Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




Exista un mit central al Occidentului

Filozofie


ALTE DOCUMENTE

Modelul stadial al dezvoltarii psihosexuale Sigmund FREUD
GANDIREA SCOLASTICA SI NASTEREA SPIRITULUI MODERN IN CHINA
Hegel si noul tribalism
Ascetism si estetism in filosofia morala a secolelor XIX si XX
Fascinatia utopiei: K.Marx si S.Freud
DESPRE SOFISMELE EUTHYDBMICE (CELE TREI PARTI ERISTICE)
IMPULSUL FUNDAMENTAL CATRE CUNOASTERE
IDEEA DE LIBERTATE
Sistem si istorie
Adevarata "revolutie culturala'

Exista un mit central al Occidentului ?

Comunicare prezentata la conferinta "A povesti mitul", Torino,



Salonul cartii, 19 mai 1990

Cīnd era la moda doctrina raselor umane, ea era īnsotita de o alta, veche de cīnd lumea: aceea care atribuie anumite trasaturi de caracter stabile grupurilor etnice. Asemeni teoriei raselor, si cealalta fusese adoptata din biologie, sub forma conceptului de "pseudospecie" inventat de Erik Eriksson: animalele si plantele sīnt grupate īn specii, īn vreme ce oamenii se deosebesc mai presus de toate prin culturile lor, care functioneaza ca "pseudospecii". Fiecare din noi adapos­teste īn sine mituri de acest fel, care explica de ce nemtii sīnt precisi, italienii capriciosi, francezii amabili, japonezii zīmbitori. Adesea, dimpotriva, se povestesc lucruri negative. Versiuni decazute ale unor asemenea credinte se regasesc la nivelul anecdotelor, care sīnt locuri comune ale mitului, nefiind astfel lipsite de o anumita eleganta si chiar profun­zime īn evidenta lor eroare. De pilda, bancul care te īntreaba ce fac barbatii si femeile dintr-un anumit grup etnic atunci cīnd sīnt īmpreuna. Englezii, raspunde anecdota, fac un ceai la ora 5, nemtii - pasul de gīsca sau o BMW, nu-mi aduc bine aminte, francezii vorbesc mai īntīi despre dragoste, pe urma chiar fac dragoste, iar rusii... Ei bine, rusii, continua anecdota - sau poate se refera la romāni, sau la polonezi, sau la toti esticii - stau īmpreuna si spun bancuri politice chiar daca stiu ca unul dintre ei e informator... Lucruri din trecut - sau poate nu ?

Īn ciuda diversitatii lor etnice, popoarele occidentale si intelectualii lor au avut adeseori impresia - exprimata īn diferite mituri - ca apartin unui ansamblu care se supune anumitor trasaturi distinctive, un ansamblu numit Occident. Ar fi fastidios si, la u 323i815d rma urmei, imposibil sa schitam aici vicisitudinile ideii de Occident. Asta ne-ar readuce la caderea Imperiului Roman, ba chiar, si mai departe īn timp, la aparitia papalitatii si la fatalul sau recurs la unica sursa de ordine pe ruinele imperiului, un proces care īncepe cu Damasus si Siricius īn secolul al IV-lea, continua cu Leon I si Gelasius īn secolul al V-lea si culmineaza cu Grigore cel Mare spre sfīrsitul secolului al Vl-lea. Dar Biserica, īn acele tulburi īnceputuri ale Evului Mediu, nu are o vocatie militara, de aceea visul sau de aur este sa restaureze imperiul, si sa lase aceasta creatura a ei sa-si mīnjeasca mīinile, spre a se putea dedica īn voie contemplatiei. Greu de stabilit daca pentru Biserica bilantul restaurarii imperiului a fost pozitiv. Foarte curīnd izbucnesc grave conflicte īntre cele doua autoritati, iar o data cu aparitia statelor nationale divergentele nu fac decīt sa sporeasca, agravīndu-se pīna la rupturi inevitabile si reapropieri dureroase. īn secolul al Xl-lea, cīnd Biserica occidentala se desparte definitiv de Biserica orientala, exista deja un Occident crestin cu o fizionomie tipica, foarte diferita de cea din Orient. Aici a ramas īn vigoare doctrina antica a lui Eusebiu din Cezareea, cezaro-papismul, care face din īmparat capul indiscutabil al Bisericii. Aceasta duce la stagnare, la scleroza, o Biserica sortita sa ramīna asa cum e, cu consimtamīntul statului, chiar daca trebuie sa absolve astfel neconditionat toate activitatile statului. si acest proces va continua īn bisericile ortodoxe nationale : Biserica rusa se va ruga pentru Stalin, iar Biserica romāna - pentru Ceausescu.

Dimpotriva, īn Occident Biserica si Statul sīnt forte rivale, motiv pentru care catolicii, sa zicem, polonezi sīnt cetateni a doua state: Polonia si Biserica, astfel īncīt e foarte greu sa se supuna arbitrarului Statului. Aceasta dinamica istorica speciala, care se dezvolta īn fenomenul numit "ultra-montanism" - recunoasterea de catre crestinii francezi, germani sau flamanzi a puterii transalpine a Vaticanului -, īi confera īntr-adevar Occidentului o fizionomie proprie, fundamental diferita de cea a altor regiuni ale lumii. Dar a enumera fortele de pe teren nu īnseamna a defini "mitul" Occidentului, presupunīnd ca se poate vorbi de un mit, de vreme ce din punct de vedere istoric multe mituri coexista sau se succeda: al Biseriqi, al imperiului, al Reformei, cele ale filozofilor, ale biologilor etc.

Mentionarea fie si a unei mici parti din acest ocean de productii mitice care īnsotesc istoria Occidentului ar fi o īntreprindere disperata. Va trebui, vrīnd-nevrīnd, sa ne multu­mim cu doar cīteva episoade mai recente.

Īn 1919, pe ruinele Germaniei īnvinse, aparea o carte ciudata cu titlul Untergang des Abendlandes, Declinul Occidentului. Autor: Oswald Spengler, eseist si cvasiistoric. Spengler, printr-un demers care aminteste de anecdota de mai sus, atribuia fiecarei culturi un "spatiu ideal" propriu, asociind de pilda asa-numitei "culturi hamitice" bolta, īn vreme ce culturii occidentale īi rezerva spatiul infinit, adecvat cautarii sale "faustice". Iata deci ca īn acest moment, care coincide neīndoielnic, vai, cu declinul temporar al puterii imperiale austro-ungare si germane, un german vine sa spuna ca mitul lui Faust este mitul īntregului Occident, si ca rezultatul mitului, ca si al Occidentului, este declinul.

Sa revenim. Mitul lui Faust, magicianul care a dezlantuit forte obscure, s-a nascut īn primele secole dupa Cristos, semnalīnd propagarea ineluctabila a crestinismului si declinul pagīnismului (simbolizat de magician). El a fost reluat de Reforma luterana, care a facut din Faust simbolul tene­broasei epoci a Renasterii si triumful noii Legi evanghelice. Puritanii englezi si calvinistii olandezi si l-au īnsusit, dar catolicii contrareformati nu au vrut sa se declare īnvinsi, astfel īncīt un scriitor celebru precum Calderon de la Barca īnsusi ofera o versiune foarte iezuita īn 1637.

Pentru cei care cred ca mitul este o simpla structura narativa, aventurile lui Faust pot fi folosite spre a le confirma pozitia antiesentialista. De fapt, aceasta schema narativa goala pe care o numim "mitul lui Faust" este pusa, mai īntīi de Lessing, apoi de Goethe, īn serviciul unor ideologii total contrare ideologiei Reformei. īntr-adevar, primul Faust al lui Goethe e strabatut de mesaje activiste, de un activism dezlantuit, te-ai crede deja pe timpul lui Spengler. Dar de ce ?

Sa ne amintim ca, īn Faustul original, asa-zisul Volksbuch luteran din 1587, Faust merge prea departe īn setea sa cu totul renascentista de stiinta si ajunge sa fie damnat. Dimpotriva, īn Faust al lui Goethe se declara de la bun īnceput ca acesta nu va fi damnat atīta vreme cīt nu se va opri si nu-i va spune clipei: "Verweile doch, du bist so schon! " ["Ramīi, esti atīt de frumoasa! "] si cum el proiec­teaza fapte bune a caror īnfaptuire va dura mai mult decīt propria-i viata, Faust va fi absolvit si primit īn cer.

Andre Dabezies a demonstrat ca, la īnceputul seco­lului XX, Faust era Biblia germana. Germanii, un popor cu o aplecare deosebita spre mit - dar cīnd spun asta īmi dau seama ca ajung si eu la nivelul bancului si al cliseului -, acceptasera sa-si identifice destinul national cu acela al lui Faust, si primul razboi mondial s-a desfasurat sub semnul promisiunii victoriei si iertarii pe care o facuse Goethe fanaticului activism al lui Faust. Ei bine, īn 1919 intelec­tualii germani - si chiar pseudointelectuali ca Adolf Hitler -au descoperit furiosi ca Goethe īi amagise si ca Faust fusese damnat, ca īn vechiul mit protestant. Se mai mira cineva ca Hitler a declarat emfatic : "Ich liebe Goethe nicht" ?

Dar iata deci ca apare, pe ruinele Germaniei faustice, o īntreaga literatura noua despre Faust, unde eroului de alta­data īi este rezervata doar dezonoarea. Faust devine de acum īnainte prototipul megalomanului, nebunului, mafiotului si self-made-man-u\ui, iar cariera care i se potriveste cel mai bine e cea de patron sau de om de afaceri. īn acest moment, Faust nu mai reprezinta Germania, ci ceea ce Germania considera a fi un Occident īn plin declin, pe care se grabeste sa-l paraseasca atīta vreme cīt nu a decazut definitiv. īnsa o data cu nazismul Germania - asa cum arata magistral Dabezies - a redevenit un tarīm "faustic", iar Faust - daca nu de-a dreptul Mephisto - e din nou erou national.

S-ar putea spune ca acestea sīnt niste mituri prea putin importante, mituri care influenteaza cultura populara, dar nu ating piscurile imaculate ale gīndirii. Ar fi o eroare.

E adevarat, la acea vreme vocatia filozofiei - pe care deja Hegel o definise ca afacere locala a provinciei germane -era cea de a demiīologiza. Dar īn acest proces ea propunea, īn fond, alte mituri, facīndu-le sa treaca, īn mod perem­ptoriu, drept adevarate, data fiind pozitia lor dincolo de mit. Astazi ar trebui īnfaptuita, minutios si poate chiar nemilos, o operatie de remiīologizare a filozofiei perioadei, pentru a ne da seama de miturile ce au fost insidios propuse spre a ne explica trecutul si a ne determina viitorul.

Cel mai perfid, fara nici o īndoiala, este mitul heideggerian al vocatiei nihiliste a Occidentului - si cīnd vorbeste un ideolog german al vremii e greu de stabilit daca el include sau exclude Germania din conceptul de "Occident". Sa fim bine īntelesi: Heidegger nu e un vulgar etno-ontolog care abia daca depaseste nivelul anecdotei. Dar tocmai de asta e cu atīt mai periculos.

Este ceea ce a constatat discipolul sau Hans Jonas douazeci de ani mai tīrziu, īn 1958, cīnd a īnceput sa analizeze - unul īn lumina celuilalt - gnosticismul Antichitatii tīrzii si existen­tialismul heideggerian, ajungīnd la concluzia ca cele doua momente din istoria gīndirii aveau mitologii asemanatoare, cu diferenta ca cea a existentialismului era mai disperata. Dar sa revenim la Heidegger, ca sa ne īntoarcem apoi la gnosticism.

Pe urmele lui Nietzsche, Heidegger vedea īn nihilism nu doar un "oaspete nelinistitor", ci mai degraba un adevarat stapīn al casei Occidentului, fenomenul cel mai caracteristic pentru Geschichte, prin urmare pentru Istorie (cu majuscula), care este Istorie-Destin (Geschick), nu simpla istorie (Historie). Aceste speculatii bazate īn cel mai bun caz pe rasunatoare jocuri de cuvinte nu au ramas fara ecou - īntr-adevar, o consecinta imediata a mitului heideggerian care atribuia Occidentului o esenta "nihilista" erau teoriile care vorbeau, dimpotriva, de "gnosticismul" modern.

Īntr-o carte scrisa la douzeci si trei de ani si careia nu i-au urmat altele, Abendlandische Eschatologie (Eschatologia occidentala), din 1946, Jacob Taubes saluta īn mod heideggerian distrugerea lumii, fiindca sensul Istoriei nu se precizeaza decīt cīnd Istoria īnceteaza, tot asa cum sensul existentei nu se precizeaza decīt ca fīinta-pentru-moarte. Pe urmele filozofului Karl Lowith, Taubes vedea īn stīnga marxista de pīna la sfīrsitul revolutiei ruse curentul cel mai autentic din istoria occidentala, fiindca intentiona īntr-adevar s-o aboleasca īn mod salutar. Asemeni lui Emil Cioran, filozof nihilist francez cu un trecut romānesc de extrema dreapta, dar īntr-o maniera mai putin paradoxala, si Taubes a fost curtat īn anii 1970 de extrema stīnga.

Un autor care īmpartaseste total opiniile lui Taubes cu privire la revolutionarii gnostici, dar le valorifica īn sens contrar, este Eric Voegelin. Pentru acesta din urma, Occidentul īnseamna ordine (iata un alt mit pe care uitasem sa-l pome­nesc) : ordine aristotelica īntrupata īn Biserica Catolica (īn mod bizar, Voegelin era luteran), garant al civilizatiei noastre, īn ciuda decaderii sale. īn schimb, "gnosticii" sīnt cu totii adepti ai dezordinii, haosului, -de la ereticii īnfierati de Parintii Bisericii la Luther si Calvin, de la acestia pīna la Marx, Engels si Lenin. Atīt pentru Taubes, cīt si pentru Voegelin, gnosticismul īnsemna revolutie permanenta, dar, īn timp ce unul exalta valoarea purificatoare a distrugerii, celalalt īi sublinia caracterul ascuns si terifiant. Cum se īntīmpla adeseori īn teoria politica, zeul lui Taubes este diavolul lui Voegelin, si invers.

Īntr-o abordare ingenioasa, sociologul italian Luciano Pellicani īi identifica īn schimb pe "gnostici" cu "inteli-ghentia fluctuanta" (freischwebende Intelligenz) despre care vorbeste criticul neomarxist Karl Mannheim. Pentru cel din urma, intelectualii sīnt "fluctuanti" īn masura īn care se pot alia cu orice clasa īn lupta pentru putere politica, fiind totodata liberi sa ramīna īn afara īncaierarii si sa se ocupe de interesele umanitatii īn general. Intelectualul poseda o putere extraordinara, chiar daca ea nu e imediata: puterea ideii. īnsa pentru individ, actiunea ideilor e cu efect īntīrziat. Intelectualul este deci īndeobste frustrat si nevrotic, fiindca nu e recunoscut de societate. Cu toate acestea, numerosi intelectuali "gnostici" īsi asuma puterea politica īn timpul marilor momente de ruptura din istoria occidentala moderna: Thomas Miinzer (eroul lui Jacob Taubes), puritanismul englez, iacobinii francezi si Marx īnsusi, care se transforma īn ideologul revolutiei sociale dupa ce a citit Cospirazione dell'eguaglianza, de Filippo Buonarroti, si recomanda dictatura intelectualilor "gnostici" ca solutie la nedreptatea cosmica a capitalismului, a carui victima este proletariatul. Evident, proletariatul nu e constient de aceasta nedreptate, asa īncīt "gnosticii" īsi propun sa-l salveze nu doar fara stiinta sa, ci si īmpotriva lui īnsusi.

Am putea merge mai departe, mīngīiati de valul gnostic, dar ne si putem opri aici. Mitul lui Heidegger, potrivit caruia vocatia - cu alte cuvinte, mitul central al - Occidentului ar fi nihilismul, da niste roade ciudate. Dreapta heideggeriana afirma ca nihilismul e doar viermele din marul Occidentului, īn vreme ce stīnga crede ca marul e putred, iar viermele e un zeu splendid care, distrugīndu-l, īi īmplineste destinul. Altii, dimpotriva, nu adera la ideea heideggeriana ca Occidentul e nihilist, sau cel putin "gnostic". Astfel, Hans Blumenberg, īntr-o carte din 1966 a carei prima editie se numea Die Legitimitat der Neuzeit (Legitimitatea timpurilor moderne), iar a doua Sakularisierung und Selbstbehauptung (Secularizare si autodeterminare), vrea sa demonstreze ca Occidentul modern nu e gnostic, ci de-a dreptul antignostic. Totusi, argumentele sale pot fi cu usurinta contrazise.

Blumenberg īmparte istoria Bisericii occidentale īn doua parti: īntr-o prima etapa, de la Augustin la nominalisti, Biserica era gnostica, de vreme ce o data cu Augustin aderase la doctrina gnostico-maniheista a pacatului originar sexual. īntr-o a doua etapa īnsa, de la sfīrsitul nomina­lismului, Biserica ar fi reactionat energic īmpotriva fermentilor gnostici din interiorul sau si i-ar fi īnvins definitiv. Dar care erau acesti fermenti gnostici ? īn opinia lui Blumenberg, ei constau mai ales īn ideea ca omul nu se afla īn centrul universului, ca este o creatura care poate fi īnlocuita, ca toate celelalte, incapabila sa se autodetermine.

Este foarte ironic ca un filozof din patria lui Luther īl uita pe acesta cu atita usurinta, afirmīnd ca asemenea idei ar fi disparut din sīnul Bisericii o data cu sfīrsitul nomina­lismului. Fiindca, asa cum se stie, esenta Reformei a fost tocmai discursul augustinian despre predestinare, din care rezulta ca omul este īn mod esential si congenital incapabil de autodeterminare.

Toata aceasta discutie este fascinanta si demna de alte ocazii īn care sa poata fi analizate atent tezele contrarii si contradictorii ale atītor savanti. Pīna la urma, īnca nu sīntem convinsi de nici unul dintre ei - fapt deosebit de fericit. Asta pentru ca, daca exista un mit central al Occidentului, el este imposibil de definit. E prea complex ca sa figureze īntr-un simplu manual de mitologie. E prea putin la īndemīna ca sa-l putem consulta si face pronosticuri pentru viitor.

Lectia ce decurge de aici'este ca, chiar daca exista un mit central al Occidentului, un mit care sa reprezinte adevarul sau, e ca si cum n-ar fi. Filozofii au alte lucruri mai bune de facut decīt sa dea crezare anecdotelor. Acum, cīnd granitele fizice ale Europei stau sa cada, e cu atīt mai putin oportun sa īncepem sa fantasmam despre etno-ontologia popoarelor europene, ca si a tuturor celorlalte popoare.

Traducere din italiana de Mona Antohi


Document Info


Accesari: 1981
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )