Problema atestarii unei posibilitati existentiele autentice

Problema atestarii unei posibilitati existentiele autentice

Ceea ce cautam este o putinta autentica de a fi a Dasein-ului care sa fie atestata în posibilitatea sa existentiela de catre Dasein-ul însusi. Numai ca aceasta atestare 10210x2322k trebuie mai întîi sa poata fi ea însasi gasita. Daca prin aceasta atestare 10210x2322k Dasein-ul urmeaza sa "se dea spre întelegere" lui însusi în posibila sa existenta autentica, atunci ea îsi va avea radacinile în fiinta Dasein-ului. De aceea, daca vrem sa punem în lumina din punct de vedere fenomenologic o astfel de atestare, atunci va trebui sa demonstram ca ea îsi are originea în constitutia de fiinta a Dasein-ului.

Atestarea trebuie sa ofere spre întelegere o putinta autentica de a fi sine. Prin cuvîntul "sine" am raspuns mai devreme la întrebarea privitoare la "cine"-le Dasein-ului.1 Sineitatea Dasein-ului a fost determinata formal ca un mod de a exista si nu ca o fiintare-simplu-prezenta. Cel mai adesea, acest "cine" al Dasein-ului nu sînt eu însumi, ci sinele-impersonal. Faptul-de-a-fi-sine autentic se determina ca o modificare existentiela a impersonalului "se"; iar aceasta modificare trebuie definita existential. Ce anume implica aceasta modificare si care sînt conditiile ontologice ale posibilitatii ei?

[268] O data cu pierderea Dasein-ului în impersonalul "se", s-a decis deja în privinta putintei sale factice si nemijlocite de a fi, ceea ce înseamna în privinta sarcinilor, regulilor, standardelor, urgentelor si a cuprinderii pe care o are faptul-de-a-fi-în-lume, caracterizat prin preocupare si prin grija-pentru-celalalt. Din capul locului, impersonalul "se" dispenseaza în chip tacit Dasein-ul de surpriderea acestor posibilitati de fiinta. Mai mult, impersonalul "se" ascunde felul în care, în chip tacit, el îl elibereaza pe Dasein de povara alegerii explicite a acestor posibilitati. Nu e limpede cine, la drept vorbind, alege. Confiscat de catre Nimeni, lipsit de putinta de a alege, Dasein-ul esueaza în neautenticitate; din aceasta confiscare el nu poate iesi decît recuperîndu-se pe sine din pierderea sa în impersonalul "se". Totusi, aceasta recuperare trebuie sa aiba acel fel de a fi pe care Dasein-ul l-a omis atunci cînd s-a pierdut în neautenticitate. Recuperarea de sine din impersonalul "se", altfel spus modificarea existentiela a sinelui-impersonal si transformarea lui într-un fapt-de-a-fi-sine autentic trebuie sa se realizeze ca redobîndire a unei alegeri care i-a fost sustrasa. Însa redobîndirea alegerii înseamna tocmai facerea acestei alegeri, înseamna a te decide pentru o putinta-de-a-fi pornind de la sinele propriu. Facînd alegerea, Dasein-ul face posibila, acum pentru prima oara, putinta sa autentica de a fi.

Însa deoarece Dasein-ul este pierdut în impersonalul "se", el trebuie mai întîi sa se gaseasca. Pentru a se gasi în genere pe sine, el trebuie sa fie "aratat" lui însusi în autenticitatea sa posibila. Dasein-ul are nevoie de o atestare a unei putinte-de-a-fi-sine, în posibilitatea sa el fiind de fiecare data deja aceasta putinta.

În interpretarea care urmeaza vom sustine ca aceasta putinta este atestata prin ceea ce, în explicitarea de sine cotidiana a Dasein-ului, este cunoscut ca voce a constiintei.3 Ca "faptul" constiintei (Gewissen) a fost disputat, ca functia sa de instanta pentru existenta Dasein-ului a fost apreciata în chip diferit si ca ceea ce constiinta "spune" a fost explicitat în felurite chipuri - toate acestea n-ar trebui sa ne împinga la abandonarea acestui fenomen decît daca "caracterul îndoielnic" al acestui fapt - sau al explicitarii sale - nu ar dovedi ca avem de-a face aici cu un fenomen originar al Dasein-ului. Analiza care urmeaza îsi ia constiinta ca tema, plasînd-o în detinerea-prealabila a unei cercetari pur existentiale, calauzita de o intentie fundamental-ontologica.

Trebuie ca mai întîi sa coborîm pîna la fundamentele si structurile existentiale ale constiintei si trebuie sa o facem vizibila ca fenomen [269] al Dasein-ului, pastrînd totodata constitutia de fiinta a acestei fiintari, obtinuta pîna acum. Abordata în felul acesta, analiza ontologica a constiintei este anterioara oricarei descrieri psihologice si oricarei clasificari a trairilor constiintei si totodata ea cade în afara unei "explicatii" biologice, care are ca rezultat disolutia acestui fenomen. Dar ea este la fel de departe de o interpretare teologica a constiintei sau de o utilizare a acestui fenomen ca dovada pentru existenta lui Dumnezeu sau pentru o constiinta "nemijlocita" despre Dumnezeu.

Totusi, chiar si în cazul în care cercetarea constiintei este astfel restrînsa, noi nu trebuie nici sa supraestimam ceea ce aduce ea, nici sa o supunem unor pretentii absurde, diminuîndu-i astfel valoarea. Ca fenomen al Dasein-ului, constiinta nu este un fapt care pur si simplu survine si care este cînd si cînd prezent. Ea "este" numai în felul de a fi al Dasein-ului si, ca fapt, ea se face cunoscuta numai o data cu existenta factica si în cuprinsul ei. Cerinta de a aduce o "dovada inductiv-empirica" pentru "factualitatea" constiintei si pentru legitimitatea "vocii" sale are la baza o pervertire ontologica a fenomenului. Numai ca aceasta pervertire este împartasita de orice critica a constiintei care considera, cu un aer de superioritate, ca aceasta survine doar cînd si cînd si ca ea nu e nicidecum un "fapt universal constatat si constatabil". Prins între astfel de dovezi si contra-dovezi, faptul constiintei nu se poate înfatisa nicicum. Aceasta nu este o carenta a sa, ci semnul, doar, al faptului ca, ontologic vorbind, el este diferit de fiintarea-simplu-prezenta din lumea ambianta.

Constiinta da "ceva" de înteles, adica ea deschide. Din aceasta caracterizare formala reiese ca e nevoie sa reintegram fenomenul constiintei în starea de deschidere a Dasein-ului. Aceasta constitutie fundamentala a fiintarii care sîntem noi însine este constituita prin situare afectiva, întelegere, cadere si discurs. Analizata în chip mai patrunzator, constiinta se va dezvalui drept chemare. Chemarea este un mod al discursului. Chemarea constiintei are caracterul de interpelare a Dasein-ului catre putinta cea mai proprie de a fi sine si aceasta în modul convocarii catre faptul-de-a-fi-vinovat cel mai propriu.

Aceasta interpretare existentiala se situeaza în chip necesar departe de nivelul de întelegere ontic si cotidian, chiar daca ea degajeaza fundamentele ontologice a ceea ce explicitarea obisnuita a constiintei, în anumite limite, a înteles dintotdeauna si, ca "teorie" a constiintei, a conceptualizat. Iata de ce interpretarea existentiala are nevoie sa fie confirmata printr-o critica a felului în care constiinta este explicitata în mod obisnuit. Fenomenul o data degajat, se poate stabili în ce masura el atesta o putinta autentica de a fi a Dasein-ului. [270] Chemarii constiintei îi corespunde o ascultare posibila. Întelegerea interpelarii se dezvaluie ca vointa de a avea constiinta. Însa în acest fenomen rezida tocmai ceea ce cautam, adica alegerea existentiela pe care o presupune faptul-de-a-fi-sine, pe acesta numindu-l, potrivit structurii sale existentiale, stare de hotarîre. Am obtinut în felul acesta împartirea analizelor din acest capitol: fundamentele existential-ontologice ale constiintei (§ 55); caracterul de chemare al constiintei (§ 56); constiinta în calitatea ei de chemare a grijii (§ 57); întelegerea interpelarii si vina (§ 58); interpretarea existentiala a constiintei si explicitarea obisnuita a constiintei (§ 59); structura existentiala a putintei autentice de a fi, atestata în constiinta (§ 60).