Flecareala
Cuvīntul
"flecareala" nu va fi folosit aici īntr-un sens depreciativ. Terminologic,
el semnifica un fenomen pozitiv, care constituie felul de a fi al
īntelegerii si al explicitarii Dasein-ului cotidian. Discursul (Rede), cel mai adesea, se exprima (spricht sich aus) si s-a exprimat deja. El este limba (Sprache). Īnsa īn ceea ce a fost
exprimat (das Ausgesprochene)
rezida deja īntelegerea si explicatia. Limba ca exprimare
prin vorbire (Ausgesprochenheit)
adaposteste īn ea un nivel de explicitare (Ausgelegtheit) propriu īntelegerii Dasein-ului. Acest nivel de explicitare este tot atīt de putin
ceva doar simplu-prezent pe cīt de putin este si limba;
dimpotriva, fiinta lui este ea īnsasi de ordinul Dasein-ului. In prima
instanta si īn anumite limite, tocmai acestui nivel de
explicitare īi este constant remis Dasein-ul,
caci el este cel care regleaza si distribuie [168] posibilitatile
īntelegerii la nivel mediu si ale situarii afective care
corespunde acesteia. Exprimarea prin vorbire conserva, prin ansamblul
raporturilor sale de semnificatie articulate, o īntelegere a lumii
care a fost deschisa si, la fel de originar cu aceasta, o
īntelegere a Dasein-ului-laolalta
al celorlalti si a faptului-de-a-salaslui-īn care īi
este de fiecare data propriu. Īntelegerea astfel depozitata din
capul locului īn exprimarea prin vorbire priveste atīt starea de
des-coperire a fiintarii, acea des-coperire atinsa īntr-un
moment sau altul si apoi transmisa, cīt si īntelegerea de
fiecare data a fiintei si posibilitatile si
orizonturile de care poate dispune o explicitare pe baze noi si o
reīnnoita articulare cu ajutorul conceptelor. Īnsa dincolo de o
simpla trimitere la acest fapt, si anume la nivelul de explicitare
care e propriu Dasein-ului, trebuie
acum sa ne punem īntrebarea privitoare la felul de a fi existential
al discursului exprimat prin vorbire si al discursului care se
exprima. Daca el nu poate fi conceput ca
fiintare-simplu-prezenta, care este atunci fiinta lui si ce
anume spune ea īn mod fundamental īn privinta felului de a fi cotidian al Dasein-ului?
Discursul care se
exprima este comunicare. Prin tendinta fiintei ei, comunicarea
are drept scop de a-l face partas pe cel care asculta - cu
fiinta deschisa - la lucrul despre care se vorbeste īn discurs.
Potrivit
inteligibilitatii la nivel mediu, care rezida deja īn limba
vorbita atunci cīnd ne exprimam, discursul comunicat poate fi īn
larga masura īnteles, fara ca cel care
asculta sa se transpuna, cu fiinta sa, īntr-o
īntelegere originara a lucrului despre care se vorbeste īn
discurs. Este īnteleasa nu atīt fiintarea despre care se
vorbeste (das beredete Seiende),
cīt mai degraba este ascultat doar ceea ce este spus ca atare. De
īnteles este īnteles acesta, īn vreme ce lucrul despre care se
vorbeste este īnteles doar aproximativ si īn treacat;
daca se are īn vedere acelasi
lucru, faptul se petrece deoarece ceea ce este spus se īntelege īn
comun, la acelasi nivel mediu.
Ascultarea si
īntelegerea se agata din capul locului de ceea ce este spus ca
atare. Comunicarea nu "īmpartaseste" raportul primordial cu
fiinta fiintarii despre care se vorbeste, ci faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul
se rezuma la schimbul reciproc de cuvinte si la preocuparea pentru
ceea ce este spus. Tot ce conteaza pentru acest
a-fi-unul-laolalta-cu-altul este ca se vorbeste. Faptul ca
s-a spus ceva, dictum-ul, rostirea
stau acum chezasie pentru autenticitatea si adecvarea la lucruri
a discursului si a īntelegerii lui. si deoarece actul discursiv
a pierdut, īn speta n-a apucat defel sa cīstige,
relatia primordiala de fiinta cu fiintarea despre care
se vorbeste, el nu se comunica īn maniera aproprierii originare a
acestei fiintari, ci pe calea vorbirii
transmise mai departe si a reiterarii
ei. Ceea ce este spus ca atare cīstiga īn amploare si
dobīndeste caracter de autoritate. Lucrurile stau asa, pentru ca
asa se spune ca stau. Flecareala se constituie tocmai printr-o
atare reiterare si transmitere mai departe a vorbirii, acolo unde lipsa
initiala a unui temei ferm capata proportiile unei
depline lipse de temei. Flecareala nu ramīne limitata la vorbirea
reiterata cu voce tare, ci se extinde la sfera scrisului ca
"maculatura". [169] Vorbirea
reiterata nu se īntemeiaza īn primul rīnd pe colportaj. Ea se
hraneste din ceea ce a cules citind. Īntelegerea medie a
cititorului nu va putea niciodata
sa decida ce anume este extras de la sursa si dobīndit cu
truda si ce anume este doar vorbire reiterata. Mai mult,
īntelegerea medie nici nu va voi sa faca o asemenea deosebire
si nici nu va avea nevoie de ea, deoarece ea īntelege oricum totul.
Lipsa de temei a
flecarelii nu īi īnchide intrarea īn spatiul public, ci
dimpotriva, i-l īnlesneste. Flecareala este posibilitatea de a
īntelege totul fara o prealabila apropriere a lucrului. Ba
ea chiar ne fereste de primejdia de a esua īntr-o asemenea
apropriere. Flecareala, care īi sta oricui la īndemīna, ne
elibereaza nu numai de sarcina īntelegerii autentice, ci
dimpotriva da nastere unei inteligibilitati
nediferentiate careia nimic nu-i mai ramīne inaccesibil.
Discursul (Rede), care apartine īn chip
esential constitutiei de fiinta a Dasein-ului si care, la rīndul lui, constituie starea de
deschidere a acestuia, are posibilitatea sa devina
flecareala (Gerede)
si, ca atare, sa nu mai tina deschis, īntr-o
īntelegere articulata, faptul-de-a-fi-īn-lume, ci dimpotriva,
sa-l īnchida si sa acopere fiintarea
intramundana. Pentru aceasta nu e nevoie de intentia de a
īnsela. A face cu buna
stiinta ca ceva sa
treca drept altceva nu e felul de a fi al flecarelii. E de ajuns ca
un lucru sa fie transmis mai departe pentru ca deschiderea sa se
preschimbe īntr-o īnchidere. Caci īntotdeauna ceea ce e spus este
īnteles īn prima instanta ca "spunīnd cu adevarat
ceva", ca des-coperind ceva. Cīnd de fapt, de vreme ce ea omite, prin chiar natura ei, sa revina, ca la un temei,
la lucrul despre care se vorbeste, flecareala este din capul locului
o īnchidere.
Aceasta īnchidere este
cu atīt mai mult sporita cu cīt flecareala, prin care, chipurile,
este obtinuta īntelegerea lucrului despre care se vorbeste,
tocmai pe baza acestei prezumtii retine si reprima si
īntīrzie īntr-un chip care īi este propriu orice noua interogare si
orice īnfruntare de idei.
Īn Dasein acest nivel de explicitare propriu flecarelii este
prezent din capul locului. Exista o gramada de lucruri pe care
īn prima instanta le cunoastem īn acest fel, si nu
putine sīnt cele care nu depasesc niciodata o atare
īntelegere medie. Dasein-ul nu
se poate niciodata sustrage acestui nivel cotidian de explicitare, īn care
īn prima instanta el este integrat. Īn el si pornind de la
el si īmpotriva lui se īmplineste īn chip autentic orice īntelegere,
orice explicitare si comunicare, orice redes-coperire si orice
noua apropriere. Lucrurile nu se petrec ca si cum de fiecare
data un Dasein ar fi asezat
īn sine, neatins si nesedus de acest nivel de explicitare, ca si cum
ar fi asezat īn fata teritoriului liber al unei "lumi" pentru a privi
pur si simplu ceea ce īi iese īn cale. Dominatia nivelului public de
explicitare a decis din capul locului īn privinta tonalitatilor
afective posibile, adica īn privinta modului fundamental [170] īn care lumea are impact asupra Dasein-ului. Impersonalul "se"
desemneaza din capul locului situarea afectiva, el determina ce
anume si cum anume "vedem".
Flecareala, care īnchide
īn modul pe care l-am aratat, este felul de a fi al īntelegerii ca
īntelegere dezradacinata a Dasein-ului. Totusi ea nu survine ca o stare
simplu-prezenta īntr-o fiintare-simplu-prezenta, ci este ea
īnsasi existential dezradacinata, iar
dezradacinarea ei este permanenta. Ceea ce din punct de vedere
ontologic vrea sa spuna: Dasein-ul
care se mentine īn spatiul flecarelii este, ca
fapt-de-a-fi-īn-lume, separat de raporturile sale de fiinta
primordiale si autentic-originare cu lumea, cu Dasein-ul-laolalta, cu īnsusi
faptul-de-a-salaslui-īn. El este desprins de orice si
totusi, fiind astfel, el este mereu īn-preajma "lumii", laolalta cu
ceilalti si raportat la el īnsusi. Numai fiintarea a
carei stare de deschidere se constituie prin intermediul discursului
situat afectiv si īntelegator, numai fiintarea care, cu
alte cuvinte, avīnd aceasta constitutie ontologica este propriul sau
loc-de-deschidere, este "īn-lume", numai acea fiintare are posibilitatea
de fiinta a unei asemenea dezradacinari, care
constituie nu atīt o nefiinta a Dasein-ului,
cīt mai degraba "realitatea" sa cotidiana prin excelenta
si cea mai staruitoare.
De la sine īntelesul
si siguranta de sine pe care le presupune nivelul mediu de
explicitare explica totusi de ce, sub ocrotirea lui, aceasta
stranie desprindere de orice prin care Dasein-ul
e īmpins tot mai mult catre o lipsa de temei īi ramīne de
fiecare data ascunsa Dasein-ului
īnsusi.