Flecareala

Flecareala

Cuvîntul "flecareala" nu va fi folosit aici într-un sens depreciativ. Terminologic, el semnifica un fenomen pozitiv, care constituie felul de a fi al întelegerii si al explicitarii Dasein-ului cotidian. Discursul (Rede), cel mai adesea, se exprima (spricht sich aus) si s-a exprimat deja. El este limba (Sprache). Însa în ceea ce a fost exprimat (das Ausgesprochene) rezida deja întelegerea si explicatia. Limba ca exprimare prin vorbire (Ausgesprochenheit) adaposteste în ea un nivel de explicitare (Ausgelegtheit) propriu întelegerii Dasein-ului. Acest nivel de explicitare este tot atît de putin ceva doar simplu-prezent pe cît de putin este si limba; dimpotriva, fiinta lui este ea însasi de ordinul Dasein-ului. In prima instanta si în anumite limite, tocmai acestui nivel de explicitare îi este constant remis Dasein-ul, caci el este cel care regleaza si distribuie [168] posibilitatile întelegerii la nivel mediu si ale situarii afective care corespunde acesteia. Exprimarea prin vorbire conserva, prin ansamblul raporturilor sale de semnificatie articulate, o întelegere a lumii care a fost deschisa si, la fel de originar cu aceasta, o întelegere a Dasein-ului-laolalta al celorlalti si a faptului-de-a-salaslui-în care îi este de fiecare data propriu. Întelegerea astfel depozitata din capul locului în exprimarea prin vorbire priveste atît starea de des-coperire a fiintarii, acea des-coperire atinsa într-un moment sau altul si apoi transmisa, cît si întelegerea de fiecare data a fiintei si posibilitatile si orizonturile de care poate dispune o explicitare pe baze noi si o reînnoita articulare cu ajutorul conceptelor. Însa dincolo de o simpla trimitere la acest fapt, si anume la nivelul de explicitare care e propriu Dasein-ului, trebuie acum sa ne punem întrebarea privitoare la felul de a fi existential al discursului exprimat prin vorbire si al discursului care se exprima. Daca el nu poate fi conceput ca fiintare-simplu-prezenta, care este atunci fiinta lui si ce anume spune ea în mod fundamental în privinta felului de a fi cotidian al Dasein-ului?

Discursul care se exprima este comunicare. Prin tendinta fiintei ei, comunicarea are drept scop de a-l face partas pe cel care asculta - cu fiinta deschisa - la lucrul despre care se vorbeste în discurs.

Potrivit inteligibilitatii la nivel mediu, care rezida deja în limba vorbita atunci cînd ne exprimam, discursul comunicat poate fi în larga masura înteles, fara ca cel care asculta sa se transpuna, cu fiinta sa, într-o întelegere originara a lucrului despre care se vorbeste în discurs. Este înteleasa nu atît fiintarea despre care se vorbeste (das beredete Seiende), cît mai degraba este ascultat doar ceea ce este spus ca atare. De înteles este înteles acesta, în vreme ce lucrul despre care se vorbeste este înteles doar aproximativ si în treacat; daca se are în vedere acelasi lucru, faptul se petrece deoarece ceea ce este spus se întelege în comun, la acelasi nivel mediu.

Ascultarea si întelegerea se agata din capul locului de ceea ce este spus ca atare. Comunicarea nu "împartaseste" raportul primordial cu fiinta fiintarii despre care se vorbeste, ci faptul-de-a-fi-unul-laolalta-cu-altul se rezuma la schimbul reciproc de cuvinte si la preocuparea pentru ceea ce este spus. Tot ce conteaza pentru acest a-fi-unul-laolalta-cu-altul este ca se vorbeste. Faptul ca s-a spus ceva, dictum-ul, rostirea stau acum chezasie pentru autenticitatea si adecvarea la lucruri a discursului si a întelegerii lui. si deoarece actul discursiv a pierdut, în speta n-a apucat defel sa cîstige, relatia primordiala de fiinta cu fiintarea despre care se vorbeste, el nu se comunica în maniera aproprierii originare a acestei fiintari, ci pe calea vorbirii transmise mai departe si a reiterarii ei. Ceea ce este spus ca atare cîstiga în amploare si dobîndeste caracter de autoritate. Lucrurile stau asa, pentru ca asa se spune ca stau. Flecareala se constituie tocmai printr-o atare reiterare si transmitere mai departe a vorbirii, acolo unde lipsa initiala a unui temei ferm capata proportiile unei depline lipse de temei. Flecareala nu ramîne limitata la vorbirea reiterata cu voce tare, ci se extinde la sfera scrisului ca "maculatura". [169] Vorbirea reiterata nu se întemeiaza în primul rînd pe colportaj. Ea se hraneste din ceea ce a cules citind. Întelegerea medie a cititorului nu va putea niciodata sa decida ce anume este extras de la sursa si dobîndit cu truda si ce anume este doar vorbire reiterata. Mai mult, întelegerea medie nici nu va voi sa faca o asemenea deosebire si nici nu va avea nevoie de ea, deoarece ea întelege oricum totul.

Lipsa de temei a flecarelii nu îi închide intrarea în spatiul public, ci dimpotriva, i-l înlesneste. Flecareala este posibilitatea de a întelege totul fara o prealabila apropriere a lucrului. Ba ea chiar ne fereste de primejdia de a esua într-o asemenea apropriere. Flecareala, care îi sta oricui la îndemîna, ne elibereaza nu numai de sarcina întelegerii autentice, ci dimpotriva da nastere unei inteligibilitati nediferentiate careia nimic nu-i mai ramîne inaccesibil.

Discursul (Rede), care apartine în chip esential constitutiei de fiinta a Dasein-ului si care, la rîndul lui, constituie starea de deschidere a acestuia, are posibilitatea sa devina flecareala (Gerede) si, ca atare, sa nu mai tina deschis, într-o întelegere articulata, faptul-de-a-fi-în-lume, ci dimpotriva, sa-l închida si sa acopere fiintarea intramundana. Pentru aceasta nu e nevoie de intentia de a însela. A face cu buna stiinta ca ceva sa treca drept altceva nu e felul de a fi al flecarelii. E de ajuns ca un lucru sa fie transmis mai departe pentru ca deschiderea sa se preschimbe într-o închidere. Caci întotdeauna ceea ce e spus este înteles în prima instanta ca "spunînd cu adevarat ceva", ca des-coperind ceva. Cînd de fapt, de vreme ce ea omite, prin chiar natura ei, sa revina, ca la un temei, la lucrul despre care se vorbeste, flecareala este din capul locului o închidere.

Aceasta închidere este cu atît mai mult sporita cu cît flecareala, prin care, chipurile, este obtinuta întelegerea lucrului despre care se vorbeste, tocmai pe baza acestei prezumtii retine si reprima si întîrzie într-un chip care îi este propriu orice noua interogare si orice înfruntare de idei.

În Dasein acest nivel de explicitare propriu flecarelii este prezent din capul locului. Exista o gramada de lucruri pe care în prima instanta le cunoastem în acest fel, si nu putine sînt cele care nu depasesc niciodata o atare întelegere medie. Dasein-ul nu se poate niciodata sustrage acestui nivel cotidian de explicitare, în care în prima instanta el este integrat. În el si pornind de la el si împotriva lui se împlineste în chip autentic orice întelegere, orice explicitare si comunicare, orice redes-coperire si orice noua apropriere. Lucrurile nu se petrec ca si cum de fiecare data un Dasein ar fi asezat în sine, neatins si nesedus de acest nivel de explicitare, ca si cum ar fi asezat în fata teritoriului liber al unei "lumi" pentru a privi pur si simplu ceea ce îi iese în cale. Dominatia nivelului public de explicitare a decis din capul locului în privinta tonalitatilor afective posibile, adica în privinta modului fundamental [170] în care lumea are impact asupra Dasein-ului. Impersonalul "se" desemneaza din capul locului situarea afectiva, el determina ce anume si cum anume "vedem".

Flecareala, care închide în modul pe care l-am aratat, este felul de a fi al întelegerii ca întelegere dezradacinata a Dasein-ului. Totusi ea nu survine ca o stare simplu-prezenta într-o fiintare-simplu-prezenta, ci este ea însasi existential dezradacinata, iar dezradacinarea ei este permanenta. Ceea ce din punct de vedere ontologic vrea sa spuna: Dasein-ul care se mentine în spatiul flecarelii este, ca fapt-de-a-fi-în-lume, separat de raporturile sale de fiinta primordiale si autentic-originare cu lumea, cu Dasein-ul-laolalta, cu însusi faptul-de-a-salaslui-în. El este desprins de orice si totusi, fiind astfel, el este mereu în-preajma "lumii", laolalta cu ceilalti si raportat la el însusi. Numai fiintarea a carei stare de deschidere se constituie prin intermediul discursului situat afectiv si întelegator, numai fiintarea care, cu alte cuvinte, avînd aceasta constitutie ontologica este propriul sau loc-de-deschidere, este "în-lume", numai acea fiintare are posibilitatea de fiinta a unei asemenea dezradacinari, care constituie nu atît o nefiinta a Dasein-ului, cît mai degraba "realitatea" sa cotidiana prin excelenta si cea mai staruitoare.

De la sine întelesul si siguranta de sine pe care le presupune nivelul mediu de explicitare explica totusi de ce, sub ocrotirea lui, aceasta stranie desprindere de orice prin care Dasein-ul e împins tot mai mult catre o lipsa de temei îi ramîne de fiecare data ascunsa Dasein-ului însusi.