Concepte si teorii privind domeniul relatiilor internationale

Concepte si teorii privind domeniul relatiilor internationale

INTRODUCERE

1.1. CARACTERIZARE GENERALA A DOMENIULUI RELATIILOR INTERNATIONALE

Prin „relatii internationale“ intelegem disciplina care studiaza interactiunile dintre state si, intr-un sens mai larg, functionarea sistemului international ca intreg. Poate fi conceputa fie ca un domeniu multidisciplinar, concentrand laolalta aspecte internationale ale politicii, economiei, securitatii, istoriei, dreptului si sociologiei, fie ca o etadisciplina care se concentreaza pe structurile sistemice si modelele de interactiune ale speciei umane luate ca intreg. Principalele ramuri aditionale teoriei includ: economia politica internationala, organizarea internationala, politica externa, studiile strategice si chiar cercetarile asupra pacii[1]

Disciplina si-a dobandit propria-i identitate dupa Primul Razboi Mondial, dar s-a dezvoltat cu adevarat, in mod extensiv, devenind domeniu independent de studiu universitar in anii ’70-’80 ai secolului trecut, in partea „libera“ a lumii.

La nivel academic, exista controverse legate nu numai de identitatea disciplinei (este o disciplina distincta, este un subdomeniu al stiintei politice sau este o interdisciplina), de metodele si nivelele de analiza, chiar neintelegeri privind titulatura. In acest sens, s-au inregistrat opinii potrivit carora eticheta de „studii internationale“ devine mai potrivita, termenul facand referire la totalitatea interactiunilor din cadrul sistemului international.

In fapt, atunci cand studiem mediul international, avem in vedere nu numai simplele legaturi stabilite intre state. Pe langa faptul ca, astazi, este tot mai evidenta existenta unor agenti colectivi care joaca un rol tot mai important (si ne gandim aici la organizatiile internationale, corporatiile internationale si grupurile de interese transnationale) si care vin sa provoace statul in pozitia sa de actor principal, ne intereseaza si contextul in care se stabilesc respectivele relatii, factorii certi, posibili si probabili care le pot favoriza sau altera.

1.2.          NIVELE DE ANALIZA

Nivelele de analiza sunt considerate un instrument analitic acceptat in mare masura in studiul relatiilor internationale. Evenimentele internationale au mai multe surse si, arareori, exista o singura modalitate corecta de examinare a scenei mondiale[2] .Potrivit lui Daniel S. Popp[3], intr-o analiza comprehensiva ar trebui avute in vedere urmatoarele nivele de analiza:

• Pozitia actorului
• Structurile birocratice de decizie
• Sistemele regionale
• Sistemul global
• Statul-natiune sau alti actori
• Individual

Nivelele de analiza ajuta la intelegerea afacerilor internationale, a faptului ca toti indivizii implicati in mecanismul de functionare a sistemului global, fie ca vorbim de presedintele iranian sau de cel american, actioneaza din motive pur individuale sau pe baza unui consens pornit de la interesul national.

Cum trebuie, totusi, interpretata atitudinea unui stat?_ Ca o reflectare a unor preferinte subiective a liderului national? O astfel de abordare ne-ar putea conduce la concluzia ca relaxarea si imbunatatirea deosebita a relatiilor americano-sovietice din anii ’80 si inceputul anilor ’90 ai secolului trecut ar fi urmarea unei relatii personale de success intre Reagan – Gorbaciov si Bush – Gorbaciov, si nu un consens bilateral statal asupra unei noi ordini mondiale.

Ar trebui ca actiunea unui stat sa fie interpretata din perspectiva birocratic-organizationala a structurilor politice? Atunci, Reagan, Bush si Gorbaciov nu au actionat ca urmare a unor impulsuri individuale proprii sau ca reprezentanti ai unor state, ci ca raspuns la presiunile interne exercitate de partidele politice, interesele de afaceri, organizatiile birocratice guvernamentale sau de alt tip.

Ar trebui ca atitudinea statului sa fie pur si simplu o oglinda a politicii izvorata din interesul national? Atunci, relaxarea americano-rusa a servit ambelor interese nationale ceea ce a determinat actiunea in directia cunoscuta si devenita, deja, istorie.

Sau comportamentul statului nu este altceva decat produsul actiunii fortelor active la nivelul sistemului institutional? La acest nivel de analiza, statele si liderii lor (in fapt, centre de putere si de decizie care determina soarta lumii) apar ca victime ale unor circumstante situate in afara sferei lor de control.

Fiecare nivel de analiza ofera o interpretare particulara a evenimentelor. La nivel individual, analiza se centreaza direct pe procesul decizional individual. Elementele considerate ca importante in acest caz sunt: valorile imbratisate de decident, impresia acestuia asupra propriei persoane, asupra actorului in beneficiul caruia actioneaza si asupra lumii, precum si modalitatea, mecanismul „intern“ de luare a deciziei. La acest nivel, individul este unitatea primara decizionala si, adeseori, singura. Printr-o asemenea analiza, reusim sa intelegem, de exemplu, de ce valorile crestine puternice ale lui Jimmy Carter au constituit baza politicii americane privind drepturile omului din timpul mandatului sau prezidential.

Al doilea nivel de analiza este acela al pozitiei pe care individul o ocupa in structura decizionala, pentru ca gradul de responsabilitate adeseori influenteaza perceptia individului asupra vietii si comunitatii, asupra problemelor de politica interna si externa. Altfel spus, „atitudinea ta depinde de locul pe care-l ocupi“.

Cel de-al treilea nivel de analiza este cel al structurii birocratice a actorilor. Este scoasa in evidenta lupta pentru putere in procesul decizional si influenta exercitata de organizatii la nivel subnational.

Al patrulea nivel de analiza urmareste actorul propriu-zis. In forma cea mai pura, acest instrument imagineaza fiecare actor ca o entitate monolitica, neafectata de diviziuni interne sau de tentatii externe. Politica apare ca rezultat al unui proces decizional rational, intemeiat pe urmarirea obiectivelor si intereselor.

Cel de-al cincilea nivel de analiza este cel al sistemului regional, care ofera o panorama superioara asupra dimensiunii actiunii politice pe scena internationala. Astfel, Razboiul din Vietnam este mai bine inteles, nu daca este abordat ca un conflict local, ci, ca unul avand un scop regional. Cel de-al saselea nivel de analiza este centrat pe sistemul global, mai precis pe influenta actorilor si a politicilor lor asupra altora. Model complex de abordare a problemelor internationale, acest nivel de analiza poate fi aplicat in multiple domenii, de la problema saraciei si subnutritiei la cea privind consecintele ploii acide, de la democratizarea globala la militarizarea globala. Abordarea pe nivele de analiza a relatiilor internationale este importanta nu numai la nivel academic, dar si la nivel politic decizional. Capacitatea de a intelege lumea de pe pozitii diferite stimuleaza formularea de politici eficiente.

Relatiile internationale sunt complexe iar imaginile noastre asupra mediului international sunt adesea discordante, ceea ce reflecta tocmai existenta modalitatilor diferite de abordare a lumii contemporane. De aceea, indiferent de doctrina careia ii suntem tributari si de scoala la care ne-am format, o abordare inteligenta presupune azi o perspectiva macropolitica menita sa atraga atentia asupra:

- caracteristicilor, capabilitatilor si intereselor principalilor actori din politica mondiala;

- problemelor principale de securitate si bunastare de pe agenda globala;

- pattern-urilor de cooperare care influenteaza interactiunea dintre actori si determina inseparabilitatea dintre sistemele sociale globale.

- perspectiva macropolitica.

1.3. METODE DE ANALIZA A RELATIILOR INTERNATIONALE.PRINCIPALELE SCOLI DE GANDIRE.

Si in aceasta situatie, practica a luat-o inaintea teoriei, pentru ca relatiile internationale ca atare au aparut cu mult inainte de conturarea lor intr-o disciplina. Daca existenta lor pare veche si nimeni nu-si mai pune problema identificarii in timp a primelor forme organizate de interactiune la nivel de conducere statala (oricare ar fi fost forma de organizare a ceea ce astazi numim „stat“), analiza acestui domeniu presupune, totusi, inainte de toate, stabilirea unor metode de cercetare. De-a lungul timpului, comentatori ai vietii internationale au avut abordari diferite[4]

La sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea, studiul relatiilor internationale a fost axat pe istoria diplomatiei – adica „cine“ a facut „ce“ la un anumit moment dat. Metoda a avut drept obiect de studiu statul-natiune, marii diplomati si ministerele de resort.

Desi se atingea acuratetea in privinta datelor (nume, structuri, ani, initiative diplomatice si evenimente), acest tip de abordare nu patrundea in profunzimea relatiilor internationale (mecanisme, proceduri, politici). Ca modalitate de intelegere a unei serii particulare de evenimente, istoria diplomatiei a fost (si este) excelenta. Ca modalitate de intelegere a contextului ori de dezvoltare a unor baze teoretice de studiere a relatiilor internationale, istoria diplomatiei avea (si are) o utilitate redusa. Alte metode dezvoltate in aceeasi perioada de timp au imaginat relatiile internationale la o scara globala.

Analizele strategice si geopolitice, folosite si astazi, isi au radacinile in concepte dezvoltate de catre amiralul american Alfred Mahan (la sfarsitul secolului al XIX-lea) si de catre geograful britanic Sir Halford Mackinder (la inceputul secolului al XX-lea). Fiecare stat ocupa o anumita pozitie geografica – mai buna sau mai putin avantajoasa, stimulativa sau nu pentru dezvoltarea economica si echilibrul social, propice sau nu in determinarea configuratiei geopolitice a regiunii careia ii este subsumata. Pentru Mahan, oceanele lumii erau principalele cai de comunicatie iar cine le controla putea stabili si cursul relatiilor internationale. Mahan, asadar, a fost un promotor al „puterii maritime“ si un sustinator al dezvoltarii puternice a marinei americane. Deloc surprinzator, el si-a bazat cele mai multe dintre analizele sale folosind exemplul Marii Britanii si al Marinei Regale. In parte si datorita indemnului venit din partea lui Mahan, Statele Unite si-au intarit flota la sfarsitul secolului al XIX-lea, reusind importante achizitii teritoriale (Hawaii, Samoa, Guam, Filipine). La randul lui, Sir Mackinder a subliniat importanta „puterii terestre“ – tara care domina Centrul Eurasiei (hearthand), domina inevitabil politica mondiala.

Predominanta uneia sau alteia dintre puteri a trecut. Mijloacele de exercitare a puterii in general s-au inmultit si perfectionat. Iar la dimensiunea teritoriala si maritima a spatiului se adauga o a treia: cea aeriana (astazi, chiar cosmica).

Alti analisti de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea au fost de parere ca istoricii diplomatiei si teoreticienii strategiei si geopoliticii nu au inteles radacinile cauzelor care au determinat problemele internationale. Pentru acesti analisti, teoriile si metodele de analiza socio-economice ofera un tablou mai inteligibil al modului si cauzelor de functionare a sistemului international.

Astfel, in secolul al XIXlea, Karl Marx considera ca Statele Unite s-au extins catre Vest datorita presiunii exercitate de excesul de populatie si de lipsa locurilor de munca. Fara indoiala, cea mai influenta teorie socio-economica a vremii a fost cea promovata de Lenin si prezentata in 1916, in faimoasa lucrare „Imperialismul – stadiul cel mai inalt al capitalismului“. Lenin prezenta posibilitatea unei revolutii socialiste imediate, bazate pe analiza facuta de el schimbarilor fundamentale intervenite in natura capitalismului, de la concurenta la monopol.

Trauma produsa de Primul Razboi Mondial a determinat promovarea unor noi metode de analiza a relatiilor internationale. Cele doua noi scoli de gandire, care au dominat perioada interbelica, au pus accentul, una – pe modalitatea cea mai buna de a preveni un nou conflict international major, iar cealalta – pe modalitatea cea mai buna de a-ti organiza, impune si consacra puterea nationala.

Adica, s-a incercat analizarea sistemului relatiilor internationale din perspectiva idealismului politic(liberalismul) si  realismului,curente de gindire specific societatilor democratice pe de o parte, si a national socialismului (fascismul), pe de alta parte.

Ambele directii de analiza  au fost puternic orientate politic si au promovat solutii total diferite. Pentru idealistii politici, oamenii erau esentialmente buni si erau preocupati, in general, de bunastarea proprie, dar si de cea a celor din jurul lor. Cei mai multi dintre reprezentantii acestei scoli erau convinsi ca aranjamentele structurale si institutionale rele de la nivel mondial determinau comportamentul uman rau de la nivel individual. Razboiul, cauzat de aranjamentele structurale si institutionale rele, nu era inevitabil. El putea fi prevenit, iar idealismul politic devenea eficient doar daca structuri adecvate erau create.

De exemplu, Societatea (Liga) Natiunilor Unite, sub auspiciile careia s-au facut primii pasi catre recunoasterea unanima a principiului interzicerii recurgerii la folosirea fortei armate, a reusit sa marcheze relatiile interstatale interbelice. Sistemul adoptat prin Pactul Societatii Natiunilor (1919) lasa partilor in conflict posibilitatea de a alege modul de rezolvare a diferendului. Pactul se baza pe doua prevederi principale: pe de o parte, obligatia de neagresiune si asistenta mutuala, iar pe de alta parte, se lasa statelor libertatea de a recurge la razboi, dar numai dupa epuizarea mijloacelor pasnice. Prin respingerea oricaror imbunatatiri ulterioare, statele-parti au blocat perfectionarea procedurii instituite. Izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial a insemnat caderea definitiva a acestui sistem.

Pentru alti idealisti politici, doar dreptul international putea statornici pacea, Pactul Briand-Kellogg din 1928 putand fi interpretat drept o asemenea incercare[5] . Actul statua ca toate tarile semnatare vor renunta la razboi, ca instrument al politicii nationale, exceptand cazurile de autoaparare.

In acest context trebuie mentionat ca, daca inainte de Primul Razboi Mondial, conventii precum Conferintele de la Haga din 1899 si 1907 au incercat sa stabileasca niste legi ale razboiului, idealistii politici au cautat sa creeze legi impotriva razboiului. Au existat si reprezentanti ai idealismului politic pentru care armele insele erau cauza razboiului. Un numar de studii din perioada interbelica au scos in evidenta ca marii producatori de armament, precum Krupp, au sustinut Primul Razboi Mondial, urmarind profitul. Situatia pentru evitarea razboiului era eliminarea acestor „mercenari ai mortii“ si reducerea cantitatii de armament.

Alte idei sustinute de idealistii politici faceau referire la reforma sistemelor sociale nationale, redistribuirea bogatiilor, crearea unui sistem international de comert liber sau stabilirea unor criterii universal acceptate privind auto-determinarea.

Dar toate aceste propuneri privind prevenirea razboiului ar fi putut sa aiba un succes mai mare si pe o perioada mai indelungata de timp daca scoala national-socialismului nu s-ar fi dezvoltat atat de rapid precum a facut-o. Si national-socialismul a avut o orientare politica, dar punea accentul pe cresterea si consolidarea puterii nationale.

In varianta germana cunoscuta sub denumirea de nazism, national-socialismul a combinat o forma externa de nationalism (inclusiv credinta net rasista si antisemita a superioritatii comunitatii germanice-ariene asupra celorlalte popoare si culturi) si un concept distinct de socialism de stat, foarte departe atat de marxismul revolutionar, cat si de socialdemocratie[6] . Liderul national era divinizat, iar armata – glorificata. Expansiunea teritoriala era considerata dovada superioritatii sistemului. Liderii fascisti ai Germaniei si Italiei considerau razboiul ca inevitabil, si daca era inevitabil, intelegeau sa il castige[7] . Idealismul politic devenea, iata, ineficient in intentia sa de prevenire a razboiului.

1.4. PRINCIPALELE SCOLI DE GANDIRE

1.4.1.REALISMUL

Prin urmare, oamenii nu erau in mod inevitabil buni, afirmau, dupa al Doilea Razboi Mondial, reprezentantii realismului politic, in fruntea carora se aflau, in Statele Unite, Hans Morgenthau, George Kennan si Henry Kissinger. In cel mai bun caz, oamenii au inclinatii egale inspre „bine“ si „rau“. In cel mai rau caz, ei au o dorinta instinctuala de a-i domina pe altii. In acest caz, razboiul este intotdeauna o posibilitate si de multe ori o probabilitate.

Responsabilitatea fiecarui stat-natiune, din perspectiva realpolitikului, este de a-si asigura propria aparare si securitate. Securitatea colectiva este interpretata drept un rafinament teoretic, ce poate fi folosit de aliante si organizatii internationale pentru a intari securitatea statului dar care nu constituie baza garantarii securitatii statului. De aceea, masura intelepciunii la nivel de decizie politica este ca strategia propusa sa urmareasca si sa stimuleze interesul national interpretat ca o crestere de putere sub diversele ei forme, dar in mod particular, a puterii militare. Logica realismului politic merge pe ideea ca pacea nu poate fi asigurata, dar poate fi atinsa tocmai prin intermediul unei balante a puterii, aparuta in procesul de asigurare a securitatii si aparare a intereselor, prin alinierea statelor impotriva oricarui stat-natiune aparut prea puternic. Prin urmare, realismul politic statueaza primatul politicii externe asupra celei interne, mentinerea unor forte militare deosebite si importanta nationalismului. Abordarea realista a relatiilor internationale respinge elementele etice din politica externa si nu ia in considerare natura regimurilor politice din alte state. Interesul national primeaza iar pentru atingerea lui se accepta parteneriate atat cu puterile democratice, cat si cu cele autoritare.

Prin urmare, scoala realista este interesata de relatiile de putere dintre state, fara a conta amprenta ideologica, natura sistemului politic sau economic, standardele etice ale statelor fata de proprii cetateni sau gradul de moralitate din politica internationala. Se ajunge, astfel, ca protectia si promovarea intereselor nationale sa fie urmarite prin aliante cu alte state, indiferent de natura lor interna. SUA a fost considerata exponenta realpolik prin excelenta. De pe aceste pozitii au fost exprimate de altfel si principalele critici fata de politica externa a SUA, inclusiv, de exemplu, fata de Asia Centrala, cu accent pe Afganistan. Conform logicii Razboiului Rece, confruntarea intre superputeri se dadea prin intermediari. Astfel, Afganistanul s-a numarat printre teatrele de operatii aflate in prim plan pentru o perioada de peste un deceniu. Dupa atacurile teroriste din 2001, Afganistanul a redevenit unul dintre locurile fierbinti ale relatiilor internationale. Agenda declarata este promovarea democratiei si lupta impotriva terorismului global. Pentru sustinerea campaniei din Afganistan (destul de discutata atat la nivelul policymaker-ilor cat si a teoreticienilor) SUA a dezvoltat aliante cu state din vecinatate, fara a fi afectate de nivelul de “democratizare” a acestora. Astfel, s-au lansat parteneriate strategice cu state acuzate de europeni ca fiind dictaturi, scopul urmarit find obtinerea victoriei in Afganistan.

Scoala realista este foarte critica la adresa acelor curente care sustin ca natura interna a statelor, regimul lor politic, conteaza in relatiile internationale (si vorbim aici de scoala liberala sau idealismul politic). Presedintele american Woodrow Wilson (care a avut o contributie deosebita la crearea Ligii Natiunilor) a ajuns sa fie desconsiderat pentru incercarea de a introduce elemente de etica in politica externa. La fel s-a intamplat mai tarziu cu presedintele Jimmy Carter sau cu secretarul britanic de externe Robin Cook (care a avut o atitudine critica in mod public fata de interventia din Irak). Realistii argumenteaza ca o astfel de atitudine este un lux periculos, care distorsioneaza analiza interesului national, aflat la baza sistemului international[8] . Politica specifica si limbajul impuse de realismul politic domina comportamentul american pe scena internationala, incepand cu sfarsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Fiecare presedinte american postbelic, cu posibila exceptie reprezentata de Jimmy Carter, si-a bazat politica pe acest concept.

Totusi, in mediul academic, dar si guvernamental s-au ridicat unele probleme. Astfel:

- cum poate realpolitikul sa explice miscarea lenta, dar reala din spatiul occidental catre relatiile economice transnationale?

- intr-o lume in care granitele nationale si interesele nationale deveneau tot mai putin bine definite, cine putea stabili ce alimenta sau nu interesul national?

-cine definea, de fapt, interesul national?

Astfel, noul accent pus pe studierea stiintifica a relatiilor internationale a fost descris drept o „revolutie behaviorista“, care a cunoscut o propagare deosebita la sfarsitul secolului trecut.

Promotorii noii metodologii au fost toti de acord cu necesitatea unui studiu mult mai sistematic si riguros al relatiilor internationale, dar au esuat in stabilirea consensului asupra modului de aplicare a metodelor stiintifice asupra relatiilor internationale.

Ca influenta si reprezentare teoretica, realismul se detaseaza in mod clar fata de celelalte teorii. Acest lucru nu inseamna insa ca detine si cea mai buna explicatie a ceea ce se intampla si mai ales a ceea ce trebuie facut la nivelul relatiilor economice si politice internationale. Realismul se orienteaza, mai ales, pe explicarea starilor de conflict ce caracterizeaza mediul international. Pleaca de la premisa ca relatiile dintre state sunt cel mai adesea conflictuale si ca ele trebuie sa-si promoveze propriul interes intr-un mediu ostil. Realismul modern ii are ca precursori pe Tucidide (460 – 400 ien), cel care a relatat si a explicat atat de bine razboiul peloponezian, pe Nicolas Machiavelli (1469-1527), pe Thomas Hobbes (1588-1679) si pe J.J. Rousseau (1712-1778). Avand la baza doctrina ratiunii de stat (raison d’etat), realismul clasic a pus la dispozitia sefilor de stat un adevarat arsenal de metode si instrumente prin care sa-si maximizeze promovarea interesului si a securitatii nationale. „Ratiunea de stat”, in opinia istoricului Fr. Meinecke, este principiul de baza in sfera politicii internationale. El ii arata leaderului ce trebuie sa faca, pentru a asigura bunastarea si securitatea statului. Cum statul este principalul actor in politica internationala, el isi poate exercita puterea in mod justificat si sta in atributiile oamenilor de stat sa fie mereu pregatiti pentru a lua cele mai bune decizii in cazul unor amenintari din exterior. Asta pentru ca existenta statului nu este niciodata garantata iar pasivitatea poate insemna disparitie. Realistii sunt sceptici in a accepta ca exista o serie de principii morale universale si ca, atunci cand este nevoie, liderii vor compromite interesul statului in favoarea ideii de comuniune si bunastare internationala. Pentru a nu aparea totusi ca fiind imorali si deci supusi oprobiului, realistii, adepti ai principiului „ratiunii de stat”, vorbesc despre un standard moral dual:

un standard moral si etic, valabil pentru cetateni in cadrul unui stat de drept, in care regulile si principiile trebuiesc respectate, pentru a se asigura consensul si pentru a se micsora costurile tranzactiilor;

un standard diferit pentru relatiile externe ale statului, bazat pe promovarea propriului interes si care pleaca de la premisa ca nu exista joc cu suma nula. Cineva castiga si cineva trebuie sa piarda. De aceea, folosirea fortei in determinarea relatiilor dintre state nu este exclusa ci, dimpotriva, este una din principalele cai de promovare a interesului national.

Realistii au observat ca tendinta spre violenta este mult mai prezenta in relatiile internationale decat in interiorul statului. Ca posibila explicatie, ar fi starea de pseudoanarhie care domina mediul international si in care fiecare entitate, reprezentata in principal de stat, se considera a fi autoritatea suprema, fara a accepta o diminuare a acesteia in favoarea crearii unui mediu mai stabil. Aceasta situatie se aseamana foarte mult cu starea naturala a individului, in care, pentru a-si proteja libertatile, acesta trebuie sa recurga la forta pentru a-i determina pe ceilalti sa le accepte. In lipsa unor institutii care sa-l apere, individul, sau in cazul nostru statul, are drept responsabilitate intarirea capacitatilor de autoaparare si de promovare a propriului interes. Drept urmare, statele cu o putere mai mare au sanse sporite de supravietuire. Termenul de putere ocupa un loc extrem de important in limbajul realistilor, fiind perceputa de catre acestia ca fiind abilitatea de a realiza un anumit lucru, chiar daca este necesara folosirea fortei. Din punctul de vedere al realistilor, un mecanism esential in asigurarea supravietuirii statelor este cel al balantei puterii, care defineste acea strategie prin care un stat realizeaza o alianta care poate contrabalansa puterea adversarului ostil (spre exemplu NATO si Pactul de la Varsovia in plan militar sau NAFTA si UE in plan economic).

In interiorul teoriei realiste exista patru curente distincte, care nuanteaza existenta relatiilor de putere la nivel international. Astfel, adeptii realismului structural, axat pe  explicatii ce au la baza natura umana (Tucidide), considera ca exista o fuga continua dupa putere, ce isi are radacinile in natura umana, iar in relatiile internationale justitia, legea si societatea nu-si gasesc locul. Realismul istoric, reprezentat de Morgenthau, Machiavelli si Carr, pleaca de la premisa ca principiile, desi exista, sunt subordonate politicilor, astfel incat ceea ce primeaza este interesul statal. Realismul structural anarhic, bazat pe sistemul international (Rousseau, Waltz), considera ca desi nu stau in natura umana, frica, suspiciunea si insecuritatea sunt manifestari prezente in relatiile internationale datorita sistemului anarhic. Incat, chiar daca actorii au intentii pasnice, conflictul poate apare oricand. Al patrulea curent, cel al realismului liberal, ce poarta amprenta lui Thomas Hobbes, considera ca, desi la nivel international exista o anumita stare de anarhie determinata de lipsa unei autoritati comune, ea poate fi ameliorata de statele ce au capacitatea de a impiedica alte state de la agresiune si care au puterea de a construi un anumit sistem de norme elementare de coexistenta.

Toate aceste patru curente au in comun trei elemente: statismul, supravietuirea si autoajutorarea. Statism, pentru ca actorul cel mai important este statul cu institutiile sale. Statul este cel care detine, asa cum aprecia Max Weber, monopolul folosirii legitime a fortei si este singurul care, conform principiului suveranitatii, are autoritatea suprema de a realiza si impune legea pe teritoriul sau.[9] Supravietuire, pentru ca obiectivul principal al statului trebuie sa fie perpetuarea sa in conditii de suveranitate. Aici exista doua curente diferite: realismul defensiv (Waltz, J. Grieco), care considera ca primul obiectiv este asigurarea securitatii si abia dupa aceea se poate vorbi despre sporirea puterii, atata timp cat acest lucru nu aduce atingere securitatii; realismul ofensiv (J. Mearsheimer), care percepe o ordine inversa a prioritatilor, pentru ca o eventuala pozitie hegemonica va aduce dupa sine un spor de securitate pentru statul respectiv. Autoajutorarea este singura solutie intr-un sistem international anarhic, in care relatiile sunt conflictuale si unde nu este loc de prietenie, onoare sau incredere. De aceea, coexistenta este posibila numai prin mentinerea unei balante de putere echilibrate.

Asadar, ca o scurta sinteza, realismul acopera majoritatea problemelor ce tin de sfera conflictelor internationale. Insa, tocmai de aceea sufera. Pentru ca, in loc sa analizeze metode si cai de a evita acest gen de relatii, la nivel normativ el incearca, dimpotriva, sa perpetueze starea tensionata. Ofera o serie de metode si solutii de afirmare a statului pe plan politic si economic, ce se bazeaza pe elemente de forta si putere. Prin urmare, de multe ori rationalistii au fost supusi criticilor din ambele parti, atat a liberalismului cat si a marxismului, fiind acuzati adeseori mai ales de manipulare doctrinara.

1.4.2. LIBERALISMUL

Din punct de vedere al modului normativ de tratare a problemelor, liberalismul se constituie in singura alternativa viabila a rationalismului. Dand dovada de o puritate doctrinara mult mai mare si, tocmai de aceea, fiind de multe ori incomod in aplicarea politicilor si strategiilor in relatiile internationale, liberalismul a devenit in cea de-a doua jumatate a secolului XX, din pacate, mai mult un exercitiu teoretic dezvoltat in mediile academice. Dupa extraordinara ascensiune din a doua jumatate a secolului XIX si primele doua decade ale secolului XX, cand relatiile economice dintre state s-au dezvoltat in principal pe baza liberului schimb, iar cele politice pe o detensionare determinata tocmai de avantul economic, odata cu primul razboi mondial lucrurile au inceput sa se schimbe.

Perioada interbelica a fost marcata pentru scurt timp de o renastere a sperantelor de liberalizare a mediului politic si economic international, insa ambitiile expansioniste ale Germaniei si Japoniei au inabusit entuziasmul.

O a treia etapa de renastere a sperantelor liberalilor s-a conturat dupa cel de-al doilea razboi mondial, odata cu asezarea la masa tratativelor pentru crearea unor institutii si foruri care sa reglementeze relatiile economice si politice din mediul international. Liderii statelor incepusera sa vorbeasca chiar despre o „noua ordine mondiala”, care sa aiba la baza asumarea unor reguli precise, de a caror respectare sa fie responsabile institutii precum GATT, Banca Mondiala, Fondul Monetar International, ONU, etc.

Odata cu inceperea razboiului rece, sperantele pe termen scurt ale liberalilor s-au destramat inca o data. Plecandu-se de la premisa ca „politica puterii” este un produs al ideilor, iar ideile pot fi schimbate, lupta nu a fost totusi abandonata. „Chiar daca lumea nu s-a acomodat cu liberalismul, aceasta nu inseamna ca nu se poate realiza o ordine mondiala liberala”[10], aprecia I. Clark. O astfel de opinie ne poate determina sa confirmam ca liberalismul ramane „o traditie a optimismului”, o traditie extrem de frumoasa care, din pacate, se loveste in permanenta de o rezistenta greu de inteles mai ales din partea statelor mici, ce nu ar avea decat de castigat de pe urma unor reglementari si institutii internationale de natura liberala, care sa creeze un cadru propice derularii activitatilor economice in conditii de liber schimb.

Liberalii resping ideea conform careia la baza relatiei dintre state sta conflictul si ca, prin urmare, fiecare trebuie sa-si gestioneze cu atentie puterea in cadrul unei politici a balantei de putere. Ba mai mult, in opinia lui J. A. Hobbson[11], sistemul balantei de putere se face vinovat de aparitia tensiunilor. Solutia ce ar simplifica mult lucrurile, sustin unii liberali, si le-ar aduce pe un fagas normal, ar fi un guvern mondial care sa aiba abilitatea de a media conflicte si de a lua decizii. Statul nu mai ocupa rolul esential in raporturile internationale, pentru ca adeseori el este reprezentat de guverne nedemocratice si netransparente, ce nu promoveaza interesele cetatenilor ci a unor grupuri de influenta. W. Wilson aprecia ca natura nedemocratica a guvernarilor, si mai ales a politicii externe, se face vinovata de aparitia conflictelor. Tocmai de aceea, in relatiile externe trebuie sa prevaleze autodeterminarea, guvernarile deschise si securitatea colectiva. Statul este un element necesar protejarii drepturilor indivizilor in fata altor indivizi sau state, dar trebuie perceput ca o entitate subordonata indivizilor prin mecanismele democratice. Cel mai adesea, interventia interna si externa a guvernelor perturba ordinea naturala. Mare parte dintre liberali nu accepta natura violenta, nerationala, a indivizilor si considera ca elementele esentiale ale unei bune coexistente, la nivel national si international, sunt protejarea libertatilor individuale, comertul, libera circulatie, prosperitatea, interdependenta si consensul (R. Cobden).

In interiorul curentului liberal exista cateva nuantari, incadrate in trei subcurente majore, internationalismul liberal, idealismul si institutionalismul liberal.

Internationalismul liberal ii are ca reprezentanti majori pe I. Kant si J. Bentham. Viziunea lor integratoare asupra lumii a fost una vizionara, dar si utopica  la vremea respectiva, deoarece nu a fost in masura sa suporte, pe termen scurt, realitatea dura si conflictuala, determinata atat de stadiile diferite de dezvoltare ale tarilor, cat si de numeroasele conflicte, nu neaparat de natura economica, ce au framantat viata internationala a secolelor trecute. In opinia lui Kant[12], exista trei reguli extrem de importante ce pot imbunatati relatiile dintre state:

Constitutia civila a oricarui stat trebuie sa fie republicana, pentru a exista omogenitate si transparenta in modul de solutionare a problemelor;

Dreptul natiunilor trebuie sa fie bazat pe o federatie de state libere;

Drepturile internationale trebuie sa fie limitate doar de starea de ospitalitate universala.

Kant, ca de altfel si Bentham[13], pleaca de la ipoteza ca relatiile dintre state pot fi armonioase si ca nu exista nici un motiv real pentru existenta unei stari tensionate. Atata timp cat toate statele sunt democratice si fiecare respecta drepturile tuturor cetatenilor, indiferent de provenienta lor, atunci numitorul comun nu poate fi decat armonia. Insa, credem noi, premisa ca indivizii sunt intotdeauna capabili sa actioneze rational si sa aplice calculul de rationalitate in toate imprejurarile este discutabila. Este adevarat, ar fi mult mai benefic ca toate conflictele sa fie rezolvate pe calea negocierilor, iar la baza relatiilor dintre indivizi si dintre state sa stea compromisul atat de necesar pentru gasirea interesului comun. Insa, costurile unor astfel de negocieri, asa cum va calcula ceva mai tarziu J. Buchanan[14], sunt cu atat mai ridicate cu cat numarul de participanti este mai mare. De aceea, pare uneori mai simplu ca aceste conflicte sa se rezolve prin recurgerea la forta. Un guvern mondial, care sa se ocupe de gestionarea tuturor problemelor internationale si care sa aiba puterea de a impune reguli si a le face respectate, este, din pacate, o intreprindere la fel de greu de infaptuit precum si pacea universala.

Idealismul apare tot din dorinta de a gasi rezolvare la conflictele legate de relatiile internationale, la inceputul secolului XX, cand atat scena politica cat si cea economica erau framantate de incercari de polarizare a puterii. Astfel incat, in acest context nefavorabil, pare partial justificata pierderea increderii in principiile laissez faire-ului si ale mainii invizibile.

Concentrarile masive de forte, definite de realisti si marxisti, dar si de o parte a liberalilor, ca fiind manifestari ale imperialismului, reprezentau grave amenintari la adresa stabilitatii. Hobbson chiar afirma ca imperialismul, ce-si are originea in subconsumul din tarile dezvoltate, a devenit principala sursa a conflictului.

In cautarea profitului, marile firme s-au inscris intr-o concurenta acerba, tragand practic dupa ele statele de origine in dispute de delimitare a zonelor de influenta, ce puteau culmina chiar cu declansarea unor razboaie. Iata aici o ruptura clara de abordare fata de internationalistii liberali, care considerau ca, prin esenta, capitalismul este pacifist. Comertul liber, schimbul, bunastarea si interdependenta nu genereaza in mod implicit pace, spune Hobbson. In acest sens, exemplul relatiilor dintre Germania si Anglia, intre anii 1914 si 1918, este cel mai relevant. Desi au avut economii strans interdependente, ele au ajuns la conflict armat deschis in primul razboi mondial. Acest conflict avea sa-i determine pe liberali sa accepte faptul ca pacea nu este o stare naturala si ca ea trebuie construita cu atentie. In plan politic, ideea capata substanta prin infiintarea Ligii Natiunilor, organizatie suprastatala care isi propunea, din pacate fara sustinere pragmatica, sa mentina pacea intre natiuni. Conceptul de „securitate colectiva” lansat de aceasta organizatie, conform caruia securitatea unui stat este preocuparea si responsabilitatea tuturor membrilor, va fi integrat mai tarziu in programul altor institutii precum NATO.

Institutionalismul liberal. Insuccesul Ligii Natiunilor in mentinerea pacii a insemnat, in plan doctrinar, sfarsitul idealismului. S-a vazut, daca mai era nevoie, ca nu este de ajuns sa creezi institutii pentru ca ele sa si functioneze. Fara o buna cooperare intre state, guverne si celelalte institutii nu se poate ajunge la consens. Consensul este un obiectiv pentru a carui realizare este nevoie de timp, negociere si resurse. El nu poate fi impus ci realizat. Trebuiesc gasite elemente comune, de la care sa se poata pleca in abordari mai largi. E necesara identificarea unor scopuri care sa promoveze interesele cat mai multor posibili aliati. Primul pas poate fi facut in plan economic. Existand cooperare intr-un anumit domeniu, ea se va extinde apoi si la alte domenii. David Mitrany defineste aceasta evolutie drept „ramificatie”. Un exemplu al unui proces de acest tip ar fi CECO (Comunitatea Economica a Carbunelui si Otelului), care a stat la baza crearii viitoarei CEE (Comunitatea Economica Europeana).

1.5. ALTE SCOLI DE GANDIRE

1.5.1.BEHAVIORISM

Pentru behaviorism, studiul acestui domeniu trebuia sa porneasca de la o afirmatie clara asupra unei probleme particulare, cuprinzand o analiza a variabilelor din problema si a relatiilor dintre ele si o discutie asupra conditiilor in care aceste relatii continua sa evolueze. Studiul evenimentelor cuantificabile si aplicarea unei metodologii extinse au atras critica, behaviorismul fiind considerat ca avand relevanta limitata asupra „lumii reale“ a relatiilor internationale, in care rapiditatea schimbarilor altereaza conditiile de relationare dintre variabile determinand modificarea intregului mediu inainte de finalizarea studiului.

Prin urmare, de mai bine de un secol avem parte de o serie de propuneri de studiere a relatiilor internationale, fara ca niciuna sa-si gaseasca „implinirea“ si viabilitatea perpetua, desi realpolitikul guverneaza, inca, politica marilor puteri.

Metodele prezentate, la care se adauga altele precum: teoria societatii internationale, feminismul, teoriile despre natiune, trebuie sa incerce abordari noi in concordanta cu complexitatea cadrului actual, dar si in perspectiva.

Modul in care administram relatiile internationale trebuie sa reflecte lumea noua aflata in plin proces de modelare. Contextul relatiilor internationale a fost revolutionat de o serie de factori precum:

- ruperea barierelor dintre politica interna si cea externa;

- deplasarea centrului de decizie dinspre national catre supra-national si sub-national;

- implicarea deosebita in relatiile internationale a actorilor non-statali;

- fragmentarea diplomatiei traditionale;

- revolutia tehnologica;

- interdependenta din plan economic;

- libera circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalului.

Mediul international este intr-o permanenta transformare. A surprinde la timp modificarile sau chiar a intui evolutii viitoare constituie esenta succesului unei analize pertinente a relatiilor internationale.

1.5.2. STRUCTURALISMUL

Cea de-a treia paradigma in relatiile internationale, marxismul mai este denumit in literatura de specialitate si structuralism. Desi de-a lungul timpului a suferit transformari si adaptari la evolutia evenimentelor, acest curent se bazeaza pe o serie de elemente contestabile ce rezulta din literatura marxista. Trebuie precizat de la inceput ca Marx nu a redactat o teorie de sine-statatoare a relatiilor internationale. Tot corpusul de idei al structuralismului este o preluare si o adaptare a fundamentelor cu pretentie de universalism ce se regasesc in opera lui Marx. Exista si o contributie a continuatorilor lui Marx, ce au inmultit (ocolim in mod intentionat cuvantul „imbogatit”) atat bagajul de idei cat si curentele de abordare. Astfel, la ora actuala, in categoria larga a abordarii marxiste sunt incluse teoria imperialista a lui Lenin, teoria sistemului mondial a lui Wallerstein si neograscianismul.

Ideile centrale ale marxismului, rezultat al unei patimi exacerbate impotriva capitalismului, sunt axate pe:

Un presupus caracter exclusiv social al relatiilor de productie. Relatiile internationale se regasesc in relatiile sociale capitaliste si, de aceea, afirma marxistii, nu putem intelege mediul international daca nu ne oprim asupra studierii capitalismului si a originilor sale;

Marx si-a sustinut intreaga pledoarie plecand de la ideile, false de altfel, ale caracterului conflictual al factorilor de productie si a acumularii prin furt. Ca si la nivelul societatii, in mediul international a fost posibila dezvoltarea unor state prin „exploatarea” altora, deoarece nu exista joc cu suma nula. Atunci cand cineva a avut de castigat, altcineva a avut de pierdut. De aceea, sustin marxistii, vinovate de inapoierea si saracia unei mari parti a globului sunt statele dezvoltate. Bazandu-si acumularea pe forta si exploatare, ele au deposedat natiunile lumii de resurse. Asa incat, si aici discursul devine vitriolat, este nevoie de o revolutie mondiala care sa repuna in drept pe cei oropsiti si sa rastoarne sistemul capitalist global;

Capitalismul este un sistem bazat pe exploatare si distribuirea inechitabila a bogatiei;

In spatele intereselor de stat se ascund interesele clasei capitaliste. Conflictele dintre natiuni nu par a fi decat o reflectie a unor lupte de acaparare a resurselor de catre anumite clase sociale;

Deoarece piata mondiala este foarte importanta pentru desfacerea rezultatelor productiei capitaliste, clasa proprietarilor, burghezia cum o numeste Marx, a dezvoltat, intr-un sistem caruia autorului i se parea a fi o conspiratie, un tip de relatii comerciale „cosmopolite”, bazate pe liberul schimb intre tarile bogate si defavorabil celor sarace.

Fara nici o indoiala, asemenea idei apar ca fiind cel putin neserioase, daca nu chiar ridicole. A aprecia ca dezvoltarea statelor capitaliste s-a bazat doar pe factorii de productie atrasi din colonii si ca tehnologia, capitalul uman si fizic sau institutiile economiei de piata nu au jucat nici un rol, reprezinta o abordare mai mult decat rauvoitoare a evolutiei economice. A aprecia ca exista o conspiratie mondiala a celor puternici impotriva celor slabi, sau a capitalistilor impotriva muncitorilor, este iarasi de neacceptat. Doar si pentru simplul fapt ca schimbul nu poate avea loc decat daca exista putere de cumparare si de aceea nimeni nu are interesul ca partenerul de schimb sa saraceasca, pentru ca de bunastarea acestuia depinde propria prosperitate.

La ideile prezentate mai sus se adauga si cele ale lui Lenin, reflectate in cea mai mare parte in cartea sa, Imperialismul, stadiul cel mai dezvoltat al capitalismului, publicata in 1916. Plecand de la inegalitatea dezvoltarii dintre state, autorul incearca sa gaseasca explicatia, apeland la ideologie. Vinovatul este tot capitalul, al carui purtator este corporatia: date fiind ratele descrescatoare ale profitului, pentru ca masa acestuia sa ramana constanta, este nevoie de o cifra de afaceri mai mare si, pentru a supravietui, firmele au nevoie sa se extinda in permanenta in cautarea de noi piete de desfacere. Pentru aceasta, gandeste Lenin, ele recurg la strategii de „exploatare” a pietelor, indeosebi in tarile sarace, existand, prin urmare, o impartire a lumii intre capitalurile straine, ce acopera in intregime toate oportunitatile. De aceea, nu ar mai exista nici o cale pasnica pentru ca tarile mai slab dezvoltate sa intre pe pietele de desfacere. Solutia o reprezinta o redivizare a lumii prin intermediul fortei, al revolutiei sau razboiului. Iata, din nou o viziune conspiratista asupra relatiilor internationale, in care detinatorii de capital reusesc sa domine lumea. Eficienta, productivitatea, semnalele pietei nu-i spun nimic lui Lenin. El vede doar relatii de forta, in care cei ce au reusit sa acumuleze nu mai lasa aceasta sansa altora. Discursul rational este inlocuit, ca si la Marx, prin indemnul la lupta, la revolutie mondiala si la eliminarea relatiilor de productie capitaliste. Aceste idei malefice au marcat, pentru mai bine de jumatate de secol, evolutia unei bune parti a lumii.

1.5.3.GRAMSCIANISMUL

O opinie aparte in peisajul larg al marxismului o face gramscianismul. Avand la baza ideile si scrierile lui Antonio Gramsci, acesta se bazeaza pe determinarea non-economica a relatiilor dintre oameni si dintre state. Nu sunt importante relatiile de productie, deoarece ele sunt doar o rezultanta a unor comportamente mai largi, ce tin de cultura, educatie, ideologie si politica. De aceea, schimbarea mediului social si a celui international nu trebuie sa vina, asa cum sugera Marx, prin forta si varsare de sange, ci prin accesul maselor la cultura si educatie, prin emanciparea acestora pentru a indeparta discrepantele fata de cei „cu sange albastru”. Actul de convingere, de argumentare ideologica si politica, vine sa completeze actul cultural-educativ. Extensia gramscianismului la nivelul relatiilor internationale a fost facuta de catre Robert Cox. El a dezvoltat studiile asupra puterii hegemonice. Hegemonia se bazeaza, in acceptiunea lui Cox, pe expansiunea internationala a unei clase, a unui grup de favorizati, ce se sprijina pe puterea unor state. Denumita si teoria critica, teoria lui Cox incearca sa abordeze relatiile dintre state nu din perspectiva rezolvarii lor imediate, ci a cauzelor care au condus la aparitia ordinii mondiale existente si a identificarii posibilitatilor de schimbare.

Pe ansamblu, asa cum am afirmat de la inceput, teoria marxista vine cu o perspectiva ideologica de abordare a relatiilor economice dintre state, extrem de daunatoare mediului international. Vina principala a inapoierii unor tari este gasita, cel mai adesea, in gradina vecinului, cum se spune in limbaj popular, sau este aruncata asupra capitalului si a capitalismului. Relatiile sunt in esenta antagonice, sustin marxistii, si au la baza sistemul conflictual al economiei de piata. Este reclamata cel mai adesea nevoia de schimbare, in forma initiala prin varsare de sange iar in abordarile mai noi prin revolutie ideologica.

1.6. NEO-SCOLILE.ABORDAREA CRITICA

1.6.1.NEOMARXISM

Anii ’60 - ’70 au fost prolifici pentru gandirea neomarxista. O seama de reprezentanti ai Scolii Dependentei au reiterat ideile marxiste intr-o forma ceva mai moderata, mai argumentata si cu solutii mai putin violente, dar tot daunatoare progresului. Cea mai reprezentativa lucrare este a lui Immanuel Wallerstein, intitulata Sistemul economic mondial modern. Desi tot ideologizata, cartea este bine documentata din punct de vedere istoric si statistic, cu explicatii ce au drept sprijin sistemul notional al economiei politice clasice si neoclasice. Ea lanseaza ideea cercurilor concentrice de dezvoltare, a existentei unui centru inaintat si a unei periferii slab dezvoltate, intre care exista relatii de schimb inegale. Cresterea centrului, afirma autorul, s-a bazat pe exploatarea periferiei. Exista o anumita ciclicitate in detinerea puterii de catre o serie de puteri hegemonice, care au avut acces la putere prin conflict militar si apoi au dominat prin relatii economice de schimb. Multitudinea de date statistice si istorice, stapanirea instrumentarului economic si discursul ceva mai putin violent indeamna mai mult la meditatie. Insa, in ansamblu, Wallerstein ramane un ideolog ce aserveste stiinta unui scop nu tocmai nobil, acela de a gasi vinovati pentru incapacitatea unor tari de a accede la nivele superioare de bunastare.

1.6. 2. NEOCONSERVATORISMUL

Prin anii ’60,’70 si ’80 cativa intelectuali au trecut de partea cealalta a baricadei. Tinand seama de esecurile secularistilor in a-si atinge scopul urmarit de programele de inginerie sociala, aceasta schimbare de pozitii nu are de ce sa surprinda. Unii dintre ei regreta acum abuzurile savarsite in numele unei utopii. Au ajuns victimele anarhiei morale pe care ei insisi au creat-o. Au obosit sa se tot flageleze, sa-si dispretuiasca istoria si cultura, sa se erijeze in reprezentantii culturii occidentale ‘opresoare’ si ‘imperialiste’ intr-o lume de altfel buna, necorupta si primitiva. Mai presus de toate, ei au prevazut falimentul inumanei ideologii comuniste si s-au retras din stanga politica occidentala, devenind anti-comunisti cu mult inainte ca prabusirea comunismului sa fie recunoscuta de intelectualitatea majoritar socialista.

Acestia aveau sa fie cunoscuti ca ganditori, scriitori sau academicieni neoconservatori ce au inceput sa spuna ca intelectualii au abandonat poate prea repede nevoia de marturie istorica, de o interpretare mai traditionala a istoriei, de un discurs rational.

Astfel a inceput un conflict de idei intre neoconservatori si confratii lor fundamentalisti. Acestia din urma au mers pana intr-acolo incat au afirmat ca tot ce tine de traditia iudeo-crestina este rau si tot ce e secular la origine, mai ales ideile socialiste si comuniste, este bun. In cele din urma neoconservatorii au intrat intr-o timida ofensiva intelectuala, incepand sa-si critice colegii din universitati, din mass media, din administratia guvernamentala. Au comparat pretentiile revizioniste anti-occidentale ale stangii cu datele istorice obiective. Au mers chiar mai departe, comparand rezulatele neglijabile ale realizarilor culturale si sociale ale elitei anticrestine cu pretentiile ei exagerate, idealiste si adesea arogante.

Ceea ce au reusit sa evidentieze neoconservatorii a fost tocmai esecul stangii seculariste anticrestine (si adesea procomuniste) in a produce o alternativa morala viabila care sa inlocuiasca valorile traditionale iudeo-crestine pe care adeptii stangii le lichidau in furia lor. Departe de a crea un nou tip de om, stanga seculara a adus doar haos si dependenta de un guvern puternic. Departe de a satisface voia oamenilor, stanga americana a recurs adesea la metode nedemocratice, brutale, folosindu-se de curti de justitie, de propaganda prin mass media, chiar de cenzura programei scolare, pentru a-si pune in practica agenda socialist utopica prin constrangere, acolo unde convingerea prin metode pasnice a esuat.

Daca razboiul cultural din America n-a fost castigat de intelectualitatea rationalista anticrestina, acesta este, in mare parte, meritul miscarii neoconservatoare aparuta ca reactie la manifestarile extreme ale noii stangi din anii ’60. Din pacate doar cativa dintre neoconservatori, sau din conservatorii de azi, au atacat principiile de baza anticrestine ale mostenirii intelectuale a filozofilor iluministi, pentru a nu mai aminti de spiritul rebel iconoclast al Protestantismului lasat suveran sa patrunda in cultura noastra egocentrica, mercantila si individualista, devenita acum excesiv de subiectiva, de inumana si de anticomunitara. Prea putini neoconservatori au adus in discutie limitele zeului secular al democratiei si nici unul n-a dezvaluit neputinta sa de a produce altceva decat un guvern puternic. Aceasta pare sa fie consecinta secularizarii unui stat si a abandonarii valorilor moral-religioase transcendente.

Francis Fukuyama, autor al best seller-ului Sfarsitul istoriei si fost membru al proiectului neoconservator a ajuns acum sa declare ca, atat ca simbol politic, cat si ca set de gandire, acesta “a evoluat in ceva ce eu unul nu-l mai pot sustine” si ca ar trebui aruncat in lada cu ideologii discreditate a istoriei. In introducerea uneia din cartile sale in curs de aparitie – America la rascruce, Fukuyama declara ca doctrina [neoconservatoare, n.n.] a ajuns undeva “la abator” si ca esecul ei a demonstrat “pericolul impingerii la extrema a unor intentii bune”[15]

In forma sa restransa, dupa cum am precizat mai sus, neoconservatorismul militeaza pentru uzul fortei militare – daca e necesar, chiar in mod unilateral – pentru inlocuirea regimurilor autocrate cu unele democratice. Odinioara, Fukuyama a sustinut schimbarea regimului irakian si a semnat in 1998 scrisoarea colectiva adresata de catre Proiectul pentru un Nou Secol American presedintelui de la acea vreme, Bill Clinton, prin care Statelor Unite li se cerea intensificarea eforturilor pentru rasturnarea de la putere a lui Saddam Hussein (respectiva scrisoare fusese semnata si de catre intelectuali neoconservatori precum Bill Kistol si Robert Kagan si de personaje politice precum Paul Wolfowitz si Richard Perle, inclusiv de actualul Secretar al Apararii, Donald Rumsfeld). Acum insa, Fukuyama apreciaza razboiul din Irak ca pe unul de tip gresit, purtat in locul si la timpul nepotrivite, “cea mai elementara greseala” fiind, in opinia sa, “supraestimarea pericolului adresat Statelor Unite de islamismul radical”: “[d]esi posibilitatea noua si amenintatoare a unor atacuri teroriste cu arme de distrugere in masa, imposibil de descurajat [prin metode clasice, n.n.], este una cat se poate de reala, adeptii razboiului au echivalat-o in mod gresit cu amenintarea reprezentata de Irak in particular si cu problema statelor rogue/a proliferarii in general”.

Francis Fukuyama, unul din cei mai influenti intelectuali americani, conchide ca “este putin probabil ca istoria sa judece cu blandete interventia in Irak si ideile care au animat-o”. Mai mult, el declara ca adeptii miscarii sunt leninisti care cred ca “istoria poate fi controlata printr-o exercitare corecta a puterii si vointei”. Leninismul, “o tragedie in versiunea sa bolsevica, s-a intors acum ca o farsa in forma sa practicata de Statele Unite”.

Si, desi sustine in continuare ideea reformei democratice – completa odata cu stabilirea institutiilor modernitatii liberale, Fukuyama avertizeaza ca in Orientul Mijlociu acest proces nu va diminua imediat amenintarile si pericolele cu care se confrunta SUA, caci “islamismul radical este un produs colateral al insasi modernizarii, generat de acea pierdere a identitatii care acompaniaza tranzitia spre o societate moderna, pluralista. Mai multa democratie va insemna alienare, radicalizare si – da, din nefericire – si terorism”.

“Prin definitie, ousider-ii nu pot impune democratia unei tari care nu si-o doreste; cererea pentru democratie si reforma trebuie sa fie interna. Promovarea democratiei este de aceea un proces pe termen lung si de oportunitate, care pentru a fi eficienta trebuie sa astepte maturizarea treptata a conditiilor politice si economice”.

Socheaza de fapt, dincolo de rasucirea la 180 de grade a insusi “arhitectului” proiectului neoconservator, care acum se dezice in mod public de fostii confrati, considerati… leninisti!? Socheaza, evident, duritatea termenilor - “abator”, “lada [de gunoi] a istoriei”, “farsa”, etc.

Dincolo de forma, fondul demersului domnului Fukuyama reveleaza o serie de truisme, adevaruri general valabile si de demult cunoscute precum: imposibilitatea disuasiunii (descurajarii, deterrence) teroristilor, crezul milenarist-mesianic al administratiilor de la Washington in posibilitatea si misiunea modelarii istoriei; faptul ca democratizarea Orientului Mijlociu va fi un proces de lunga durata; faptul ca ousider-ii nu pot impune cu forta democratia unei tari, etc.

Oare nu erau aceste idei valabile si vizibile si in 1998, la data semnarii scrisorii? Sau este exagerarea pe cat de regretabila, pe atat de frecventa si de meschin interesata, a “pericolului islamic” un fenomen inedit? Reputatul islamolog Edward W. Said avertiza inca din 1981 ca “despre nici o alta religie sau grup cultural nu se spune atat de afirmativ si de categoric ca reprezinta o amenintare la adresa civilizatiei occidentale ca despre Islam” (in cartea sa intitulata sugestiv Covering Islam: How the Media and The Experts Determine How We See the Rest of the World, 1981, p. 12). Iar in final, a fost realmente nevoie de toti acesti ani ca sa se realizeze nonsensul pagubos al PNAC-ului? Recognoscibil si profanilor, lumea a devenit un loc mai periculos abia dupa 11 septembrie si declansarea cruciadei pretins antiteroriste. Cui mai are dubii i se poate improspata memoria/ratiunea cu enumerarea neexhaustiva: valul de atentate sinucigase din Israel si teritoriile palestiniene din 2002, luarea de ostatici la teatrul din Moscova (oct. 2002), violentele interminabile si in escaladare pe verticala si pe orizontala din Irak, asasinarea regizorului olandez Theo van Gogh (nov. 2004), atentatele de la New Delhi (dec. 2001), Djerba (apr. 2002), Madrid (mart. 2003), Bali (oct. 2003), Istanbul (nov. 2003), Beslan (vara 2004), Londra (iul. 2005) sau Amman (nov. 2005).

O disectie atenta a cuvintelor lui Fukuyama evidentiaza aceleasi clasice “metehne” ale gandirii neoconservatoare, aceleasi automatisme, aceleasi confuzii si prejudecati – elemente de natura sa plaseze toata “schimbarea la fata” a fostului neoconservator sub semnul intrebarii.

Doua sunt elemente majore care indeamna la prudenta inainte de felicitarea lui Fukuyama pentru “trezirea sa”. Primul este constructia pleonastica “islamism radical”, tributara erorii logice a generalizarii pripite din gandirea neoconservatoare, pentru care diferenta de sufix islamist-islamic nu exista, iar Islamul in genere se constituie la o amenintare impotriva SUA/Occidentului. Ei bine, dincolo de accentul explicit, frecvent si consensual al unor scolasti de diferite origini si formatii in a explica faptul ca Islamul nu este o religie beligena, ci dimpotriva, nu submineaza constitutiv democratia, doar ii construieste o conceptualizare diferita de cea occidentala si ca nu se indreapta prin definitie imporiva Occidentului, fiind orientat mai degraba spre interior, spre reformele in lumea islamica, decat in exterior, spre “necredinciosi” (vezi, inter alia, studiile lui Rabasa et al. 2004, Nienhaus 2002, Dalacoura 2002, Price 1999, Midlarsky 1998, Thoraval 1997, Esposito si Voll 1996), diferenta imperceptibila pentru “neocon”-i exista. In esenta sa, dihotomia “islamic” - “islamist” s-ar putea explicita astfel: primul termen semnifica o realitate strict culturala si religioasa, are un caracter non-militar si o orientare inwards si spre modernizare, in timp ce al doilea termen are un continut politic si chiar militar (ca obiective si instrumente) si isi asuma o orientare outwards si spre ultraconservatorism. Relevanta de altfel ne pare chiar autodelimitarea islamistilor ca distincti de termenul comun “islamic” prin doua instrumente: prin vocabular – islamiyyum (“islamic”) ca diferit de muslimum (“islamic”, musulman “obisnuit”); prin insemnele exterioare care denota conservatorismul lor radical, insemne tinand de portul barbii, si vestimentatia traditionala kufiyya, abayya, burqa cu zabrele pe care erau obligate de pilda sa o poarte femeile din Afghanistanul taliban, etc. Astfel, “islamism radical” este un pleonasm, desprins de realitatea la care pare sa se refere si generator de erori subsecvente in abordarile politice concrete.

O a doua confuzie, ingrijoratoare tinand cont de autorul ei, este cea dintre modernizare si occidentalizare. Primul termen, de continut civilizational, se refera la globalizarea in sens material, economic, tehnologic, social (life style), in vreme ce al doilea – cel care de fapt antreneaza de fapt, in dialectica actiune-reactiune, islamizarea – este de ordin imaterial, cu referire la dimensiunile politica si culturala ale globalizarii. Nu modernizarea provoaca islamizare ca reactie adversa, ci invers, deficitul de modernizare se constituie intr-una din cauzele de ordin intermediar ale islamizarii, intr-un complex care mai cuprinde cauze proxime (asocierea in regiune a oricaror tentative de reforma cu americanizarea-occidentalizarea indezirabila, esecul si discreditarea valorilor si ideologiilor seculare in anii ’60-70) si cauze profunde (osatura cultural-religioasa a lumii islamice si gradul inalt de intrepatrundere social-religios in lumea islamica, precum si trecutul colonial indelungat al statelor regiunii si consecutiv imaturitatea lor si a natiunilor incorporate).

1.7. NEOLIBERALISM SAU NEOCONSERVATORISM?

Pentru prezentul studiu, regiunea aleasa pentru testarea eficientei proiectelor lansate de realisti, liberali, neoconservatori este in atentia atat a teoreticienilor cat si a practicienilor. Afganistan este subiect obligatoriu pe agenda policy makers din lumea intreaga. Spre deosebire de Irak, a reusit sa atraga atentia si participarea inclusiv a europenilor (chiar si euroscepticilor). Intr-o prima etapa campania din Afganistan a beneficiat de impactul emotional produs de atacurile teroriste din 2001. Pentru oficialii americani (aripa dura, ulii) a fost relative simplu sa sustina o politica tipic realista, cu accent asupra instrumentelor militare. Privit din exteriorul edificiului American pare destul de greu si intr-o a numita masura irrelevant de decelat diferentele dintre neoliberali si neoconservatori in privinta motivatiei pentru campania din Afganistan. Pentru unii au fost pur motive de extindere a puterii si controlului prin orice mijloace (mai ales militare), pentru altii se oferea sansa luptei pentru un proiect idealist respective promovarea democratiei si democratizarea lumii.Proiectul putea fi dezvoltat unilateral sau printr-un concert de actori, incluzand organizatii. In ambele cazuri insa se promovau clar interesele SUA, dar nuantele contau. Interesele se prezinta ca fiind comune cu ale unei comunitati extinse (“comunitatea statelor democratice”).Lipsea petrolul ca actor evident desi proximitatea spatiului caspic accentua aspectul pragmatic al politicii americane.

Pe de alta parte insa, fukuyama vorbeste despre esecul proiectului neocon pentru Irak. Afganistan incepe sa devina, la presiunile SUA o problema de interes major a NATO. Este considerata testul eficientei aliantei, operatiunea care va dovedi ca alianta este functionala, solidaritatea aliatilor este reala iar expertiza strict militara operationala este la nivelul discursului public.

Afganistan dovedeste insa cat este de dificil de manageriat o problema, precum democratizarea, chiar si in format multinational.de altfel aceasta era una din principalele atentionari ale realistilor, cu cat creste numaruil actorilor implicati cu atat procesul va deveni mai complicat.

La o simpla analiza a politicii externe militarizate, neoconservatoare a SUa se remarca relative usurinta in eforturile de castigare a unui razboi strict military si tendinta spre esec in gestionarea post conflict.Pana relative recent SUa au fost reticente in a recunoaste limitarile in acest domeniu, dar realitatea din teatrele de operatii au determinat apelarea la personalitati adepte ale cooperarii cu alti actori (inclusive instiutii internationale, organizatii).Este o alta tema de dezbatere cat sunt aceste organizatii supuse intereselor SUA ( a se vedea etichetarea NATO ca fiind alianta americana).

Mai mult chiar criza din oriental mijlociu, dosarul nuclear coreean au determinat in premiera folosirea de catre administratia sua a unui limbaj pacific, cu accent asupra eforturilor sua de a asculta parerea celorlalti (a se vedea declaratiile publice ale secretarului de stat C.Rice).

Promovarea intereselor nationale (respective primatul unor instrumente fata de altele) este dezbatuta nu doar de teoretecieni dar si de latura militara a think thank urilor americane. Esecul planificarii unor operatiuni precum Vietnam au determinat o parte a elitei militare sa caute noi abordari. Powel a sustinut proiecte precum EBAO. Acum se dezbate problematica inclusive la nivel alianta dar complexitatea conceptului si al efortului presupus de implementarea acestuia reduce demersurile la dimensiunea teoretica. Componente ale filozofiei EBAo aufost aplicate in Irak si Afganistan. Adica au fost folosite arme de inalta precizie pentru a fi distruse corturi care valorau cativa dolari. Experti militari considera ca implementarea ebao in Afganistan se inscrie mai curand la categoria esec.

Noutatea conceptului lansat de comunitatea militara era tocmai promovarea unei abordari care dpasea strict aspectele militare ale unei campanii militare. Accentul, chiar si pentru planificatorul military cadea pe aspectul reconstructiei. De aceea , inca din fazele incipiente ale planificarii operatiunii erau cooptati in echipa si civili, comunitatea de intelligence, decidentii politic etc.

In cazul Afganistan , dimensiunea recosntructie post conflict a fost perceputa prin lansarea unui concept nou PRT. Desi initiatorii au fost tot americani, cei care au fost chemati sa implementeze conceptul sunt europenii.O victorie asadar a taberei care sustine cooperarea cu alti actori (state si organizatii) si renuntarea la unilateralism.

In prcatica insa politica externa a sua este un amestec de concepte, instrumente liberale si neoconservatoare.dupa cum remarca un analist, nu ar fi surprinzator ca partidul democrat sa implementezue o politica externa si mai militarizata decat republicanii neoconservatori. Problemele de politica externa devin probleme de politica interna.tendinta americana este de afolosi in continuare duble standarde, profound morali si resoect pentru valori fundamentale in interiorul tarii fata de proprii cetateni dar imorali si nedemocratici fata de ne cetateni. Post 2001, post lansarea campaniei din afganistan si extinderea acesteia la nivel global, au avut success de cauza tocmai impunerea unor masuri restrictive contra propriilor cetateni. Revine primatul intereselor nationale.

Robert Cooper, cel care a autorat ideile politicii externe a Blair, promova imperialismului liberal, cu accent pe importanta organizatiilor in gestionarea crizelor internationale. Asadar, proiectul neoconservator este acum criticat de unul dintre fondatori.

1.8. APLICAREA TEORIILOR IN AFGANISTAN

Daca acceptam ca premiza abordarea stat-centrica a paradigmei realiste, atunci Afganistan a reusit sa fie actor pe scena internationala tocmai datorita politicii externe a altor actori-state (mai ales SUA). In viziunea acesteia, singurii actori si consecutiv unitati de analiza care conteaza in relatiile internationale sunt statele, intrucat acestea cumuleaza cele mai importante si cele mai multe decizii politice. Mai mult chiar, apreciind ca “miezul substantei relatiilor internationale este interactiunea dintre guvernele statelor suverane” (Platig 1969: 16), abordarea stat-centrica legitimeaza insasi distinctivitatea disciplinei RI: Realitatile regiunii impun tocmai actori puternici, cu instrumente vizibil eficiente pentru politica externa si interna (forte militare, de coercitie, aparate de control a vietii politice interne etc).Supremul simbol al puterii unui stat, in regiune, tinde sa fie arma nucleara.Experienta guvernarii talibane a aratat si varianta stabilitatii interne prin extremism (inclusiv religios). Comunitatea internationala a considerat ca primordiala este construirea unui stat care sa devina in termen scurt-mediu viabil si autosustenabil. Chiar daca suntem in etapa postmoderna si unii teoreticieni considera mai putin relevant statul ca actor al relatiilor internationale.Ce tip de stat va fi Afgansitanul insa? Conteaza doar ca simbol, el insusi fiind doar un instrument pentru politica altor state? Totusi la nivel oficial, declaratoriu comunitatea internationala se declara pentru “construirea” unui stat puternic, capabil sa-si gestioneze singur problemele. Se reinventeaza un stat modern, cu o armata care este pregatita la standardele cele mai inalte posibile, cu forte de politie care sa intervina pentru controlul instabilitatii produse inca de talibani si fortele protalibane. In conditiile mentinerii unui numar imens de trupe straine pentru stabilizarea si securizarea tarii.

Gestionarea situatiei din Afganistan (inca din perioada Razboiului Rece) a urmat paradigma realista. In conditiile de anarhie, scopul oricarui lider de stat in politica externa si in relatiile internationale se defineste conform viziunii realiste clasice ca “ratiune de stat” (raison d’état) si consta in promovarea exclusiva a interesului national. In cazul Afganistanului– pastrarea puterii statului pentru a putea supravietui (si pe termen mediu, a deveni independent) intr-un mediu anarhic si ostil. Pentru SUA lupta s-a dat pentru “prezervarea si promovarea valorilor democratice”. Similar, pentru neorealisti, fiecare stat din sistemul international este constrans in mod automat de structura anarhica sa aplice regula comportamentala a auto-ajutorarii (self-help). In privinta acestui principiu, explicand mai detaliat modul statelor de a reactiona la constrangerile anarhiei, practic toti autorii realisti si neorealisti apreciaza sansele cooperarii ca foarte limitate intr-un sistem international figurat sub forma unui “joc cu suma zero” (Grieco 1988a si 1988b).

Diferenta dintre clasici si neorealisti  constituie doar formularea scopului urmarit prin self-help; in raport cu una din principalele critici aduse realismului clasic, aceea a caracterului vag definit al conceptului fundamental de “putere” – echivalat in fapt interesului national, trebuie remarcat ca de regula scrierile neorealiste inlocuiesc acest concept cu cel mai exact definit de “capabilitati”, acestea reprezentand totodata un mijloc, si nu un scop(precum era cazul puterii la realistii clasici).

Nu se poate in general interactiona si in particular coopera in SI astfel incat toata lumea sa castige (optiuni multiple si beneficii mutuale); suma jocului e fixa si de valoare nula, astfel incat, in sens static, exact cat castiga un stat in putere pierde celalalt. Ca atare, chiar si in eventualitatea unei cooperari, statele vor fi interesate nu atat de propriile castiguri (castiguriabsolute), cat mai ales de diferenta dintre castigurile proprii si cele ale statelor partenere in cooperare.

Ghidarea predominanta dupa castigurile relative intr-un sistem in care statele actioneaza implacabil auto-interesat explica de ce un stat nu se poate baza pe altele in asigurarea propriei securitati. Ca atare, aliantele sunt simple “casatorii de convenienta” temporare, partenerul de alianta de astazi putand fi dusmanul de maine, iar dusmanul de astazi partenerul de maine (Mearsheimer 2003: 29). In viziune (neo)-realista, singura alternativa comportamentala viabila la angajarea in aliante nesigure este formarea balantei de putere in sistemul international. Politica celei din urma, este intrucatva riscanta, insa “a o ignora este si mai riscant” (Waltz 2001: 225).

Politica traditionala a SUA fata de regiune este o combinatie de principii realiste si neorealiste.A realizat atat aliante conjuncturale , acum una din principalele acuze fiind ca de fapt ea insasi a perfectionat si format dusmanul cel mai puternic de astazi (Ossama ben Laden).In relatia cu celelalte puteri a preferat balanta de putere.

In conditiile unui astfel de mediu anarhic si incert, neorealistii conchid ca statele tind mai degraba sa contrabalanseze (balance) polul de putere dominant decat sa i se alinieze (bandwagon): “balance of power is a policy of helping the underdog, because if you help the top dog, it may eventually turn around and eat you” (Nye 1997: 55). Orice stat trebuie sa fie mai preocupat de pozitia sa relativa in termeni de capabilitati, pentru ca puterea altora, in speta a marilor puteri, constituie o amenintare constanta, si nu un factor de siguranta; neechilibrarea puterii este un factor de insecuritate, intrucat are potentialul de a alimenta ambitii expansioniste, iar razboiul este cu atat mai probabil cu cat cucerirea pare mai usoara (Evera 1999: 4)5.

Sustinatorii liberalismului accentueaza insa asupra faptului ca nici un sistem nu este functional daca este impus din exterior. Democratia va rezista numai daca este initiata si sustinuta de fortele interne. Si mai ales, daca nu exista presiuni, politice si militare din exterior. Experienta post 90 din Europa ex comunista o demonstreaza.

Pe de alta parte democratiile din vecinatatea Afganistanului impun accelerarea eforturilor pentru “intarirea” statala a Afganistanului, respectiv depasirea fazei de reconstructie post conflict.

Insasi aceasta problematica beneficiaza de o abordare diferita din partea policy makers europeni si americani. In timp ce europenii favorizau o abordare centrata pe eforturi multilaterale, cu implicare institutionala, organizationala puternica, omologii americani pareau chiar sa sustina fie si doar eforturi unilaterale, cel mult “coalitions of the willing”. Ramura blanda, “doves”, prin Colin Powel au incercat si apeluri in fata ONU pentru cointeresarea si implicarea comunitatii internationale.

Mai mult , asa cum au demonstrat discutiile organizate recent de National Interest[16] pe tema strategiei globale USA post Bush, oricand se pot produce surprize .Liberalii pot implementa cea mai neoconservatoare strategie globala!

Dezbaterea in mediile americane este in jurul ideii de out neoconizing presedintele Bush, mai ales dupa scandalul creat prin retragerea unor neoconservatori celebri (vezi Rumsfeld) sau dezicerea unora de ideile neoconservatoare (Fukuyama).Astfel, in present republicanii conservatori sustin o politica mai realista si putin interventionista, iar democratii liberali sunt adeptii unei strategii globale hegemonice, inclusive pe dimensiunea intaririi prezentei militare americane in exterior pentru promovarea democratiei globale. Si aceasta pentru ca multi neoconservatori care au aderat la P.Republican in timpul Razboiului Rece erau de fapt democrati duri, care criticau P.Democrat pentru abandonarea politicile interventionsite si militarizate sustinute de F.Roosevelt , Harry Truman. Pe de alta parte au criticat si realpolitik promovat de Nixon-Kissinger, respective détente, cu uniunea sovietica si deschiderea fata de China. Au fost criticate si politicile anti Israel (Bush senior).practic, la o analiza a relatiilor internationale actuale arata ca pricipiile si actiunile sustinute de neoconservatori (interventionism militar unilateral pentru stabilirea hegemoniei globale a SUA, agenda wilsoniana privind promovarea democratiei la nivel global, sprijin radical pro Likud.) sunt in contradictie cu cele promovate de conservatori si republicani. Diferentele de abordare se mentin si la nivelul modalitatilor de implicare in operatiuni de reconstructie post conflict.

Operatiunea din Irak si politica fata de Orientul Mijlociu in general au produs criticile la adresa neoconservatorilor si incercari de schimbare a politicii externe. Sa fie schimbarea lui Rumsfeld, un neoconservator recunoscut, dovada ca Bush va incerca si alta abordare in politica externa (poate a la Clinton)? Proasta gestionare a crizei din Irak (mai ales a fazei de reconstructie post conflict) au dovedit ca desi componenta militara americana este cea mai bine dotata si eficienta la nivel global, totusi nu este instrumentul cel mai adecvat pentru a exporta valorile americane. Republicanii nu vor sustine insa dezangajarea militara din teatrele principale de operatii si vor cauta sa lupte cu aceasi putere pentru valorile liberale atat in interiorul tarii cat si in exterior[17] Mai mult chiar Marshall considera ca democratii vor creste numarul militarilor pentru a face fata cerintelor operationale din Afganistan si Irak (cu 40.000)! Aparatorii neoconservatorismului conisdera insa ca ideile promovate de ei sunt perfecte pentru politica externa a SUA, dar liberalii nu au avut talentul si imaginatia necesare pentru aplicarea lor cu success.

Ambele tabere sustin necesitatea folosirii factorului militar, dar diferentele apar in privinta idealurilor pentru care se lupta si moare. Este razboiul contra terorii doar parte a exercitiului de restabilire a hegemoniei globale a SUA sau o Lupta Dreapta (precum a fost razboiul contra fascismului), un razboi cu islamo fascismul?

Criticile liberalilor duri precum Tom Friedman sunt concentrate pe esecul managementului razboiului, mai ales al fazei post conflict si nu impotriva razboiului in sine.

Pe analisti nu i-ar mira ca succesorul democrat al presedintelui Bush sa promoveze politici neoconservatoare “with a smiling Democratic face”[18]

Razboiul din Irak si Afganistan au produs insa si o scadere a puterii soft, de atractie a SUA la nivel global. Tendintele unilateraliste ale administratiei americane au fost penalizate nu numai de politicienii europeni dar si de publicul intern. Se argumenteaza pentru o schimbare catre multilateralism si apel la institutionalism. Astfel, SUA ar putea, prin folosirea si cooperarea cu institutiile existente la nivel international sa le transforme pentru a sprijini mai bine propriile interese. Dezvoltarea cu precadere a dimensiunii militare a puterii nu adduce decat prejudicii.Acordarea unui credit sporit sau real ONU sau NATO vor creste legitimitatea operatiunilor militare pe care le desfasoara si vor produce costuri politice mai scazute la nivel intern.Dusmanii par a fi aroganta excesiva si unilateralismul! Multilateralismul (combinat cu institutionalismul) adduce mult apreciata impartire a poverii si produce binele public (inclusiv pentru europeni). Joseph S.Nye recunoaste insa ca SUA vor promova o preferinta spre multilateralism dar vor pastra si libertatea de a actiona unilateral cand interesele o vor cere. Transformarea unilateralismului din tactica ocazionala in strategie nationala va fi insa un esec din cel putin trei motive: natura multilaterala a problematicilor transnationale in epoca globalizarii, efectele majore negative asupra puterii soft, natura schimbatoare a suveranitatii. Avantajele unei abordari multilaterale si institutionale, respectiv esecul unei strategii unilaterale au fost demonstrate de evenimentele de la 11 septembrie 2001. SUA isi pastreaza tendinta de implicare asimetrica in organizatiile/institutiile internationale, functie de gradul in care acestea promoveaza sau nu interesele SUA. Se mentine si tendinta de a nu fi contransi operational de aceste organizatii (asa cum au dovedit-o campaniile din Kosovo, Irak, Afganistan).

Europenii raman insa fideli folosirii extensive a instrumentelor multilaterale, institutionale. Mandatul ONU este litera sfanta pentru europeni, spre deosebire de americani!

Abordarile diferite continua si la etapa post conflict. Astfel, modelul European, implementat inclusive in Afganistan, incearca sa promoveze cu precadere dimensiunea civila. Militarii au doar rol de protectie, de securizare a regiunii, de facilitare a operatiunii de reconstructie propriu zisa dezvoltata de civili (organizatii guvernamentale si neguvernamentale).

Modelul American are in centrul sau tot dimensiunea militara.Coordonator al eforturilor de reconstructie este tot comandantul militar al operatiunii. Evident ca cele doua abordari au explicatii in trecutul fiecarei parti.

Lectiile invatate din campania de reconstructie post-conflict in Balcani, si Irak, Afganistan aduc argumente in favoarea abordarii multilaterale, multiinstitutionale. De altfel, chiar si SUA au devenit adeptele acestei abordari, desi in momentul fazei conflict au favorizat o abordare chiar unilaterala! Costuri politice interne si factura de plata financiara mai mici, eliberarea unor forte pentru o implicare in alte teatre si dosare vitale pentru interesele nationale explica schimbarea de politica a SUA.

La nivelul analistilor europeni se avanseaza concepte precum imperialism liberal sau liberalism imperial[19]. Concluzia este insa ca din exterior nu pot fi impuse solutiile, chiar daca in alte medii s-au dovedit functionale. Totul trebuie construit din interior, inclusiv o noua clasa politica, de guvernanti. Din aceasta perspectiva, iese in evidenta utilitatea programelor de instruire si perfectionare oferite de institutii precum UE, NATO, OSCE etc.