Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Intratemporalitatea si geneza conceptului obisnuit de timp

Filozofie




Intratemporalitatea si geneza conceptului obisnuit de timp

Cum se arata īn prima instanta preocuparii cotidiene, ghidate de privirea-ambientala, ceva precum "timpul"? Prin ce īndeletnicire de ordinul preocuparii, ce se foloseste de ustensile, devine acest timp accesibil īn chip explicit? Daca timpul este publicitat o data cu starea de deschidere a lumii si daca ne preocupam de el īntotdeauna o data cu starea de des-coperire - apartinatoare starii de deschidere - a fiintarii intramundane, īn masura īn care Dasein-ul, luīndu-se pe sine īn calcul, calculeaza timpul, atunci raportarea prin care impersonalul "se" se orienteaza īn chip expres dupa timp rezida īn folosirea ceasului. Sensul existential-temporal al folosirii ceasului se dovedeste a fi o prezentizare a acului indicator aflat īn miscare. Urmarirea prezentificatoare a pozitiilor acului indicator al ceasului este una ce numara. Aceasta prezentizare se temporalizeaza īn unitatea ecstatica a unei conservari expectative. [421] A conserva pe "atunci" (trecut) prin prezentizare, īnseamna: a fi deschis, atunci cīnd spui "acum", pentru orizontul a ceea ce a fost mai īnainte, īn speta ceea-ce-nu-mai-e-acum. A fi īn expectativa lui "atunci" (viitor) prin prezentizare īnseamna: a fi deschis, atunci cīnd spui "acum", pentru orizontul a ceea ce va fi mai tīrziu, a ceea-ce-acum-īnca-nu-este. Ceea ce se arata īn aceasta prezentizare este timpul. Cum va suna asadar definitia timpului ce devine manifest īn orizontul folosirii 11411u2019l ceasului, cea care īsi face timp pentru ceva si se preocupa de el? Timpul este ceea ce este numarat prin observarea prezentificatoare si numeratoare a acului indicator aflat īn miscare, astfel īncīt prezentizarea se temporalizeaza īn unitate ecstatica cu expectativa si conservarea deschise orizontal pentru ccea ce a fost mai īnainte si pentru ceea ce va fi mai tīrziu. Īnsa aceasta nu este nimic altceva decīt explicitarea existential-ontologica a definitiei date de Aristotel timpului: toąto g r Tstin cr noj, riJm j kin sewj kat t pr teron ka steron. "Timpul este ceea ce este numarat īn orizontul miscarii ce survine īntre ceea ce a fost mai īnainte si ceea ce va fi mai tīrziu"7. Pe cīt de neobisnuita pare la prima vedere aceasta definitie pe atīt de "de la sine īnteleasa" si de firesc creata pare daca delimitam orizontul existential-ontologic din care Aristotel a luat-o. Originea timpului astfel revelat nu devine pentru Aristotel o problema. Interpretarea pe care el o ofera timpului se misca mai degraba īn directia īntelegerii "naturale" a fiintei. Deoarece prin investigatia de fata īnsasi aceasta īntelegere si fiinta īnteleasa prin ea sīnt problematizate īn mod fundamental, analiza aristotelica a timpului nu va putea fi interpretata tematic decīt dupa ce īntrebarea privitoare la fiinta a fost īncheiata īn asa fel īncīt ea sa obtina o semnificatie fundamentala pentru īnsusirea pozitiva a problematicii ontologiei antice īn genere, critic delimitata .



Orice tratare ulterioara a conceptului de timp se mentine īn chip fundamental īn sfera definitiei aristotelice, adica tematizeaza timpul asa cum se arata el īn preocuparea ghidata de privirea-ambientala. Timpul este "ceea ce este numarat", adica ceea ce este exprimat si, cu toate ca netemetic, este avut īn vedere prin prezentizarea acului indicator (sau a umbrei) aflat īn miscare. Prin prezentificarea a ceea ce se misca īn miscarea sa se spune: "acum aici, acum aici etc". Ceea ce este numarat sīnt "acum"-urile. Iar acestea se arata "īn fiecare <acum>" ca "ceva-ce-de-īndata-nu-va-mai-fi" si ca "ceva-ce-īnca-nu-este-acum". Timpul mundan "vazut" printr-o astfel de folosire a ceasului īl numim timp-al-lui-"acum" (Jetzt-Zeit)

[422] Cu cīt preocuparea ce īsi da siesi timp ia īn calcul īntr-un mod "mai natural" timpul, cu atīt mai putin ea adasta īn-preajma timpului ca atare ce a fost exprimat, ci ea s-a pierdut deja īn ustensilul de care se preocupa, cel care are de fiecare data un timp al sau. Cu cīt preocuparea determina si indica timpul "mai natural", adica cu cīt este mai putin orientata tematic catre timpul ca atare, cu atīt mai usor īi este fiintei prezentificatoare si supusa caderii, aflata īn-preajma fiintarii de care ea se preocupa, sa spuna - indiferent daca īn mod sonor sau nu -: "acum, atunci (viitor), atunci (trecut). si astfel timpul se arata īntelegerii obisnuite a timpului ca o succesiune de "acum"-uri permanent "simplu-prezente", care totodata vin si trec.Timpul este īnteles ca o succesiune, ca "flux" al "acum"-urilor, si "curs al timpului". Ce implica aceasta explicitare a timpului mundan de care ne preocupam?

Vom obtine raspunsul daca ne vom īntoarce la structura deplina a esentei timpului mundan si o vom compara cu cele cunoscute de īntelegerea obisnuita a timpului. Primul moment esential al timpului de care ne preocupam pe care l-am pus īn evidenta a fost databilitatea. Ea īsi are temeiul īn constitutia ecstatica a temporalitatii. "Acum"-ul este prin esenta lui un "acum, cīnd..." "Acum"-ul databil īnteles prin preocupare, chiar daca el nu este conceput ca atare, este unul potrivit sau nepotrivit pentru ceva. Din structura lui "acum" face parte semnificativitatea. Acesta este motivul pentru care timpul de care ne preocupam a fost numit de catre noi timp mundan. Īn explicitarea obisnuita a timpului ca succesiune a "acum"-urilor atīt databilitatea cīt si semnificativitatea lipseau. Caracterizarea timpului ca pura succesiune face ca aceste doua structuri sa nu "ajunga sa apara". Explicitarea obisnuita a timpului le acopera. Constitutia ecstatic-orizontala a temporalitatii, cea īn care se īntemeiaza databilitatea si semnificativitatea lui "acum", sīnt prin aceasta acoperire nivelate. "Acum"-urile sīnt, ca sa spunem asa, amputate de aceste raporturi si, astfel mutilate, ele nu fac decīt sa se aseze unul īn urma celuilalt pentru a constitui succesiunea.

Aceasta acoperire nivelatoare a timpului mundan realizata de īntelegerea obisnuita a timpului, nu este īntīmplatoare. Aceste structuri nu au cum sa nu scape, tocmai fiindca explicitarea cotidiana a timpului se mentine la nivelul de īntelegere al preocuparii si nu īntelege decīt ceea se se "arata" īn orizontul acesteia. Ceea ce este masurat īn masurarea timpului facuta de catre preocupare, īn speta "acum"-ul, este gresit īnteles prin preocuparea de fiintarea-la-īndemīna si de fiintarea-simplu-prezenta. Iar īn masura īn care aceasta preocupare de timp revine la timpul īnsusi care a fost gresit īnteles si īl "observa", ea vede "acum"-urile - cele ce sīnt oarecum "prezente" - īn orizontul acelei īntelegeri a fiintei de care este ghidata permanent īnsasi aceasta preocupare . [423] De aceea, "acum"-urile sīnt si ele oarecum simplu-prezente: si anume, fiintarea survine dar survine totodata si "acum"-ul. Chiar daca nu se spune īn chip explicit ca "acum"-urile sīnt simplu-prezente precum lucrurile, totusi ele sīnt "vazute" ontologic īn orizontul ideii de simpla-prezenta. "Acum"-urile trec, iar cele care au trecut constituie trecutul. "Acum"-urile vin, iar cele ce vin delimiteaza "viitorul". Interpretarea obisnuita a timpului mundan ca timp-al-lui-"acum" nu dispune cītusi de putin de un orizont care sa-i poata face accesibile ceva precum lumea, semnificativitatea si databilitatea. Aceste structuri ramīn īn chip necesar acoperite, cu atīt mai mult atunci cīnd explicitarea obisnuita a timpului vine sa īntareasca aceasta acoperire prin felul īn care ea īsi formeaza conceptele cīnd caracterizeaza timpul.

Succesiunea "acum"-urilor este conceputa oarecum ca o fiintare-simplu-prezenta; caci ea īnsasi se misca "īn timp". Spunem: īn fiecare "acum" este un "acum", īn fiecare "acum" el dispare deja. Īn fiecare "acum" "acum"-ul este "acum", si astfel el este prezent permanent ca unul si acelasi, fie ca ele dispar de fiecare data, īn fiecare "acum" venind un altul. Fiind aceasta alternanta, el īsi arata totodata prezenta sa permanenta, caci de accea si Platon, privind īn directia acestui timp ca succesiune a "acum"-urilor ce se nasc si dispar, a trebuit sa numeasca timpul copie a eternitatii: e"k d Tpen ei kinhtŅn tina a"īnoj poiĮsai, ka^ diakosmīn ¤ma oŁranÕn poie< msnontoj a"īnoj Tn ~n^ kat' ¢risJÕn "oąsan a"čnion e"kŅna, toąton Ön d¾ crŅnon ēnom£kamen

Succesiunea "acum"-urilor este neīntrerupta si fara lacune. Oricīt de "departe" am merge cu "īmpartirea" "acum"-ului, el ramīne mereu un "acum". Continuitatea timpului este vazuta īn orizontul unei fiintari-simplu-prezente indisolubile. Orientati catre o fiintare-simplu-prezenta permanenta, cautam problema continuitatii timpului, īn speta lasam sa subziste aporia. Structura specifica a timpului mundan, acesta fiind, o data cu databilitatea ecstatic fundata, unul īntins, nu are cum sa nu ramīna acoperita. Īntinderea timpului nu este īnteleasa pornind de la extensiunea orizontala a unitatii ecstatice a temporalitatii publicitate prin preocuparea de timp. Faptul ca īn fiecare "acum" care este īnca momentan este de fiecare data deja un "acum" trebuie sesizat prin concept pornind de la ceea ce este "anterior" si din care ia nastere orice "acum": pornind de la extensiunea ecstatica a temporalitatii, straina oricarei continuitati a unei fiintari-simplu-prezente [424] ce reprezinta la rīndul ei conditia posibilitatii de acces la un permanent de ordinul simplei prezente.

Teza principala a interpretarii obisnuite a timpului, potrivit careia timpul este "infinit", reveleaza īn chipul cel mai patrunzator nivelarea si acoperirea timpului mundan si implicit a temporalitatii, ce intervin īn cazul unei asemenea explicitari. Timpul se ofera īn prima instanta ca succesiune neīntrerupta a "acum"-urilor. Orice "acum" este deja un "tocmai" sau un "imediat". Daca caracterizarea timpului se mentine primordial si exclusiv īn sfera acestei succesiuni, atunci īn succesiunea aceasta ca atare nu poate fi aflat din principiu un īnceput sau un sfīrsit. Orice "acum" ultim este, ca "acum", dintotdeauna un "imediat-nu-ve-mai-fi" deci timpul īn sensul de "acum-nu-mai", īn sensul de trecut; orice "acum" prim este de fiecare data un "īnca-nu", si astfel timpul īn sensul de "acum-īnca-nu", īn sens de "viitor". Timpul este de aceea infinit "īn doua parti". Aceasta teza despre timp nu este posibila decīt pe temeiul orientarii catre un īn-sine lipsit de radacini, propriu unei derulari a "acum"-urilor, fenomenul deplin al lui "acum" fiind īn acest caz acoperit īn ce priveste databilitatea, mundaneitatea, īntinderea si caracterul sau public de ordinul Dasein-ului si devenind un fragment de nerecunoscut. Daca "gīndim pīna la capat" succesiunea "acum"-urilor pe linia simplei-prezente si a faptului-de-a-nu-fi-simpla-prezenta, nu vom da nicicīnd de un capat. Din faptul ca aceasta gīndire pīna la capat a timpului trebuie sa gīndeasca mereu si mereu un alt timp, rezulta ca timpul ar fi infinit.



Īn ce se īntemeiaza īnsa aceasta nivelare a timpului mundan si aceasta acoperire a temporalitatii? Īn fiinta Dasein-ului īnsusi, pe care am interpretat-o īn chip provizoriu ca grija . Ca unul ce este aruncat si supus caderii, Dasein-ul este īn prima instanta si cel mai adesea pierdut īn fiintarea de care el se preocupa. Īnsa aceasta pierdere de sine se face cunoscuta fuga acoperitoare a Dasein-ului din fata mortii, adica o īntoarcere a privirii dinspre sfīrsitul faptului-de-a-fi-īn-lume . Aceasta īntoarcere a privirii dinspre... este īn ea īnsasi un mod al fiintei īntru sfīrsit orientate ecstatic catre viitor. Temporalitatea neautentica a Dasein-ului cotidian si supus caderii, fiind o astfel de īntoarcere a privirii dinspre finitudine, trebuie ca atare sa cunoasca īn mod gresit orientarea autentica catre viitor si astfel temporalitatea īn genere. Iar daca īntelegerea obisnuita a Dasein-ului este calauzita de impersonalul "se", atunci ea īsi poate consolida īnainte de toate "reprezentarea" prin care ea se uita pe sine, despre "infinitudinea" timpului natural. Impersonalul "se" nu moare nicicīnd, deoarece el nu poate muri, īn masura īn care moartea este [425] de fiecare data a mea si nu este cu adevarat īnteleasa existentiel decīt prin starea de hotarīre anticipatoare. Impersonalul "se", cel care nu moare niciodata si care īntelege gresit fiinta īntru sfīrsit, ofera cu toate acestea o explicitare caracteristica fugii din fata mortii. Pīna la sfīrsit "mai este īntotdeauna timp". Se face cunoscut aici un fapt-de-a-avea-timp care are sensul unei putinte de a-l pierde: "acum īnca asta, atunci asta si doar asta si atunci...". Aici nu finitudinea timpului este īnteleasa, ci invers, preocuparea cauta cu tot dinadinsul sa captureze cīt de mult posibil din timpul care īnca vine si care "trece mai departe". Timpul este, la nivel public, ceva pe care fiecare si-l face si si-l poate face. Succesiunea nivelata a "acum"-urilor ramīne cu totul necunoscuta īn ce priveste provenienta sa din temporalitatea Dasein-ului particular aflat īn mod cotidian laolalta cu ceilalti. Cum poate aceasta afecta cīt de putin "timpul" īn mersul sau, daca nu mai exista un om simplu-prezent "īn timp"? Timpul īsi urmeaza cursul, asa cum "era" si atunci cīnd omul "a intrat īn viata". Prin impersonalul "se" nu cunoastem decīt timpul public, care, nivelat fiind, apartine fiecaruia, adica nimanui.

Numai ca asa cum prin aceasta evaziune din fata mortii moartea īl urmeaza pe cel cel fuge iar acesta trebuie sa o vada chiar atunci cīnd fuge din calea ei, tot asa si succesiunea nesfīrsita, inofensiva, care doar se scurge, a "acum"-urilor se expliciteaza totusi printr-o remarcabil caracter enigmatic "despre" Dasein. De ce spunem: timpul trece si nu la fel: el ia nastere? Cu privire la pura succesiune a acum-urilor, ambele lucruri pot fi spuse la fel de bine. Cīnd vorbeste despre trecerea timpului, Dasein-ul īntelege mai mult din timp decīt ar crede, adica temporalitatea, cea īn care se temporalizeaza timpul mundan, nu este nicicīnd, oricīt ar fi ea de acoperita, cu totul inaccesibila. Cīnd spunem ca timpul trece dam expresie unei anumite "experiente": aceea ca el nu poate fi oprit. Acesta "experienta", la rīndul ei, este posibila doar pe temeiul unei vointe de a opri timpul. Este implicata aici o expectativa neautentica a "clipelor", o expectativa care le-a uitat deja pe cele ce s-au scurs. Expectativa prezentificator-amnezica a existentei neautentice este conditia posibilitatii experientei obisnuite a unei treceri a timpului. Deoarece Dasein-ul, īn al sau fapt-de-a-fi-īnaintea-lui-īnsusi, se afla oreintat-catre-viitor, el trebuie sa īnteleaga suita "acum"-urilor, prin expectativa, ca pe una care se scurge si care trece. Dasein-ul cunoaste timpul trecator pornind de la cunoasterea sa "superficiala" despre moartea sa. Prin discursul accentuat despre trecerea timpului rezida reflexul public al orientarii-catre-viitor finite a temporalitatii Dasein-ului. Iar deoarece moartea poate ramīne ascunsa chiar si atunci cīnd vorbim despre trecerea timpului, timpul se arata ca o trecere "īn sine".

[426] Īnsa pīna si īn aceasta suita pura, īn sine trecatoare, a "acum"-urilor, īn ciuda oricarei nivelari si acoperiri, timpul originar ajunge sa se manifeste. Explicitarea obisnuita determina fluxul temporal ca o succesiune ireversibila. De ce nu poate fi timpul īntors din cale? Īn sine - si mai ales daca luam īn seama doar acest flux al "acum"-urilor - nu putem vedea de ce suita "acum"-urilor nu se poate derula īn sens invers. Imposibilitatea īntoarcerii īsi are temeiul īn faptul ca timpul public provine din temporalitate, a carei temporalizare, orientata primordial catre viitor, "merge" ecstatic catre sfīrsitul sau, astfel īncīt ea "este" deja la sfīrsit.

Caracterizarea obisnuita a timpului ca suita infinita, trecatoare si ireversibila ia nastere din temporalitatea Dasein-ului cazut. Reprezentarea obisnuita despre timp īsi are dreptul sau natural. Ea apartine felului cotidian de a fi al Dasein-ului si īntelegerii fiintei care este īn prima instanta dominanta. De aceea, īn prima instanta si de cele mai multe ori, istoria este īnteleasa la nivel public ca o survenire intratemporala. Aceasta explicitare a timpului īsi pierde dreptul sau exclusiv si eminent atunci cīnd pretinde ca ne procura "adevaratul" concept de timp si ca poate prefigura singurul orizont posibil al interpretarii timpului. Dimpotriva, a rezultat ca doar pornind de la temporalitatea Dasein-ului putem īntelege de ce (si īn ce fel) timpul mundan īi apartine acesteia. Interpretarea structurii depline a timpului mundan, obtinuta pornind de la temporalitate, ofera, ea mai īntīi, firul calauzitor pentru a "vedea" acoperirea prezenta īn conceptul obisnuit de timp si pentru a aprecia cīt de mare este nivelarea constitutiei ecstatic-orizontale a temporalitatii. Orientarea catre temporalitatea Dasein-ului face posibil īnsa totodata evidentierea provenientei si a necesitatii factice a acestei acoperiri nivelatoare si o verificare a legitimitatii tezelor curente despre timp.



Din contra, īn sens invers, īn orizontul īntelegerii obisnuite a timpului, temporalitatea ramīne inaccesibila. Īnsa deoarece timpul-lui-"acum", īn ordinea explicitarii posibile, nu trebuie orientat primordial catre temporalitate, ci el se temporalizeaza el īnsusi abia prin temporalitatea neautentica a Dasein-ului, derivarea timpului-lui-"acum" din temporalitate justifica considerarea acesteia din urma ca timp originar.

Temporalitatea ecstatic-orizontala se temporalizeaza primordial pornind din viitor. Īntelegerea obisnuita a timpului vede īnsa fenomenul fundamental al timpului īn acum si anume "acum"-ul pur care, amputat īn structura sa deplina [427], este numit "prezent". De aici se poate desprinde ca trebuie sa ramīna īn chip fundamental imposibil sa elucidam sau chiar sa derivam, pornind de la acest "acum", fenomenul ecstatic-orizontal al clipei, fenomen ce apartine temporalitatii. Īn mod corespunzator, viitorul īnteles ecstatic si "atunci"-ul databil si semnificabil nu se acopera cu conceptul obisnuit de "viitor" īn sensul unui "acum" pur care īnca nu a sosit si care de-abia urmeaza sa vina. Tot astfel nu coincid trecutul esential (Gewesenheit) ecstatic, "atunci"-ul databil, semnificativ si conceptul de trecut trecator (Vergangenheit), īn sensul unui "acum" pur care a trecut. "Acum"-ul nu se umple de acum-īnca-nu, ci prezentul ia nastere din viitor īn unitatea ecstatica originara a temporalizarii temporalitatii .

Chiar daca experienta obisnuita a timpului nu cunoaste īn prima instanta si cel mai adesea decīt "timpul mundan", ea īi atribuie totusi totodata o relatie privilegiata cu "sufletul" si "spiritul". Iar aceasta si acolo unde īnca este departe o orientare explicita si primordiala a interogarii filozofice catre "subiect". Sīnt de ajuns doua dovezi caracteristice: Aristotel spune: e" d mhd n llo psfuken ¢riJme<n yuc ka yucĮj no j, d naton e nai cr non yuc j m o shj... Iar Augustin scrie: inde mihi visum est, nihil esse aliud tempus quam distentionem; sed cuius rei nescuio; et mirum si non ipsius animi15. Astfel, nici interpretarea Dasein-ul nu sta īn afara orizontului conceptului obisnuit de timp. Iar Hegel a facut deja īn chip expres īncercarea de a scoate la iveala legatura dintre timpul īnteles īn mod obisnuit si spirit, pe cīnd la Kant el este ce-i drept "subiectiv", īnsa nelegat "līnga" "eu gīndesc". [428] Īntemeierea hegeliana explicita a legaturii dintre timp si spirit este potrivita pentru a clarifica īn chip indirect interpretarea de fata a Dasein-ului ca temporalitate si punerea īn evidenta a originii timpului mundan din aceasta temporalitate.



Cf. Fizica, L 11, 219 b 1 si urm.

Cf. § 6, pp. [19-27].

Cf. § 21, mai cu seama p. [100] si urm.

Cf. Timaios 37 d, 5-7.

Cf. § 41, p. [191] si urm.

Cf. § 51, p. [252] si urm.

Nu e nevoie a arata aici pe larg despre conceptul traditional de eternitate ca este extras, cu semnificatia sa de "acum" fix (nunc stans), din īntelegerea obisnuita a timpului si ca a fost delimitat luīnd ca reper ideea simplei prezente "permanente". Daca eternitatea lui Dumnezeu poate fi "construita" filozofic, atunci ea ar trebui īnteleasa doar ca o temporalitate mai originara si "infinita". Nu discutam aici daca via negationis et eminentiae poate oferi aici o cale posibila.

Fizica, D 14, 223 a 25; cf. l. c. 11, 218 b 29 - 219 a 1, 219 a 4-6.

Confessiones, lib. XI, cap. 26.

Īn ce masura la Kant, pe de alta parte, apare o īntelegere mai radicala a timpului decīt la Hegel, acest lucru īl va arata prima sectiune a celei de-a doua parti din lucrarea de fata.










Document Info


Accesari: 2089
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )