Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale

Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale

1. Diferite clasificari

Preocuparea pentru clasificarea drepturilor si a libertatilor fundamentale a fost generata de o mai buna structurare tehnico-juridica a continutului legii fundamentale, dupa sfera relatiilor pe care le ocrotesc, obiectul de reglementare sau domeniul de referinta. In acest sens unii autori identifica trei categorii de drepturi:

a)     drepturi private;

b)     drepturi publice;

c)     drepturi politice.

Alte clasificari se limiteaza la doua mari grupe, respectiv la drepturi care asigura:

a)     egalitatea civila;

b)     libertatea individuala.

O alta clasificare imparte drepturile fundamentale in :

a)     drepturi individuale;

b)     drepturi colective.

Aceasta a treia categorie este cea care dobandeste prioritate si relevanta in epoca actuala. Categoria de drepturi colective se fundamenteaza pana la urma pe dreptul fiecarui individ ca parte a unei colectivitati, iar in unele cazuri interesele legitime ale indivizilor (analizate prin prisma drepturilor fundamentale, individuale) converg spre crearea unor drepturi colective, comune tuturor oamenilor dintr-o anumita zona geografica. Dincolo de aceste clasificari, un lucru este cert: drepturile si libertatile fundamentale sunt indivizibile in cadrul sistemului unitar al drepturilor si libertatilor, fiindca orice stat este preocupat ca in cadrul sistemului sau unitar de drept sa reglementeze in mod coerent aceste drepturi.

O clasificare in domeniul dreptului trebuie sa plece intotdeauna de la criteriul continutului reglementarii a carui finalitate se urmareste. In acest sens, este retinuta cel mai adesea urmatoarea clasificare:

a)     drepturile – inviolabilitati;

b)     drepturile si libertatile social-economice si culturale;

c)     drepturile si libertatile social-politice;

d)     drepturile exclusiv politice.

Fiecare din aceste categorii de drepturi si libertati fundamentale vor fi prezentate la categoria din care fac parte, potrivit reglementarii de mai inainte, insa este necesar mai inainte sa facem o enumerare generala a drepturilor si libertatilor fundamentale asa cum sunt ele reglementate prin Legea fundamentala.

1. Drepturi si libertati

1.     Dreptul la viata (art. 22)

2.     Dreptul la integritatea fizica (art. 22)

3.     Dreptul la integritate psihica (art. 22)

4.     Libertatea individuala (art. 23)

5.     Dreptul la aparare (art. 24)

6.     Dreptul la libera circulatie (art. 25)

7.     Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private

8.     Inviolabilitatea domiciliului (art. 27)

9.     Dreptul la invatatura (art. 32)

10.  Dreptul la cultura (art. 33)

11.  Dreptul la ocrotirea sanatatii (art. 34)

12.  Dreptul la un mediu inconjurator sanatos (art. 35)

13.  Dreptul la munca si la protectia sociala a muncii (art. 41, 42)

14.  Dreptul la greva (art. 43)

15.  Dreptul la proprietate (art. 44)

16.  Dreptul la mostenire (art. 46)

17.  Libertatea economica (art. 45)

18.  Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47)

19.  Dreptul la casatorie (art. 48)

20.  Dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta (art. 49)

21.  Dreptul persoanelor cu handicap la o protectie speciala (art. 50)

22.  Dreptul la vot (art. 36)

23.  Dreptul de a fi ales (art. 37)

24.  Libertatea constiintei (art. 29)

25.  Libertatea de exprimare (art. 30)

26.  Dreptul la informatie (art. 31)

27.  Libertatea intrunirilor (art. 39)

28.  Dreptul la asociere (art. 40)

29.  Secretul corespondentei (art. 28)

30.  Dreptul la petitionare (art. 51)

31.  Dreptul persoanei vatamate de catre o autoritate publica (art. 52)

2. Indatoririle fundamentale

1.     Indatorirea de fidelitate fata de tara (art. 54)

2.     Indatorirea de aparare a patriei (art. 55)

3.     Indatorirea de a contribui la cheltuielile publice (art. 56)

4.     Indatorirea de executare cu buna-credinta a drepturilor si libertatilor si de a respecta drepturile si libertatile celorlalti (art. 57)

2. Inviolabilitatile

Clasificarea dupa criteriul continutului reglementarii denumit generic „inviolabilitati” cuprinde urmatoarele drepturi fundamentale:

a) Dreptul la viata. Este considerat ca fiind un drept natural al omului. In toate Declaratiile privitoare la drepturile si libertatile fundamentale ale omului, pe primul loc, aproape intotdeauna se va regasi dreptul la viata.

In baza acestui drept natural, sacru si primordial, Conventia Europeana a drepturilor omului, stabileste in articolul 2 si Protocolul 6 alin. 1 ca „pedeapsa cu moartea este abolita. Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsa, nici executata”.

In Protocolul 6 alin. 2 se stabileste ca „un stat poate prevedea in legislatia sa pedeapsa cu moartea pentru acte savarsite in timp de razboi sau de pericol iminent de razboi. O asemenea pedeapsa nu va fi aplicata decat in cazurile prevazute de aceasta legislatie si conform dispozitiilor sale. Statul respectiv va comunica Secretariatului General al Consiliului Europei dispozitiile aferente legislatiei in cauza”.

Romania a abolit pedeapsa cu moartea la 12 ianuarie 1990.

b) Dreptul la integritate fizica. Facand legatura organica viata – integritate fizica si integritate psihica, Constitutia le reglementeaza in acelasi articol (art. 22). In acest sens, orice atingere adusa integritatii fizice a unei persoane fizice declanseaza dreptul acesteia de a cere incetarea oricaror manopere abuzive si sanctionarea celui vinovat. Acest drept, ca si alte drepturi, trebuie exercitat si este garantat prin lege, in sensul ca nu trebuie lasat la libera apreciere a persoanei fizice titulare a dreptului ori a persoanelor fizice sau cele juridice, ca terti subiecti. Spre exemplu, acest drept la integritate fizica nu inseamna ca este incalcat cand o autoritate dispune masuri de constrangere pentru inlaturarea unei epidemii, epizotii, probarea intoxicatiei (continutului) alcoolice, in caz de boli contagioase etc.

c) Dreptul la integritate psihica. Sanatatea publica a unui popor este extrem de importanta pentru ca fiecare membru al colectivitatii nationale este titular al puterii publice, este beneficiar al rezultatelor puterii publice, este titular de drepturi si obligatii cu caracter juridic dar si de interese legitime. De aceea sunt interzise tortura, pedepsele si tratamentele inumane, degradante, pentru ca s-ar incalca insasi demnitatea umana[1]. Prin Conventia contra torturii, statele membre ale ONU s-au angajat sa ia masurile legislative, administrative si judiciare pentru a impiedica comiterea actelor de tortura sub orice forma a tratamentelor inumane, degradante pe teritoriul sau de jurisdictie. Prin importanta deosebita atribuita acestei categorii de inviolabilitati, ocrotirea lor se realizeaza atat in raport cu agentii puterii publice cat si cu ceilalti cetateni, care pot fi trasi la raspundere juridica, penala, civila.

d. Libertatea individuala

Potrivit art. 25 din Constitutie, libertatea individuala si siguranta persoanei sunt inviolabile. Desi cele doua notiuni se analizeaza impreuna, ele sunt doua categorii juridice diferite, insa cu multe elemente de interferenta. Astfel, libertatea individuala se refera in primul rand la libertatea fizica, dar si la cea psihica si are in vedere dreptul omului de a se comporta si misca liber, de a nu fi supus unei forme sau alteia de restrictie, in afara limitelor stabilite de Legea fundamentala si celelalte legi. Este interzisa sclavia sau orice alta forma restrictiva de miscare. Reglementand continutul libertatii individuale, statul are obligatia de a crea conditiile asigurarii sigurantei persoanei in fata autoritatilor publice care in anumite situatii au posibilitati legale de restrangere a libertatii individuale – interzicerea unei intruniri, imprastierea prin forta a manifestantilor, interzicerea stationarii intr-un anumit loc, perchezitie corporala, domiciliara, retinerea acestora etc. Importanta ce se acorda sigurantei persoanei se justifica atat prin prisma neafectarii libertatii individuale cat mai ales prin a nu se crea o situatie umilitoare, jignitoare sau de alta natura celui in cauza. Legea romana, reglementand perchezitia (art. 100 – 111 Cod procedura penala) in cadrul capitolului referitor la „mijloacele de proba”, dispune: „cand persoana careia i s-a cerut sa predea vreun obiect sau vreun inscris dintre cele aratate la art. 98, tagaduieste existenta sau detinerea acestora, precum si ori de cate ori exista indicii temeinice ca efectuarea unei perchezitii este necesara pentru descoperirea si strangerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia. Perchezitia domiciliara poate fi dispusa numai de judecator, prin incheiere motivata in cursul urmarii penale, la cererea procurorului, sau in cursul judecatii. Perchezitia corporala poate fi dispusa de organul de cercetare penala, de procuror sau de judecator. Perchezitia domiciliara nu poate fi dispusa inainte de inceperea urmaririi penale”.

Retinerea este o masura preventiva pe care o poate dispune organul de cercetare sau de urmarire penala si nu poate depasi 24 de ore. Ea trebuie sa intervina in mod exceptional, motivat de nevoia lamuririi unor aspecte privind fapte in legatura cu care exista banuiala legitima ca au fost savarsite de aceasta persoana si nu trebuie sa depaseasca timpul efectiv necesar clarificarii situatiei. Retinerea se materializeaza prin interzicerea de a parasi localul in care se face cercetarea asupra unor fapte. Retinerea nu trebuie sa fie abuziva sau sicanatorie.

Arestarea este cea mai grava masura cu efecte asupra libertatii individuale si are consecinte serioase asupra reputatiei persoanei, a vietii ei intime si familiale, a fericirii sale. Arestarea se face, de regula, atunci cand cel in cauza prezinta un pericol public, evident si permanent si lasandu-l in libertate, terminarea cercetarilor ar putea avea de suferit din cauza efectelor de intimidare a martorilor, distrugerii unor probe sau continuarea activitatii cu caracter infractional.

Aliniindu-se reglementarilor internationale, legislatia noastra stabileste ca arestarea poate fi dispusa exclusiv de catre judecator si numai pe baza unui mandat de arestare, iar durata arestarii nu poate fi mai mare de 30 de zile, daca exista o retinere, inseamna ca arestarea va putea fi dispusa pana la cel mult 29 de zile. Termenul de 30 de zile este considerat ca rezonabil pentru a se clarifica daca organul de cercetare si de urmarire penala pot lua masura punerii in miscare a actiunii penale si trimiterea in judecata a celui arestat. Necesitatea prelungirii arestarii peste cele 30 de zile initiale trebuie bine motivata, judecatorul putand dispune, motivat mai multe prelungiri ale starii de arest, de cate 30 de zile fara a se depasi 180 de zile de arest preventiv, in faza premergatoare judecatii, iar dupa inceperea procesului penal in fata instantei de judecata, durata arestarii preventive nu poate fi mai mare de 60 de zile. Legea romana da drept celui arestat de a cere punerea in libertate provizorie daca achita o cautiune sau pur si simplu in cadrul activitatilor de control judiciar declansat la cererea celui arestat cu respectarea cailor de atac reglementate de lege. Tot in legatura cu libertatea individuala si siguranta persoanei trebuie aratat ca legislatia moderna[2] recunoaste doua principii – reguli fundamentale: prezumtia de nevinovatie si legalitatea pedepsei[3].

e. Dreptul la aparare

Asigurarea regulilor si a principiilor ce guverneaza libertatea individuala este legata si de asigurarea dreptului la aparare, conceput ca o garantie in temeiul caruia persoana fizica poate sa conteste acuzatiile ce i se aduc, sa se apere impotriva acestor acuzatii si sa evidentieze nevinovatia sa. Insa dreptul la aparare nu functioneaza doar in domeniul dreptului penal ci si ori de cate ori o persoana este chemata in fata unei autoritati publice, judiciare sau administrative sau cand persoana apreciaza ca i-au fost incalcare anumite drepturi subiective si interese legitime si este nevoita sa cheme in judecata o persoana fizica sau juridica.

Implinirea acestui drept la aparare se materializeaza prin dreptul persoanei de a-si alege un avocat sau dreptul de a fi aparata, asistata de un avocat numit din oficiu de catre instanta de judecata. Incalcarea dreptului la aparare in faza de urmarire penala sau de judecata are drept consecinta juridica nulitatea actelor savarsite de autoritatile publice care au efectuat sau dispus masurile.

f. Dreptul la libera circulatie

Prin recunoasterea si garantarea acestui drept se asigura libertatea de miscare a cetateanului, care se raporteaza atat la teritoriul national cat si in afara acestuia, cu respectarea legislatiei in domeniu. In plan intern libera circulatie consta in garantia ca fiecare cetatean poate merge in orice loc din Romania, isi poate stabili domiciliul sau resedinta in orice localitate. Dar aceasta libertate nu trebuie inteleasa si exercita in mod abuziv si absurd[4].

In afara teritoriului statului roman, dreptul la libera circulatie presupune posibilitatea de a se deplasa ca turist, om de afaceri, reprezentant oficial al statului roman, de a emigra oriunde si de a reveni oricand in tara.

3. Dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private

Omul este valoarea suprema in stat. Personalitatea sa este nemarginita si trebuie ocrotita, fapt ce poate fi realizat si prin respectarea si ocrotirea vietii sale intime, familiale, private. Acesta este un drept complex si poate fi privit din doua perspective: pe de o parte, el are in vedere persoana fizica, cetateanul obisnuit, iar pe de alta parte, persoana fizica cu imagine publica, chiar daca legea nu face aceasta distinctie.

Ca elemente definitorii ale acestui drept se au in vedere dreptul exclusiv al persoanei fizice la proprie imagine, libertatea corporala, libertatea de a dispune de ea insasi[5].

Referitor la persoanele cu imagine publica asumata – oameni politici, demnitari, artisti etc. – trebuie stabilit ca aceste persoane pot aparea in doua ipostaze – ca orice alt cetatean cand este total ocrotit de lege, si ca persoana publica, platita din bani publici, care ia decizii ce influenteaza viata, demnitatea, libertatea sau fericirea membrilor colectivitatilor umane, nationale sau locale, situatie in care ele isi asuma un risc public de a face obiectul unor investigatii jurnalistice, prezentare de imagini mai putin confortabile in exercitiul functiunii publice, comportament, atitudine, cunostinte din domeniul de referinta etc. In asemenea cazuri, nu credem ca astfel de persoane sunt protejate juridic absolut. Explicatia rezida, desigur, in faptul ca prevaleaza interese sociale, generale.

a) Inviolabilitatea domiciliului

Respectarea personalitatii umane, a intimitatii private implica si inviolabilitatea domiciliului, dar si libertatea de alegere a domiciliului. Chiar daca legea defineste domiciliul ca locuinta permanenta si statornica, orice persoana poate avea mai multe asemenea locuinte sau resedinte. Dreptul procesual permite si „domiciliul ales” pe langa domiciliul statornic. Ocrotirea domiciliului prin garantarea inviolabilitatii lui inseamna interdictia patrunderii in domiciliul unei persoane, a altei persoane sau a unei autoritati publice (prin agentii sai autorizati), fara acceptul titularului domiciliului. Cum orice regula poate avea si exceptii, si in acest caz legea reglementeaza faptul ca in situatii deosebite – stare de necesitate, pentru a nu se opri cursul justitiei, pentru prinderea unui invinuit sau inculpat care se sustrage urmaririi penale sau executarii pedepsei inchisorii, se poate deroga si dispune efectuarea unei perchezitii domiciliare pentru urmatoarele situatii – executarea unui mandat de arestare sau a unei hotarari judecatoresti, inlaturarea unei primejdii privind viata, integritatea fizica sau bunurile unei persoane, apararea securitatii nationale sau a ordinii publice, prevenirea raspandirii unei epidemii. Ordinul de patrundere in domiciliul fara acordul titularului acestuia se da numai de judecator si se realizeaza intre orele 6.00 – 20.00, putand continua si dupa ora 20.00 daca interesul cauzei o impune. In cazul infractiunilor flagrante, perchezitia domiciliara se poate realiza si in cursul noptii (intre orele 20.00 – 6.00).

4. Drepturile si libertatile social-economice si culturale

Cea de-a doua mare categorie de drepturi si libertati fundamentale, se compune din:

a. Dreptul la invatatura – in temeiul caruia fiecare persoana fizica are posibilitatea sa urmeze mai multe cicluri de invatamant: un ciclu general obligatoriu de 10 ani, care poate continua cu invatamantul liceal si profesional, invatamantul superior si alte forme de instructie si de perfectionare. Acest drept fundamental este subsumat unor principii-reguli si anume: pe de o parte, invatamantul este obligatoriu in limba romana, dar se recunoaste minoritatilor nationale desfasurarea unui invatamant in limba materna. Pentru ciclul de invatamant general obligatoriu se recunoaste gratuitatea acestuia.

b. Dreptul la cultura. In forma initiala, Constitutia nu recunostea caracterul fundamental al accesului la cultura, fiind astfel un drept fundamental nou in Romania. Accesul la cultura se completeaza cu dreptul la invatatura dar si cu nediscriminarea in domeniul culturii care se naste din egalitatea tuturor cetatenilor. Fiecarui cetatean ii este permis sa-si dezvolte nivelul de cunoastere in orice domeniu, creandu-i practic un drept fundamental in favoarea omului si corelativ o obligatie de abtinere din partea statului in a restrange sau ingradi realizarea acestui drept si obligatia de interventie a statului pentru ocrotirea si garantarea dreptului.

c. Dreptul la ocrotirea sanatatii si dreptul la un mediu sanatos. Ambele drepturi se afla intr-o stransa conexiune. Pe de o parte ocrotirea sanatatii este reglementata ca un drept fundamental tinand seama si de aderarea Romaniei la Pactul international relativ la drepturile economice, sociale si culturale, potrivit caruia orice persoana are dreptul de a se bucura de cea mai buna sanatate fizica si mentala. S-a urmarit implementarea in dreptul intern cu valoare de drept fundamental a dreptului la ocrotirea sanatatii tocmai pentru a raspunde unor cerinte noi din viata societatii, pentru a se pastra si dezvolta sanatatea fizica si mentala a membrilor natiunii romane, ca acestia sa poata participa eficient la viata economica, sociala, politica si culturala. Dar dreptul la sanatate implica o mare obligatie din partea statului, atat financiara cat si umana si materiala pentru ca numai in acest mod dreptul recunoscut devine si real nu numai formal. Aceste obligatii pot fi structurate pe urmatoarele elemente: sporirea alocatiilor bugetare, crearea de servicii medicale eficiente dotate cu aparatura de ultima generatie, masuri de asigurare a sanatatii si igienei publice (crearea unei politii administrative in domeniul sanatatii si igienei publice), apropierea actului medical de cetateni, sporirea rolului medicului de familie. Intr-o conexiune deplina cu ocrotirea sanatatii, se afla dreptul la un mediu sanatos, stiind ca sanatatea omului este dependenta intr-o proportie foarte mare de calitatea mediului inconjurator. Din recunoasterea caracterului fundamental al dreptului la un mediu sanatos se naste pentru colectivitatile locale interese legitime in baza carora pot cere unei autoritati publice sa nu autorizeze crearea unui agent economic poluant, sau inchiderea unui asemenea focar de poluare. De asemenea, pentru ca cele doua drepturi conexate de noi sa fie reale, este nevoie de un cadru juridic complex si complet care sa functioneze in mod armonios si unitar.

d. Dreptul la munca si la protectia sociala a muncii

Potrivit art. 41 din Constitutia Romaniei, dreptul la munca nu poate fi ingradit. Neingradirea dreptului la munca nu implica obligatia de a munci, mai ales ca munca fortata este interzisa printr-un alt text al Constitutiei. Daca dreptul la munca nu poate fi ingradit, daca este interzisa munca fortata, se pune intrebarea daca mai era necesar a fi reglementata distinct si obligatia statului de a asigura cetatenilor sai un trai decent. Or, acest trai decent poate fi asigurat prin munca, in primul rand si, numai in subsidiar, prin protectie sociala. Neingradirea dreptului la munca implica acordarea fiecaruia dintre cetateni a posibilitatii de a urma anumite proceduri legale privitoare la incadrarea in munca si la realizarea raporturilor de munca[6].

Neingradirea dreptului la munca include libertatea alegerii profesiei, a ocupatiei, a locului de munca, protectia sociala a muncii, dreptul la negocieri colective si individuale, stabilitate in munca. Libertatea muncii presupune atat libertatea de a munci, cat si libertatea de a nu munci[7].

In afara libertatii muncii, dreptul la munca implica si stabilitatea in munca. In sfarsit, evidentiem ca, in conditiile economiei de piata, in mod firesc, statul nu poate garanta el, ca atare, locuri de munca pentru toti cetatenii sai.

e. Dreptul la proprietate privata

Dreptul la proprietate privata face parte din categoria drepturilor naturale, cu cea mai mare vechime in peisajul juridic. El priveste dreptul persoanelor fizice de a dobandi bunuri in proprietate, de a le folosi si dispune liber de acestea inclusiv sa le instraineze. Intotdeauna dreptul de proprietate poate fi exercitat in limitele legii, ceea ce inseamna ca pentru motive de ordin public sau alte considerente, prin lege organica se pot stabili anumite limitari ale lui. Spre exemplu, instrainarea unui teren impadurit catre o alta persoana fizica poate fi realizata numai dupa exprimarea unei negatii din partea statului ca nu este interesat sa cumpere el acel teren (dreptul de preemtiune). O asemenea limitare este motivata pe ideea de a nu fi faramitata proprietatea sau pentru evitarea speculei cu terenuri-paduri. Statul garanteaza proprietatea ce a fost obtinuta pe cai legale, iar nationalizarea unor bunuri proprietate privata este total interzisa. Nationalizarea este o procedura politica si juridica de trecere silita din prorpietatea privata in proprietatea publica a unor bunuri, fara despagubire si fara o justificare temeinica, juridica si morala. De regula nationalizarile au la baza criteriul etnic, social, religios, politic. Legea fundamentala reglementeaza si cazurile in care autoritatile publice pot folosi subsolul oricarei proprietati imobiliare (instalare de conducte, cabluri, cai de comunicatii etc.), dar cu obligatia platii unor despagubiri catre proprietarul terenului pentru daunele provocate solului, plantatiilor sau constructiilor etc. Despagubirile trebuie sa fie normale, stabilite de comun acord cu proprietarul, iar in caz de neintelegere, va stabili instanta de judecata.

Constitutia prevede ca autoritatile publice pot dispune exproprierea (trecerea silita in proprietatea publica a statului sau a circumscriptiilor teritoriale – judete, orase, comune) numai pentru o cauza de utilitate publica si dupa plata unei drepte (echitabile) si prealabile despagubiri. Exproprierea reprezinta un mod de limitare, de pierdere a dreptului de proprietate, este o exceptie de la garantarea acestui drept, dar legiuitorul impune doua conditii esentiale, prealabile actului de expropriere: utilitatea publica pentru care se dispune exproprierea sa fie reala, clara si dovedita nu numai exprimata si, a doua conditie, dreapta si prealabila despagubire[8].

Ca dreptul de proprietate, chiar garantat este circumscris unor limite stabilite de lege o spune si art. 44 alin. 7 din Constitutie dupa cum urmeaza: „dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. De aici rezulta ca dreptul de proprietate este un drept absolut dar nu si un drept discretionar. Pentru ca o persoana fizica are nu numai drepturi de proprietate in patrimoniul sau ci si obligatii, creante. Alin. 1 al art. 44 garanteaza si creantele ce le avem impotriva statului.

Un alt aspect al dreptului fundamental de proprietate priveste pe cetatenii straini si apatrizii care in momentul de fata nu pot dobandi drept de proprietate asupra terenurilor; in schimb pot dobandi acest drept prin mostenire legala (cea sangvina) nu si prin mostenire testamentara.

Pentru cetatenii romani, dreptul la mostenire este garantat, indiferent unde acestia isi au domiciliul, calitatea de cetatean roman este principala conditie. Pentru cei care nu mai sunt cetateni romani sau care mostenesc averea imobiliara a autorilor lor din Romania li se garanteaza dreptul de proprietate prin mostenire legala. Dreptul la mostenire este reglementat prin art. 46 al Constitutiei.

f. Dreptul la un nivel de trai decent

Art. 1 alin. 3 al Constitutiei stabileste caracterul social al statului roman, ceea ce presupune o atentie deosebita acordata omului, colectivitatii umane, si implica un anumit grad de solidaritate sociala reglementat ca atare.

In concret, dreptul la un nivel de trai decent implica dreptul fiecaruia dintre cetateni la conditii de viata rezonabile, la un trai civilizat, fundamentat licit, respectul personalitatii umane prin decenta.

Pentru realizarea acestor cerinte - drepturi, statul isi asuma obligatia luarii unor masuri de ordin economic, dezvoltarea pietei locurilor de munca prin investitii interne, prin atragerea de investitii straine, reducerea fiscalitatii, dar si acordarea unor facilitati directe, o protectie si asistenta sociala reale, consistente si continue pentru a suplini si echilibra posibilitatile de desfasurare a unor activitati directe de catre cei care au nevoie de sprijinul societatii.

Acest drept la un nivel de trai decent il putem asocia intr-o oarecare masura cu libertatea economica, reglementata de art. 45 din Constitutie potrivit caruia „accesul liber al persoanei la o activitate economica, libera initiativa si exercitarea acestora in conditiile legii sunt garantate”. Libertatea economica este reglementata de data recenta, in urma revizuirii Constitutiei. Acest drept trebuie asociat si cu exercitarea dreptului la munca.

g. Dreptul la casatorie

Dreptul la casatorie, reglementat prin art. 48 din Constitutie, denumit generic „Familia”, este conceput ca o libertate a fiintei umane de a-si intemeia o familie prin casatoria dintre barbat si femeie, de la o anumita varsta. Aceasta libertate se fundamenteaza pe liberul consimtamant al celor doi viitori soti, pe egalitatea juridica a sotilor, pe obligatia fundamentala a parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor, fara a se face distinctie daca acestia provin din acea casatorie, din afara casatoriei, dintr-o alta casatorie ori au fost adoptati. Casatoria in dreptul roman este laica in sensul ca numai acea celebrata in fata ofiterului de stare civila (primarul localitatii sau al sectorului, in municipiul Bucuresti), este cea legala si producatoare de efecte juridice. Casatoria religioasa nu este obligatorie si ea se poate indeplini dupa ce s-a realizat casatoria civila (legala).

h. Dreptul unor categorii de persoane la protectie sociala

Identificarea unor categorii de persoane care au nevoie de o protectie si asistenta este realizata prin doua norme constitutionale. Astfel, potrivit art. 49 din Constitutie, copii si tinerii se bucura de un regim special de protectie si de asistenta pentru realizarea drepturilor lor. Sunt avute in vedre printre alte drepturi: dreptul la invatatura si educatie, dreptul la cultura, dreptul la munca, dreptul de a-si intemeia o familie. Acordarea unei atentii deosebite copiilor si tinerilor se explica prin nevoile reale ale acestora aflati la inceputul dezvoltarii si formarii lor ca cetateni, participanti la realizarea progresului social, faptul ca reprezinta viitorul natiunii, iar statul are o obligatie juridica si morala pentru dezvoltarea armonioasa si echilibrata a natiunii romane. Pentru garantarea acestui drept, statul contribuie prin diferite mijloace: invatamant gratuit obligatoriu pana la un anumit ciclu, alocatii de stat pentru toti copii, ajutoare pentru copilul bolnav sau cu handicap, concediu pentru cresterea si ingrijirea copilului pana la o anumita varsta, fie pentru mama, fie pentru tata, dupa caz, tabere sociale in perioada vacantelor scolare, interzicerea muncii in anumite locuri cu grad de pericol sporit sau pe timpul noptii etc.

Cea de-a doua categorie de persoane pentru care este reglementata o protectie speciala o reprezinta persoanele cu handicap (art. 50 din Constitutie). Starea de handicap a unei persoane ii creeaza acesteia o limitare de posibilitati si de pozitie in societate, o defavorizeaza, fapt ce implica o interventie a statului pentru a contrabalansa situatia celui in cauza pentru asigurarea unei egalitati de sanse in societate.

5. Drepturile exclusiv politice

Cea de-a treia mare categorie de drepturi fundamentale este constituita din acele drepturi ce tin de participarea intr-un mod sau altul a cetatenilor la exercitiul puterii publice. Mai sunt denumite si drepturi electorale si se compun din dreptul de vot, dreptul de a fi ales (art. 36 si 37 din Constitutie).

Cele doua drepturi sunt organic legate de sistemul electoral, iar prezentarea lor in detaliu va fi facuta in capitolul respectiv (capitolul VII), pentru ca numai asa poate fi pusa in valoare „exclusivitatea politica” a acestor drepturi.

6. Drepturile si libertatile social-politice

a. Libertatea constiintei reprezinta posibilitatea unei persoane de a-si exprima in public punctul sau de vedere despre tot ceea ce ne inconjoara (fenomene, fapte economice, sociale, politice, culturale etc.). Aceasta libertate are doua componente: libertatea gandurilor, a opiniilor si a exprimarii publice a acestora, si, in aceeasi masura, libertatea credintei religioase[9]. Legea fundamentala interzice orice ingradiri in acest domeniu sau constrangerii pentru aderarea unei persoane la o credinta religioasa, impotriva propriilor convingeri. Dar pe langa garantarea libertatii constiintei, legea impune si manifestarea unui spirit de toleranta si respect reciproc, interzice manifestarile de orice fel care ar putea conduce la invrajbire pe motive religioase. Cultele religioase se organizeaza si exista in mod autonom fata de stat, ele au obligatia respectarii ordinii juridice si constitutionale existente, avand libertatea de a-si organiza propriile institutii de invatamant religios, de a se manifesta prin acordare de asistenta religioasa in armata, spitale, penitenciare, azile sau orfelinate.

Libertatea de constiinta presupune drepturi si obligatii. In cadrul categoriei de drepturi enuntam: libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea, individual sau in grup, in loc public sau in mod privat, prin cult, invatamant, practica, ritual[10]. Reglementarile internationale in materie converg spre un limbaj comun. Practica organelor de jurisdictie europene si doctrina retin ca „Biserica, in calitatea sa de persoana morala se poate si ea prevala de unele dintre componentele dreptului consacrat de art. 9 al Conventiei”[11].

Libertatea constiintei este un drept complex, strans legat de fiinta umana, de libertatea acesteia neingradita in gandire, in constiinta sau crez religios, spirit si manifestare continua, toleranta reciproca, privita ca drept si obligatie, respect reciproc, nediscriminare pe aceste motive etc.

b. Libertatea de exprimare. Daca libertatea de constiinta implica preponderent elemente de gandire, libertatea de exprimare se manifesta cu precadere in exteriorizarea gandirii, in exprimarea acesteia prin cuvant, prin scris, prin utilizarea mijloacelor tehnice de comunicare – presa, radio, televiziune, publicitate, internet etc., dar si prin exprimare orala – manifestari publice, discursuri etc. Deplinatatea libertatii de exprimare inseamna si posibilitatea infiintarii de ziare, reviste, posturi de radio, posturi TV, deschiderea de site-uri pe internet. Este interzisa cenzura de orice fel. Cu toate acestea, cenzura poate fi de natura administrativa sau financiara. Cenzura administrativa consta in interzicerea la vedere a publicarii unor articole de presa, a unor emisiuni radio-TV, suspendarea aparitiei unei publicatii, a licentei de emisie radio sau TV. Cenzura economico-financiara se poate manifesta prin obligatii impovaratoare pentru publicatii sau mijloace audio-vizuale – taxe, impozite, licentieri excesive etc.). Libertatea de exprimare trebuie exercitata in limitele normalitatii vietii sociale fiind interzise exprimari publice in scris sau vorbit care pot aduce atingere demnitatii, onoarei, reputatiei, vietii particulare a persoanei si dreptului sau la propria imagine. Sunt interzise orice manifestari de defaimare a tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala de clasa sau religioasa, incitare la discriminare, la secesiune teritoriala ori la violenta publica. Constitutia interzice manifestarile obscene, contrare bunelor moravuri, fapt denumit in doctrina ca „protectie constitutionala” a celor mai importante valori umane, statale, publice[12].

c. Dreptul la informatie

Intr-un stat democrat orice informatie de interes public trebuie adusa la cunostinta cetatenilor, in mod prompt, clar si corect. Legea fundamentala interzice orice ingradire in aceasta privinta insa trebuie respectate anumite masuri de protectie a tinerilor sau securitatea nationala. Spre exemplu anumite fapte negative savarsite de tineri (minori) pot fi prezentate dar este obligatorie protejarea identitatii minorului sau a imaginii sale fizice. Legea stabileste ca o serie de informatii ce tin de securitatea nationala sunt secrete sau strict secrete si nu pot face obiect de informare a publicului larg, tot asa si actele normative adoptate de Guvern cu caracter militar se comunica numai institutiilor interesate nu si in Monitorul Oficial al Romaniei, asa cum este regula stabilita de art. 108 din Constitutie conform careia nepublicarea atrage inexistenta hotararii sau a ordonantei. Informarea facuta prin mijloace mass-media, publice si private, trebuie sa fie corecta, iar grupurilor sociale (minoritati) si politice (partide, formatiuni si aliante de partide) le este garantat dreptul la antena.

Asa cum spuneam anterior, dreptul la informare ca toate celelalte drepturi fundamentale sunt drepturi absolute, dar nu discretionare, ele trebuie exercitate in limitele strict prevazute de lege. Asupra modului de folosire si de realizare a drepturilor fundamentale exista un control parlamentar asupra tuturor subiectilor implicati in acest domeniu[13].

d. Libertatea intrunirilor si dreptul de asociere

Desi legea fundamentala reglementeaza separat aceste doua drepturi: in art. 39 – libertatea intrunirilor, iar in art. 40, dreptul la asociere, intre ele exista o stransa legatura. Pe cand, mitingurile, demonstratiile, procesiunile sau orice fel de alte intruniri sunt libere si se pot organiza si desfasura numai in mod pasnic, fara nici un fel de arme, reprezinta o asociere temporara uneori ad-hoc, in cazul „dreptului la asociere” reglementat de art. 40, asocierea se realizeaza nu spontan ci, dupa anumite reguli procedurale, oferta de asociere, negociere, autorizare etc., si priveste o mentinere in timp a cadrului organizatoric, asociativ. Dreptul la asociere nu poate conduce la a milita contra: pluralismului politic, a principiilor statului de drept, a suveranitatii sau independentei Romaniei. Dreptul la asociere este restrans unor categorii de demnitari, functionari publici, precum judecatoriilor Curtii Constitutionale, Avocatului Poporului, magistratilor, ofiterilor si subofiterii din Armata Romana, politistilor etc., care nu pot fi membri ai unui partid politic.

Alteori si asocierea sindicala poate fi limitata. Orice asociere cu caracter secret este interzisa. Asocierea poate avea un scop public – partide politice – sau privat – sindicate, asociatii patronale etc.

e. Secretul corespondentei

Potrivit textului constitutional, art. 28 secretul scrisorilor, telegramelor, al oricaror trimiteri postele, al convorbirilor telefonice si altor mijloace legale de comunicare, fax, telefax etc., este inviolabil. Acest principiu-norma trebuie inteles si aplicat din perspectiva si a subiectilor de drept fata de care este ocrotita corespondenta, deoarece textul nu face vreo diferentiere. Practic, orice corespondenta de la oricine ar veni ea nu poate fi violata (desigilata, deschisa, descifrata etc.) decat de cel sau cei carora le este adresata, iar in cazul ajungerii eronate la o alta persoana decat cea vizata, trebuie returnata adevaratului destinatar. Nimanui nu-i este permis a face publica o informatie transmisa prin astfel de corespondente, chiar si atunci cand a luat cunostinta involuntar de acest fapt.

Personalului din ramura posta, telefonie, ii este interzis a face publice informatii de care a luat cunostinta intamplator prin natura activitatii lor profesionale, direct sau indirect. Pentru acesti functionari se aplica regulile privind secretul profesional, secretul de serviciu. In caz contrar, acest personal poate deveni subiect special al infractiunii de „violare a secretului corespondentei”, prevazut de art. 195 Cod penal sau de „divulgare a secretului profesional”, prevazut de art. 196 Cod penal.

Cu toate cele aratate mai inainte, pot exista motive temeinice care sa justifice o restrangere a exercitiului acestui drept, in interesul justitiei, adica al descoperirii unor fapte cu caracter penal si a celor care le-au savarsit. Ascultarea unei convorbiri telefonice, deschiderea unei scrisori si citirea acesteia, precum si folosirea lor ca probe intr-o cauza penala trebuie realizate in limitele strict legale (daca nu exista alte mijloace) pe timp limitat, pe baza de ordonanta scrisa, fara a prejudicia intimitatea celorlalti membri ai familiei celui in cauza.

7. Drepturile garantii

a. Dreptul la petitionare – este reglementat de art. 51 din Constitutie si poate fi exercitat fie in mod individual, fie de un grup de cetateni constituit in acest sens pentru realizarea unui scop licit sau de catre persoane morale (juridice) legal constituite. Petitiile trebuie sa priveasca drepturi si interese ale clor care le formuleaza si trebuie semnate. Anonimele nu pot fi luate in seama, pentru ca trebuie promovat un spirit de moralitate si responsabilitate, si nu un spirit de calomniere, insulte la adresa unor persoane particulare sau a autoritatilor publice, caz in care, daca se constata o totala rea-credinta exprimata in petitie si care vizeaza o fapta penala pretins savarsita de o anume persoana, se poate intelege ca suntem in prezenta unui denunt calomnios (art. 259 Cod penal). Autoritatile publice au obligatia de a examina petitia si comunica un raspuns petentului intr-un termen stabilit de lege, de regula de 30 de zile[14]. Dreptul de petitionare poate fi inscris in randul dreptului de acces liber la justitie pentru ca cel nemultumit de solutionarea petitiei poate promova o actiune in justitie.

b) Dreptul persoanei fizice vatamate de catre o autoritate publica

Potrivit art. 52 din Legea fundamentala, orice persoana vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termen legal a unei cereri, poate cere recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei.

Din continutul textului constitutional rezulta recunoasterea responsabilitatii autoritatilor si institutiilor publice si, in consecinta posibilitatea de angajare a raspunderii acestora ca urare a emiterii sau adoptarii unui act administrativ vatamator pentru o persoana sau refuzului ori neglijentei de solutionare in termen legal a unei cereri adresate de o persoana interesata in realizarea unui drept sau a unui interes legitim. Acest drept este considerat ca drept – garantie. De aceea, in orice raport al cetatenilor cu autoritatile si institutiile publice, factorul timp este foarte important, drept pentru care exista anumite termene obligatorii in care petitia trebuie solutionata.

Autoritatile publice de cele mai multe ori actioneaza din oficiu, ceea ce poate reprezenta la un moment dat emiterea unor acte administrative prin care se incalca ori se nesocotesc drepturi si interese legitime. Cel care se considera vatamat printr-un astfel de act trebuie sa poata cere autoritatii emitente a actului retractarea actului sau repararea prejudiciului cauzat, daca actul si-a produs efectele si nu mai poate fi retractat, abrogat etc.

Si in cazul in care autoritatea publica refuza emiterea actului sau recunoasterea dreptului, cetateanul prejudiciat poate cere obligarea autoritatii la emiterea actului, recunoasterea dreptului sau a interesului si despagubirea pentru refuz sau pentru intarziere. Aceste drepturi-garantii recunoscute la nivel de principii in Constitutie, isi gasesc o reglementare in detaliu prin legea contenciosului administrativ care este o lege organica.

Dar textul constitutional al art. 52 mai stabileste un aspect legat de drepturile-garantii ale persoanei fizice, respectiv in cazul unor erori judiciare. Cand se recunoaste raspunderea statului si chiar a magistratilor, daca acestia si-au exercitat functia cu rea-credinta sau grava neglijenta.

Faptul de a implica raspunderea magistratilor reprezinta un mare pas inainte in profesionalizarea acestei functii, dar si in asigurarea independentei depline a justitiei si a fiecarui magistrat in parte. In acest fel statul are la indemana actiunea in regres contra magistratilor, daca a fost obligat sa plateasca daune pentru erori judiciare.

Restrangerea drepturilor si a libertatilor fundamentale

Legea fundamentala reglementeaza un principiu de drept important – exercitarea cu buna credinta a drepturilor si libertatilor fundamentale – avand in vedere ca orice abuz in aceasta directie se repercuteaza asupra drepturilor si a libertatilor altor persoane, fapt ce poate antrena in cele din urma masuri sanctionatorii.

Chiar daca drepturile si libertatile fundamentale sunt protejate si garantate exista si situatii, mai presus de interesul privat – cand exercitiul acestor drepturi sau libertati sa poata fi restrans pe o perioada de timp limitata. O astfel de masura vizeaza nu existenta in sine a dreptului ci doar limitele exercitiului acestuia.

Prin art. 53 din Constitutia Romaniei se reglementeaza, in principal, conditiile in care pot interveni asemenea restrangeri ale exercitiului drepturilor.

Potrivit Constitutiei, masura constrangerii exercitiului drepturilor se poate realiza numai prin lege si numai daca se impune, pentru apararea securitatii ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor, pentru prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru, sau pentru desfasurarea instructiei penale. Legea fundamentala stabileste regimul legal al masurii, caracterul exceptional al acestuia, precum si proportionalitatea masurii in raport cu situatia generatoare a acesteia pentru a nu fi afectate grav drepturile persoanei insasi. O alta conditie legata de o asemenea masura o reprezinta limitarea in timp a acesteia[15].