Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























KANT SI CONSTRUCTIA LUMII IN CUNOASTERE

Filozofie




KANT sI CONSTRUCŢIA LUMII ĪN CUNOAsTERE

Emmanuel Kant (1724-1804) rezolva disputa dintre empirism si rationalism printr-o conceptie filosofica emblematica pentru modernitate, cunoscuta, īn esenta ei, sub numele de criticism. Cum putem depasi opozitia dintre cunoasterea care ne ofera date noi dar fara sa fie necesare, adica certe, si cunoasterea care ne ofera date caracterizate de necesitate, dar care nu sunt noi ? Problema posibilitatii unei cunoasteri care sa ne ofere īn acelasi timp certitudinea (necesitatea) si noutatea, care sa fie asemenea realitatii, este, dupa Kant, identica 323c224d cu problema posibilitatii unei judecati sintetice a priori.




Ce este o "judecata sintetica a priori" ? Dupa cum stiti, o judecata este o relatie logica īntre doua notiuni. Judecata este analitica, daca una din notiuni o contine pe cealalta, sau sintetica, daca cele doua notiuni nu se contin una pe alta. "Fierul este metal" este o judecata analitica pentru ca notiunea de "metal" contine notiunea de "fier". Aceasta judecata a fost analitica un singur moment, īn chiar clipa cānd un chimist a stabilit adevarul ei pentru prima data. Judecatile sintetice sunt judecati care formuleaza pentru prima data o inventie, o descoperire, care pun pentru prima data īn legatura logica notiuni care nu se contin una pe alta. A priori, termen latin care īnseamna īnainte de orice experienta, se opune lui a posteriori, care desemneaza cunostintele obtinute empiric, īn urma experientei. Prin posibilitatea unei judecati sintetice a priori Kant īntelege deci posibilitatea unei descoperiri cu totul noi care sa aiba din primul moment caracteristica tare, de necesitate, a judecatilor analitice. Sunt posibile astfel de judecati īn care legatura logica dintre notiuni sa aiba taria necesitatii, fara ca ele sa se contina analitic ?

Kant crede īn posibilitatea acestor judecati si chiar da exemplul uneia folosind operatia matematica de adunare: 5+7=12. (La limita, numerele matematice sunt notiuni iar operatiile dintre ele, relatii logice.) Pentru a explica cum sunt posibile astfel de judecati, Kant schimba cu filosofia sa īn primul rānd reprezentarea noastra despre cel care face astfel de judecati, despre subiectul cunoscator, apoi imaginea noastra despre cunoastere si, in fine, ceea ce credem noi ca este lumea sau realitatea.

Criticismul kantian, revolutia copernicana pe care Kant o face īn filosofie este, de fapt, chiar enuntarea noii tematizari a filosofiei moderne. Pāna la el, ca īn sistemul astronomic ptolemaic Pamāntul, ontologia cu īntrebarile ei despre primul principiu erau īn centrul oricarui sistem filosofic. Dar īnainte de a ne īntreba ce este la temelia lumii, trebuie sa ne īntrebam daca putem sau nu cunoaste lumea. In sistemul sau filosofic, Kant asaza īn centru si īn primul rānd, teoria cunoasterii.

Prima īntrebare a acestei teorii a cunoasterii este cea pe care tocmai am formulat-o: cum sunt posibile judecatile sintetice a priori ? Kant raspunde constantānd ca īn subiectul cunoscator exista niste cadre a priori ale sensibilitatii - spatiul si timpul -, care ordoneaza īn simultaneitate si succesiune senzatiile noastre, precum si niste categorii ale intelectului, 12 la numar, care configureaza īn continuare obiectul sub aspectele formei, modului de existenta, calitatilor si masurilor marimii sale si care servesc drept structuri judecatilor noastre . Formele a priori ale sensibilitatii si categoriile intelectului sunt universale, adica comune tuturor oamenilor si ideale, adica fara existenta ca si dat consistent. Astfel constituit, subiectul este capabil sa organizeze inflentele haotice pe care le exercita asupra sa natura si sa constituie prin aceasta organizare obiectul cunoasterii sale. Acest obiect nu este sursa prima a actiunilor exercitate asupra organelor noastre de simt si nici nu este prins īntr-o judecata cu totul spontana, ci este consecinta exercitarii acestora. Adica, īn proportii variabile, obiectul este un construct al subiectului. Ceealalta sursa a obiectului este ceea ce Kant numeste lucrul īn sine si care ca atare, ca sursa prima a actiunilor exercitate asupra subiectului, ramāne, paradoxal, incognoscibil. Putem īntelege ceea ce ne spune Kant daca ne raportam strict la datele fizicii actuale. Astfel, culorile sunt din punctul de vedere strict stiintific al fizicii, la fel ca obiectele despre care vorbeste Kant. Adica nu exista īn realitate; nu exista altfel decāt ca obiecte construite de subiectul cunoscator. Pe pozitia lucrului incognoscibil, despre care nu vom avea niciodata o perceptie ca atare, stau radiatiile electromagnetice cu o anumita lungime de unda, despre care fizica ne asigura ca ar corespunde respectivelor culori. Tot astfel sunetele: nici ele nu exista īn realitate. Īn realitate exista numai vibratii cu o anumita lungime de unda si o anumita frecventa pe care organul nostru auditiv si īn egala masura psihicul nostru le codifica īn forma unei melodii antrenante. Desigur, subiectul poate regreta ca influentele lucrului īn sine nu pot ajuge pāna la el decāt traduse de cadrele intuitiei sensibile si structurate de categoriile transcendentale ale intelectului si ca, astfel, el nu poate cunoaste lucrul īn sine. O astfel de plāngere este comporabila, zice Kant, cu dorinta porumbelului de a nu mai i se opune rezistenta aerului la īnaintare, de a zbura īn vid. Dar porumbelul uita ca ceea ce īi opune rezistenta la īnaintare īl si ajuta sa zboare, pentru ca el īsi sprijina aripile de aer.



Termenii cunoasterii sunt: lucrul īn sine, incognoscibil, subiectul cunoscator si, īntre cei doi, obiectul, un construct al subiectului pornind de la actiunile lucrului īn sine. Ceea ce se petrece aici nu este si nu poate fi cunoastere asa cum era ea īnteleasa īn cadrul tematizarii anterioare. Lucrul īn sine, care īn mod normal este tinta cunoasterii, nu poate fi cunoscut, iar ocupantul spatiului experientei este un construct. De fapt, cunoasterea este la Kant construirea obiectului īn cāmpul experientei si, prin extensie, construirea lumii. Acesta este sensul noii tematizari a cunoasterii īn filosofia moderna, care vine sa īnlocuiasca vechea tematizare a ceea ce exista, pentru ca ceea ce exista este construit īn cunoastere. Odata cu aceasta tematizare sunt definitiv īnlocuite principiile care stau la temelia lumii, substanta sau forma. Filosofia kantiana si, īn general, filosofia moderna nu mai este si nu mai poate fi o filosofie a substantei si formei, pentru ca este o filosofie a subiectului. Subiectul este cel care construieste lumea īn cunoastere, subiectul este "principiul" sau "temeiul" lumii, nu substanta sau forma.

Odata cu filosofia kantiana se trece de la planul ontologic vertical, cu transcendenta sau imanenta lui, la planul orizontal al teoriei cunoasterii, cu a priori-ul si transcendentalul sau. Īn plan ontologic, transcendent este acel principiu care nu este identic cu lumea, care se afla altundeva decāt lumea, conform valorizarii care face din principiu ceva mai īnalt decāt manifestarile sale, deasupra lumii. Acesta este cazul lumii Ideilor, care īn filosofia lui Platon se afla deasupra lumii sensibile, īn care traim noi. (Crestinismul a preluat aceasta idee: Dumnezeu este situat īn transcendenta, adica deasupra lumii acesteia.) Cealalta posibilitate este ca principiul si lumea sa se suprapuna, ca principiul sa se afle īn interiorul manifestarilor sale; īn aceasta situatie avem de-a face cu o filosofie a imanentei, cum este cea a lui Spinoza. (Īn varianta religioasa imanenta conduce, cum este efectiv cazul la Spinoza, la panteism: lumea si divinitatea sunt concomitente si se suprapun; divinitatea este peste tot īn aceasta lume si nu altundeva.) Filosofia kantiana este net diferita de aceste variante ale filosofiei apartinānd primei tematizari. Pentru planul orizontal al teoriei cunoasterii, transcendent si imanent nu au nici o semnificatie similara . Pe o pozitie analoga cu a lor gasim īn acest plan notiunile de a posteriori si a priori, care caracterizeaza cunoasterea noastra ca fiind urmarea experientei sau ca fiind anterioara experientei, si conceptul de transcendental, care desemneaza cadrele apriorice general necesare oricarei cunoasteti, cadrele care fac posibila experienta si cunoasterea. Filosofia kantiana poate fi astfel caracterizata ca filosofie transcendentala.

"Ce putem cunoaste ?" nu este singura īntrebare pe care si-o pune Kant. Cele patru īntrebari pe care le-a formulat, din care aceasta este numai prima, jaloneaza īntregul teritoriu conceptual al filosofiei si pot fi considerate o buna definire a cāmpului problematic al ei: "Ce trebuie sa facem ?", "Cāt putem spera ?" si "Ce este omul ?", ultima dintre ele care se afla dedesubtul celorlalte. La prima īntrebare, Kant raspunde cu prima dintre Criticile sale, Critica ratiunii pure. La cea de-a doua raspunde cu Critica ratiunii practice. Diferenta dintre ratiunea pura si ratiunea practica este diferenta dintre ratiunea detasata de orice interese ale vietii, respectiv cunoasterea luata ca absoluta si depasind viata, si ratiunea ale carei judecati implica interesele vietii.

Ratiunea practica trebuie sa-si caute elementele sale a priori īn vointa. Kant schiteaza astfel una din cele mai exigente teorii morale, īntrucāt nu accepta ca morale decāt acele fapte care izvorasc din pura datorie, adica din vointa morala, neconditionata de sentimente, interese sau credinta religioasa. Astfel, conform acestei perspective teoretice, daca dam bani unui cersetor din mila, īn speranta ca ne va purta noroc la examene, sau din caritate crestina, savārsim desigur o fapta laudabila īn efectele ei, dar nu o fapta morala. Morala ar fi aceasta fapta daca am savārsi-o din pura datorie, din vointa noastra neconditionata īn nici un fel. Dupa un examen critic, Kant constata ca vointa morala, datoria, se poate exprima sub forma unui imperativ categoric. Imperativul categoric reprezinta un scop īn sine si are un caracter absolut, neconditionat, īn opozitie cu imperativele numite de Kant ipotetice, care reprezinta conditia sau mijloacele realizarii unui scop. Independenta de orice interese ale omului, imperativul categoric este o lege morala inerenta ratiunii umane si are, prin urmare, un caracter aprioric.



Prima formula a acestui imperativ categoric suna astfel: actioneaza īn asa fel īncāt maxima actiunii tale sa poata deveni lege universala. Maxima actiunii este, practic, expresia verbala a respectivei actiuni. Sa reluam, pentru a explica aceasta forma a imperativului categoric, exemplul kantian. Este moral, se īntreaba el, sa ne īmprumutam, stiind ca nu vom putea restitui niciodata īmprumutul ? Sa transformam maxima actiunii īn lege universala: toti oamenii se īmprumuta stiind ca nu vom putea restitui niciodata īmprumutul. Īn acest caz, observa Kant, ideea de īmprumut dispare. Imperativul categoric discerne logic īntre actiunile morale si cele care nu sunt morale prin aceea ca acestea din urma nu se pot generaliza fara a-si distruge obiectul. Alaturi de aceasta formula rigorista merita retinute alte formulari mai bogate īn continut. Astfel, o a doua varianta a imperativului categoric poate fi considerata cea care ne cere sa actionam īntotdeauna īn asa fel īncāt omul sa fie īn actiunile noastre īn primul rānd scop si nu mijloc sau, īn cel mai rau caz, īn mod egal mijloc si scop. Īn aceasta varianta, imperativul categoric are o conotatie morala umanista, īndepartata de rigorismul formalist al moralei kantiene. O alta varianta ar putea fi cea care ne cere sa actionam astfel īncāt libertatea noastra sa nu stānjeneasca limitele libertatii altuia. Aici imperativul categoric atāt de logic īn formularea sa ia forma unei moralitati a libertatii.

Constiinta morala ne pune īn legatura cu noumenul nostru interior , care nu poate fi decāt noumenul (lucrul īn sine) infinit, interior si exterior, ca notiuni spatiale neavānd sens īn acest domeniu. Imperativul moral are nevoie pentru īmplinirea lui de libertatea morala a persoanei umane si are drept consecinta nemurirea sufletului si existenta lui Dumnezeu, care fac ca datoria morala sa aiba un sens si garanteaza un viitor acord īntre virtute si fericire. Nemurirea sufletului si existenta lui Dumnezeu, care nu pot fi demonstrate īn cuprinsul ratiunii pure, devin postulate ale ratiunii practice, obiecte ale credintei morale care ne fac sa patrundem - numai pe aceasta cale - īn lumea lucrului īn sine.

Cea de-a treia Critica a lui Kant, Critica puterii de judecare, se afla īn fata unei sarcini dificile: ea trebuie sa umple prapastia dintre cele doua forme a ratiunii, care, cu toata perspectiva criticista si logica, au ramas separate. De o parte, domeniul ratiunii pure, care este cel al naturii si al obiectelor ei, valabile cel mult ca mijloace, domeniul determinismului, adica al actiunii conforme cu relatia cauza-efect si cu necesitatea. De cealalta parte, domeniul ratiunii practice, care priveste omul, domeniul finalitatii, adica al actiunii īn conformitate cu scopurile si libertatea. Cum pot fi legate īntre ele determinismul si finalitatea, necesitatea si libertatea, mijlocul si scopul, natura si omul si dincolo de toate aceste opozitii cea, tematic subiacenta, a cunoasterii si actiunii ? Solutia kantiana instaleaza, odata cu acesta a treia Critica, īntre determinism si finalitate teritoriul unei finalitati fara scop. Doua forme cu totul specifice se īntālnesc pe acest teritoriu care este atāt al cunoasterii, cāt si al actiunii: dinspre natura, viata, dinspre om, arta.










Document Info


Accesari: 7828
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )