Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























"MEDITATII DESPRE IUBIREA PRIMA"

Filozofie




"MEDITAŢII DESPRE IUBIREA PRIMĂ"




Prima meditatie

În care se arata prima iubire ca privilegiere a iubirii, si îndoiala care i se cuvine

Îndoiala se poate îndoi despre multe. În meditatiile sale, Descartes se îndoia cu privire la Tot. Asta pentru ca ceea ce cauta el mai întâi era certitudinea, cu privire macar la ceva. si pentru ca îndoiala se poate îndoi cu privire la multe, dar nu despre ea însasi, acel Tot cuprindea cel putin ceva care era cert, "îndoitorul".

Cum ar fi însa îndoiala "în sine", îndoiala fara intentia unei certitudini? Pentru asta, nu ar trebui sa ne îndoim cu privire la Tot: de unde ar fi certitudinea acestui Tot ca întreg pe care îl cuprinde îndoiala? De unde altundeva decât de la îndoitorul care la rândul lui cuprinde îndoiala. Însa doar îndoiala ar trebui sa fie cea cuprinzatoare.

Pentru a reveni la cuprinderea îndoielii (si nu doar la simpla prindere a ei de un subiect-îndoitor), ma voi îndoi cu privire la un singur lucru, si anume unul privilegiat: iubirea. Mai mult, de un aparent privilegiat al acestui privilegiat: "prima iubire". De ce aceasta "privilegiere a privilegierii", se va vedea mai departe (de ex., p. 6). Ma îndoiesc, asadar, de prima iubire. Care "prima iubire"? "Prima iubire" în genere, fara care nu ar exista un sir al iubirilor viitoare - ce ar urma totusi sa se raporteze, ca iubiri, la prima dintre ele? Ma îndoiesc cu privire la faptul ca ar exista asa ceva ca o "prima iubire" (si la care mi-as putea raspunde fie ca nu a existat niciodata asa ceva ca iubirea, fie ca iubirea a existat întotdeauna deja)? Prima iubire a tuturor oamenilor? Nicidecum. Nici macar prima iubire a unora privilegiati; nici macar prima iubire a barbatilor sau prima iubire a femeilor. Am spus: privilegierea privilegierii; asta înseamna: prima iubire ca privilegiat nu doar al iubirii, ci al sinelui. Prima iubire: în sine si pentru sine al iubirii (ceea ce nu se reduce doar la un "pentru mine": iubirea de fiecare data proprie).

Cum ma pot îndoi cu privire la prima iubire? Nu pentru ca as alege eu sa ma îndoiesc - ca si cum ar exista o metoda a acelui "cum" -, ci pentru ca ceea ce m-a privilegiat în felul primei iubiri pare sa îsi retraga uneori privilegiile. Atât fata de ea însasi, resorbindu-se în sine, cât si pentru mine, lasând sa ramâna doar ceea ce îndeobste e numit "amintiri". Din momentul în care nu mai facem decât sa ne amintim prima iubire, privilegiile ei au fost retractate.

Dar nu cumva o astfel de retragere si 636j94g cadere în dizgratie a avut loc deja în momentul pierderii "persoanei" de care tinea prima iubire? Ne referim în mod obisnuit la "persoana" însasi ca fiind "iubirea": "ea a fost prima mea iubire". si atunci ma pot îndoi, cu atât mai mult, de faptul cunoasterii-iubitoare cu privire la acea persoana. "Prima iubire" o data pierduta, cum o mai pot cunoaste-iubind? Nu mai pot, de pilda, sa stiu-iubind ce o poate supara în asa fel încât "sa o scoata din fire"; sau felul în care "si-ar iesi din fire" cunoscând-iubind ea ceva anume cu privire la mine. Desigur, lucrurile nu stau ca si când, atunci când am fi cuprinsi în prima iubire, o astfel de "cunoastere" ne-ar fi accesibila; mai degraba ea vine spre noi, "scotându-ne din fire". "Cunoscând" în felul acesta ek-static, nu ne iesim din sine spre a ne întoarce înapoi, în propriul "interior", cu prada furata. "Cunoasterea" aceasta nu lucreaza decât "exterior", în iesirea din fire reciproca. (Suntem însa departe de a întelege "ce" ar fi acestea - exterioritatile. Atâta vreme cât le întelegem ca "persoane", "subiecte" - sau chiar si macar "ce-uri" - nu ne-am apropiat cu nimic de ce am numit provizoriu cunoastere-iubire).

Pot asadar sa ma îndoiesc de prima iubire înca din momentul "sfârsitului" ei. Cum ar ramâne atunci cu "resemnarea infinita" ? si daca ar fi trecut pâna si acele convalescente de dupa "sfârsitul" primei iubiri, si cei ce s-au împartasit de ea au deviat de mult - nu doar de la iubire, dar si de la "simpla cunoastere" reciproca? Sau chiar - "cazul" extrem - se afla de mult în cuprinsul altei iubiri... Acest "caz extrem" este de altfel cel din perspectiva caruia se vorbeste îndeobste de "prima iubire"; adica tocmai perspectiva celui ce a depasit-o deja si poate are în spate mai multe "iubiri". Cum ar mai fi atunci posibil mai mult decât "simpla amintire"? Care de altfel tine (în mod esential împreuna cu faptul prezentei iubirilor trecute si petrecute) de felul comun în care se vorbeste despre prima iubire: desi uneori pot surveni "reveniri" ale starii privilegiate a primei iubiri, acestea aluneca cu usurinta în întelegerea nostalgiei, ca revenire a amintirii, asadar ca ceea ce nu mai e prezent. Aceasta este tocmai uzurparea de sine a amintirii - nu prin disparitia completa a ei ("stergere"), ci prin non-valoarea pe care ea o "reactualizeaza": un non-prezent halucina(n)t. Nimic mai convenabil decât o astfel de nostalgie, în care stai ca în fata ecranului de cinematograf: "traind" aventurile si în acelasi timp scapând si nevatamat... Nici macar riscul ca "fantasmele" sa devina "realitate", nu este în sine un pericol: cum ar putea ele deveni "reale" - în mod corespunzator - daca nu ar tine de ceva la fel de fantastic ca si ele: "psihicul subiectului".

Un astfel de "mai mult decât simpla amintire" este "resemnarea infinita". O astfel de miscare presupune însa pastrarea vie a dorintei iubirii. Cum ar mai putea însa fi vorba despre asa ceva, de vreme ce "persoana" cealalta nu îmi mai e aproape (ba chiar, as putea spune ca îmi este mai departe decât oricine altcineva )? Iubind-o doar "în mod abstract"? Nici vorba de asa ceva. Îndoiala vine din lipsa (lipsurile) acelui ceva cu privire la care ma resemnez. si tocmai lipsa aceasta e cea care trimite resemnarea mereu mai departe, fara a se "multumi" (˘gapŁw) vreodata. Pot sa ma îndoiesc de orice, dar nu si de faptul ca ma resemnez (infinit). Desigur, toate astea nu înseamna ca este suficient sa-ti "pierzi" iubirea pentru a te resemna infinit. Viata dorintei iubirii nu vine din simpla pierdere; chiar daca pierderea ar avea loc, viata dorintei si-ar regasi mult mai usor cursul într-o "noua iubire". "Uitarea primei iubiri" poate fi primul dintre trucurile pe care le încearca iubitul îndurerat. În felul acesta miscarea dorintei se închide din nou într-un tarâm limitat ("noua iubire"), si cel mai probabil, se va limita astfel mereu - eventual chiar si dupa casatorie -, gasindu-si "obiecte" limitate (nu în sensul ca noua "persoana" iubita ar fi ceva limitat - ea nu este astfel niciodata în iubire -, ci ca dorinta iubirii nu se problematizeaza niciodata pe ea însasi pâna acolo încât sa se depaseasca pe sine; iubirea apare astfel doar ca un "lucru" printre altele multe din "viata" lui). Dar daca o mâna neclintita traseaza miscarea unei perpetue reveniri a primei iubiri, lipsa iubirii si deja-prezenta caderii din ea fac ca miscarea dorintei sa fie infinita: însusi dorul dorintei devine astfel infinit. Acest dor nu este în infinirea sa unul tenebros-dureros, ci îsi gaseste pacea în propria-i desfasurare.

Am ajuns astfel la o oarecare certitudine. Anume, cea a "resemnarii infinite". Dar ce înseamna o astfel de certitudine decât o repunere în drepturi a "îndoitorului": "ma resemnez infinit, deci iubesc prima iubire". Cel ce se re-semneaza aici este tot Eu, narcisic [iar iubirea pare sa devina exclusiv iubire de sine]. Astfel, "mâna care traseaza neclintita miscarea" ne face semne de adio. Sau de revedere? Vom merge mai departe pe firul de la început: îndoiala cu privire la prima iubire. Obositi însa de acest exercitiu (.skhsij), îl vom relua mai în forta mâine.

Meditatia a doua

În care este pusa la locul ei întelegerea eternitatii iubirii

Care sunt trasaturile primei iubiri? Sa reluam cele spuse pâna aici Am vorbit la început despre prima iubire ca "în sine si pentru sine al iubirii". Apoi am aratat, asa cum au aparut în dezvoltarea meditatiei, câteva moduri ale întelegerii comune cu privire la prima iubire: faptul ca este numita astfel nu numai "situatia" iubirii, ci si "persoana" iubita; ca prima iubire este "prima" prin raportare la o "serie" de alte iubiri, dar ca totusi ea e "unica" (ca fiind prima); ca prin parcurgerea acestei serii, prima iubire nu mai revine cel mai adesea decât sub forma "amintirii". Fara sa facem aici vreo deosebire între întelegerea comuna si cea originara a primei iubiri, ramâne totusi de vazut în chip explicit care sunt temeiurile întelegerii comune despre prima iubire.

Voi porni de la un fapt care pare sa anuleze întreaga îndoiala din prima meditatie: anume ca prima iubire îsi poate gasi salvgardarea si împlinirea în casatorie. Aceasta este, de altfel, conditia pe care o recunostea Kierkegaard (sau, mai bine zis, un personaj etic de-al sau) "legitimitatii estetice a casatoriei". "Prima iubire" fara casatorie e condamnata pieirii, caci ea nu poate fi decât un moment - estetic - al izbucnirii pasiunii romantice, determinat temporal. Reciproc, casatoria fara prima iubire este condamnata absurditatii, daca nu este întemeiata estetic. Aceasta din urma exigenta pare exagerata: cum, nu e suficient "sa iubesti cu-adevarat" ca -indiferent de a câta iubire ar fi vorba - casatoria sa ramâna esential estetica? Nu, nu este "suficient". "Prima iubire" nu este astfel doar prin raportare la iubirile ulterioare, ci prin raportare la iubirea însasi; ea este ceea ce numeam la început "iubirea în sine si pentru sine". si, pentru Kierkegaard, daca felul absolut în care apare iubirea nu primeste de la început un temei etic (casatoria), nu exista temeiuri pentru a o întemeia dupa aceea. Nu iubesti "cu-adevarat" decât incipient.

Mai mult, partea a doua a raspunsului la întrebarea uimita de "exagerarea" lui Kierkegaard ar fi fost: nu numai ca iubirea este doar o data, prima, ci si casatoria este astfel, absoluta. Acolo unde divortul este posibil, casatoria nu mai e decât un contract, conventie, artificiu. Sau cel mult - parte contract, parte "legatura din dragoste". Dar nu se vorbeste despre casatorie "din dragoste" decât daca este subînteleasa posibilitatea purului contractual. În felul acesta, "dragostea" ar trebui sa dea forta sentimentala (de continut), formei contractuale goale. Ne putem întreba daca o asemenea înjugare a iubirii - ca "dragoste" ce duce la casatorie - nu este cumva si mai respingatoare decât simpla casatorie "contractuala". Casatoria contractuala - cu sau fara "dragoste" - are deja posibilitatea desfacerii contractului, divortul. De aceea, pentru Kierkegaard nici nu se mai pune problema casatoriilor "multiple", ci casatoria e absoluta, absolvita de orice relatii contractuale. Numai asa poate fi ea temei pentru întemeierea primei iubiri in aeternum, pentru scoaterea ei din temporalitatea care ar fi epuizat-o la un moment dat.

Prima iubire înteleasa în felul acesta absolut pare sa nu mai aiba nimic de-a face cu întelegerea comuna a ei. Însa nu am fi amintit aici meditatiile lui Kierkegaard despre "legitimitatea estetica a casatoriei" daca lucrurile nu ar fi stat asa. Desigur, întelegerea lui Kierkegaard despre prima iubire nu este nici pe departe cea comuna, dar ambele moduri îsi trag radacinile dintr-un sol comun: crestinismul. De unde altundeva aceasta necesitate a întemeierii în eternitate a iubirii? De ce altfel este de la sine înteles ca ceea ce ar fi etern este "mai esential" si "mai valoros" decât ceea ce e doar "temporal"? si - de ce problema "valorii" în iubire? Aici este vorba de întemeierea "valorii" iubirii ca fiind "sacra" (ceea ce, totodata, con-sacra casatoria). Are nevoie însa iubirea de un astfel de "pretext", de conjugarea ei la "sacralitate", pentru a dobîndi "valoare"? Din nou: de unde nevoia de "valoare"?



Daca întelegem aceste întrebari ca cerându-si raspunsul în întelegerea iubirii ca ceea ce, ea mai întâi, "autonoma", întemeiaza "valorile", nu am reusit sa trecem cu vederea dincolo de domeniul valorilor. Chiar crestinismului originar îi este proprie aceasta întelegere a iubirii "în sine": "Daca vorbesc în limbile oamenilor si ale îngerilor, însa nu am dragoste, sunt o arama sunatoare sau un chimval zanganitor. si daca am un dar de profetie si cunosc toate tainele si toata stiinta; si daca am toata credinta asa încât sa mut muntii, însa nu am dragoste, nu sunt nimic" (I Corinteni 13,1-2). Cunoasterea limbilor, stiinta, profetia, nu au nici un sens fara iubire. Iubirea "în sine" însa ramâne o "valoare" (chiar daca de rang prim), pentru ca ea trebuie sa întemeieze domeniul valorilor. Dar mai exista din cauza aceasta un revers si o ambiguiutate ale situatiei de întemeiere, caci ceea ce spune sfântul aici în ultima instanta nu este pur si simplu ca stiinta si profetia trebuie însotite de iubire; ci ca ea le întemeiaza însotindu-le doar "temporal": "Dragostea nu piere niciodata. Dar fie profetii, ele vor fi înlaturate; fie limbi, ele vor înceta; fie cunostinta, ea va fi înlaturata" (I Cor.13,8). De aici nu mai e decât un singur pas pâna la a nu mai recunoaste celor întemeiate valoric nici o valoare - în masura în care valorile "eterne" au o valoare ce o depasesc pe cea a valorilor "temporale". Sau pur si simplu - fara nici un "în masura în care..." -, ca în crestinismul "de zi cu zi": "numai iubirea este importanta, cunoasterea si stiinta nu înseamna nimic"; iar iubirea este atât de importanta încât nu mai are nevoie de nici o justificare sau cunoastere: iubirea ne iubeste pe toti.

Dar poate ca, departe de a vedea aici vreo "contradictie" în sânul crestinismului, am putea vedea o caracteristica a iubirii însesi: cu aceeasi usurinta cu care ea da sens si importanta, cu aceeasi usurinta îsi poate retrage aceste privilegii. Usurinta este cea care ne-ar putea permite sa nu mai luam în seama "crestinismul" sau "valorile" sau "depasirea crestinismului" si a "valorilor". Dar nu usurinta cu care întelegerea comuna vorbeste despre "iubirea care îi iubeste pe toti" sau despre "amintirea" iubirilor trecute ale celui care are "experienta de viata" sau - mai rau - "experienta amoroasa". Usurinta pe care o vom încerca, departe de a fi simpla "usuratate" - dar semanând totusi cu ea datorita survolului plutitor într-o lipsa de "repere" valorice -, o astfel de usurinta ar fi cea care ne va vindeca de întelegerea iubirii eterne ca "adevarata" iubire, si ne va apropia de întelegerea primei iubiri ca iubire prima.

Meditatia a treia

În care se vorbeste despre lipsa esentiala a iubirii

Înlaturarea îndoielii despre prima iubire - prin pastrarea ei în casatorie - ramâne valabila, atâta vreme cât iubirea este înteleasa ca "valoare". De asemenea, s-ar parea ca am pierdut din vedere, în confruntarea cu detinatorul "monopolului" asupra iubirii (în orice caz a iubirii "adevarate", sacre, si nu al celei profane ), crestinismul, discutia despre prima iubire, vorbind doar despre iubire "în genere". Nu putea fi altfel, de vreme ce, pentru acesta, "prima iubire" nu ar avea valoare decât prin includerea ei în iubirea sacra. Aceasta iubire nu este doar un "sentiment" ce vine de undeva "din subiect", ci este însasi iubirea care vine din divinitate, legata de "gratie" . Dar întelegerea iubirii ca "sentiment" sau "pasiune" este si ea tot doar un rest al iubirii întelese ca iubire divina. Desigur, întelegerea iubirii ca pasiune pare într-o oarecare masura mai empirica, deoarece observa faptele doar la nivelul "psihicului": acesta este supus, pasiv, iubirii care vine de undeva - nu importa de unde: "transcendenta" sau "instincte"; "instinctele" sunt la fel de "transcendente" fata de "subiectul" supus lor, iar acest "subiect", la rândul lui, la fel de "metafizic" ca si "divinitatea". Daca nu facem decât sa ne îngustam câmpul privirii eliminând "elementele metafizice", asta nu înseamna si ca am scapat de metafizica. "Permanenta" si "constanta" de care "eul" sau "subiectul" au nevoie pentru a se putea raporta - fie si doar "subiectiv", fara garantia obiectivitatii - la lucruri, nu sunt altceva decât mostenitoarele metafizice ale "eternitatii" divine (a sufletului, de exemplu. Cum altfel ar putea acest suflet sa fie co-rect - cu privire la divinitate - decât daca ar imita-o în privinta aceasta).

Cu toate acestea, pasionalitatea pasiunii si-a mai atribuit un caracter în plus - unul destul de comic - fata de simpla pasivitate a subiectului, anume opozitia fata de "rationalitate". Comicul pare sa rezide tocmai în aceasta opozitie, si în supunerea ratiunii însesi la confruntarea cu pasiunea. Dar cu toate acestea, în momentul în care ratiunea lipseste din confruntare - cum se întâmpla de pilda în marile iubiri în care pasiunea "se dezlantuie" si cuprinde totul fara discernamânt si fara sa-i mai acorde "ratiunii" vreun drept de apel -, în momentul acesta dragostea devine cu totul neinteresanta - în afara, desigur, pentru protagonisti, care îi "savureaza" placerile; dar atunci, ei nu mai pot fi graitori (cu gura plina cum sunt). Aceasta nu este altceva decât dragostea care îi priveste numai pe îndragostiti, fara însa ca ei sa înteleaga aceasta privire, cufundati cum sunt unul în altul.

Revenind la confruntarea cu crestinismul: Kierkegaard pare sa faca un pas în plus fata de întelegerea crestina a iubirii "în genere", privilegiind "prima iubire". Dar ceea ce e pastrat mai departe este "valoarea sacra" a iubirii. Ce este aceasta "valoare", de la care pornind am criticat crestinismul pâna acum, fara însa sa o explicitam? Ce este evident din capul locului, este raportarea ei la alte valori; iubirea, de exemplu, chiar si atunci când era luata "în sine", era înteleasa ca având o relatie de întemeiere fata de alte valori. Raportare care se pastreaza chiar si atunci când valorile nu mai sunt decât "relative" unele la altele . Ca aceste valori pot fi "eterne" sau "temporale", aceasta nu este decât o alta valorizare în plus. Vom vedea mai departe ca iubirea poate fi înteleasa fara a o valoriza -adica a o relativiza sau absolutiza- astfel.

Pentru a putea reveni în cuprinsul îndoielii cu privire la prima iubire, trebuie sa avem întelegerea deplina a ceea ce numeam în prima meditatie "lipsa", care facea cu putinta desfasurarea "resemnarii infinite". Ce este aceasta "lipsa"? Este ea doar lipsa "persoanei", cum s-ar parea ca am acceptat provizoriu atunci? Am mai pomenit însa, pe lânga aceasta, de lipsa iubirii - ca tinând în mod esential de iubirea însasi. Aceasta lipsa a iubirii era cea care îndeparta în mod esential "persoanele" una de alta, pâna acolo încât un necunoscut mi-ar fi nemasurat mai aproape decât "persoana" iubita. Ce altceva poate arata aceasta decât tocmai stranietatea iubirii si faptul ca ceea ce îndeobste e cunoscut ca persoana nu poate decât sa i se supuna. De aceea acest "necunoscut" nu mai e pur si simplu "altcineva", cu care eu as putea începe sa mai am o "relatie" determinata; si tot de aceea, "resemnarea infinita" ar putea sa nu ma mai lege de iubirea autentica : nu pentru ca nu îmi mai este aproape "persoana" iubita, ci pentru ca face posibila confundarea stranietatii iubirii cu cea a "subiectului", a narcisismului propriu, din acel "ma re-semnez".

Lipsa iubirii: asadar nu doar orice lipsa; si nu doar lipsa din "daca dragoste nu e, nimic nu e" (sau daca ar fi aceasta, atunci prin "nimic" ar trebui sa se înteleaga "mai mult" decât de obicei, ceea ce ar fi de neconceput pentru îndragostitii de dragoste absoluta, eterna etc., care nu înteleg decât: ori dragoste, ori nimic). Lipsa este aici rostul îndoielii si al dorintei . Rost ca ceea ce da loc, si totodata ca sens si "scop" al lor. Sens: dorinta, coerenta cu sine dincolo de "împlinirea" ei, nu se doreste decât pe ea însasi. Loc: înca de la început, lipsa este lipsa, dorinta -dorinta etc. ele nu "apar" printr-un gol al "plinului primordial" sau vreo "cadere". Putem vorbi astftel, mai mult decât de îndoiala "cu privire la" prima iubire, de îndoiala primei iubiri. Nu cu privire la faptul ca ar fi prima, ci ca ar fi "iubire" [sau fiind iubire]. "Sentimentele", "interioare" (nu conteaza daca e vorba de cele proprii sau de ale persoanei iubite), nu linistesc -oferind certitudinea- cu nimic situatia îndragostitului: el umbla, mai mult mirat de aceste "sentimente" decât pur si simplu "încântat" de ele. si ceea ce poate încânta mai mult decât certitudinea sentimentelor, este tocmai acest umblet si neliniste si mirare: contrastul dintre certitudine si îndoiala mirata, si mai mult decât acest "contrast".

Toate acestea, îndragostitul însa nu le întelege. El e doar încântat si îndragostit de iubire. El "savureaza" astfel din plin stranietatea iubirii; dar fara sa o înteleaga. De aceea, de pilda, "separarea" de "persoana" iubita îi poate aparea ca "sfârsitul" dureros al iubirii; fara ca el sa vada - pentru ca nici nu a înteles-o vreodata - lipsa de pâna atunci a iubirii din chiar sânul iubirii. Dar poate sa înteleaga un lucru: ca este abia la începutul întelegerii, început ca încântare necugetata a iubirii.

Aici ar fi deosebirea fata de simpla pasionalitate care se dezlantuie absolut (vezi supra), si care nu este preocupata decât de ea însasi. În aceasta preocupare doar fata de sine recunoastem acel caracter "empiric" despre care vorbeam în cazul pasionalitatii, si care nu este altceva decât o slabire a discursului teologic, care începe sa se bâlbâie sau chiar sa amuteasca. Astfel, iubirea devine ceva exclusiv "trait", si pe care nu-l poti "întelege" decât "traindu-l". Ba chiar se confunda aici întelegerea trairii cu intimitatea, prin care este posibila totusi o discretie autentica . Întelegerea aceasta a întelegerii ca "traire" este la rândul ei cât se poate de neîntelegatoare; în "dictonul": "iubirea îi iubeste pe toti" se mai adauga doar o specificare marginitoare si marginita: "si pe fiecare în parte".

Am dat asadar mai înainte câteva indicii despre "lipsa iubirii". Ea nu e înteleasa ca o compunere, a "lipsei" pe de o parte si a "iubirii" pe alta. Lipsa tine în mod esential de iubire, ea nu e doar o absenta a vreunui lucru sau persoane "din sânul" iubirii. O astfel de întelegere a (lipsei) iubirii e facuta posibila doar prin înlaturarea întelegerii iubirii ca "lucru de valoare", "bine-bun" etc, care duce la "sentinta" ce se vrea "filosofica", dar în ultima instanta ramâne doar crestina : "daca dragoste nu e, nimic nu e". "Ce" este aceasta lipsa, care nu este doar "opusa" prezentei? si cum poate fi stranietatea iubirii mai mult decât simplu necunoscut? Îndragostitul se afla la început, dupa cum am vazut, în plina stranietate. Cum poate fi articulata aceasta stranietate astfel încât cel care iubeste sa nu se raporteze pur si simplu prin ignoranta la ea? Am spus ca lipsa esentiala de care tine stranietatea e ceea ce da locul si sensul îndoielii si dorintei.



Mai întâi: ce fel de "dorinta" este aceasta, din acest loc, care nu îsi doreste împlinirea ei, ci propria-i desfasurare? Tocmai pentru ca tine de acest loc, adica este a iubirii, ea nu este o dorinta slaba, ce ar disparea o data cu propria-i satisfacere. "Obiectul" dorintei nu este "persoana iubita", ci propria desfasurare în al carei ocol este preluat si asa ceva ca o "persoana". Nu am subliniat îndeajuns ceea ce tinteam mentionând faptul ca "persoana" este "supusa" stranietatii iubirii: nu este vorba de acea supunere din "pasiune", pentru ca în cazul acesta pasiunea este ceva cât se poate de cunoscut si de la sine înteles (chiar daca doar în "forul interior" si "trairea" fiecaruia). Ci supunerea aceasta, dincolo de a imbeciliza persoana "rationala", depersonalizând-o, o scoate din ea însasi si o face cunoscuta în iubire doar ca atare, scoasa din ea însasi. Iubirea nu este o "relatie" între doua persoane, ci tocmai aceasta relatie si ceva ca "persoanele" presupun mai întâi iubirea. Putem vorbi aici de "depersonalizare" nu în masura în care iubirea rupe rationalitatea persoanei ca pasiune, ci ca eliminare a relevantei "persoanei" din problema iubirii.

Dorul dorintei este asadar ceea ce face cu putinta dorul "meu", si nu invers. Dar atunci, daca acest dor ramâne mereu de dorit, ramâne mereu cu putinta si îndoiala cu privire la iubire (care este totodata îndoiala iubirii). Îndoiala celui ce iubeste prima iubire, despre care vorbeam mai sus, nu apare din "inexperienta" sa, din faptul ca aceasta fiind prima lui iubire el nu poseda nici un "termen de comparatie". Ea rasare tocmai din esenta iubirii ca lipsa. Aceasta este originea tuturor acelor incertitudini, lamentari, gelozii etc. ale îndragostitului cu privire la lipsa oricarei "dovezi" absolute. Posibilitatea geloziei, de pilda, este derivata - crestineste - din caracterul de libertate absoluta a "persoanei", care face ca iubita sau iubitul sa nu fie un "simplu obiect", mereu la dispozitia noastra . Departe de a spune ceva concret cu privire la gelozie, aceasta posibilitate nu face altceva decât sa atraga dupa sine întreg cortegiul de reprezentari teologice ale liberului arbitru, iubirii eterne, creatiei "dupa chipul si asemanarea" etc. Când de fapt, ceea ce e esential în gelozie este caracterul ei sufocant cu fixatia pe care o face asupra persoanei însasi, congestionând într-un mod tiranic ceea ce este liber în iubire (ca lipsa a iubirii). Ne putem întreba daca nu cumva tocmai din cauza asta (a atasamentului de "persoana"), gelozia este un sentiment crestinesc prin excelenta. La fel se întâmpla cu celelalte moduri "negative" ale iubirii - înselaciunea, tradarea, seducerea si abandonarea: valorizarea lor negativa înlatura din fata privirii ceea ce este propriu iubirii, anume tocmai posibilitatea ca numai ea, mai întâi, sa permita astfel de deturnari de la manifestarea ei initiala, "inocenta" etc.

Dar "ce" este lipsa însasi, dincolo de stranietatea ei articulata în îndoiala si dor? Am vorbit despre ea pâna acum doar negativ; si cu toate ca era o negare a negatiei - negarea lipsei ca fiind simpla absenta a ceva -, ea are acum nevoie de o determinare pozitiva.

Meditatia a patra

În care este aprofundata aceasta lipsa

"Ce" este iubirea si aceasta lipsa esentiala a ei? "Ce" este, mai mult decât "lipsa", iubirea? Pâna acum am fost nevoiti sa vorbim doar "negativ" despre iubire, tocmai pentru a nu o acoperi si pentru a înlatura acoperirea ei ca "bine", "lucru de valoare" etc. De aici si optiunea pentru "lipsa" iubirii ca esenta a ei: iubirea trebuia sa nu apara ca ceva "preaplin", ca vreo împlinire ("divina" sau de alt fel), si nici -pe de alta parte- ca simpla absenta, caci tocmai ca ea trebuie sa nu mai fie înteleasa ca "relatie între persoane libere", din care s-ar putea sa existe -sau ar exista în mod necesar, dar sporadic- asa ceva ca "absenta" din relatie a vreuneia dintre persoane. Cum ne putem acum strecura prin aceasta aparenta contradictie, a lipsei absentei si a lipsei prezentei? Numai urmarind constant ceea ce "iubirea" lasa sa se întrevada si care s-a aratat deja în cele de mai sus, chiar daca doar schitat si "dogmatic".

"Ceea ce" îi lipseste iubirii, dupa cum am aratat deja , este întelegerea. Desigur, mai înainte vorbeam de "necugetarea" proprie primei iubiri; dar chiar si atunci, nu o scoteam pe aceasta din "lipsa de experienta" fata de ceea ce ar fi iubirea. Daca aceasta necugetare si mirare din prima iubire sunt întelese doar ca lipsa a experientei, lucrurile nu pot decat sa oculteze, ulterior, acea stranietate incipienta a iubirii: iubitul începe sa aiba experienta iubirii, sa se arunce cu mai mult curaj în "aventuri amoroase", sa fie capabil de seductii etc. Va ramâne, desigur, în toate acestea ceva ca o zona de "mister" pe care el o va vâna si în care se va avânta întotdeauna, dar cu siguranta celui care se arunca din avion cu parasuta: chiar daca va resimti nesiguranta golului, totul este uitat în momentul în care parasuta se deschide. si asigurarea nesigurantei prin acest procedeu va fi cea care îi va pune la îndemâna misterul, pâna într-acolo încât îl va resimti ca fiind atât de asigurat, încât sa-si permita chiar asa ceva ca si casatoria - pericolul suprem al asigurarii.

Or, întelegerea iubirii nu este nici una dintre cele ale "experientei" într-ale dragostei, si nici vreo derivare a acestora (de vreme ce acestea sunt, deja, iubire în deriva). Ceea ce este incipient în prima iubire nu este noutatea fata de absenta din experienta de pâna atunci a iubirii celui ce iubeste, caci din mirarea sa în fata primei iubiri face parte la fel de originar ca acest început o anumita "recunoastere" a iubirii. Mirarea nu se desfasoara direct în fata noutatii, ci a noutatii însotita de recunoastere. Cum am putea altfel sa cunoastem, macar noutatea ca atare? Dar descriind astfel mirarea, ca "îmbinare" a "noului" însotit de recunoasterea ce prespune o anume repetare, nu ne aflam cu nimic în întelegerea mirarii incipiente. Fata de ceeea ce ne propunem aici sa întelegem originar, introducerea repetitiei ce da recunoasterea este de acelasi rang cu introducerea ipotezei "vietilor anterioare" sau a "destinului" pentru a "explica" recunoasterea celor ce se iubesc.

Am putea spune: în prima iubire, cei doi iubiti se recunosc ca ceva cu totul nou. Într-o astfel de exprimare, cei ce se iubesc si-ar putea recunoaste situatia. Dar întelegerea originara a iubirii trebuie sa treaca de simpla recunoastere (fie ea si metafizica). De aceea mai spuneam ca în mirarea îndragostitului se recunosc simultan îndoiala si certitudinea, si mai mult decât atât. Daca nu ar fi asa, îndoiala ar fi înlaturata de certitudine; ce este acel "umblet mirat", în care se manifesta - si care pare sa faca posibile - atât îndoiala cât si certitudinea? Prin deschiderea pe care o ofera, am putea banui ca este ceva mai apropiat îndoielii decât certitudinii.

Ne întoarcem si ne rasucim în toate felurile. Aceasta pentru ca pare ca nu vrem sa ajungem la vreo "certitudine" asupra mirarii. Dar certitudine, mirare, îndoiala - ce spun toate acestea despre iubire? si ce poate însemna acel "mai mult" al îndoielii si certitudinii din mirare, decât ca problema nu trebuie pusa astfel? Am spus ca mirarea (incipienta) este începutul întelegerii iubirii. Aceasta este întelegerea iubirii, nu "a iubitului". Daca ar fi ceva din aceasta întelegere care sa fie "al iubitului", nu ar fi decât începutul. De aici trebuie sa începem: saltul de la prima iubire la iubirea prima. Acest salt nu se poate face de altundeva decât din prima iubire, si nu altfel decât "parasind-o". Dar nu "parasire" ca "tradare", "înselaciune", "ignorare-în-vederea-vindecarii" etc; ci "parasire" ca ceea ce este posibil prin lipsa - prima, esentiala - a iubirii: întelegerea. Prima iubire parasita prin salt se arata astfel ca ceea ce era originar în ea: iubirea prima, care facea posibile mirarea si îndoiala, ca si "speculatia" de la începutul acestor meditatii cum ca prima iubire ar fi "în sine si pentru sine al iubirii"; iar începutul "primei iubiri" care era astfel doar "fata de iubit" arata aici si el ca iubirea nu ar fi ceva "pe lânga" iubit, care i-ar da acestuia iluzia ca "abia acum a început".

Întelegerea iubirii descrisa aici nu este alta decât filosofia. Daca aceasta suna neobisnuit, nu poate fi astfel decât datorita neîntelegerii filosofiei în fata iubirii. Credem ca este evident, macar din "stilul" pe care l-am desfasurat pâna acum, ca nu mai poate fi vorba de a opune în vreun fel iubirea - gîndirii sau invers. Dar în ce "raporturi" mai stau atunci gândirea, întelegerea (respectiv "lipsa" ca esenta a iubirii) si iubirea prima, înteleasa originar? Dar înainte de a putea raspunde unei asfel de întrebari, e vizibil faptul ca nu dispunem înca aici de întelegerea întelegerii; aceasta ar fi ceea ce s-a numit "reflexivitatea" filosofiei. Dar a spune ca "filosofia e capabila sa se aplece asupra ei însesi" nu este cu mult mai graitor asupra filosofiei. Ar fi atunci filosofia ceva "mobil" sau "flexibil"? Sau ce ar fi ea "înainte" de a "se apleca" asupra siesi? - de vreme ce "aplecatorul" are nevoie de un "aplecat". Se apleaca ea perpetuu asupra propriei aplecari?

Întelegerea întelegerii pe care o încercam aici nu este ceva de genul unei astfel de "reflexivitati". Tocmai pentru ca nu putem avea asa ceva ca "raporturi" între "iubire" pe de o parte, si "întelegere" pe de alta, nu cautam "întelegerea în sine" - fie ea si reflexiva. Însa o astfel de "reflexivitate" arata pe de alta parte modul narcisic în care e înteleasa curent "întelegerea". La rândul lui, acest narcisism a fost dedus adesea din "principiul" identitatii. O astfel de petitio ad principii este însa la fel de negraitoare ca si cele despre care am vorbit mai înainte, daca nu cumva mai mult: narcisismul "de sine" a ceea ce e înteles ca "principiu" împietreste întelegerea într-o masura mai mare decât simpla "reflexivitate". Sensul "circular" al ultimei e înlocuit cu cel "linear" al deductiei cu o limita în principiu si cealalta în plictiseala infinitului.

Fara sa mai discutam astfel de explicatii negraitoare, nu ne ramâne altceva de facut decât sa ne întoarcem la iubirea întelegerii, philosophia. Abia de aici ar putea reiesi ceva precum "întelegerea întelegerii", si în acelasi timp întelegerea iubirii. S-ar spne ca ne folosim aici abuziv de asa ceva ca "bivalenta genitivului" . Dar ceea ce e uimitor în ceea ce am spus ca nu pernite explicarea prin "raporturi", în filo-sofie, este tocmai indistinctia generarii raporturilor genitivului: iubirea nu poate fi înteleasa ca "determinat" (în "întelegerea iubirii") fara sa cadem în ceea ce nu mai este filosofic, teologia, în care iubirea nu mai e decât "ceva divin". Pe de alta parte, daca iubirea este "determinant", nu este deloc limpede ce ar putea fi întelegerea astfel încât sa poata fi "determinata" de iubire; "nelimpezime" care tine tocmai de întelegere (care este aici "determinatul") si impotenta ei în fata iubirii .

Un indiciu asupra a ceea ce ar fi originar întelegerea despre care e vorba aici l-ar putea da însasi "sophia", mai bine zis traducerea ei cu "întelepciune", care ar fi diferita de simpla "întelegere", printr-o anumita "experienta". Nu este vorba însa de un empirism de vreun fel anume (oricât de elevat), sau mai precis de acea "experienta de viata" pe care se presupune în genere ca o au batrânii, de acea privire-întelegatoare pe care o arunca în urma înainte de a cadea în groapa din fata lor. Experienta de viata, tocmai pentru ca nu mai priveste decât în urma , nu poate fi echivalata cu sophia. Ceea ce este propriu acesteia - ca întelepciune - este timpul, dar nu ca ceea ce a ramas în urma, ci ca timp al iubirii. Ce poate însemna aceasta? Nu mai ramâne loc aici pentru ceea ce ar mai fi de spus, tocmai pentru ca lipseste asa ceva precum timpul. Dar recunoastem în temporalitatea iubirii ceea ce mai înainte ne-a permis sa respingem "eternizarea" iubirii în casatorie sau aiurea, si întelegerea ei dincolo de "valorile" "temporale" sau "eterne". Nu vom mai tematiza deci ceva precum "timpul". Scopul meditatiilor au fost doar întelegerea primei iubiri si a ceea ce este incipient în aceasta, iubirea prima care "apare" prin salt. O data cu aceste "începuturi" si dincolo de ele se desfasoara, larga, filosofia, mereu în primejdia parasirii complete a iubirii.





Datorita acestei extazieri a "iesirii din fire", spun "a cunoaste-iubind", si nu pur si simplu "a cunoaste".

S. Kierkegaard -"Frica si cutremur". [pp.90-107: "cavalerii infinitului";106-112: "cavalerii credintei", si relatia cu primii (110)]

Ceea ce se statueaza de obicei prin formalul: "sa ramânem prieteni". Ca si cum prietenia ar fi altceva decât iubirea si, cazând din prima, am putea ramâne agatati totusi în a doua. Ce ar fi atunci "prietenia"? O iubire mai diluata si mai putin constrângatoare? si cum ar putea "ramâne" prieteni în felul acesta diluat doi oameni care nu s-au cunoscut decât iubind? Situatie ingrata: cazuti din iubire, ei nu mai sunt aceiasi, dar nici nu pot sa se întâlneasca din nou ca doi necunoscuti; cel mai grav: chiar si doi necunoscuti si-ar fi mai apropiati unul altuia decât îsi sunt ei acum (v. nota urm.). Cine "creeaza" situatia asta? Nici unul din ei, nici "mediul", nici conjuncturile, cât iubirea însasi.

De unde aceasta departare absoluta? Din faptul epuizarii "primei iubiri", pentru ca "nu mai poate fi una la fel"? Dar aceeasi departare poate surveni dupa orice iubire. Tocmai prin lipsa iubirii, care este totodata lipsa iubirii. Daca întelegem faptul ca iubirea a fost cea care a deschis în mod originar toate situatiile de cunoastere, de tandrete, de voluptate, etc. e imposibil sa nu întelegem ca tot ea e cea care le obtureaza (infra, p.6).

Aristotel, Etica nicomahica (I, VI.6): "Dar cu siguranta faptul ca binele este etern nu va spori cu nimic esenta sa, la fel cum albeata unui obiect nu va fi sporita daca acest obiect dureaza mai mult decât altul, care nu este alb decât o zi".

Dar cine ar mai sta sa discute iubirea "profana", de vreme ce ea oricum nu este "adevarata"? Nimeni, si nu pentru ca ar fi neineresant, ci pentru ca ar fi imposibil, de vreme ce "adevarul" e de asemenea monopolul "sacrului". Mai mult, ce altceva ar fi mai de "îndragit" decât tocmai monopolul iubirii, asadar nu întrucât este monopol, ci întrucât este al iubirii. Va fi fiind, aceasta, "sclavie sacra", dar tot sclavie este... De aceea, chiar si cei care se preocupa de "iubirea profana" - în ciuda imposibilitatii demersului - nu fac altceva decât sa fie tot un fel de sclavi (ai sclavilor).

De asemenea, am omis sa mai discutam despre felul în care se leaga întelegerea comuna de cea crestina în privinta iubirii. Nu ar mai fi totusi nevoie de explicitarea acestei legaturi, de vreme ce "monopolul" crestin este si cel al "comunitatii" întelegerii. Chiar daca cea din urma ar renunta la caracterele provenientei divine si al "eternitatii" iubirii, ramâne întotdeauna faptul ca "iubirea îi iubeste pe toti", ca ea ar fi deci un bun (valoare) de dorit în mod universal.

Pentru ca vorbim de la început de "raportare la alte valori", s-ar parea ca "relativismul" se afla incipient în orice teorie a valorilor. Dar cum altfel ar mai avea valorile valoare, daca nu ar fi raportate la alte valori?

vezi p.2 si notele 3,4.

Pe de alta parte, faptul ca ceea ce e cunoscut ca persoana nu poate decât sa se supuna stranietatii iubirii face de asemenea manifesta "legitimitatea" casatoriei în fata iubirii: nu prin faptul ca aceasta ar face eterna relatia celor doua "persoane", ci prin ascunderea lipsei iubirii în casatorie.

Lipsa, îndoiala, dorinta, toate sunt aici în orizontul iubirii.

Vezi p.9.

Intimitatea confundata cu ceea ce e "numai interior" - ca traire reciproca - constituie caracterul "privat" al "relatiei" de dragoste. De ce este "privata" (scuzati consonantele) iubirea aici? Dupa cum vom vedea, mai mult decât de ceea ce ar fi "public", este privata de ea însasi.

Fie si doar de un crestinism ateu. Nietzsche, "Omenesc, prea omenesc", par. 131: "Oricât am crede ca ne-am dezobisnuit de religie, lucrul acesta nu s-a întâmplat totusi în asa masura încât sa nu ne mai bucuram de întâlnirea cu sentimente si trairi religioase lipsite de continut notional, bunaoara în muzica... Se observa aici cum ateii mai putin circumspecti se formalizeaza, de fapt, numai de dogme, dar cunosc foarte bine farmecul sentimentului religios; îi doare sa renunte la ultimul de dragul celui dintâi".

"Daca-l iubesti, lasa-l liber..."

Vezi pp. 6 si urm.

Ca iubire prima.

Am vorbit pâna acum doar de "iubirea întelegerii".

Nietzsche - Dincolo de bine si de rau: "Presupunând ca adevarul ar fi o femeie, nu-i oare întemeiata banuiala ca toti filosofii, în masura în care au fost dogmatici, s-au priceput prea putin la femei (sich schlecht auf Weiber verstanden)?"

si în acest fel, "dosit", si-ar întelege si "groapa".










Document Info


Accesari: 2923
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )