Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Problema premergatoare unei cercetari a fenomenului ironiei pornind de la scrierile lui Kierkegaard

Filozofie




Problema premergatoare unei cercetari a fenomenului ironiei pornind de la scrierile lui Kierkegaard




Înainte de toate - însa fara ca aceasta sa fie înca problema pe care o anuntam în titlu - se pune întrebarea privind necesitatea de a porni, în cercetarea ironiei, de la "scrierile lui Kierkegaard". si mai mult decât întrebarea daca nu alte referinte ar fi mai relevante (ca de pilda cele ale lui Schlegel si ale scolii romantice, sau cele care apar la Platon), se pune problema în ce masura ironia ne e data deja, într-un înteles sau altul, într-o întelegere curenta ce ar putea constitui un punct de plecare a cercetarii sale. Desigur ca o astfel de întelegere exista si e disponibila si în lipsa referintelor savante la originea si ranforsarile socratice ale termenului de "ironie". Se vorbeste astfel despre ironie nu doar ca atitudine subiectiva, ci si ca ironie a situatiei, ironie a sortii, etc., sensuri mai largi decât cel aflat într-o "constanta referire la Socrate".

1. Întelegerea curenta a ironiei

Nu punem asadar la îndoiala ca o astfel de întelegere curenta a ironiei exista, ci doar putinta ei de a ne oferi un loc de acces al perspectivei privirii asupra fenomenului. Cu alte cuvinte, disponibilitatea întelegerii curente asupra a ceea ce ea da seama, nu ar fi totuna cu disponibilitatea posibilitatii de întelegere a fenomenului însusi. O încercare obisnuita de definire a ironiei ne poate spune de pilda ca ea este simularea ignorantei acolo ironistul stie "de fapt" despre ce e vorba, pentru a-si provoca interlocutorul în discutia unei probleme. "Situatia ironica" si "ironia sortii" completeaza aceasta întelegere a ironiei cu caracterul unei neconcordante situationale specifice ei.

O astfel de întelegere a ironiei e analizabila în urmatoarele aspecte: 1. acel ceva pe care ironia îl disimuleaza, ascunzându-l (cunoasterea a ceea ce ironistul "stie, de fapt"); 2. felul în care e realizata disimularea (prin simularea ignorantei); 3. acel ceva în vederea caruia se realizeaza ironia (pentru a provoca discutia). Cele trei articulari nu sunt nicidecum neproblematice si este de vazut daca ele dau seama despre fenomenul ironiei, si mai mult - daca ofera o posib 747f51h ilitate de acces întelegerii fenomenului.

Mai întâi, disimularea nu ascunde doar acel ceva pe care ironistul îl "stie, de fapt", ci pentru a fi disimulare propriu-zisa are nevoie ca ea însasi sa treaca neobservata. Cum anume survine aceasta disimulare a disimularii? Este suficient ca ironistul sa fie un bun actor în a imita ignoranta? Apoi, ce anume "stie, de fapt" ironistul astfel încât sa aiba nevoie de o atare stratagema pentru a afla ceva - în privinta aceluiasi lucru pe care el îl stie deja - din gura altuia? si de ce se presupune ca o astfel de disimulare ar ajuta mersului ulterior al discutiei, de vreme ce ironistul îl lasa pe interlocutor sa vorbeasca orbeste în privinta celui cu care discuta? si a-si provoca interlocutorul în felul acesta nu cumva înseamna tocmai a-ti bloca accesul la ceea ce el ar raspunde în mod firesc, fara sa fie "scos din sine însusi" prin deruta ironizanta?

Desigur, se poate raspunde fiecareia dintre întrebarile de mai sus în parte, dar ne putem îndoi ca puse laolalta, raspunsurile acestea ar constitui întelegerea coerenta a fenomenului ironiei printr-o dezvaluire sistematica. Mai mult, întelegerea curenta a ironiei - asa cum o schitam aici - e ea însasi, în intentia ei de explicitare, prada ironiei: pentru ea "se stie", în mod obisnuit, ce este ironia. Dar ea stie ce e ironia tot asa cum ea stie ca ironistul "stie, de fapt" acel ceva pe care el îl disimuleaza prin ignoranta. Dar daca stratagema ironistului este urmatoarea: el, într-adevar, nu stie, dar disimuleaza aceasta prin simularea ironiei ? De vreme ce e atât de cunoscuta si la îndemâna, se poate uza si astfel de ironie. Am vazut de altfel ca disimularea nu ascunde doar acel ceva pe care ironistul l-ar sti de fapt, ci trebuie sa ramâna ea însasi ascunsa: acest "a sti de fapt" nu se ascunde pur si simplu "în spatele" ascunderii, ca si cum el ar fi în mod cert identic cu ceea ce este el daca ascunderea e înlaturata. Prin urmare nu se poate presupune nici ca ironistul "stie de fapt", nici ca el nu stie. Întelegerea curenta nu poate patrunde aporia aceasta într-o lume în care, în mod obisnuit, fiecare s-ar putea purta ironic cu oricine altcineva si totodata oricine ar putea recunoaste ironia oricui altcuiva.

Toate aceste probleme ale întelegerii curente a ironiei ne lamuresc însa în privinta unui aspect fundamental al fenomenului ironiei; ea apare în prima in-stanta ca disimulare: 1. a ceea ce stie - sau nu stie - ironistul, apoi 2. ca disimulare a disimularii (care trebuie sa treaca neobservata), si 3. disimulare a fenomenului ironiei în întelegerea curenta care crede ca poate surprinde fenomenalitatea ironiei. Primul mod al disimularii e cel care da masura insuficientei întelegerii curente a ironiei, iar ultimele doua ne indica faptul ca, chiar si luînd numai ca loc de plecare ceea ce întelegerea curenta a ironiei a înteles totusi din ea, calea de acces catre fenomen e blocata aici. Nu este vorba de vreun paradox sau de vreun regres la infinit al dialecticii aparitie-disimulare (ascundere) prin care ironistul s-ar putea retrage indeterminat - ca sofistul vânat în dialogul omonim al lui Platon - din fata aflarii a ceea ce el stie sau nu stie "de fapt". Ironia nu are nevoie de o asemenea retragere în indeterminare, deoarece ceea ce ea a subminat deja din capul locului este tocmai acest "de fapt". Însa nu detinem înca acoperirea fenomenala pentru o astfel de afirmatie; ea ramâne de explicitat.

E remarcabil aici ca facticitatea ironiei e modulata altfel decât cea a echivalentelor ei din întelegerea curenta: persiflare, sarcasm, satira etc. Desigur, putem numi "ironie" o replica sarcastica pe care o gasim în mod obisnuit; dar daca ironia are sa fie ca fenomen, ea nu este vreunul din echivalentele acestea curente ale ei. Facticitatea ei e subminata în ambiguitatea initiala a presupunerii ca ironistul stie sau nu stie "de fapt", si tot astfel (adica factic) este ambiguu în prima instanta si cel mai adesea daca o replica este ironica sau doar sarcastica. Însa facticitatea ironiei se mentine ca atare daca ironia este proprie existentei ironice care deschide posibilitatea acelui "din capul locului" prin care ea a subminat de-fiecare-data-deja ceea ce e înteles în prima instanta si cel mai adesea .

2. Existenta ironica si Kierkegaard

Cu aceasta iese în evidenta si felul în care se poate raspunde celeilalte întrebari pe care o puneam la început: de unde relevanta scrierilor lui Kierkegaard pentru o hermeneutica a ironiei? În interpretarile lui Kierkegaard asupra ironiei dispunem de o întelegere a ei desfasurata în orizontul existentei ironice. Cu tot ce ramâne de explicitat într-un astfel de raspuns la fel de brut ca întrebarea careia i se da, tocmai aceasta din urma are nevoie de explicitare. Pentru ca acel ceva în privinta caruia ea întreaba - o anume origine de relevanta - nu survine într-o lipsa neutra pe fondul careia sa se ridice de una singura importanta tratarii ironiei în "scrierile kierkagaardiene". Ea cauta aceasta relevanta în domeniul unor explicitari de referinta ale ironiei ("scrierile" lui Kierkegaard, marturiile despre Socrate ale lui Platon sau Xenofon, consideratiile scolii romantice etc.). Prin urmare, întrebarea initiala poate fi adâncita astfel: care ar fi constitutia unui astfel de domeniu de referinte privind ironia? Simpla "referire" la ironie cu care ne putem întâlni în cercetarea noastra nu e suficienta pentru a da seama de asa ceva ca o constitutie (mai exact: un mod unitar de constituire care ar avea a fi dezvaluit sistematic) a unui astfel de "domeniu de referinte": am vazut de altfel ca întelegerea curenta îsi sustrage posibilitatea întelegerii fenomenologice a ironiei tocmai în momentul vizarii fenomenului, ceea ce se întâmpla în prima instanta si cu simpla "referinta" la ironie.

Abia o astfel de analiza a constitutivitatii domeniului mentionat ar putea articula complet problema originii de relevanta a tratarii kierkegaardiene a ironiei. Nu este însa locul ei aici, si ne marginim la relevarea caracterului existential al întelegerii ironiei la Kierkegaard. Aceasta este suficienta pentru scoaterea în evidenta a problemei facticitatii ironiei asa cum am schitat-o mai sus, si pentru a dobândi un loc initial de acces asupra fenomenului pentru o hermeneutica a sa[3]. În continuare luam ca repere urmatoarele trei articulari ale punerii în discutie a ironiei: a. tematizarea ei din Conceptul de ironie, cu permanenta referire la Socrate; b. ironia ca confinium al stadiilor estetic si etic; c. pseudonimitatea scrierilor "needificatoare" ale lui Kierkegaard.

a. Conceptul de ironie este singura scriere în care ironia este explicit tematizata în vederea unei cercetari. Referirile ulterioare la ironie, în opera pseudonimica, iau ironia fie cu un anume "de la sine înteles" - care ar fi deja constituit în cercetarea lucrarii de magisterium - fie se raporteaza ironic tocmai la aceasta prima cercetare, fie deriva ironia pornind de la alte tematizari (cum este cazul stadialitatii vietii)[4].



Ori ceea ce este remarcabil în aceasta cercetare este tocmai caracterul "fenomenologic" de tematizare a ironiei. La prima vedere, acest caracter nu ar fi altul decât cel propriu "fenomenologiei spiritului" hegeliene, ca desfasurare a modalitatilor de manifestare ale acestuia în istorie. O astfel de presupunere nu ar face însa decât sa ne închida perspectiva asupra fenomenului ironiei asa cum e el dezvaluit si explicitat de Kierkegaard. Un indiciu marginal, dar poate de o importanta deosebita pentru comentatorul care ar încerca o lectura hegeliana a Conceptului de ironie, este ca ironia nu este tratata istoric[5]. Însa ceea ce încercam sa scoatem aici în evidenta este ca cercetarea ironiei e fenomenologica în sensul propriu al termenului: întelegerea care tematizeaza ironia este totodata întelegerea proprie ironiei. Precizarile metodice explicite ale desfasurarii cercetarii ramân mute - în ciuda explicitudinii lor - într-o lectura care nu se situeaza deja din capul locului laolalta cu fundamentul hermeneutic al întelegerii cercetatoare: acela ca întelegerea ironiei este tocmai întelegerea proprie ironiei. Ceea ce devine vizibil de pilda în felul în care, în analiza problemei ironiei în Apararea lui Socrate, Kierkegaard lasa cuvântul printr-un citat amplu , unui reputat filolog contemporan, Friedrich Ast, care acumuleaza în discursul sau critic privind dialogul aspectele ambigue ale lui, pentru a pune la îndoiala astfel autenticitatea sa platonica; ceea ce face Kierkegaard cu acest citat este sa îl submineze prin însemnarile de subsol care repun ironia socratica tocmai în dreptul acestei ambiguitati, si o lasa sa apara ca sustinând în întregul sau dialogul în cauza. Nu este vorba aici de ironizarea unui coleg cercetator doar de dragul ironiei într-o cercetare care si-a luat drept tema tocmai ironia, dupa cum nu este vorba nici de o simpla "ilustrare" a întelegerii ironice. Ci situatia hermeneutica a ironiei e cea care cere si face cu putinta o astfel de raportare la încercarile stângace "de abordare" cu care se confrunta. Ironia nu are a se raporta la astfel de stângacii corectându-le cu severitate sau indulgenta, ci tocmai ironizându-le: ea preia rostirea lor stângace si o întareste pâna când aceasta ajunge sa sucombe sub propria greutate .

Acelasi temei hermeneutic - al preluarii întelegerii proprii ironiei în întelegerea care o pune ca tema - este cel care confera o situare ferma criticii lui Kierkegaard asupra "fenomenologiei" lui Hegel. Nu este scopul nostru sa aratam aici în ce masura "fenomenologia" lui Kierkegaard ar fi "mai autentica" decât cea hegeliana, sau în ce masura e legitima o critica a fenomenologiei spiritului în întregul ei pornind de la tematizarea exclusiva a ironiei . Este evident ca aici deja - chiar într-o scriere care apartine "perioadei hegeliene" a lui Kierkegaard, cum aflam de la comentatori - se afla originea unui atac consecvent asupra hegelianismului. Însa ceea ce avem noi în vedere e raportul esential între tematizarea ironiei si explicitarea caracterului ei existential: tocmai pentru ca ironia nu este doar un moment al istoriei spiritului, ci un modus al existentei individului , tocmai aceasta face posibila recuperarea ironiei socratice în întelegerea ironiei.

b. Ironia-confinium. Este discutabil daca mai poate fi regasita vreo tematizare a ironiei ca atare în restul "scrierilor needificatoare" ale lui Kierkegard. În orice caz, relevanta punerii ei în discutie îsi are originea în altceva decât feno-menul însusi, anume în problematica "stadiilor vietii". Ironia este confinium-ul prin care individul aflat în stadiul etic se delimiteaza de si se raporteaza la cel estetic. Felul acesta de problematizare, a unor delimitari a "stadiilor vietii", a caracterelor lor estetice, etice sau religioase, este ceva cu care nu ne întâlnim în prima tematizare a ironiei. Prin urmare, ironia-confinium nu este de confundat - hermeneutic si fenomenal - cu ironia ca "fenomen". Mai mult decât atât, tocmai asa ceva ca "problematica stadiilor vietii" nu este desfasurat de Kierkegaard ca dezvaluire hermeneutica sistematica a unor orizonturi existentiale. Aceasta nu doar pentru ca Kierkegaard ar respinge întelesul hegelian al sistematicitatii - ca punere laolalta a fenomenelor spiritului prin rationalitatea sa - ci deoarece însasi existentialitatea ramâne nelamurita hermeneutic.

Ceea ce ne intereseaza pe noi este caracterul existential al ironiei, mai precis: în ce masura caracterul ei factic de a fi înteleasa în prima instanta si cel mai adesea, este insuficient pentru explicitarea caracterului ei de a fi de fiecare data propriu (al unui sine ironic). Este suficienta aceasta explicitare existentiala asa cum apare ea în Concept...? Am obtinut din aceasta prima abordare doar deschiderea unei perspective a existentialitatii ironiei, în existenta lui Socrate. Ramâne însa nelamurit cum anume are a se explicita temeiul hermeneutic ce a permis mai întâi aceasta deschidere: acela ca ironia ca întelegere este preluata în întelegerea ce tematizeaza ironia. Ce anume înseamna aceasta "preluare"? Sunt echivalente aceste doua "întelegeri", ca întelegere (Verstehen existential)? si daca nu, cum se raporteaza ontologic una la alta ? Apoi, ce înseamna ca existenta istorica a lui Socrate ar fi doar secundara existentei ironice ca "afirmare de sine a subiectivitatii" ("existenta individului")? Folosind terminologia hegeliana, Kierke-gaard vorbeste în Concept... despre distrugerea substantialitatii lumii reale prin ironia lui Socrate . Dar este raportarea lui Socrate la lumea sa indiferenta în istoricitatea sa de lume ("tocmai" cea a vechilor greci), la fel ca raportarea individului ironic în genere la contemporaneitatea sa? Desigur, "existenta individuala" ce se raporteaza ironic la propria lume nu este cea a unui individ "oarecare", ci are ca fundament subiectivitatea proprie ce se formeaza tocmai prin ironie, dar înseamna aceasta ca îi e indiferenta istoricitatea lumii proprii?

Daca ironistul savureaza aceasta distrugere ca libertate a sa, nu înseamna neaparat ca ceea ce este distrus (lumea) îi este indiferent, dar aceasta devine cu atât mai suspect ca raportare la lume, în felul în care e trecuta sub tacere în distrugere. Ironistul - fie el si unul istoric, ca Socrate - nu distruge lumea printr-un coup de grâce, ci el continua sa traiasca în ea; ceea ce permite tocmai caracterul existential al raportarii ironice la lume. Aspectul acesta al felului de-a fi al ironistului îl surprinde Aristofan în Norii, si îl redezvaluie Kierkegaard în interpretarea lui din Concept..., dar fara a-si pune problema din perspectiva raportului lume-istoricitate, ci din cea a raportului individ-lume. Ceea ce nu e în mod necesar felul aristofanic (adica grec) de a vedea.

Toate aceste probleme ale caracterului existential al ironiei ne pun în garda în privinta întelegerii kierkegaardiene a ironiei-confinium. Pentru lamurirea fenomenologica a acestei întelegeri e nevoie de explicitarea întelegerii "stadiului etic" (si nu e suficient a presupune ca acest stadiu e unul existential în sensul propriu al termenului). La rândul ei, "stadialitatea" însasi trebuie explicitata fenomenologic - adica pornind exclusiv de la ceea ce autorul rosteste în privinta ei - pentru a putea descrie în mod complet relevanta caracterului etic al ironiei-confinium, si devierea nefenomenologica a întelegerii fenomenului însusi care este ironia.

c. Pseudonimitatea ironiei. Vreun comentator subtil al operei lui Kierkegaard ne-ar putea atrage atentia asupra faptului ca acesta prefera - la fel ca Socrate - sa fie ironic, decât sa vorbeasca despre ironie, în textele sale "needificatoare". Nu vom replica spunând ca aceasta observatie poate fi subtila, dar nu si pertinenta. Ceea ce ne intereseaza pe noi în ultima instanta nu este daca Kierkegaard a vorbit sau nu fenomenologic despre ironie, ci întelegerea însusi fenomenului ironiei. Prin urmare, chiar presupunând ca observatia de mai sus e pertinenta, ramâne întrebarea: cum anume este ironic Kierkegaard, chiar si atunci când nu scrie despre ironie? Privirea fenomenologica nu are a-si pune problema unei fixari îndârjite a obiectului de la care nu se lasa abatuta, ci a gasirii acelei perspective din care "lucrul însusi" ne priveste.

Problema se complica din nou: asa cum am vazut ca elaborarea întelegerii ironiei-confinium arunca retrospectiv o lumina îndoielnica asupra întelegerii explicite a ironiei din Concept..., tot astfel caracterul neunitar al operei "needificatoare" ne face sa ne îndoim în privinta unitatii întelegerii ironiei-confinium (mai ales datorita elaborarilor diferite ale "eticului" si "stadialitatii" de la care am vazut ca ar tebui sa porneasca o încercare de explicitare fenomenologica a ironiei-confinium). Temeiul acestei complicari este însa unul singur: cel al pseudonimitatii "scrierilor needificatoare". În ce priveste proiectul temei noastre (deschiderea prealabila a unei explicitari a fenomenului ironiei), raportarile proprii ale lui "Kierkegaard însusi" la tematizarea ironiei din Concept... trebuie subordonate acestei pseudonimitati. Modul acestei raportari poate fi el însusi ironic, sau poate fi "umoristic" .



Devine vizibil astfel cum anume este ironic Kierkegaard atunci când nu trateaza explicit ironia: nu doar prin tratarea ironica a unor teme oarecare sau a autorilor contemporani lui, ci prin delegarea propriei auctorialitati autorilor pseudonimi. Pseudonimitatea este înteleasa în mod curent ca ascundere a identitatii auctoriale în vederea unei delegari de responsabilitatea proprie. Însa temeiul acestei ascunderi a auctorialitatii proprii a lui Kierkegaard nu este deresponsabilizarea proprie, ci delegarea-catre (autorul pseudonim).

Kierkegard expliciteaza aceasta pseudonimitate într-un scurt text adaugat la finalul Post-scriptumului nestiintific concluziv la "Farâmele filosofice" . Temeiul pseudonimitatii nu este "alegerea personala" a autorului, ci caracterul de întreg al operei[14]. Tocmai pseudonimitatea ne lasa sa vedem aici unitatea problematica pe care o mentionam. Acesti autori pseudonimi sunt individualitatile ("gânditori subiectivi") real-poetice producatoare, si nu doar personaje create poetic (gedichtete). Iar fundamentul caracterului de întreg al "scrierilor needificatoare" este întelegerea lejer-dialectica ce lasa sa se auda în lumea reala audibilitatea operei .

Pseudonimitatea îsi are temeiul în lasarea sa se auda a audibilului, care nu ar fi fost cu putinta pentru "o persoana factic reala" în "limitarea obisnuita a realitatii". Dar cu aceasta nu este înca evident de ce ar fi ironica pseudonimitatea. Nu este vorba doar de caracterul de disimulare pe care ea l-ar avea în comun cu ironia. si tot astfel, pseudonimitatea nu este lamurita daca se presupune ca Kierkegaard ar fi vrut sa-si ironizeze cititorii (contemporani sau postumi). Acestia nu au a cadea prada ironiei decât prin propria neîntelegere ce nu ar fi pe potriva usuratatii-dialecticii. Tocmai acesta e scopul avertismentului acestei Prime si ultime lamuriri

Lamurirea vine tot de la Kierkegaard, printr-un banal "dimpotriva" ce se opune ironic caracterului de întreg al operei "needificatoare" semnate pseudo-nimic, pe care s-a straduit sa-l scoata în evidenta pâna acum: "...tocmai eu, care ar trebui sa stiu mai bine, ma vad pe mine ca autor doar cu îndoiala si în mod dubios (...), pe când dimpotriva, sunt autorul adevarat si direct al, de exemplu, Discursurilor edificatoare si al fiecarui cuvânt al lor în parte". Aceasta ironie ultima a lui Kierkegaard e un animal ciudat. Ea nu mai e nici "fenomenul" ironiei din Concept..., nici raportarea etica la estetic, si nici nu se confunda cu umorul religios care stie sa puna la locul ei ironia. Scrierile "edificatoare" pe care autorul le semneaza în numele propriu au desigur un caracter "religios", dar nu în sensul în care e explicitat "religiosul" în opera pseudonimica; tocmai aceasta identificare încearca sa o evite Kierkegaard aici aducându-le în discutie doar cu titlul "de exemplu" si trecându-le, în rest, sub tacere. Nu este însa locul sa elucidam acum originea acestei ironii ultime; scopul nostru a fost doar sa o punem în evidenta ca ironie ultima si neexplicita a "scrierilor needificatoare". Ea nu se afla la originea vreunui calcul elaborat al planificarii operei pseudonimice a lui Kierkegaard, dar are a da seama despre ce anume ramâne neexplicit în întelegerea sa a ironiei.

3. Problema însasi. Concluzii

Am încercat sa delimitam posibilitatea unei hermeneutici a fenomenului ironiei pornind de la "scrierile lui Kierkegaard". Ca posibilitate a unei hermeneutici fenomenologice, întelegerea pe care o punem aici la lucru are a tematiza si explicita ironia pornind de la aceasta însasi, în masura în care ironia este deja - într-un fel ce urmeaza a fi lamurit în cercetarea ulterioara - întelegere. Însa aceasta întelegere nu este explicitabila pornind doar de la facticitatea fenomenala a ironiei si întelegerea ei curenta, tocmai datorita caracterului ei existential. Recursul la întelegerea filosofica a ironiei este obligatoriu realizarii acestei sarcini, dar el nu garanteaza caracterul fenomenologic al întelegerii: hermeneutica fenomenologica nu este "hermeneutica textului" (de filosofie). Am vazut de exemplu, la punctul 2.b al punerii problemei noastre premergatoare, în ce masura felul în care vorbeste Kierkegaard despre ironie nu mai are în vedere fenomenul însusi, desi în prima instanta tematizarea sa dobândise legitimitate fenomenologica în analiza ironiei socratice.

Orizontul problemei ironiei trebuie trasat pornind de la fenomenul însusi si nu de la referintele istorice ale întelegerii ironiei, iar în acelasi fel trebuie lamurita si presupusa origine socratica a ironiei. Orizontul mai larg al acestui prim orizont este cel care cuprinde 1. problematica fenomenului râsului în facticitatea sa - în vederea delimitarii ironiei de modalitatile factice cu care poate fi confundata (persiflarea, sarcasmul, etc.), si a explicitarii tocmai acestei confuzii -, si 2. problematica existentialitatii râsului, care nu este mai putin relevanta pentru întelegerea ironiei decât este existentialitatea proprie ei pentru fenomenul ironiei. Caracterul existential al râsului nu este sesizabil în caracterul sau factic, de aceea faptul ca ironia ar fi o "modalitate" a râsului nu este nici el sesizabil în prima instanta. Dar devine vizibil deja de acum un indiciu al existentialitatii râsului în aceea ca sinele ironistului este un sine-propriu al râsului care nu este factic sesizabil datorita tocmai determinarii sale existentiale ce nu are a fi vizibila zunächst und zumeist: ironistul râde "în sinea sa", dar nu asa cum râde cel care râde "de unul singur" pentru ca nu stie despre ce se cade sa râda, ci pornind de la posibilitatea de a fi autentic al acestui sine în existenta proprie .



Ceea ce nu este totuna cu doar a-si disimula ignoranta în spatele a ceea ce pare ca stie.

Nu am epuizat aici problema întelegerii curente a ironiei si a facticitatii ei; pentru aceasta e nevoie de analiza facticitatii tocmai pentru acele modalitati obisnuite ale sarcasmului, persiflarii etc. cu care ironia poate fi confundata, la fel cum pentru lamurirea situatiei ironice este nevoie de analiza facticitatii comicului "de situatie". Iar pentru completitudinea hermeneuticii ironiei vor trebui lamurite tocmai acele caractere fenomenale ale ironiei care fac cu putinta confundarea si asimilarea ei în întelegerea nefenomenologica cu sarcasmul, comicul de situatie, sau ironia ca topos retoric.

Avem în vedere, în privinta "caracterului existential al ironiei", sensul fenomenologic al existentei: "Das Sein selbst, zu dem das Dasein sich so oder so verhalten kann und immer irgendwie verhält, nennen wir Existenz." (M. Heidegger, Sein und Zeit, § 4). Ne referim aici deocamdata doar la caracterul propriu de raportare la existenta a ironiei, nu si la faptul ca ironia ar fi si un existential constitutiv al Dasein-ului, ceea ce ar ramâne de discernat în sarcina unei cercetari mai ample (iar în si mai mica masura derivam aceasta din faptul ca Kierkegaard ar fi un "filosof existentialist"). Este cu totul posibil ca ironia sa aiba doar sens existentiel.



Aceasta este si împartirea noastra în privinta survenirilor de relevanta ale ironiei în scrierile lui Kierkegaard: ultima modalitate corespunde articularii ironiei ca confinium (b), iar cealalta va fi cuprinsa în discutia ironiei "pseudonimice" (c).

"În cazul în care cautam o completa si coerenta evolutie a acestui concept, se vadeste îndata ca el are o istorie ciudata, sau ca mai degraba nu are nici o istorie" (Conceptul de ironie, ed. Humanitas, 2006; p.351). "Referirea permanenta la Socrate" este desigur o referinta istorica, chiar si în sensul unei istorii universale a spiritului; dar o alta referire la ironie legata de vreo istorie a subiectivitatii care ar fi corelata esential cu problema ironiei, nu exista - iar tratarea ironiei în idealismul post-fichtean nu are ca scop decât respingerea caracterului propriu acestuia de întelegere a ironiei.

Op. cit., pp. 196-200.

În cazul lui Ast, stângacia consta în raportarea la Aparare într-o intentie filologica (a demonstra inautenticitatea dialogului) care rateaza tocmai acel ceva ce se lasa auzit în dialog - ironia în fata polys-ului - înainte de a se pune problema autenticitatii sale. În schimb, ce reuseste Kierkegaard sa faca vizibil nu este ca dialogul ar fi unul "autentic", ci ca el se sutine ironic.

"Dificultatea legata de dobândirea unei certitudini despre aspectul fenomenal al existentei lui Socrate nu-l nelinisteste pe Hegel. Astfel de griji marunte nu-l macina defel (...). Astfel de chestiuni sunt pierdere de vreme pentru Hegel, iar când fenomenele se aliniaza ca pentru parada, el e deopotriva prea grabit si prea patruns de importanta pozitiei sale de general comandant al istoriei lumii pentru a avea timp sa arunce asupra lor mai mult decât o scurta privire maiestuoasa. În felul acesta evita, ce-i drept, prolixitatea, dar pierde totdata din vedere elemente care ar fi fost necesare pentru o expunere  într-adevar completa". (Conceptul de ironie, pp. 330-2).

"Ironia sensu eminentiori nu se îndreapta împotriva unuia sau altuia dintre aspectele existentei, ci împotriva întregii realitati situate într-un anume timp sau în anumite conditii. Asa încât are o aprioritate în sine, si nu distrugând rând pe rând bucatile de realitate ajunge ea la viziunea sa totala, ci tocmai în virtutea acesteia distruge ea elementele particulare. Ea contempla sub specie ironiae nu unul sau altul dintre fenomene, ci totalitatea existentei." Conceptul..., p. 363.

Ironia lui Socrate nu este parte a vreunui program sau metode filosofice explicite.

Validitatea ironiei din punctul de vedere al istoriei lumii. Ironia lui Socrate; op. cit., pp. 368-372.

O critica în sensul propriu al cuvântului - ca delimitare a domeniului de aplicare si a legitimitatii ironiei - este posibila prin raportarea ei la umorul drept confinium al stadiului religios fata de cel etic. Ironia nu este desfiintata prin aceasta, dar este "pusa la locul ei". În privinta raportarii ironice la propria întelegere a ironiei din Concept..., aceasta nu desfiinteaza nici ea ironia, ci doar o ascute - în conditia data a temeiului hermeneutic pe care l-am pus în evidenta (preluarea întelegerii ironice în întelegerea tematizanta).

Eine erste und letzte Erklärung, in Abschließende Unwissenschaftliche Nachschrift zu den Philosophischen Brocken, Gütersloher Taschenbücher, München, 1994.

"Meine Pseudonimität oder Polyonymität hat nicht einen zufällingen Grund gehabt in meiner Person (...), sondern einen wesentlichen in dem Gesamtwerk selbst." Op. cit., p.339.

"Juristisch und literarisch ist die Verantwortung die meine, aber dialektisch-leicht verstanden bin ich es, der die Hörbarkeit des Werkes in der Welt der Wirklichkeit veranlaßt hat, welche sich natürlich nicht mit dichterisch-wirklichen Verfassern einlassen kann" (p.241). Nu este vorba aici doar de faptul ca noi - ca cititori - ar trebui sa-l întelegem "dialectic-lejer" pe Kierkegaard, ci de faptul ca tocmai aceasta usuratate dialectica este ceeea ce permite sa apara caracterul de întreg al operei. (Mai jos se spune, în privinta întelegerii proprii operei pseudonimice: "...mit der doppeltreflektierten leichten Idealität eines dichterisch-wirklichen Verfassers zu tanzen"). Tot astfel, este vorba despre a lasa sa se auda opera, si nu doar de "ocazionarea" audibilului ei (veranlassen die Hörbarkeit).

Tot asa cum caracterul existential al întelegerii ironice care a subminat deja din capul locului caracterul factic a ceea ce ea ironizeaza, este cu totul altceva decât încercarea zeflemistului de a persifla tot ceea ce se întâmpla sa-i iasa în cale cu titlul de serios si important: zeflemistul trebuie sa faca fata fiecarei acestei întâmplari în parte, pe când ironistul este deja din capul locului asezat ironic fata de întregul posibilitatilor de întâlnire a ceea ce are a fi ironizat.










Document Info


Accesari: 2618
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )