric a performantei lor, si de asemenea de a arata cum ambele depind de īnsusirea progresiva a procedeelor interpretative pentru a īntelege si a regasi un vocabular sau o terminologie apropiata īn cursul īntālnirilor traite. Astfel vocabularul unui copil este filtrat de catre aceste interpretoare si faptul ca el īsi aminteste īn momentul īn care hotaraste aplicarea lui la intecatiune depinde la fel de mult de aceeasi structura.

Din moment ce afirmam ca, copilul este expus limbajului adultilor pe care el īl imita, trebuie īnteles bine rolul procedeelor interpretative īn atribuirea de semnificatie si īn acumularea de informatie prin autostimulare si/sau perceptia si interpretarea unui mediu de obiecte īn timp.

Ideea ca copilul īsi īnsuseste o competenta gramaticala bogata si complexa īn 32 de luni (de la 18 luni la 4 ani) sugereaza o afirmatie paralel īn ceea ce priveste dezvoltarea procedeelor interpretative īnainte si īn timpul acestei perioade de īn­va­tare a limbajului. Pentru antropologul sociolog, aportul semantic la com­po­nen­te­-le fonologice si sintactice īn cursul īnsusirii gramaticii trebuie sa depaseasca:


Ceea ce pare important īn optica unui progres īn īnsusirea procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata este faptul ca adultii transmit continuu copiilor termeni sau categorii lexicale a caror semnificatie este partial descifrata īn raport cu propriile lor dictionare orale sau scrise. Īntr-adevar indicatiile date copiilor, cu privire la sensul cuvintelor nu sunt echivalente utilizarii de catre adulti a dictionarelor scrise. Dictionarele orale ale tānarului copil au fost numite "holoplastice", deoarece cuvintele de un anumit registru se presupune ca īnlocuiesc fraze. Ei pun īn evidenta necesitatea notiunii de procedeu interpretativ pentru a īntelege capacitatea copilului de a hotarī aplicabilitatea unui cuvānt.

A vorbi unui copil pretinde a cere repunerea īn īntrebarea notiunilor adultilor "ceea ce toata lumea stie". Īn consecinta, pentru a arata cum, competenta este atribuita copilului se poate examina propozitiile lui Chomsky, considerānd procesul de socializare drept un context experimental īn care practica limbajului angajeaza schimburi utile. Atunci cānd vorbeste unui copil adultul presupune deci o competenta sintactica fonologica si semantica. Brown si Bellugi sugereaza de asemenea ca o viziune a lumii (sau viziunea lumii legata de cultura) este transmisa copilului prin aceste schimburi.

Ei nu precizeaza modul īn care conceptia de structura sociala se desfasoara la copil. Noi presupunem aici ca o viziune a lumii este un mod informational īn urma caruia un observator vorbeste marilor tipuri de orientari de componente legate de cultura si nu o definitie de proprietati universale, de procedee interpretative care permit descoperirea unui sens general al structurii sociale.

Se pare, pe buna dreptate de aratat ca, consecintele particulare angajate prin procedeele interpretative sunt legate de cultura si permit recunoasterea formelor normale ale obiectelor si evenimentelor, prezenta unui pericol, un sens al dreptatii, sau al nedreptatii īn contextele sociale.

Procedeele interpretative permit sa consideram mediul nostru īnconjurator dintr-o perspectiva practica. Viziunea lumii ar fi deci o schema de orientare abstracta, dar esentiala.

Totusi viziunea lumii (sau descrierea viziunii lumii) a unei culturi particulare nu este o schema de orientare invariabila si tot la fel cuim clasa gramaticilor accesibile nu poate fi asimilata caracteristicilor universale ale pricedeelor interpretative necesare īntelegerii modului īn care oerdinea sociala este posibila si mentinuta īn timp.

Producerea structurilor sociale, mentinerea si schimbul lor īn timp pot deci fi observate īn achizitionarea progresiva de catre copil a procedeelor interpretative si a regulilor de suprafata.

Ideea ca, copilul mic vorbeste curent un limbaj ezoteric si nu utilizeaza un limbaj adult inadecvat sau incomplet - si care poate fi analizat cu categorii ale gramaticii adulte - este util pentru a descrie achizitionarea procedeelor interpretative.

Conceptia lumii sociale a unui copil n-ar fi trebuit fi studiata impunāndu-se conceptiile adulte ale structurilor sociale normale, ea īnsasi, īnca departe de a fi clara.

Desi primele procedee interpretative nu permit copilului sa īnteleaga umorul, jocurile de cuvinte, contradictiile etc. adultilor aceste le permit crearea structurilor sociale infantile esoterice, de exemplu: lui īi este posibil sa-i fie frica de animalele īmpaiate expuse la muzeu, de a fi īnlaturat nelinistile noptii si de a crede īn existenta lui Battman si a lui Robin de Bois.

Sociologul nu poate sa se multumeasca unei descrieri a performantei copilului īn contextele sociale, el trebuie sa explice comportamentele cu un model al manierei īn care procedeele interpretative si competenta īn regulile de suprafata īncadreaza anumite comportamente la copil.

Ideea ca, copilul are la dispozitie o gramatica simplificata, producānd un limbaj telegrafic lasa sa se presupuna ca sensul structurii sociale a copilului (procedeele sale interpretative si competenta sa īn regulile de suprafata) suscita conceptia de organizare sociala īn lumea copilariei. Este dificil de asemenea de a convinge un copil de 3 sau 4 ani ca monstrii si raufacatorii nu sunt facuti pentru a-i face lui rau si de a-l convinge ca este periculos sa traverseze strada.



(Achizitionarea limbajului si a semnificatiei)

Proprietatile procedeelor interpretative


Īntrebuintarea termenului "reguli" (sau norme, legale sau extralegale) īn viata cotidiana semnifica īn general un ansablu de reguli de "prescriere" si de "proscriere". Am īnvatat aceste norme, "reguli de suprafata". Īn acest studiu noi discutam despre normele din viata cotidiana si īn regulile metodelor stiintifice īn timp ce regulile de suprafata legale si extralegale guverneaza comportamentul cotidian.

Etnometodologia = studiul procedeelor interpretative si regulilor de suprafata īn practicile sociale cotidiene si īn activitatile stiintifice.



Cercetarea stiintifica atesta la data conceptiilor ideale sau strategice implicate urmate de cercetatori (individual sau sustinuti de diferite scoli). Paradigmele "stiintei īn general" apar īn diferitele discipline pentru a defini metodele de cercetare aplicabile īn timp si pentru a reuni proprozitiile posibile.

M. Polony l-a demonstrat, reusita cercetarii omului de stiinta depinde de o cunoastere tacita sau nedefinita care nu poate fi articulata īn regulile de suprafata. Īn acelasi timp, procedeele interpretative īn viata cotidiana si īn cercetarea stiintifica nu sunt "reguli" īn sensul de programe sau de practici generale. Dimpotriva, procedeele interpretative sunt parti integrante ale tuturor anchetelor si manifesta totodata proprietati demonstrate empiric. Ei dau membrilor unei societati sfaturi sub numeroasele comportamente posibile si le sugereaza astfel un sens de structura sociala (sau īn cadrul activitatii stiintifice o orientare intuitiva spre un domeniu de cercetare posibil).

Noi plecam de la principiul ca regulile interpretative si de suprafata guverneaza stiinta, īn general astfel ca ele sunt un comportament social cotidian. Membrii societatii sunt obligati sa produca si sa utilizeze descrieri acceptabile ale mediului lor; (descoperirile stiintifice ale descrierilor inteligibile), stiintele descopera descrierile inteligibile si juste ale aspectelor realitatii sociale.

Īn practica metodele stiintifice ghideaza conceptia pe care o are cercetatorul regulilor de suprafata īn "stiinta īn general".

Nu se poate cere unui copil sa īnteleaga si sa utilizeze reguli de suprafata cu atāt mai putin cu cāt el nu dobāndeste un sens de structura sociala.

Achizitionarea regulilor limbajului este similara cu achizitionarea normelor, ambele implica procedee interpretative. Copilul trebuie sa īnvete a asocia o regula (norma) unui eveniment sau un caz particular care poate sa se abata de la regula generala.

Membrii unei societati trebuie sa īnvete sa atribuie o semnificatie mediului lor pentru a putea stabili raporturile dintre regulile de suprafata si cazurile particulare.

Procedeele interpretative sunt deci, proprietati invariabile si sunt necesare pentru a atribui o semnificatie regulilor pe care sociologii le numesc "norme".

Regulile de suprafata necesita deci, o identificare si o cunoastere a elementelor particulare care poarta semnificative si utile reguli, date pentru a īntelege comportamentele concrete.

Īn consecinta toate regulile de suprafata au o structura deschisa īn raport cu un ansamblu de semnificatii limitat pāna īn momentul īn care ele sunt asociate cazurilor particulare prin procedee interpretative.

A asocia procedeele interpretative si regulile de suprafata necesita un model general similar muncilor lui Chowsky pe gramatica generativa sau transformationala. Procedeele interpretative prepara si mentin rationament si actiune īntr-un mediu de obiecte īn functie de o viziune a lumii legata de cultura si de regulile de suprafata scrise si "cunoscute de toata lumea". La fel cum gramatica generativa nu este un model pentru un interlocutor sau un auditor, dar e un punct de plecare pentru a arata cum veritabila utilizare este posibila, ideea unei structuri sociale generative sau praxiologice nu este un model pentru membrii destul de socializati ai unei societati dar o tentativa pentru a arata:

1) Cāta achizitionare de proceduri interpretative este necesara īntelegerii actiunii cotidiene de catre membrii societatii

2) Īn ce fel membrii societatii si cercetatorii lor atribuie descrierile structurale tuturor formelor de organizare.

Cunostinta noastra despre natura procedeelor interpretative este limitata. Noi tindem sa dam aici o lista completa a proprietatilor lor, dar pentru a facilita discutia ulterioara noi ne oprim pur si simplu sa descriem unele dintre ele.


1. Reciprocitatea perspectivelor

Schutz descrie aceasta proprietate ca:

a) idealizarea de catre membrii a punctelor de vedere care permit interlocutorului sa presupuna ca fiecare ar fi avut aceeasi experienta a scenei, daca ei ar fi schimbat locurile.

b) pāna la o mai ampla informatie (sau proba contrara) interlocutorul si auditorul presupun ca fiecare pot sa nu tina socoteala, dar imediat diferentele īn modurile lor personale de a da o semnificatie activitatii lor cotidiene. Fiecare poate interpreta īntr-un context particular. Corolarul la aceasta proprietate este ca membrii presupun ca altii presupun despre ei ca descrierile lor vor corespunde caracterelor inteligibile si identificabile ale unei lumi pe care o cunosc toti si pe care o accepta.

Interlocutorul presupune ca auditorul asculta ceea ce el vorbeste īntr-un mod iteligibil si identificabil, el īsi imagineaza de asemenea ca descrierile sale sunt acceptabile si vor fi primite de auditor.

Auditorul presupune ca interlocutorul a banuit aceasta proprietate despre el si este gata sa adopte comportamentul tacit (dar sanctionat) de a avea aerul ca "a īnteles" despre ce se vorbeste.


2. Ipopteza lui "etc."

A spune ca interlocutorii si auditorii confirma īntelegerea lor reciproca, simultana implica dezavantajul unei reciprocitati de perspectiva. Garfinkel arata ca a se īntelege implica pentru interlocutor si auditor a-si asuma existanta interpretarilor comune.

Toleranta īn ceea ce privesye un discurs considerat ca nefiind evident sau neavānd nici un sens depinde de alte proprietati.

Ipoteza lui "etc." detine functia importanta de a permite lucrurilor sa fie īntelese īn ciuda ambiguitatii si impreciziei lor, precum tratarea cazurilor particulare ca suficient de pertinente sau semnificative pentru a putea identifica elementele descrieri.

Ceea ce este important si īn ceea ce consta ipoteza lui "etc." este dependenta elementelor particulare ale limbajului (termeni lexicali, fraze, expresii idiomatice etc.) si tratarea paralingvistica a schimburilor pentru a "ordona cursul si semnificatia conversatiei."


3. Formele normale

Prin a mentiona reciprocitate a perspectivelor si ipoteza lui "etc." se subīntelege existenta anumitor forme normale de discurs si de aparente pe care membrii unei societati se sprijina pentru a da o semnificatie mediului lor.

Astfel, īn timp ce reciprocitatea perspectivelor este pusa la īndoiala, interlocutorul/auditorul va face eforturi pentru a normaliza decalajele presupuse (...).


4. Scrisul retrospectiv al momentului

Īn conversatiile de rutina interlocutorii si auditorii asculta propozitii ulterioare care le permit sa decida ce semnifica ele. Interlocutorii si auditorii presupun ca ceea ce īsi spune unul celuilalt va putea la un moment dat sa detecteze un anumit numar de "forme normale:" īn intonatia vocii, aparenta fizica, expresiile fetei, cauza si efectele, īnceputul si sfārsitul povestilor, jocurile etc.

Raspunsurile pe care le dau adultii la "de ce?"-ul copilului despre viata cotidiana ne īndruma pe ideea pe care acesti adulti o au asupra structurilor sociale simplificate.

Cum a sugerat McNeill la debutul studiului sau asupra limbii, capacitatea copilului de a īntelege subtilitatile organizarii sociale va necesita transformari adulte de semnificatii.

Copilul este obligat sa recentralizeze veritatea aparentelor, de exemplu: cānd i se spune ca ceva este peste si ca acela seamana cu o bomboana. Noi doar speculam problemele desfasurarii achizitiei de procedee interpretative si de reguli de suprafata.

Noi nu avem nici o informatie empirica solida, nici chiar formulare teoretice imaginative, trebuie deci discutate procedeele interpretative din punct de vedere al adultului.


5. Reflexivitatea discursului "talk"

Discursul este reflexiv pentru oameni pentru ca el este considerat esential conditiilor normale de comportament.

Cadenta schimburilor verbale si frecventa tacerilor si a "euk, euk"; "eu vad", "ah", etc. ghideaza interlocutorul si auditorul la o serie de schimburi.

Pentru a decide continutul discursului observatorul trebuie sa utilizeze aceste caractere reflexive pentru a identifica o scena sau mai multe ca fiind normale.

Discursul da oamenilor indicatii apropos de evenimente. Garfinkel remarca ca discursul este o caracteristica constitutiva a tuturor situatiilor, pentru ca oamenii conteza pe prezenta sa pentru a indica daca "totul merge bine".

Oamenii utilizeaza īn egala masura discursul ca un element prestabilit de un ansamblu de activitati pentru a descrie organizatia acestui ansamblu.


6. Vocabularul descriptiv integrāndu-se expresiile repertoriale

Propunānd dintre alte caractere reflexive proprietatea procedeelor interpretative, noi am utilizat rezultatul lui Garfinkel: oamenii nu repun īn chestiune existenta si utilizarea unui vocabular decriptiv pentru a relata legaturile informationale si de activitate astfel ca acest vocabular constituie o parte de experienta descrisa.

Vocabularul ordona experienta. Dar experientele īn curs sau īn studiu de a se modifica dobāndesc elemente de vocabular putānd fi regasite īn ele informatii indicate de elemente selectate ale vocabularului original.

Garfinkel ia cataloagele bibliotecilor drept exemplu a unui caracter reflexiv. Titlurile utilizate pentru a indexa cu usurinta cercetarea si apartin vocabularului de experienta pe care īl descriu.

Un catalog este deci terminologia experientelor pe care el le descrie. Eforturile creatoare ale copilului pentru a construi o realitate sociala, sau o structura sociala si o gramatica provin dintr-o conceptie simpla a ordinii care apare o data cu diferitele etape ale achizitionarii de proprietati, de procedee interpretative si de reguli de gramatica a structurii profunde.

Achizitionarea de procedee interpretative este o conditie necesara socializarii oamenilor si animalelor. Conditiile suficiente īn utilizarea limbajului si regulilor interpretative īntr-un context concret presupun:

a) achizitionarea de reguli copilaresti

b) procedee interpretative contānd īn indicatiile ghidate de comportament īntr-un context social. Astfel oamenii īsi dau continuu indicatii īn ceea ce priveste intentiile lor, natura lor sociala, biografia etc.

Procedeele interpretative furnizeaza perpetuu indicatii participantilor la o interactiune sociala astfel ca se poate spune ca ele programeaza mutual actiunile īn cursul unei sume. Tot ceea ce īn fiecare membru al societatii este transmis ca parte integranta a socializarii sale normale este stimulat prin scena sociala, dar nu exista o programare automatica.

Pentru participanti, procedeele interpretative devin indicatii care permit interpretarea aparentei comportamentelor, miscarile fizice, obiecte, gesturi.

Achizitionarea progresiva de procedee interpretative si de reguli de uz este manifestata īn raporturile copii - adulti si īn raporturile copiilor īntre ei. Copiii repeta continuu achizitiile lor structurilor sociale īn acelasi mod īn care adultii repeta o piesa sau traduc o piesa.

A vorbi de caracterele reflexive ale discursurilor revine la a spune ca proprietatile procedeelor interpretative sunt reflexive pentru ca necesita membrilor societatii pentru a se orienta:

Radical Sociology" si editata de J. David Colfax, Jack L. Roach (ed.) , New York - Londra, Basic Books, 1971

R. Turner (ed.): Ethnomothodology, London, Penguin Education, 1974, p. 16-17

R. Turner (ed.): Op. cit., p. 18

I. Ungureanu: Introducere īn sociologia contemporana, Bucuresti, p. 268

J. D. Douglas (ed.): Understanding everday life, Toward the reconstruction of sociological Knowledge

London, Routlege &Kegan Paul 1971, p. 289

La repartizarea prescolarilor īn grupe, educatoarele selecteaza, din complexul de "abilitati" ale copiilor

numai pe acelea care sunt relevante pentru precesul de īnvatamānt. Criteriul demografic se subordoneaza unor exigente de ordin pragmatic care devin standarde rationale "numai cānd sunt vazute īn contextul motivelor pragmatice ale educatorilor" (K. Leiter, p. 75)

K. Leiter: A primer on Etnomethodology, Oxford-New York, Oxford University Press, 1980, p.218-225

K. Leiter: Op. cit., p. 28-29

R. Turner: Op. cit., p. 25

H. Garfinkel: Op. cit., 1967, p. 54

A. Cicourel (ed.): Language Use and School Performance, 1974, p. 225-232

R. Turner (ed.): Op. cit., cap. E. Bitner, p. 75

R. Turner (ed.): Op. cit., pag. 109-128

R. Turner: Op. cit., p. 85-96

A. W. Gouldner: The Coming Crisis of Western Sociology, London, Heiemann, 1971, p. 394










Document Info


Accesari: 6094
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )