Unele probleme de comunicare in familiile cu copii surzi
Nasterea unui copil este un moment deosebit in viata oricarei familii. Copilul poate sa aduca in familie o schimbare fundamentala a destinului ei. Parintii, de asemenea, vor depune toate eforturile pentru a-i asigura copilului cea mai buna dezvoltare si educatie. Daca parintii auzitori cu copii auzitori actioneaza in conformitate cu unele roluri sociale prescrise, de ce nu am presupune ca si parintii surzi cu copii surzi vor actiona in mod similar. Aparitia unui copil surd poate, teoretic vorbind, sa modifice substantial planurile initiale ale parintilor, mai ales daca ei sunt auzitori si nu au avut nici o experienta anterioara cu alte personae surde.
In acest context putem distinge patru categorii de familii:
1.Parinti auzitori cu copii auzitori;
2.Parinti surzi cu copii surzi;
3.Parinti surzi cu copii auzitori;
4.Parinti auzitori cu copii surzi.
Nu ne vom referi aici la situatia parintilor auzitori cu copii auzitori, deoarece copiii se vor dezvolta normal, conform unei scheme prestabilite. Adica ei vor incepe sa gangureasca, apoi sa vorbeasca in cuvinte tot mai ample, sa-si dezvolte limbajul, gandirea si intreaga personalitate.
2. Reactiile parintilor surzi la aflarea vestii ca copilul lor este surd
sunt la fel de diverse ca si parintii insisi.
Trebuie sa mentionam ca nu toti parintii surzi reactioneaza la fel cu ocazia nasterii unui copil surd. Unii se intristeaza, fapt explicabil prin influenta valorilor culturale si a informatiilor primite de la profesionistii domeniului, care sunt auzitori, in covarsitoarea lor majoritate si vad nasterea unui copil surd ca un eveniment regretabil ce va necesita interventia specialistilor in recuperare. Uneori experienta lor ca fosti elevi, a fost asa de dureroasa incat nu doresc asa ceva pentru copilul lor si nu accepta interventia specialistilor in recuperare, lectiile obositoare de corectare a vorbirii, operatii costisitoare de implant cohlear si alte interventii destinate sa "normalizeze" un copil surd.
Pe parcursul cresterii copilului, parintii surzi se confrunta cu obstacole considerabile. Cel mai adeseori, ei au o educatie rudimentara, sub capacitatea lor, sunt angajati sub nivelul lor de pregatire si sunt considerati inferiori din cauza ca nu aud si nu pot vorbi inteligibil. Pe parcurs, cind apar probleme legate de sanatatea sau de instruirea copilului, ei au nevoie de sfaturi competente pe care le gasesc extrem de rar. De pilda, li se recomanda sa faca operatie de implant cohlear la copil desi aceasta nu ar imbunatati auzul; sa nu foloseasca limbajul gestual deoarece s-ar frina formarea limbajului verbal; sa poarte proteza cu toate ca nu are resturi auditive utilizabile pentru vorbire, etc. Toate aceste sfaturi creaza in mintea parintilor sentimente de indoiala, frustrare, inferioritate. Prin urmare, parintii surzi trebuie sa aiba incredere in ei si in valorile colectivitatii surzilor, sa vada pe copilul lor surd intr-o lumina pozitiva, ca pe o fiinta normala care nu aude dar care se poate realiza plenar intr-o societate a auzitorilor. Surzii pot sa practice numeroase profesii si sa ofere o imagine pozitiva despre colectivitatea lor. Parerea auzitorilor ca surzii au posibilitati limitate de afirmare nu va mai fi multa vreme tolerata.
Copilul surd din familiile de surzi va creste intr-un mediu unde comunicarea este dependenta de indici vizuali, deoarece in aceste familii se va folosi mai frecvent limbajul gestual, la care copilul surd este cel mai bine adaptat pentru invatare si dezvoltare. Asa cum a stabilit cu ani in urma psihologul elvetian Jean Piaget, exista cateva etape ale dezvoltarii inteligentei si limbajului pe care le parcurge orice copil. Cercetarile recente au evidentiat ca etapele de dezvoltare a limbajului 858c28i gestual al copilului surd si al celui verbal la copilul auzitor sunt similare. Deosebirea consta in faptul ca fiecare din ele s-a dezvoltat intr-o directie vizuala, respectiv auditiva, in functie de cum a raspuns mediul la solicitarile copilului. In cadrul acestei familii, copilul surd va fi expus imediat dupa nastere la o lume pregatita pentru a maximaliza dezvoltarea lui afectiva, psihologica, cognitiva, lingvistica si sociala din cadrul diferitelor etape ale evolutiei. Astfel, dezvoltarea sociala a copilului surd de este asigurata prin faptul ca el are contacte de timpuriu cu adultii surzi care, in mod normal, actioneaza ca modele. Dezvoltarea afectiva este incurajata de raspunsurile pozitive ale familiei la manifestarile vebale sau motrice ale copilului. Sub aspect psihologic, parintii surzi ii trateaza pe copiii lor surzi ca pe o extindere a lor insisi. Sub aspect cognitiv, asteptarile parintilor sunt mari deoarece, daca copilul este inzestrat de la inceput cu informatiile de care are nevoie, nu exista limite in calea dezvoltarii lui intelectuale care sa fie determinate de insasi surditatea lui. In fine, prin expunerea de timpuriu la limbajul gestual, copilului surd i-se ofera o "baie de limbaj" care ii va permite sa comunice de la o virsta mica si sa se dezvolte normal in cadrul etapelor stabilite de J. Piaget.
Deoarece nu avem de a face cu persoane surde unice, ele fiind eterogene sub multe aspecte, copiii surzi pot urma diferite trasee scolare, fie in scoli speciale fie in clase inclusive din scolile de masa sau chiar in clase obisnuite din aceste scoli normale.
3. Parintii surzi cu copii auzitori reprezinta gruparea cea mai des intalnita in societate. Acesti copii pot avea marea calitate de a fi bilingvi, adica de a invata atat limbajul gestual al parintilor cat si limbajul verbal din mediul inconjurator. Ei ii pot ajuta pe parintii lor surzi sa comunice cu auzitorii, facilitand, de ex. convorbirile la telefon, relatiile sociale cu vecinii sau cunostintele care aud, contribuind la rezolvarea diverselor probleme cu autoritatile sau la locul de munca al parintilor.
4. Parintii auzitori cu copii surzi constituie grupul cel mai numeros, avand in vedere ca peste 90 % dintre copiii surzi se nasc din parinti auzitori. Aceasta categorie este si cea mai vulnerabila, mai ales cand acesti parinti nu au avut contacte anterioare cu alte persoane surde. La nasterea unui astfel de copil parintii trec prin citeva faze In prima etapa medicul anunta parintii ca copilul are o deficienta auditiva sau surditate ceea ce poate sa le provoace un soc. Apoi, parintii incep sa reactioneze, sa inteleaga ca deficienta copilului este permanenta, cu toate ca este greu de acceptat. Unii parinti pot manifesta agresivitate fata de personalul medical, considerandu-l vinovat, in mod inconstient, de situatia copilului lor. Desigur, situatia poate fi foarte dificila si greu de depasit. Dupa un timp se ajunge la urmatoarea etapa, cand parintii incep sa se acomodeze treptat cu situatia si sa inteleaga ca viata merge mai departe. Incet, incet, ei pot sa descopere ca viata are un sens. In aceasta faza parintii sunt foarte sensibili dar si sceptici fata de sfaturile binevoitoare ale medicilor sau specialistilor.
In ultima etapa are loc o reorientare. Cu toate ca parintii se simt frustrati, ei descopera ca si acest copil surd le imbogateste viata si le deschide noi perspective. Ei incep sa se concentreze mai putin asupra deficientei si mai mult asupra posibilitatilor de viitor ale copilului. Aici iese in evidenta rolul referentului sau al consilierului social, care trebuie sa-i convinga pe parinti ca deficienta copilului lor nu constituie un obstacol in calea comunicarii iar protezarea adecvata poate sa aduca un aport pozitiv la acest proces. Pentru aceasta, parintii trebuie sa participe la cursuri de limbaj gestual si sa contribuie la parcurgerea etapelor de dezvoltare ale limbajului stabilite de Jean Piaget
Majoritatea parintilor auzitori insa nu au avut experiente anterioare cu colectivitatea surzilor si vor accepta cu usurinta modelul medical bazat pe ideea deficientei auditive si a necesitatii interventiei specialistilor. Copilul surd va fi tratat astfel ca pacient care are nevoie de medici orelisti, care sa stabileasca cauza pierderii auzului si sa recomande proteze sau operatii, de audiologi care sa masoare si sa stabileasca pierderea de auz, de logopezi care sa dezvolte cat mai mult posibil comunicarea verbala si de profesori specializati sa lucreze cu copii handicapati. Nu punem la indoiala necesitatea unor astfel de servicii, dar acesti parinti ar trebui sa stie ca exista si parinti surzi care-si cresc mai bine copiii lor surzi fara aceste multe si costisitoare servicii puse in balanta cu rezultatele foarte modeste ale performantelor scolare si ale dezvoltarii psihice.
Cine apartine colectivitatii surzilor?
A purta un aparat auditiv nu are legatura cu apartenenta la comunitatea surzilor. Majoritatea surzilor profunzi nu poarta proteze auditive. La fel, varsta, originea, sexul, clasa sociala nu reprezinta caracteristici ale acestei comunitati. Nota definitorie este felul cum comunica. De fapt, colectivitatea surzilor este o minoritate lingvistica ce comunica intr-un limbaj specific si anume cel gestual. Dar aceasta nu inseamna ca nu poate comunica si prin alte forme: verbal, scris, oral.
Daca un surd nu cunoaste limbajul semnelor el nu va putea fi acceptat in comunitatea surzilor si nu va avea acces la cultura ei, la traditiile ei. Deci, comunicarea in limbaj gestual este baza acceptarii in comunitate. Oare o persoana auzitoare care cunoaste limbajul gestual sau are parinti surzi poate fi membra a colectivitatii surzilor? Nu intotdeauna, deoarece acesteia ii lipseste trairea experientelor de viata centrate pe vedere.
Prin urmare, surzii sunt un grup de oameni care au o pierdere grava de auz, folosesc in comunicare limbajul semnelor ca mijloc principal si impartasesc experiente legate de pierderea auzului si de folosirea limbajului gestual.
Daca cineva a asurzit in timpul tineretii si si-a pus un aparat auditiv, el nu este surd, deoarece limbajul verbal a ramas principalul mijloc de comunicare. Dar daca auzul unei persoane slabeste tot mai mult in primii ani ai vietii, obligand-o sa invete limbajul gestual si sa participe la unele activitati din comunitatea surzilor, atunci ea poate fi un candidat care doreste sa intre in comunitatea surzilor. Majoritatea membrilor acestei comunitati este formata din persoane care s-au nascut surde sau si-au pierdut auzul in perioada de formare a limbajului (in primii doi ani de viata), iar principalul lor mijloc de comunicare este limbajul gestual.
Putem afirma ca comunitatea de surzi nu are granite, deoarece ea exista sub aspectul organizarii la nivel international prin Federatia Mondiala a Surzilor, la nivel national sub coordonarea Asociatiilor Nationale si locale (filiale in sate si orase). De asemenea, unii surzi se pot grupa dupa credinte religioase, etnii, etc. creandu-si propria cultura. Prin cultura surzilor intelegem tot ceea ce fac grupurile de surzi, si include credintele lor, valorile, obiceiurile, traditiile, activitatile si, mai ales, limbajul in tot ce este diferit fata de auzitori. Se cunosc 5 caracteristici sau diferente importante ce caracterizeaza comunitatea surzilor:
1.Limbajul mimico gestual, el deschide usile spre cunoasterea altor surzi. Prin el se obtine accesul la comunitatea de surzi, la istoria ei, la folclorul si secretele ei, care altfel nu ar putea fi cunoscute.
2.Socializarea, surzii simt o puternica nevoie de a se socializa unii cu altii prin vizite reciproce, petreceri la restaurante, activitati culturale sau sociale desfasurate la club pentru a se informa si a-si imbogati viata sociala.
3. Existenta organizatiilor si a cluburilor, primele cluburi au fost infiintate de absolventii scolilor de surzi ca mijloc de intarire a legaturilor cu surzii din tara. Mai tarziu, aceste cluburi s-au dezvoltat devenind adevarate centre de lupta pentru apararea drepturilor social-umane ale membrilor sai.
4. Scolile pentru surzi, in special scolile cu internat, au constituit centrul multor colectivitati ale surzilor si au jucat un rol esential in definirea acestor comunitati. Copiii care au crescut impreuna in scolile cu internat si-au facut prieteni chiar pe viata, casatorindu-se intre ei in procent de peste 90 %. Scolile au oferit chiar un stil de viata ce nu putea fi copiat din alta parte.
5.Mandria lor ca reusesc sa faca fata in situatii cotidiene unde intalnesc bariere de comunicare. Aceasta este rezultatul ingeniozitati de moment sau adaptarii la tehnologie. Ei sunt mandri de istoria si cultura lor, de felul cum s-au adaptat in societate, de succesele obtinute impreuna pe diverse planuri.
La
caracteristicile de mai sus am putea adauga si BISERICA, in ultima vreme ea
fiind cea care a constituit comunitati religioase ale surzilor in diverse
orase, unde un numar tot mai mare de surzi se aduna, se reculeg si se
socializeaza. Ei fac pelerinaje si excursii cu sprijinul bisericii in diferite
locuri din
Ce este un gest si care sunt elementele lui
Cand invatam o limba straina, acceptam diversele schimbari privind ordinea cuvintelor in propozitie, modalitatile de redare a categoriilor gramaticale specifice acelei limbi, chiar daca sunt diferite de limba noastra materna. In ceea ce priveste limbajul gestual, care este principalul mijloc de comunicare al persoanelor cu surditate profunda, care a evoluat de a lungul vremii si a devenit un sistem de comunicare esential si valoros pentru acesti oameni, se pare ca auzitorii nu accepta cu usurinta regulile gramaticale specifice limbajului gestual. Acest limbaj bogat si complex este visual, gestual si spatial, iar regulile sale de combinare a gesturilor se adreseaza in primul rand vederii. Din acest motiv, el a evoluat intr-o directie vizuala, diferita de cea cu care suntem obisnuiti. Din cauza insuficientei cunoasteri a regulilor gramaticale ale limbajului gestual si a modalitatilor specifice de redare pe cale vizuala a informatiei, a persistat convingerea ca limbajul gestual este un limbaj inferior, care combina la intamplare gesturile si mimica, pentru a forma mesaje similare cu o telegrama. In ultimii ani aceasta atitudine s-a schimbat, ca urmare a cercetarilor efectuate de tot mai multi lingvisti, care au evidentiat complexitatea acestui limbaj, principiile lui de formare, elementele spatiale, caracteristicile manuale si non-manuale componente s.a.
Mimico-gesticulatia surdului are o structura complexa; ea evolueaza, se imbogateste, se rectifica (prin invatare); nu se limiteaza la un numar mic de semnale. Pe de alta parte acestea nu sunt inscrise in codul genetic uman, ceea ce le face diferite de cele pe care le poseda lumea animala. Ca si limbajul cuvintelor, mimico-gesticulatia indeplinind functia de comunicare, dispune de un character istoric evident, se formeaza si evolueaza in societate, prin continutul sau oglindind diversele schimbari ale societatii. Cu ajutorul semnelor mimico-gesticulatorii, surdul isi insuseste experienta de viata in mediul social in care traieste, acumuland cunostinte despre utilitatea sociala a obiectelor; isi formeaza deprinderi de munca; accepta sau respinge diverse norme de comportament si convietuire sociala s.a.m.d.
Informatia transmisa pe cale vizuala, prin intermediul limbajului gestual, este constituita din o combinatie de mijloace cum ar fi expresia faciala si corporala, miscarea, folosirea spatiului de gesticulare si gesturi. Gesturile au fost comparate cu cuvintele din limbajele verbale, ele avand aceleasi sarcini ca si cuvintele in limbajele sonore.Limbajele gestuale sunt formate din gesturi/semne care, atunci cand sunt combinate, formeaza propozitii si fraze. Aceste semne sunt formate de diferite parti ale corpului, la fel ca si in limbajul sonor, unele fiind vizibile, altele, nu. De pilda, corzile vocale, limba, plamanii si buzele conlucreaza la emiterea sunetelor. Miscarile acestora sunt trimise spre zonele receptive din creier, care le analizeaza, le interpreteaza si formuleaza un raspuns. Cand acest lant complex functioneaza normal, comunicarea verbala decurge ca un proces natural si fara efort. In cazul limbajelor gestuale participa partile vizibile ale corpului care, prin intermediul vederii, transmit mesaje la creier, in zona perceptiei vizuale, unde acestea sunt interpretate si se elaboreaza un raspuns. Astfel de combinatii de gesturi au loc in conformitate cu structurile gramaticale ale fiecarui limbaj gestual.
Gesturile insesi constituie numai o parte a informatiei vizuale. Cu toate ca unele gesturi sunt standardizate, elementele care poarta informatia esentiala difera putin in functie de varsta celor care folosesc limbajul gestual (de ex. intre copii si adulti), intre zone geografice (in zonele meridionale fata de cele nordice), sau chiar intre persoane din aceeasi zona dar care au particularitati temperamentale diferite s.a. Intre anumite limite, aceste variatii sunt considerate normale. Asa cum un cuvant poate avea diferite semnificatii in context, asa si un gest poate fi realizat in mai multe variante, pentru a reda sensuri sau nuante diferite. Prin urmare, este important nu numai sa se invete cum se executa corect gesturile ci si sa-i intelegem pe surzi si sa apreciem bogatia si varietatea limbajului lor.
S-a observat un interes din partea auzitorilor fata de originea gesturilor, imaginea vizuala oferita de aceasta origine constituind o legatura intre formarea gestului si semnificatia lui.
Desigur, un limbaj bazat pe vedere va functiona in mod diferit de cel sonor. Aceasta diferenta a produs timp de sute de ani confuzii in mintea celor care au intrat in contact cu limbajul folosit de surzi. Acestia au respins limbajul gestual ca fiind ,,gesturi intamplatoare, imitative si transparente", un sistem de comunicare brut si primitiv, un limbaj ireal. Abia dupa 1960 s-a schimbat aceasta atitudine, mai ales cand limbajul gestual a putut fi studiat cu ajutorul video-casetelor.
Clasificarea gesturilor
Multa vreme limbajul gestual a fost considerat inferior limbajului verbal, un inlocuitor sarac al acestuia pana la primele studii lingvistice efectuate de William Stokoe (1964). Pe baza cercetarilor efectuate de mai multi autori, putem afirma ca limbajul gestual nu este o simpla colectie de gesturi. El are un set bine organizat de simboluri si de reguli folosite pentru a comunica informatii, idei, sentimente.
Unele teorii au sugerat ca primele incercari ale fiintelor umane de a vorbi au fost onomatopeice (L. Wald, 1973). Insa, asa cum limbajul verbal nu este o colectie de onomatopee, la fel si limbajul gestual nu este o colectie de iconograme, de semne sau de miscari mimice si pantomimice. Intr-adevar, unele gesturi au o legatura mai stransa cu reprezentarile obiectelor descrise, dar cele mai multe au doar legaturi tangentiale cu acestea. In cazul gesturilor abstracte putem remarca lipsa oricarei legaturi cu obiectul reprezentat.
Asa cum in arta se pot recunoaste imaginile, formele sau ideile autorului, asa si in limbajul gestual pot exista grade diferite de apropiere de obiectul reprezentat, gesturile putand fi percepute vizual pe o scara mergand de la pictorial, iconic spre abstract. Daca gesturile ar fi numai pictoriale, mesajele ar putea fi intelese fara dificultate si nu ar mai fi nevoie de lectii pentru a le invata.
Gesturile de origine pictoriala sau iconica pot fi executate in trei feluri:
a) degetele sau toata mana imita conturul formei obiectului (afis, card, perete, casa, carare, obiect curbat, tubular, rotund etc).
b) Se imita apucarea si manevrarea obiectului (cana -,,a bea", sertar -,,a deschide un sertar", bricheta -,,a aprinde bricheta", tigara -,,a fuma", automobil -,,a conduce un autoturism" etc).
c) Mana insasi poate constitui un obiect sau o parte a lui, de ex. ,,ibric"-,,a turna din ibric", ,,foarfeca"-,,a taia cu foarfeca", ,,petrol"-,,a alimenta o masina cu petrol" etc.
Aceste trei modalitati de creare a gesturilor sunt foarte diferite incat cu greu pot sa contribuie la crearea vocabularului de gesturi, de aceea s-au creat clasificatori.
Alte gesturi prezinta doar o idee vizuala a semnificatiei obiectului, avand o asemanare trecatoare cu acesta sau pot fi atat de abstracte fara a avea nimic comun cu obiectul. Pe aceasta baza gesturile pot fi grupate in gesturi transparente, care pot fi recunoscute usor de incepatori (de ex. ,,a bea"). Alte gesturi sunt translucide, putand fi recunoscute cu oarecare dificultate (de ex. ,,ieftin", care sugereaza ca ceva este redus, fara valoare). Cand se cunoaste semnificatia, devine clara legatura dintre forma si sens. Un al treilea grup de gesturi este complet codificat si nu ofera nici un indiciu vizual (de ex. ,,cine?").
In comunicarea mimico-gestula surzii se pot folosi de mai multe categorii de semne sau gesturi: naturale, artificiale, indicatoare.
1) semne (gesturi) naturale (care sunt legate de obiect prin insasi aspectul lor); de exemplu semnul pentru casa- "are acoperis"; cocos- "are creasta", gasca- se imita mersul leganat al gastei, rata - se imita macaitul ratei cu degetele mare, index si mijlociu, care se duc la buye si imita macaitul ratei).
2) semne artificiale (pentru intuneric- trecerea mainii prin fata ochilor in semnul de "este opac", "negru"). Acestea implica o conventionalitate mai mare;
3) dactilemele (semne digitale care imita mai mult sau mai putin literele alfabetului).
4) semne indicatoare (indicarea obiectelor care se afla in campul vizual al celor care discuta in timpul comunicarii ).
Dimitrie.Rusticeanu (1935), a elaborat o interesanta si originala sinteza a diverselor sistematizari ale comunicarii gestuale astfel:
I.Gesturi naturale :
Gesturi simple:
1) Gesturi demonstrative (indicative sau indicatoare): cand obiectul se gaseste in campul vizual (aratarea cu degetul a obiectului respectiv, gesturile pentru pronume, pentru raporturile spatiale etc.)
2) Gesturi imitative, cand se schiteaza o actiune sau o stare, gestul si semnificatia sunt identice: a bea, a manca, a dormi, a plange, a rade s.a.
3) Gesturi descriptive; amintesc de figurile obiectelor (desenul in aer a liniilor unei figure geomtrice, a inimii, potcoavei, ferestrei, stelei etc.). Gesturile plastice sunt tot gesturi descriptive: corpul propriu serveste pentru descriere (soldat, nastere etc.).
4) Gesturi metodice:
a) Partea considerata pentru intreg. De exemplu, semnul pentru ,,tata"(semnul mustatii rasucite), ,,mama" (se mangaie obrazul duios), ,,casa" (se indica acoperisul cu palmele in forma de unghi cu varful in sus), ,,iepure" (se imita urechile, cu degetele index si mijlociu duse la nivelul urechilor) , ,,magar" (se arata urechile mari cu ambele degete mari atingand urechile, celelalte degete fiind rasfirate) s.a. Toate aceste gesturi pot sa nu fie esentiale pentru obiectul semnificat.
b) Materializarea modului de fabricare: impletirea ciorapilor, lucrul la strung etc.
c) Materializarea modului de intrebuintare: gesturile pentru degetar, tutun, supa s.a.
d) Exprima efectul: da nastere unor grimase pentru acru, otet, piper s.a.
e) Determinarea exacta a locului : gestul pentru cravata, nasture, fermoar s.a
f) Exprimarea unei stari negative : gestul pentru orbire, surditate s.a.
g)Exprimarea unei stari, unei situatii a unei personae: gestul pentru detinut, pentru a exprima nationalitatea unei persoane s.a.
Gesturi compuse: ,,tantar" : gestul pentru "zboara si inteapa"; ,,albina": gestul pentru "zboara, inteapa, miere"; ,,cirese": gestul pentru culoarea rosie si scuiparea samburelui" s.a.m.d.
II. Gesturi artificiale arbitare: care "nu sint in legatura cu cea ce inseamna". Sunt gesturi simbolice de ex. : pentru folosirea auxiliarului ,,a fi" si pentru tot ceea ce se include in notiuni abstracte. Semnele arbitare sint adoptate pe baza intelegerii (asentimentului) celor care le folosesc.
III. Gesturi conventionale : Ele deriva din gesturile naturale precum si din cele artificiale. Dupa acelasi specialist gesturile mai pot fi: omonime, sinonime, derivate.
Dactilemele sunt socotite gesturi destinate sa reprezinte vizibil fonemele.
Gesturile naturale si cele indicatoare au, de obicei, aceeasi valoare comunicativa.
In stansa legatura cu ambianta comunicarii si continutul la care se refera, gesturile pot acoperi in mod firesc aceleasi necesitati. Asa se explica, de exemplu, ca daca obiectele asupra carora se discuta sunt in vecinatate, surzii nu le mai redau prin semnul mimico-gesticular, ci prin cel indicator: referindu-se la camasa, arata gulerul sau referindu-se la fereastra, indica fereastra s.a.m.d. Din studierea structurii si dinamicii comunicarii prin mimico-gesticulatie, rezulta ca aceasta beneficiaza de o dezvoltare stadiala. Este un sistem complex de comunicare iar in acelasi timp supus in permanenta influentelor integrarii, amplificarii si diversificarii.
In functie de nivelul dezvoltarii psihice al persoanei surde si de bogatia informationala de care dispune, componentele mimico-gesticulatiei surzilor isi schimba nu numai posibilitatile valorii communicative, dar si frecventa in cadrul ansamblului general al comunicarii. Astfel, pe baza cercetarilor intreprinse asupra surzilor de diverse varste s-a constatat cresterea frecventei si a valorii comunicative a gesturilor artificiale, reducerea frecventei (dar nu si a valorii comunicative) a gesturilor naturale si indicatoare, care releva evolutia limbajului mimico-gestual, conditionarea sporita pe care acesta o primeste din partea limbajului verbal si a gesturilor artificiale ale auzitorilor, succesele care se obtin in abstractizarea si generalizarea semnelor.
In privinta posibilitatilor precizarii, delimitarii si extinderii continutului pe care il exprima, gesturile sunt inferioare cuvintului. Ele exprima deci notiuni de specie ca: palton, costum, tramvai, troleibuz, cal, urs, iepure, dar nu exprima notiuni de gen, ca: imbracaminte, transport, animale.
Gestul surdului are intotdeauna caracter situativ (situational), concret (intuitiv). Trasaturile gesturilor deriva din imaginile pe baza carora au fost create. In clasificarea realizata de Gheilman (citat de C.Pufan, 1972), acestea sunt:
1) concretismul (specificul structural concret);
2) semnifiatia nedefinita (deci nelimitata precis). De exemplu, cu ajutorul unuia si acelasi gest se pot exprima semnificatii de tip substantival (nominal) si verbal;
3) paralelismul mimic (poate exista in cazul in care sunt mai multe gesturi pentru acelasi obiect. In cadrul colectivelor de surzi intr-o scoala, pot coexista in comunicare doar la inceput mai multe gesturi pentru un obiect, caci dupa aceea se selectioneaza si se impune pentru toti un singur gest. Experienta dovedeste ca, de obicei, reuseste sa se impuna acel gest care infatiseaza obiectul in modul cel mai inteligibil.
Exista totusi situatii, in care se generalizeaza gestul la care recurg profesorii, educatorii sau elevii mai apropiati din scoala (elevii care poseda un anumit prestigiu in fata celorlalti datorita rezultatelor la o anumita activitate: buni la invatatura, la diferite activitati sportive; cei cu infatisare deosebit de placuta, care dispun de forta fizica iesita din comun sau au alte calitati.
4) relativa universalitate (asigurata de insasi caracterul intuitiv al gestului Acestei trasaturi i s-ar mai putea spune ,,caracterul esperantist al gestului", prin posibilitatile pe care le ofera de a fi folosit cu aceeasi semnificatie de catre persoane din diverse tari.
Prezinta importanta clasificarea speciala care apartine lui W.Wundt. El a impartit gesturile in : a) descriptive si b) plastice. Aceasta clasificare, in esenta, nu difera de cea in gesturi naturale si artificiale (conventionale). Prin semnificatia lor, gesturile naturale si cele artificiale pot exprima in aceeasi masura concretismul obiectelor. Ca, rol ele sunt, deci, echivalente, fiind subordonate structurii si nivelului cunoasterii.
Semnele artificiale folosite de surd, prin simpla lor prezenta in limbajul mimico-gestual nu reprezinta elemente de comunicare superioare celor naturale, deoarece include acelasi continut limitat al gandirii.
Nu numai din analiza trasaturilor gesturilor dar si a semnificatiei lor rezulta, ca gandirea in imagini a surdului dispune de o evolutie inferioara celei notional-verbale.
Faptul ca surzii din diferite tari, se folosesc de unele semne comune a fost observat de multa vreme, mai ales de catre specialisti. Surdo-pedagogul rus V.I.Flery a constatat, ca din totalul de 72 gesturi (urmarite de dinsul la surdo-mutii rusi si francezi), un numar de 32 (deci 45%) erau comune. O atare situatie nu se intampla insa cu cuvintele limbii franceze si ruse deoarece aceste limbi nu dispun de un numar atat de mare de elemente comune. Gheilman a facut o asemenea statistica, gasind ca 75% din acele semne s-au pastrat si se folosesc intocmai, 22,5% si-au modificat caracterul (putand totusi sa fie intelese), iar 2,5% au fost inlaturate sau au dobandit o noua semnificatie.
La baza schimbarii continutului si abandonarii gesturilor stau de obicei motive sociale. Multe traditii si obiceiuri care s-au schimbat au determinat modificari de aspect sau de semnificatie la unele gesturi. De exemplu, surzii din timpul lui Flery, spre a spune prin gest "tata" schitau sarutarea mainii drepte (dosul palmei). Gestul era legat de felul in care se manifesta atunci respectul copilului fata de tata. In prezent surdo-mutii rusi, pentru semnul "tata", duc mana dreapta cu palma in jos la frunte, apoi sub barbie. Surzii din tara noastra, redau de obicei semnul "tata" prin schitarea "are mustata", chiar daca persoana respectiva nu poarta mustata.
In mimico-gesticulatie, prin elementul gest, obiectul nu e redat niciodata in totalitatea trasaturilor sale; din totalul trasaturilor obiectului (ale imaginii lui) surdo-mutul selecteaza una sau un numar foarte restrans. Obiectul este redus astfel la una sau cateva aspecte intuitive, care vor detine rol de simbol. Ca element al limbajului, simbolul gestual devine in mod treptat factorul care asigura acumularea si exprimarea experientei legata de un anumit obiect sau de o intreaga categorie. Se constata ca trasaturile pe care le mentioneaza surdul in mimico-gesticulatie, in legatura cu un obiect sau altul nu sunt intotdeauna cu necesitate caracteristice. De multe ori ele sint considerate caracteristice pentru obiectele la care se refera, numai de catre cativa surzi.
Analog cuvantului, semnul mimico-gesticular detine rol de integrator al experientei senzorial-logice. Totusi numarul semnelor pe care le gasim la surzii dintr-o anumita tara este intotdeauna mai restrans (de cateva sute de ori mai mic) decat al cuvintelor folosite de catre cetatenii auzitori ai tarii respective. Limba vorbita este deci mai bogata in denumiri (termeni) decat mimico-gesticulatia; totodata ea ofera posibilitati pentru diferentieri mai multe si mai precise in gandire. Reiese, de asemenea, ca exista multe deosebiri intre pantomimica si mimica din comunicarea surdului si formele respective din arta ale auzitorilor; cele din arta figurativa a auzitorilor sunt intotdeauna mai bogate si mai accentuate spre a realiza o expresivitate mai mare, sint modalitati de exprimare specifica gandirii notional-verbale.
In mimico-gesticulatie, aceleasi semn poate include semnificatii diferite, in functie de semnele invecinate. Asa este cazul semnelor de tip omonim. De exemplu, "fel-sora"= redare prin semnul atingerii longitudinale a degetelor aratatoare de la ambele mani; ,,caine", a fi muscat de caine=miscari de apucare cu mana si cu gura. Se utilizeaza, de asemenea, gesturi de tip sinonim. Ele au insa o frecventa mai restransa decat omonimele. Provenienta acestora consta indeosebi in variabilitatea semnelor cu care vin copiii la scoala (inainte de a se impune unul din gesturi pentru fiecare semnificatie). In coletive sau grupuri de surzi (de exemplu, in conditiile unei singure scoli), mimico-gesticulatia evolueaza selectiv catre raportarea si folosirea unui singur semn pentru o singura semnificatie.
Limbajul mimico-gesticular este mai economic iar in acelasi timp mai schematic decat limbajul cuvintelor. Mimico-gesticulatia este mai putin perfectionata iar, ca atare, mai putin adecvata pentru insasi dezvoltarea gandirii in complexitatea ei.
In procesul formarii si dezvoltarii comunicarii verbale la surzi, ca urmare a faptului ca scrisul se poate insusi mai repede decat pronuntarea, se abuzeaza uneori de folosirea unor cuvinte scrise.Treptat, prin ambele aspecte, cuvantul va ajunge sa detina rolul pe care il are in mod obisnuit in limbajul verbal si in toate celelalte procese psihice (formate pe aceasta cale) ale auzitorului. Imaginea generalizata, ca si notiunea, dispune de posibilitati de a se deschide in judecati si rationamente. La rindul lor judecatile si rationamentele devin conditii, la inceput pentru imbogatirea si restructurarea imaginilor generalizate, apoi pentru notiunile exprimate verbal
La permanenta imbogatire si restructurare a imaginilor generalizate, iar apoi a notiunilor, contribuie nu numai cuvintele pe care le ia la cunostinta in intreaga perioada a demutizarii. Analizand procesul formarii unor notiuni la copilul auzitor, precum si al imaginilor generalizate la surd, pe baza unei categorii de obiecte cu care copilul vine in contact mai ales in perioada scolara (de exemplu, formarea notiunilor si a imaginilor generalizate de "caiet", "carte", "catalog", "pupitru", "strung" unii autori au constatat ca in stadiul demutizarii incepatoare, procesul cunoasterii inregistreaza o evolutie asemanatoare (C.Pufan, 1972), (M.Popa, 2001). Prin cunoasterea si altor obiecte de acelasi fel se imbogaseste continutul gandirii ca proces de cunoastere. Tot acum operatiile logice (analiza si sinteza, abstractizarea si generalizarea, comparatia, concretizarea), care la auzitor asigura formarea notiunii, la surd vin in sprijinul evolutiei reprezentarii sau imaginii individuale catre imaginea de grup si formarea imaginii generalizate.
La auzitor generalizarea se mentine un timp foarte scurt numai la nivelul caracteristicilor imaginii, caci imaginea si semnificatia ei primeste invelisul conventional verbal care permite largirea continua a sferei notiunii si imbogatirea nelimitata a continutului sau .
Generalizarea, ca si celelalte operatii logice la nivelul imaginii, continua la surdomutul in curs de demutizare pana cand cuvantul va deveni principalul factor al comunicarii si dinamizarii gandirii. Formarea imaginilor generalizate, exprimarea lor prin intermediul mimico-gestculatiei, precum si activitatea desfasurata de surd, constituie dovezile cele mai convingatoare, ca in tot ceea ce caracterizeaza gandirea acestuia se remarca trasaturile relationale specific umane. Mimico-gesticulatia, precum si felul in care se manifesta surdul in cadrul activitatii pe care o desfasoara, duc la concluzia, ca gandirea in imagini nu e lipsita de unele dintre formele elementare ale rationamentului inductiv si prin analogie.
Stransa legatura a operatiilor de gandire cu procesele de gandire, poate fi luata ca argument in favoarea tezei ca daca inductia si deductia ar fi absente din gandirea surdlui, ar deveni inexplicabila insasi formarea imaginilor generalizate, precum si a tuturor proceselor de gandire specific umane. Procesele de gandire si operatiile logice ale surdului nu se formeaza in etape diferite, ci simultan, pe baza aceluiasi material reflectoriu,-cunoasterea predominant senzoriala. De aceea, mimico-gesticulatia serveste atat comunicarea cat si unele dintre necesitatile cunoasterii.
Gindirea in imagini a surdului permite prea putin evolutia principalelor calitati care se realizeaza la auzitor prin mijlocirea cuvantului,cum ar fi caracterul critic (discernamantul), supletea, rapiditatea, largirea (profunzimea). Aceasta situatie este consecinta sablonismului, simplismului, inertiei si altor trasaturi calitative negative ale gandirii, care la surd sunt mai evidente, gasind un climat mai prielnic de dezvoltare decat la auzitor.
Prin continutul, variabilitatea si eficienta sa, cuvantul stimuleaza si imbogateste nu numai gandirea si limbajul, dar si celelalte procese psihice, mai mult decat le stimuleaza si le imbogateste semnul mimico-gesticular. Prin notiunea pe care o asigura treptat, el devine cel mai important integrator al experientei senzoriale si logice. Cu ajutorul cuvantului sunt acumulate si sistematizate in notiuni atat rezultatele reflectorii la nivelul treptei senzoriale a cunoasterii, cat si cele care se obtin la nivelul treptei abstracte, generalizatoare. Nu trebuie pierdut insa din vedere, ca insasi auzitorul recurge la unele semne mimico-gestuale. Valoarea lor comunicativa nu este intru-totul identica la copilul si adultul auzitor, dupa cum nu poate fi identica nici la copilul si adultul surdo-mut.
Prin specificul sau, imaginea generalizata nu este adecvata spre a indeplini pana in cele mai mici detalii toate atributiile pe care le indeplineste in gandire notiunea bazata pe cuvant. De aceea se poate spune, ca ea este un analog al notiunii dar nu un echivalent total.
Fiind strans legata de concret si operand cu caracteristici ale acestuia, imaginea generalizata se dovedeste a fi mai adecvata pentru a ingloba si reda fidel continutul empiric al reflectarii senzoriale, deci al senzatiilor, perceptiilor si reprezentarilor. Ea dispune de caracteristici obiectuale, asigurate de reprezentarile despre obiecte si fenomene. De aceea, la nivelul imaginii generalizate, posibilitatile abstractizarii, ca si ale celorlalte operatii logice, sunt intotdeauna marginite. Datorita naturii sale evident intuitive, imaginea generalizata reuseste sa asigure mai ales reflectarea la nivel inferior; nu poate stimula in modul cel mai intens dezvoltarea gandirii. Chiar si in aceasta imprejurare iese in evidenta functia compensatoare a mimico-gesticulatiei.
Manifestarile surdului total, deci cu atat mai mult, cele ale surdo-mutului in curs de demutizare, au un evident caracter social. Desi ei nu folosesc limbajul sonor ca mijloc de comunicare, surzii si-au insusit si se folosesc de o anumita experienta sociala la nivelul mediului in care traiesc, cu ajutorul comunicarii prin gesturi si al activitatii. In acelasi timp se poate spune ca viata impreuna cu auzitorii i-a "umanizat". Insesi manifestari de natura afectiva sau declansate de afectivitate, ca: bucurie, oftat, ras, plans, nervozitate s.a. au un evident character social; ele nu pot fi confundate cu reactiile afective intalnite la maimuta. Isi demonstreaza si in acest caz valabilitatea teza ca reprezentarea sensibila apare si la celelalte animale, pe cand cea reflexiva, "intentionata", exista numai la fiintele care poseda ratiune. Limbajul mimico-gestual al surdului dispune de caracteristici semnalizatoare specific umane. Indeplinind rolul de limbaj, mimico-gesticulatia poseda functia de comunicare, precum si pe cea de cunoastere; ea sprijina dezvoltarea gindirii, fiind in interdependenta cu gandirea in imagini (specifica) si exprima rezultatele gandirii in imagini.
Raportand mimico-gesticulatia la sistemele de semnalizare se poate spune ca limbajul mimico-gesticular nu se limiteaza la ceea ce a numit I.P.Pavlov, primul sistem de semnalizare. Daca s-ar limita la acesta, mimico-gesticulatia ar fi lipsita de multe dintre atributele sale. La fel ar fi gresit sa se afirme, ca mimico-gesticulatia este echivalenta intr-un totul cu cel de-al doilea sistem de semnalizare; privita astfel, mimico-gesticulatiei i s-ar atribui anumite caracteristici pe care realmente nu le poseda. Mimico-gesticulatia include caracteristici ale primului sistem de semnalizare (de natura senzorial-perpectiva) si multe dintre cele care apartin celui de-al doilea sistem (functia de comunicare umana).
|
