Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































Problema premergatoare unei cercetari a fenomenului ironiei pornind de la scrierile lui Kierkegaard

Filozofie




Problema premergatoare unei cercetari a fenomenului ironiei pornind de la scrierile lui Kierkegaard




Īnainte de toate - īnsa fara ca aceasta sa fie īnca problema pe care o anuntam īn titlu - se pune īntrebarea privind necesitatea de a porni, īn cercetarea ironiei, de la "scrierile lui Kierkegaard". si mai mult decāt īntrebarea daca nu alte referinte ar fi mai relevante (ca de pilda cele ale lui Schlegel si ale scolii romantice, sau cele care apar la Platon), se pune problema īn ce masura ironia ne e data deja, īntr-un īnteles sau altul, īntr-o īntelegere curenta ce ar putea constitui un punct de plecare a cercetarii sale. Desigur ca o astfel de īntelegere exista si e disponibila si īn lipsa referintelor savante la originea si ranforsarile socratice ale termenului de "ironie". Se vorbeste astfel despre ironie nu doar ca atitudine subiectiva, ci si ca ironie a situatiei, ironie a sortii, etc., sensuri mai largi decāt cel aflat īntr-o "constanta referire la Socrate".

1. Īntelegerea curenta a ironiei

Nu punem asadar la īndoiala ca o astfel de īntelegere curenta a ironiei exista, ci doar putinta ei de a ne oferi un loc de acces al perspectivei privirii asupra fenomenului. Cu alte cuvinte, disponibilitatea īntelegerii curente asupra a ceea ce ea da seama, nu ar fi totuna cu disponibilitatea posibilitatii de īntelegere a fenomenului īnsusi. O īncercare obisnuita de definire a ironiei ne poate spune de pilda ca ea este simularea ignorantei acolo ironistul stie "de fapt" despre ce e vorba, pentru a-si provoca interlocutorul īn discutia unei probleme. "Situatia ironica" si "ironia sortii" completeaza aceasta īntelegere a ironiei cu caracterul unei neconcordante situationale specifice ei.

O astfel de īntelegere a ironiei e analizabila īn urmatoarele aspecte: 1. acel ceva pe care ironia īl disimuleaza, ascunzāndu-l (cunoasterea a ceea ce ironistul "stie, de fapt"); 2. felul īn care e realizata disimularea (prin simularea ignorantei); 3. acel ceva īn vederea caruia se realizeaza ironia (pentru a provoca discutia). Cele trei articulari nu sunt nicidecum neproblematice si este de vazut daca ele dau seama despre fenomenul ironiei, si mai mult - daca ofera o posib 747f51h ilitate de acces īntelegerii fenomenului.

Mai īntāi, disimularea nu ascunde doar acel ceva pe care ironistul īl "stie, de fapt", ci pentru a fi disimulare propriu-zisa are nevoie ca ea īnsasi sa treaca neobservata. Cum anume survine aceasta disimulare a disimularii? Este suficient ca ironistul sa fie un bun actor īn a imita ignoranta? Apoi, ce anume "stie, de fapt" ironistul astfel īncāt sa aiba nevoie de o atare stratagema pentru a afla ceva - īn privinta aceluiasi lucru pe care el īl stie deja - din gura altuia? si de ce se presupune ca o astfel de disimulare ar ajuta mersului ulterior al discutiei, de vreme ce ironistul īl lasa pe interlocutor sa vorbeasca orbeste īn privinta celui cu care discuta? si a-si provoca interlocutorul īn felul acesta nu cumva īnseamna tocmai a-ti bloca accesul la ceea ce el ar raspunde īn mod firesc, fara sa fie "scos din sine īnsusi" prin deruta ironizanta?

Desigur, se poate raspunde fiecareia dintre īntrebarile de mai sus īn parte, dar ne putem īndoi ca puse laolalta, raspunsurile acestea ar constitui īntelegerea coerenta a fenomenului ironiei printr-o dezvaluire sistematica. Mai mult, īntelegerea curenta a ironiei - asa cum o schitam aici - e ea īnsasi, īn intentia ei de explicitare, prada ironiei: pentru ea "se stie", īn mod obisnuit, ce este ironia. Dar ea stie ce e ironia tot asa cum ea stie ca ironistul "stie, de fapt" acel ceva pe care el īl disimuleaza prin ignoranta. Dar daca stratagema ironistului este urmatoarea: el, īntr-adevar, nu stie, dar disimuleaza aceasta prin simularea ironiei ? De vreme ce e atāt de cunoscuta si la īndemāna, se poate uza si astfel de ironie. Am vazut de altfel ca disimularea nu ascunde doar acel ceva pe care ironistul l-ar sti de fapt, ci trebuie sa ramāna ea īnsasi ascunsa: acest "a sti de fapt" nu se ascunde pur si simplu "īn spatele" ascunderii, ca si cum el ar fi īn mod cert identic cu ceea ce este el daca ascunderea e īnlaturata. Prin urmare nu se poate presupune nici ca ironistul "stie de fapt", nici ca el nu stie. Īntelegerea curenta nu poate patrunde aporia aceasta īntr-o lume īn care, īn mod obisnuit, fiecare s-ar putea purta ironic cu oricine altcineva si totodata oricine ar putea recunoaste ironia oricui altcuiva.

Toate aceste probleme ale īntelegerii curente a ironiei ne lamuresc īnsa īn privinta unui aspect fundamental al fenomenului ironiei; ea apare īn prima in-stanta ca disimulare: 1. a ceea ce stie - sau nu stie - ironistul, apoi 2. ca disimulare a disimularii (care trebuie sa treaca neobservata), si 3. disimulare a fenomenului ironiei īn īntelegerea curenta care crede ca poate surprinde fenomenalitatea ironiei. Primul mod al disimularii e cel care da masura insuficientei īntelegerii curente a ironiei, iar ultimele doua ne indica faptul ca, chiar si luīnd numai ca loc de plecare ceea ce īntelegerea curenta a ironiei a īnteles totusi din ea, calea de acces catre fenomen e blocata aici. Nu este vorba de vreun paradox sau de vreun regres la infinit al dialecticii aparitie-disimulare (ascundere) prin care ironistul s-ar putea retrage indeterminat - ca sofistul vānat īn dialogul omonim al lui Platon - din fata aflarii a ceea ce el stie sau nu stie "de fapt". Ironia nu are nevoie de o asemenea retragere īn indeterminare, deoarece ceea ce ea a subminat deja din capul locului este tocmai acest "de fapt". Īnsa nu detinem īnca acoperirea fenomenala pentru o astfel de afirmatie; ea ramāne de explicitat.

E remarcabil aici ca facticitatea ironiei e modulata altfel decāt cea a echivalentelor ei din īntelegerea curenta: persiflare, sarcasm, satira etc. Desigur, putem numi "ironie" o replica sarcastica pe care o gasim īn mod obisnuit; dar daca ironia are sa fie ca fenomen, ea nu este vreunul din echivalentele acestea curente ale ei. Facticitatea ei e subminata īn ambiguitatea initiala a presupunerii ca ironistul stie sau nu stie "de fapt", si tot astfel (adica factic) este ambiguu īn prima instanta si cel mai adesea daca o replica este ironica sau doar sarcastica. Īnsa facticitatea ironiei se mentine ca atare daca ironia este proprie existentei ironice care deschide posibilitatea acelui "din capul locului" prin care ea a subminat de-fiecare-data-deja ceea ce e īnteles īn prima instanta si cel mai adesea .

2. Existenta ironica si Kierkegaard

Cu aceasta iese īn evidenta si felul īn care se poate raspunde celeilalte īntrebari pe care o puneam la īnceput: de unde relevanta scrierilor lui Kierkegaard pentru o hermeneutica a ironiei? Īn interpretarile lui Kierkegaard asupra ironiei dispunem de o īntelegere a ei desfasurata īn orizontul existentei ironice. Cu tot ce ramāne de explicitat īntr-un astfel de raspuns la fel de brut ca īntrebarea careia i se da, tocmai aceasta din urma are nevoie de explicitare. Pentru ca acel ceva īn privinta caruia ea īntreaba - o anume origine de relevanta - nu survine īntr-o lipsa neutra pe fondul careia sa se ridice de una singura importanta tratarii ironiei īn "scrierile kierkagaardiene". Ea cauta aceasta relevanta īn domeniul unor explicitari de referinta ale ironiei ("scrierile" lui Kierkegaard, marturiile despre Socrate ale lui Platon sau Xenofon, consideratiile scolii romantice etc.). Prin urmare, īntrebarea initiala poate fi adāncita astfel: care ar fi constitutia unui astfel de domeniu de referinte privind ironia? Simpla "referire" la ironie cu care ne putem īntālni īn cercetarea noastra nu e suficienta pentru a da seama de asa ceva ca o constitutie (mai exact: un mod unitar de constituire care ar avea a fi dezvaluit sistematic) a unui astfel de "domeniu de referinte": am vazut de altfel ca īntelegerea curenta īsi sustrage posibilitatea īntelegerii fenomenologice a ironiei tocmai īn momentul vizarii fenomenului, ceea ce se īntāmpla īn prima instanta si cu simpla "referinta" la ironie.

Abia o astfel de analiza a constitutivitatii domeniului mentionat ar putea articula complet problema originii de relevanta a tratarii kierkegaardiene a ironiei. Nu este īnsa locul ei aici, si ne marginim la relevarea caracterului existential al īntelegerii ironiei la Kierkegaard. Aceasta este suficienta pentru scoaterea īn evidenta a problemei facticitatii ironiei asa cum am schitat-o mai sus, si pentru a dobāndi un loc initial de acces asupra fenomenului pentru o hermeneutica a sa[3]. Īn continuare luam ca repere urmatoarele trei articulari ale punerii īn discutie a ironiei: a. tematizarea ei din Conceptul de ironie, cu permanenta referire la Socrate; b. ironia ca confinium al stadiilor estetic si etic; c. pseudonimitatea scrierilor "needificatoare" ale lui Kierkegaard.

a. Conceptul de ironie este singura scriere īn care ironia este explicit tematizata īn vederea unei cercetari. Referirile ulterioare la ironie, īn opera pseudonimica, iau ironia fie cu un anume "de la sine īnteles" - care ar fi deja constituit īn cercetarea lucrarii de magisterium - fie se raporteaza ironic tocmai la aceasta prima cercetare, fie deriva ironia pornind de la alte tematizari (cum este cazul stadialitatii vietii)[4].



Ori ceea ce este remarcabil īn aceasta cercetare este tocmai caracterul "fenomenologic" de tematizare a ironiei. La prima vedere, acest caracter nu ar fi altul decāt cel propriu "fenomenologiei spiritului" hegeliene, ca desfasurare a modalitatilor de manifestare ale acestuia īn istorie. O astfel de presupunere nu ar face īnsa decāt sa ne īnchida perspectiva asupra fenomenului ironiei asa cum e el dezvaluit si explicitat de Kierkegaard. Un indiciu marginal, dar poate de o importanta deosebita pentru comentatorul care ar īncerca o lectura hegeliana a Conceptului de ironie, este ca ironia nu este tratata istoric[5]. Īnsa ceea ce īncercam sa scoatem aici īn evidenta este ca cercetarea ironiei e fenomenologica īn sensul propriu al termenului: īntelegerea care tematizeaza ironia este totodata īntelegerea proprie ironiei. Precizarile metodice explicite ale desfasurarii cercetarii ramān mute - īn ciuda explicitudinii lor - īntr-o lectura care nu se situeaza deja din capul locului laolalta cu fundamentul hermeneutic al īntelegerii cercetatoare: acela ca īntelegerea ironiei este tocmai īntelegerea proprie ironiei. Ceea ce devine vizibil de pilda īn felul īn care, īn analiza problemei ironiei īn Apararea lui Socrate, Kierkegaard lasa cuvāntul printr-un citat amplu , unui reputat filolog contemporan, Friedrich Ast, care acumuleaza īn discursul sau critic privind dialogul aspectele ambigue ale lui, pentru a pune la īndoiala astfel autenticitatea sa platonica; ceea ce face Kierkegaard cu acest citat este sa īl submineze prin īnsemnarile de subsol care repun ironia socratica tocmai īn dreptul acestei ambiguitati, si o lasa sa apara ca sustinānd īn īntregul sau dialogul īn cauza. Nu este vorba aici de ironizarea unui coleg cercetator doar de dragul ironiei īntr-o cercetare care si-a luat drept tema tocmai ironia, dupa cum nu este vorba nici de o simpla "ilustrare" a īntelegerii ironice. Ci situatia hermeneutica a ironiei e cea care cere si face cu putinta o astfel de raportare la īncercarile stāngace "de abordare" cu care se confrunta. Ironia nu are a se raporta la astfel de stāngacii corectāndu-le cu severitate sau indulgenta, ci tocmai ironizāndu-le: ea preia rostirea lor stāngace si o īntareste pāna cānd aceasta ajunge sa sucombe sub propria greutate .

Acelasi temei hermeneutic - al preluarii īntelegerii proprii ironiei īn īntelegerea care o pune ca tema - este cel care confera o situare ferma criticii lui Kierkegaard asupra "fenomenologiei" lui Hegel. Nu este scopul nostru sa aratam aici īn ce masura "fenomenologia" lui Kierkegaard ar fi "mai autentica" decāt cea hegeliana, sau īn ce masura e legitima o critica a fenomenologiei spiritului īn īntregul ei pornind de la tematizarea exclusiva a ironiei . Este evident ca aici deja - chiar īntr-o scriere care apartine "perioadei hegeliene" a lui Kierkegaard, cum aflam de la comentatori - se afla originea unui atac consecvent asupra hegelianismului. Īnsa ceea ce avem noi īn vedere e raportul esential īntre tematizarea ironiei si explicitarea caracterului ei existential: tocmai pentru ca ironia nu este doar un moment al istoriei spiritului, ci un modus al existentei individului , tocmai aceasta face posibila recuperarea ironiei socratice īn īntelegerea ironiei.

b. Ironia-confinium. Este discutabil daca mai poate fi regasita vreo tematizare a ironiei ca atare īn restul "scrierilor needificatoare" ale lui Kierkegard. Īn orice caz, relevanta punerii ei īn discutie īsi are originea īn altceva decāt feno-menul īnsusi, anume īn problematica "stadiilor vietii". Ironia este confinium-ul prin care individul aflat īn stadiul etic se delimiteaza de si se raporteaza la cel estetic. Felul acesta de problematizare, a unor delimitari a "stadiilor vietii", a caracterelor lor estetice, etice sau religioase, este ceva cu care nu ne īntālnim īn prima tematizare a ironiei. Prin urmare, ironia-confinium nu este de confundat - hermeneutic si fenomenal - cu ironia ca "fenomen". Mai mult decāt atāt, tocmai asa ceva ca "problematica stadiilor vietii" nu este desfasurat de Kierkegaard ca dezvaluire hermeneutica sistematica a unor orizonturi existentiale. Aceasta nu doar pentru ca Kierkegaard ar respinge īntelesul hegelian al sistematicitatii - ca punere laolalta a fenomenelor spiritului prin rationalitatea sa - ci deoarece īnsasi existentialitatea ramāne nelamurita hermeneutic.

Ceea ce ne intereseaza pe noi este caracterul existential al ironiei, mai precis: īn ce masura caracterul ei factic de a fi īnteleasa īn prima instanta si cel mai adesea, este insuficient pentru explicitarea caracterului ei de a fi de fiecare data propriu (al unui sine ironic). Este suficienta aceasta explicitare existentiala asa cum apare ea īn Concept...? Am obtinut din aceasta prima abordare doar deschiderea unei perspective a existentialitatii ironiei, īn existenta lui Socrate. Ramāne īnsa nelamurit cum anume are a se explicita temeiul hermeneutic ce a permis mai īntāi aceasta deschidere: acela ca ironia ca īntelegere este preluata īn īntelegerea ce tematizeaza ironia. Ce anume īnseamna aceasta "preluare"? Sunt echivalente aceste doua "īntelegeri", ca īntelegere (Verstehen existential)? si daca nu, cum se raporteaza ontologic una la alta ? Apoi, ce īnseamna ca existenta istorica a lui Socrate ar fi doar secundara existentei ironice ca "afirmare de sine a subiectivitatii" ("existenta individului")? Folosind terminologia hegeliana, Kierke-gaard vorbeste īn Concept... despre distrugerea substantialitatii lumii reale prin ironia lui Socrate . Dar este raportarea lui Socrate la lumea sa indiferenta īn istoricitatea sa de lume ("tocmai" cea a vechilor greci), la fel ca raportarea individului ironic īn genere la contemporaneitatea sa? Desigur, "existenta individuala" ce se raporteaza ironic la propria lume nu este cea a unui individ "oarecare", ci are ca fundament subiectivitatea proprie ce se formeaza tocmai prin ironie, dar īnseamna aceasta ca īi e indiferenta istoricitatea lumii proprii?

Daca ironistul savureaza aceasta distrugere ca libertate a sa, nu īnseamna neaparat ca ceea ce este distrus (lumea) īi este indiferent, dar aceasta devine cu atāt mai suspect ca raportare la lume, īn felul īn care e trecuta sub tacere īn distrugere. Ironistul - fie el si unul istoric, ca Socrate - nu distruge lumea printr-un coup de grāce, ci el continua sa traiasca īn ea; ceea ce permite tocmai caracterul existential al raportarii ironice la lume. Aspectul acesta al felului de-a fi al ironistului īl surprinde Aristofan īn Norii, si īl redezvaluie Kierkegaard īn interpretarea lui din Concept..., dar fara a-si pune problema din perspectiva raportului lume-istoricitate, ci din cea a raportului individ-lume. Ceea ce nu e īn mod necesar felul aristofanic (adica grec) de a vedea.

Toate aceste probleme ale caracterului existential al ironiei ne pun īn garda īn privinta īntelegerii kierkegaardiene a ironiei-confinium. Pentru lamurirea fenomenologica a acestei īntelegeri e nevoie de explicitarea īntelegerii "stadiului etic" (si nu e suficient a presupune ca acest stadiu e unul existential īn sensul propriu al termenului). La rāndul ei, "stadialitatea" īnsasi trebuie explicitata fenomenologic - adica pornind exclusiv de la ceea ce autorul rosteste īn privinta ei - pentru a putea descrie īn mod complet relevanta caracterului etic al ironiei-confinium, si devierea nefenomenologica a īntelegerii fenomenului īnsusi care este ironia.

c. Pseudonimitatea ironiei. Vreun comentator subtil al operei lui Kierkegaard ne-ar putea atrage atentia asupra faptului ca acesta prefera - la fel ca Socrate - sa fie ironic, decāt sa vorbeasca despre ironie, īn textele sale "needificatoare". Nu vom replica spunānd ca aceasta observatie poate fi subtila, dar nu si pertinenta. Ceea ce ne intereseaza pe noi īn ultima instanta nu este daca Kierkegaard a vorbit sau nu fenomenologic despre ironie, ci īntelegerea īnsusi fenomenului ironiei. Prin urmare, chiar presupunānd ca observatia de mai sus e pertinenta, ramāne īntrebarea: cum anume este ironic Kierkegaard, chiar si atunci cānd nu scrie despre ironie? Privirea fenomenologica nu are a-si pune problema unei fixari īndārjite a obiectului de la care nu se lasa abatuta, ci a gasirii acelei perspective din care "lucrul īnsusi" ne priveste.

Problema se complica din nou: asa cum am vazut ca elaborarea īntelegerii ironiei-confinium arunca retrospectiv o lumina īndoielnica asupra īntelegerii explicite a ironiei din Concept..., tot astfel caracterul neunitar al operei "needificatoare" ne face sa ne īndoim īn privinta unitatii īntelegerii ironiei-confinium (mai ales datorita elaborarilor diferite ale "eticului" si "stadialitatii" de la care am vazut ca ar tebui sa porneasca o īncercare de explicitare fenomenologica a ironiei-confinium). Temeiul acestei complicari este īnsa unul singur: cel al pseudonimitatii "scrierilor needificatoare". Īn ce priveste proiectul temei noastre (deschiderea prealabila a unei explicitari a fenomenului ironiei), raportarile proprii ale lui "Kierkegaard īnsusi" la tematizarea ironiei din Concept... trebuie subordonate acestei pseudonimitati. Modul acestei raportari poate fi el īnsusi ironic, sau poate fi "umoristic" .



Devine vizibil astfel cum anume este ironic Kierkegaard atunci cānd nu trateaza explicit ironia: nu doar prin tratarea ironica a unor teme oarecare sau a autorilor contemporani lui, ci prin delegarea propriei auctorialitati autorilor pseudonimi. Pseudonimitatea este īnteleasa īn mod curent ca ascundere a identitatii auctoriale īn vederea unei delegari de responsabilitatea proprie. Īnsa temeiul acestei ascunderi a auctorialitatii proprii a lui Kierkegaard nu este deresponsabilizarea proprie, ci delegarea-catre (autorul pseudonim).

Kierkegard expliciteaza aceasta pseudonimitate īntr-un scurt text adaugat la finalul Post-scriptumului nestiintific concluziv la "Farāmele filosofice" . Temeiul pseudonimitatii nu este "alegerea personala" a autorului, ci caracterul de īntreg al operei[14]. Tocmai pseudonimitatea ne lasa sa vedem aici unitatea problematica pe care o mentionam. Acesti autori pseudonimi sunt individualitatile ("gānditori subiectivi") real-poetice producatoare, si nu doar personaje create poetic (gedichtete). Iar fundamentul caracterului de īntreg al "scrierilor needificatoare" este īntelegerea lejer-dialectica ce lasa sa se auda īn lumea reala audibilitatea operei .

Pseudonimitatea īsi are temeiul īn lasarea sa se auda a audibilului, care nu ar fi fost cu putinta pentru "o persoana factic reala" īn "limitarea obisnuita a realitatii". Dar cu aceasta nu este īnca evident de ce ar fi ironica pseudonimitatea. Nu este vorba doar de caracterul de disimulare pe care ea l-ar avea īn comun cu ironia. si tot astfel, pseudonimitatea nu este lamurita daca se presupune ca Kierkegaard ar fi vrut sa-si ironizeze cititorii (contemporani sau postumi). Acestia nu au a cadea prada ironiei decāt prin propria neīntelegere ce nu ar fi pe potriva usuratatii-dialecticii. Tocmai acesta e scopul avertismentului acestei Prime si ultime lamuriri

Lamurirea vine tot de la Kierkegaard, printr-un banal "dimpotriva" ce se opune ironic caracterului de īntreg al operei "needificatoare" semnate pseudo-nimic, pe care s-a straduit sa-l scoata īn evidenta pāna acum: "...tocmai eu, care ar trebui sa stiu mai bine, ma vad pe mine ca autor doar cu īndoiala si īn mod dubios (...), pe cānd dimpotriva, sunt autorul adevarat si direct al, de exemplu, Discursurilor edificatoare si al fiecarui cuvānt al lor īn parte". Aceasta ironie ultima a lui Kierkegaard e un animal ciudat. Ea nu mai e nici "fenomenul" ironiei din Concept..., nici raportarea etica la estetic, si nici nu se confunda cu umorul religios care stie sa puna la locul ei ironia. Scrierile "edificatoare" pe care autorul le semneaza īn numele propriu au desigur un caracter "religios", dar nu īn sensul īn care e explicitat "religiosul" īn opera pseudonimica; tocmai aceasta identificare īncearca sa o evite Kierkegaard aici aducāndu-le īn discutie doar cu titlul "de exemplu" si trecāndu-le, īn rest, sub tacere. Nu este īnsa locul sa elucidam acum originea acestei ironii ultime; scopul nostru a fost doar sa o punem īn evidenta ca ironie ultima si neexplicita a "scrierilor needificatoare". Ea nu se afla la originea vreunui calcul elaborat al planificarii operei pseudonimice a lui Kierkegaard, dar are a da seama despre ce anume ramāne neexplicit īn īntelegerea sa a ironiei.

3. Problema īnsasi. Concluzii

Am īncercat sa delimitam posibilitatea unei hermeneutici a fenomenului ironiei pornind de la "scrierile lui Kierkegaard". Ca posibilitate a unei hermeneutici fenomenologice, īntelegerea pe care o punem aici la lucru are a tematiza si explicita ironia pornind de la aceasta īnsasi, īn masura īn care ironia este deja - īntr-un fel ce urmeaza a fi lamurit īn cercetarea ulterioara - īntelegere. Īnsa aceasta īntelegere nu este explicitabila pornind doar de la facticitatea fenomenala a ironiei si īntelegerea ei curenta, tocmai datorita caracterului ei existential. Recursul la īntelegerea filosofica a ironiei este obligatoriu realizarii acestei sarcini, dar el nu garanteaza caracterul fenomenologic al īntelegerii: hermeneutica fenomenologica nu este "hermeneutica textului" (de filosofie). Am vazut de exemplu, la punctul 2.b al punerii problemei noastre premergatoare, īn ce masura felul īn care vorbeste Kierkegaard despre ironie nu mai are īn vedere fenomenul īnsusi, desi īn prima instanta tematizarea sa dobāndise legitimitate fenomenologica īn analiza ironiei socratice.

Orizontul problemei ironiei trebuie trasat pornind de la fenomenul īnsusi si nu de la referintele istorice ale īntelegerii ironiei, iar īn acelasi fel trebuie lamurita si presupusa origine socratica a ironiei. Orizontul mai larg al acestui prim orizont este cel care cuprinde 1. problematica fenomenului rāsului īn facticitatea sa - īn vederea delimitarii ironiei de modalitatile factice cu care poate fi confundata (persiflarea, sarcasmul, etc.), si a explicitarii tocmai acestei confuzii -, si 2. problematica existentialitatii rāsului, care nu este mai putin relevanta pentru īntelegerea ironiei decāt este existentialitatea proprie ei pentru fenomenul ironiei. Caracterul existential al rāsului nu este sesizabil īn caracterul sau factic, de aceea faptul ca ironia ar fi o "modalitate" a rāsului nu este nici el sesizabil īn prima instanta. Dar devine vizibil deja de acum un indiciu al existentialitatii rāsului īn aceea ca sinele ironistului este un sine-propriu al rāsului care nu este factic sesizabil datorita tocmai determinarii sale existentiale ce nu are a fi vizibila zunächst und zumeist: ironistul rāde "īn sinea sa", dar nu asa cum rāde cel care rāde "de unul singur" pentru ca nu stie despre ce se cade sa rāda, ci pornind de la posibilitatea de a fi autentic al acestui sine īn existenta proprie .



Ceea ce nu este totuna cu doar a-si disimula ignoranta īn spatele a ceea ce pare ca stie.

Nu am epuizat aici problema īntelegerii curente a ironiei si a facticitatii ei; pentru aceasta e nevoie de analiza facticitatii tocmai pentru acele modalitati obisnuite ale sarcasmului, persiflarii etc. cu care ironia poate fi confundata, la fel cum pentru lamurirea situatiei ironice este nevoie de analiza facticitatii comicului "de situatie". Iar pentru completitudinea hermeneuticii ironiei vor trebui lamurite tocmai acele caractere fenomenale ale ironiei care fac cu putinta confundarea si asimilarea ei īn īntelegerea nefenomenologica cu sarcasmul, comicul de situatie, sau ironia ca topos retoric.

Avem īn vedere, īn privinta "caracterului existential al ironiei", sensul fenomenologic al existentei: "Das Sein selbst, zu dem das Dasein sich so oder so verhalten kann und immer irgendwie verhält, nennen wir Existenz." (M. Heidegger, Sein und Zeit, § 4). Ne referim aici deocamdata doar la caracterul propriu de raportare la existenta a ironiei, nu si la faptul ca ironia ar fi si un existential constitutiv al Dasein-ului, ceea ce ar ramāne de discernat īn sarcina unei cercetari mai ample (iar īn si mai mica masura derivam aceasta din faptul ca Kierkegaard ar fi un "filosof existentialist"). Este cu totul posibil ca ironia sa aiba doar sens existentiel.



Aceasta este si īmpartirea noastra īn privinta survenirilor de relevanta ale ironiei īn scrierile lui Kierkegaard: ultima modalitate corespunde articularii ironiei ca confinium (b), iar cealalta va fi cuprinsa īn discutia ironiei "pseudonimice" (c).

"Īn cazul īn care cautam o completa si coerenta evolutie a acestui concept, se vadeste īndata ca el are o istorie ciudata, sau ca mai degraba nu are nici o istorie" (Conceptul de ironie, ed. Humanitas, 2006; p.351). "Referirea permanenta la Socrate" este desigur o referinta istorica, chiar si īn sensul unei istorii universale a spiritului; dar o alta referire la ironie legata de vreo istorie a subiectivitatii care ar fi corelata esential cu problema ironiei, nu exista - iar tratarea ironiei īn idealismul post-fichtean nu are ca scop decāt respingerea caracterului propriu acestuia de īntelegere a ironiei.

Op. cit., pp. 196-200.

Īn cazul lui Ast, stāngacia consta īn raportarea la Aparare īntr-o intentie filologica (a demonstra inautenticitatea dialogului) care rateaza tocmai acel ceva ce se lasa auzit īn dialog - ironia īn fata polys-ului - īnainte de a se pune problema autenticitatii sale. Īn schimb, ce reuseste Kierkegaard sa faca vizibil nu este ca dialogul ar fi unul "autentic", ci ca el se sutine ironic.

"Dificultatea legata de dobāndirea unei certitudini despre aspectul fenomenal al existentei lui Socrate nu-l nelinisteste pe Hegel. Astfel de griji marunte nu-l macina defel (...). Astfel de chestiuni sunt pierdere de vreme pentru Hegel, iar cānd fenomenele se aliniaza ca pentru parada, el e deopotriva prea grabit si prea patruns de importanta pozitiei sale de general comandant al istoriei lumii pentru a avea timp sa arunce asupra lor mai mult decāt o scurta privire maiestuoasa. Īn felul acesta evita, ce-i drept, prolixitatea, dar pierde totdata din vedere elemente care ar fi fost necesare pentru o expunere  īntr-adevar completa". (Conceptul de ironie, pp. 330-2).

"Ironia sensu eminentiori nu se īndreapta īmpotriva unuia sau altuia dintre aspectele existentei, ci īmpotriva īntregii realitati situate īntr-un anume timp sau īn anumite conditii. Asa īncāt are o aprioritate īn sine, si nu distrugānd rānd pe rānd bucatile de realitate ajunge ea la viziunea sa totala, ci tocmai īn virtutea acesteia distruge ea elementele particulare. Ea contempla sub specie ironiae nu unul sau altul dintre fenomene, ci totalitatea existentei." Conceptul..., p. 363.

Ironia lui Socrate nu este parte a vreunui program sau metode filosofice explicite.

Validitatea ironiei din punctul de vedere al istoriei lumii. Ironia lui Socrate; op. cit., pp. 368-372.

O critica īn sensul propriu al cuvāntului - ca delimitare a domeniului de aplicare si a legitimitatii ironiei - este posibila prin raportarea ei la umorul drept confinium al stadiului religios fata de cel etic. Ironia nu este desfiintata prin aceasta, dar este "pusa la locul ei". Īn privinta raportarii ironice la propria īntelegere a ironiei din Concept..., aceasta nu desfiinteaza nici ea ironia, ci doar o ascute - īn conditia data a temeiului hermeneutic pe care l-am pus īn evidenta (preluarea īntelegerii ironice īn īntelegerea tematizanta).

Eine erste und letzte Erklärung, in Abschließende Unwissenschaftliche Nachschrift zu den Philosophischen Brocken, Gütersloher Taschenbücher, München, 1994.

"Meine Pseudonimität oder Polyonymität hat nicht einen zufällingen Grund gehabt in meiner Person (...), sondern einen wesentlichen in dem Gesamtwerk selbst." Op. cit., p.339.

"Juristisch und literarisch ist die Verantwortung die meine, aber dialektisch-leicht verstanden bin ich es, der die Hörbarkeit des Werkes in der Welt der Wirklichkeit veranlaßt hat, welche sich natürlich nicht mit dichterisch-wirklichen Verfassern einlassen kann" (p.241). Nu este vorba aici doar de faptul ca noi - ca cititori - ar trebui sa-l īntelegem "dialectic-lejer" pe Kierkegaard, ci de faptul ca tocmai aceasta usuratate dialectica este ceeea ce permite sa apara caracterul de īntreg al operei. (Mai jos se spune, īn privinta īntelegerii proprii operei pseudonimice: "...mit der doppeltreflektierten leichten Idealität eines dichterisch-wirklichen Verfassers zu tanzen"). Tot astfel, este vorba despre a lasa sa se auda opera, si nu doar de "ocazionarea" audibilului ei (veranlassen die Hörbarkeit).

Tot asa cum caracterul existential al īntelegerii ironice care a subminat deja din capul locului caracterul factic a ceea ce ea ironizeaza, este cu totul altceva decāt īncercarea zeflemistului de a persifla tot ceea ce se īntāmpla sa-i iasa īn cale cu titlul de serios si important: zeflemistul trebuie sa faca fata fiecarei acestei īntāmplari īn parte, pe cānd ironistul este deja din capul locului asezat ironic fata de īntregul posibilitatilor de īntālnire a ceea ce are a fi ironizat.



loading...








Document Info


Accesari: 2492
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )