Cooperarea judiciara în materie civila

Hotarârea Curtii din 28 martie 2000, în cauza Dieter Krombach c. André Bamberski C-7/98, Rec. p. I-1935

Cerere adresata Curtii, în conformitate cu Protocolul din 3 iunie 1971 privind interpretarea de catre Curtea de Justitie a Conventiei din 27 septembrie 1968 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala, de catre Bundesgerichtshof (Germania) si vizând pronuntarea, în litigiul dedus judecatii acestei instante între

Dieter Krombach

si

André Bamberski,

a unei decizii cu titlu prejudicial asupra interpretarii art. 27 pct. 1 din Conventia din 27 septembrie 1968 mentionata anteri 939f56j or (JO 1972, L 299, p. 32), modificata de Conventia din 9 octombrie 1978 privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei si a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (JO L 304, p. 1, si - text modificat - p. 77) si de Conventia din 25 octombrie 1982 privind aderarea Republicii Elene (JO L 388, p. 1),

CURTEA,

luând în considerare observatiile prezentate în scris,

având în vedere referatul sedintei,

dupa ascultarea observatiilor orale prezentate de guvernul francez si de Comisie în sedinta din 2 martie 1999,

dupa ascultarea concluziilor avocatului general în sedinta din 23 septembrie 1999,

Hotaraste:

Prin Ordonanta din 4 decembrie 1997, înregistrata pe rolul Curtii la 14 ianuarie 1998, Bundesgerichtshof a formulat, în temeiul Protocolului din 3 iunie 1971 privind interpretarea de catre Curtea de Justitie a Conventiei din 27 septembrie 1968 privind competenta judiciara, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala, trei întrebari asupra interpretarii art. 27 pct. 1 din Conventia din 27 septembrie 1968 mentionata anteri 939f56j or (JO 1972, L 299, p. 32), modificata de Conventia din 9 octombrie 1978 privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei si a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (JO L 304, p. 1, si - text modificat - p. 77) si de Conventia din 25 octombrie 1982 privind aderarea Republicii Elene (JO L 388, p. 1, numita în continuare "conventia").

Aceste întrebari au fost formulate în cadrul unui litigiu între A. Bamberski, domiciliat în Franta, si D. Krombach, domiciliat în Germania, în legatura cu executarea, în acest stat parte la Conventie, a unei decizii pronuntate la 13 martie 1995 de Cour d'assises din Paris (Franta) obligându-l pe D. Krombach sa-i plateasca lui A. Bamberski, în urma constituirii acestuia ca parte civila, o despagubire de 350 000 FRF.

Conventia

În sensul art. 1 primul paragraf din Conventie, aceasta "se aplica în materie de drept civil si comercial si indiferent de natura jurisdictiei".

În materie de competenta, reglementarea de principiu, enuntata în art. 2 primul paragraf din Conventie, dispune ca persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat parte la Conventie sunt citate, indiferent de cetatenia lor, la instantele statului în cauza. Art. 3 al doilea paragraf interzice recurentului sa invoce anumite reguli de competenta speciale, pentru Franta, fata de cele întemeiate pe cetatenie, care rezulta din art. 14 si 15 din Codul Civil.

Conventia prevede de asemenea reguli speciale de competenta. Astfel, art. 5 din Conventie prevede:

"Intimatul domiciliat pe teritoriul unui stat parte la Conventie poate fi citat într-un alt stat parte la Conventie:

daca este o actiune în daune-interese sau o actiune civila în restituire, izvorâta din savârsirea unei infractiuni, pe rolul unei instante penale, în masura în care aceasta, conform propriei legislatii nationale, este competenta sa solutioneze actiunea civila".

În materie de recunoastere si de executare a deciziilor, reglementarea de principiu, enuntata în art. 31 primul paragraf din Conventie prevede ca deciziile pronuntate într-un stat parte la Conventie si care sunt executorii în statul respectiv sunt puse în aplicare într-un alt stat parte la Conventie dupa învestireacu formula executorie la cererea oricarei parti interesate.

În sensul art. 34, al doilea paragraf, "cererea nu poate fi respinsa decât pentru unul din motivele prevazute în art. 27 si 28".

Art. 27 pct. 1 din Conventie dispune:

"Deciziile nu sunt recunoscute:

daca recunoasterea este contrara ordinii publice din statul vizat".

Art. 28 al treilea paragraf din Conventie precizeaza:

"Fara a aduce atingere dispozitiilor din primul paragraf, nu se poate efectua controlul competentei instantelor din statul de origine; reglementarile privind competenta nu se refera la ordinea publica mentionata în art. 27 alin. (1)".

În sensul art. 29 si 34 al treilea paragraf din Conventie:

"În nici un caz decizia straina nu poate constitui obiectul unei revizuiri de fond."

Art. II din protocolul anexat la Conventie (numit în continuare "protocol"), care, conform art. 65 din conventia în cauza, face parte integranta din aceasta, dispune:

"Fara a aduce atingere unor dispozitii nationale mai favorabile, persoanele domiciliate într-un stat parte la Conventie si urmarite în instanta pentru o infractiune din culpa în fata instantelor represive dintr-un alt stat parte la Conventie, fara sa fie resortisante ale statului respectiv, pot fi aparate de persoanele abilitate în acest scop, chiar daca nu se înfatiseaza în persoana.

Totusi, instanta sesizata poate sa pretinda înfatisarea în persoana; daca aceasta nu are loc, decizia pronuntata în actiune civila fara ca persoana în cauza sa fi avut posibilitatea de a fi aparata va putea sa nu fie recunoscuta, nici executata în celelalte state parti la Conventie."

Litigiul pe fond

A fost deschisa o actiune penala în Germania împotriva lui D. Krombach în urma decesului, în Germania, al unei resortisante a Frantei în vârsta de 14 ani. Procesul penal a încetat printr-o solutie de neîncepere a urmaririi penale.

În urma depunerii unei plângeri de catre A. Bamberski, tatal fetei, a fost deschisa o actiune penala în Franta, instantele franceze recunoscându-si competenta pe considerentul cetateniei franceze a victimei. La încheierea acestei actiuni penale, D. Krombach a fost trimis în judecata la Cour d'assises din Paris prin decizia Camerei de Acuzare a Curtii de Apel din Paris.

Aceasta decizie de retrimitere, precum si constituirea ca parte civila a tatalui victimei au fost aduse la cunostinta lui D. Krombach. Desi i s-a pretins sa se înfatiseze personal, acesta nu s-a prezentat la audiere. Cour d'assises din Paris a aplicat, prin urmare, procedura judecarii în lipsa, prevazuta în art. 627 si urmatoarele din Codul de Procedura Penala francez. Conform art. 630 din codul respectiv, care prevede ca nici un avocat al apararii nu se poate prezenta în numele persoanei în contumacie, Cour d'assises a luat o hotarâre fara a-i asculta pe avocatii mandatati de D. Krombach.

Prin decizia din 9 martie 1995, Cour d'assises l-a condamnat pe D. Krombach, declarat vinovat de violente care au cauzat uciderea din culpa a unei persoane, la o pedeapsa de cincisprezece ani închisoare. Prin decizia din 13 martie 1995, hotarând asupra cauzei civile, Cour d'assises l-a condamnat pe D. Krombach, tot în lipsa, sa-i plateasca lui A. Bamberski o despagubire de 350 000 FRF.

La cererea lui A. Bamberski, presedintele unei camere civile din Landgericht Kempten, având jurisdictie teritoriala, a declarat executorie în Germania decizia din 13 martie 1995. Întrucât Oberlandesgericht a respins recursul formulat de D. Krombach, acesta din urma a sesizat Bundesgerichtshof printr-o "Rechtsbeschwerde", în cadrul careia a sustinut ca nu s-a putut apara efectiv împotriva condamnarii de catre instanta franceza.

În aceste conditii, Bundesgerichtshof a hotarât sa-si amâne decizia si sa adreseze Curtii urmatoarele întrebari prejudiciale:

Pot reglementarile privind competenta sa se refere la ordinea publica mentionata în art. 27 pct. 1 din Conventia de la Bruxelles daca, în cazul unei persoane domiciliate pe teritoriul unui alt stat parte la Conventie (art. 2 primul paragraf din Conventia de la Bruxelles), statul de origine si-a întemeiat competenta exclusiv pe cetatenia victimei (conform prevederilor referitoare la Franta din art. 3 al doilea paragraf din Conventia de la Bruxelles) ?

În cazul unui raspuns negativ la prima întrebare:

Poate instanta statului vizat (art. 31 primul paragraf din Conventia de la Bruxelles), în cadrul ordinii publice la care face referire art. 27 pct. 1 din Conventia de la Bruxelles, sa tina seama de faptul ca instanta represiva a statului de origine nu a permis apararea debitorului printr-un avocat pentru actiunea civila (art. II din Protocolul din 27 septembrie 1968 privind interpretarea Conventiei de la Bruxelles), pe motiv ca intimatul, domiciliat într-un alt stat parte la Conventie, este anchetat pentru o infractiune intentionata si ca acesta nu s-a înfatisat în persoana ?

În cazul unui raspuns negativ la a doua întrebare

Poate instanta statului vizat, în cadrul ordinii publice la care face referire art. 27 pct. 1 din Conventia de la Bruxelles, sa tina seama de faptul ca instanta statului de origine s-a considerat competenta exclusiv pentru cetatenia victimei (vezi prima întrebare de mai sus) si ca instanta statului de origine a refuzat în plus ca intimatul în cauza sa fie reprezentat de un avocat (vezi a doua întrebare de mai sus) ?"

Observatii liminare

Prin aceste întrebari, jurisdictia de retrimitere cere Curtii sa stabileasca, în special, care este interpretarea care ar trebui data notiunii de "ordine publica a statului vizat" mentionata în art. 27 pct. 1 din Conventie.

Ar trebui reamintit ca aceasta Conventie are ca scop facilitarea, pe cât este posibil, a liberei circulatii a judecatilor prevazând o procedura a exequatorului simpla si rapida (vezi în special Deciziile nr. C-414/92 din 2 iunie 1994, Solo Kleinmotoren, , Rec. p. I-2237, pct. 20, si nr. C-267/97din 29 aprilie 1999, Coursier, Rec. p. I-2543, pct. 25).

Rezulta din jurisprudenta Curtii ca procedura în cauza constituie un sistem autonom si complet, independent de sistemele juridice ale statelor parti la Conventie, si ca principiul securitatii juridice în ordinea publica comunitara, precum si obiectivele Conventiei în temeiul art. 220 din Tratatul CE (devenit art. 293 CE) necesita o aplicare uniforma a reglementarilor Conventiei si a jurisprudentei Curtii, în acest domeniu, în toate statele parti la Conventie (vezi în special Decizia nr. C-432/93 din 11 august 1995, SISRO, Rec. p. I-2269, pct. 39).

În ce priveste art. 27 din Conventie, Curtea a considerat ca acesta trebuie interpretat limitativ, reprezentând un obstacol în realizarea unuia din obiectivele fundamentale ale Conventiei (Decizia Solo Kleinmotoren, mentionata anteri 939f56j or, pct. 20). Recurgând la clauza ordinii publice, prevazuta de art. 27 pct. 1 din Conventie, Curtea a precizat ca nu se poate face astfel decât în cazuri exceptionale (Deciziile nr. 145/86 din 4 februarie 1988, Hoffmann, Rec. p. 645, pct. 21, si nr. C-78/95 din 10 octombrie 1996, Hendrikman si Feyen, Rec. p. I-4943, pct 23).

Daca statele parte la Conventie ramân, în principiu, libere sa stabileasca, în temeiul rezervei mentionate în art. 27 pct. 1 din Conventie, în conformitate cu propriile reglementari nationale, cerintele ordinii lor publice, limitele acestei notiuni tin de interpretarea Conventiei.

Astfel, daca nu tine de competenta Curtii sa defineasca continutul ordinii publice a unui stat parte la Conventie, îi revine acesteia, totusi, sarcina de a controla limitele între care judecatorul unui stat parte la Conventie poate recurge la aceasta notiune, pentru a nu recunoaste o decizie emisa de o instanta a altui stat parte la Conventie.

În acest sens, trebuie evidentiat faptul ca, întrucât aceasta Conventie a fost încheiata în baza art. 220 din Tratat si în cadrul definit de acesta, dispozitiile sale sunt în strânsa legatura cu Tratatul (Decizia nr. C-398/92 din 10 februarie 1994, Mund & Fester, Rec. p. I-467, pct. 12).

În jurisprudenta constanta a Curtii, drepturile fundamentale fac parte integranta din principiile generale de drept, a caror respectare este asigurata de Curte (vezi în special Opinia nr. 2/94, din 28 martie 1996, Rec. p. I-1759, pct. 33). În acest scop, Curtea se inspira din traditiile constitutionale comune statelor membre, precum si din indicatiile furnizate de instrumentele internationale privind apararea drepturilor omului, instrumente la care statele membre au cooperat sau au aderat. Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (numita în continuare "CEDO") are, în acest sens, o semnificatie speciala (vezi în special Decizia nr. 222/84 din 15 mai 1986, Johnston, Rec. p. 1651, pct. 18).

Curtea a recunoscut astfel, expres, principiul general de drept comunitar conform caruia orice persoana are dreptul la un proces echitabil, care se inspira din aceste drepturi fundamentale (Deciziile nr. C-185/95 P din 17 decembrie 1998, Baustahlgewebe/Comisia, Rec. p. I-8417, pct. 20 si 21, si nr. C-174/98 P si C-189/98 P din 11 ianuarie 2000, Olanda si Van der Wal/Comisia, pct. 17).

Art. F alin. (2) din Tratatul asupra Uniunii Europene (devenit, dupa modificare, art. 6 alin. (2), UE) a consacrat aceasta jurisprudenta. În sensul acestei dispozitii, "Uniunea respecta drepturile fundamentale, garantate de Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, semnata la Roma în 4 noiembrie 1950, si derivate din traditiile constitutionale comune statelor membre, ca principii generale de drept comunitar".

Raspunsul la întrebarile prejudiciale va fi formulat tinând seama de aceste considerente.

În ce priveste prima întrebare

Prin aceasta întrebare, jurisdictia de retrimitere doreste în principal sa clarifice daca, pentru clauza ordinii publice, mentionata în art. 27 pct. 1 din Conventie, judecatorul din statul vizat poate, în cazul unui intimat domiciliat pe teritoriul statului respectiv, sa tina seama de faptul ca judecatorul din statul de origine a considerat ca este competent având în vedere cetatenia victimei unei infractiuni.

Preliminar, trebuie reamintit ca, asa cum este formulat chiar în art. 1 primul paragraf din Conventie, aceasta se aplica deciziilor pronuntate în materie de drept civil, de catre un tribunal penal (Decizia nr. C-172/91 din 21 aprilie 1993, Sonntag, Rec. p. I-1963, pct. 16).

În sistemul Conventiei, exceptând anumite ipoteze enumerate în mod exhaustiv în art. 28 primul paragraf din Conventia în cauza, ipoteze care nu corespund faptelor din dosarul pe fond, judecatorul vizat nu poate efectua controlul competentei instantelor din statul de origine. Acest principiu fundamental, enuntat în art. 28 al treilea paragraf prima parte a tezei din Conventia mentionata anteri 939f56j or, este întarit de precizarea din a doua parte a tezei aceleiasi dispozitii, conform careia "reglementarile privind competenta nu se refera la ordinea publica mentionata în art. 27 alin. (1)".

Rezulta ca ordinea publica a statului vizat nu ar putea fi contrara recunoasterii sau executarii unei decizii pronuntate într-un alt stat parte la Conventie pentru singurul motiv ca judecatorul de origine n-ar fi respectat reglementarile Conventiei privind competenta.

Ţinând seama de termenii generali în care este formulat art. 28 al treilea paragraf, o astfel de solutie trebuie sa fie considerata ca fiind, în principiu, aplicabila, chiar în ipoteza în care judecatorul din statul de origine s-ar fi considerat în mod eronat competent, în legatura cu o parte domiciliata pe teritoriul statului vizat, pe o reglementare care face apel la un criteriu de cetatenie.

Este necesar a se preciza, ca raspuns la prima întrebare, ca judecatorul din statul vizat nu poate, în ce priveste un intimat domiciliat pe teritoriul statului în cauza, sa tina seama, în privinta clauzei ordinii publice prevazuta de art. 27 pct. 1 din Conventie, de simplul fapt ca judecatorul din statul de origine s-ar fi considerat competent în temeiul cetateniei victimei unei infractiuni.

În ce priveste a doua întrebare

Prin aceasta întrebare, jurisdictia de trimitere doreste în principal sa clarifice daca, în ce priveste clauza ordinii publice mentionata în art. 27 pct. 1 din Conventie, judecatorul din statul vizat poate, în cazul unui intimat domiciliat pe teritoriul sau si urmarit în instanta pentru o infractiune savârsita cu intentie, sa tina seama de faptul ca judecatorul din statul de origine i-a refuzat acestuia din urma dreptul de a fi aparat fara a se înfatisa personal.

Trebuie evidentiat faptul ca, interzicând o revizuire de fond a deciziei straine, art. 29 si 34 al treilea paragraf din Conventie nu permit judecatorului din statul vizat sa refuze recunoasterea sau executarea deciziei în cauza pentru simplul motiv ca ar exista o nepotrivire între regula de drept aplicata de judecatorul din statul de origine si cea pe care ar fi aplicat-o judecatorul din statul vizat, daca ar fi fost sesizat în cauza. De asemenea, judecatorul din statul vizat nu ar putea controla exactitatea aprecierilor de fapt sau de drept facute de judecatorul din statul de origine.

Nu se poate recurge la clauza ordinii publice reglementata de art. 27 pct. 1 din Conventie decât în ipoteza în care recunoasterea sau executarea deciziei pronuntate într-un alt stat parte la Conventie s-ar opune într-un mod inacceptabil ordinii publice din statul vizat, aducând atingere unui principiu fundamental. Pentru a respecta interzicerea revizuirii de fond a deciziei straine, atingerea ar trebui sa fie o violare manifesta a unui reguli de drept considerata esentiala în ordinea juridica a statului vizat sau a unui drept recunoscut ca fiind fundamental în ordinea juridica respectiva.

Fiind vorba de dreptul care trebuie aparat, la care se face referire în întrebarea prejudiciala, trebuie remarcat faptul ca acesta ocupa un loc esential în organizarea si derularea unui proces echitabil si între drepturile fundamentale care decurg din traditiile constitutionale comune ale statelor membre.

Mai exact, Curtea europeana a drepturilor omului a hotarât în mai multe rânduri în materie de drept penal ca, desi nu este absolut, dreptul oricarui acuzat de a fi efectiv aparat de un avocat, la nevoie numit din oficiu, se numara printre elementele fundamentale ale unui proces echitabil si ca un acuzat nu pierde avantajul unui astfel de drept pentru simplul motiv ca nu s-a prezentat la deliberari (vezi Cour eur. D. H., Deciziile Poitrimol/Franta din 23 noiembrie 1993, seria A nr.277-A; Pelladoah/Olanda din 22 septembrie 1994, seria A nr. 297-B, si Van Geyseghem/Belgia din 21 ianuarie 1999, înca nepublicat).

Din aceasta decizie reiese ca instanta nationala dintr-un stat parte la Conventie este îndreptatita sa considere ca refuzul de a primi apararea unui acuzat, absent la dezbateri, constituie o violare evidentta a unui drept fundamental.

Jurisdictia de retrimitere doreste totusi sa clarifice daca judecatorul din statul vizat are posibilitatea de tine cont, în ce priveste art. 27 pct. 1 din Conventie, de o violare de o astfel de natura, luând în considerare formularea art. II din Protocol. Acesta din urma, prevazând o extindere a sferei de aplicare a Conventiei în domeniul penal justificata de consecintele în materie de drept civil sau comercial care pot decurge din sentinta judecatoreasca a unei instante represive (Decizia nr. 157/80 din 26 mai 1981, Rinkau, Rec. p. 1391, pct. 6), recunoaste dreptul la aparare fara înfatisare în persoana în fata instantelor represive dintr-un stat parte la Conventie persoanelor care nu sunt resortisante ale statului în cauza si care sunt domiciliate într-un alt stat parte la Conventie, doar daca acestea sunt urmarite în instanta pentru o infractiune savârsita din culpa. Aceasta limitare a fost interpretata astfel: Conventia a urmarit sa nu acorde beneficiul apararii fara înfatisarea persoanei în cauza, indivizilor urmariti în instanta pentru infractiuni a caror gravitate justifica o astfel de decizie (Decizia Rinkau, mentionata anteri 939f56j or, pct. 12).

Totusi, din jurisprudenta Curtii, rezulta, în baza principiilor mentionate în pct. 25 si 26 ale prezentei decizii, ca respectarea drepturilor la aparare în orice actiune deschisa împotriva unei persoane si care s-ar putea încheia printr-un act incriminatoriu constituie un principiu fundamental de drept comunitar, care trebuie sa fie respectat chiar si în absenta oricarei reglementari procedurale (vezi în special Deciziile nr. C-135/92 din 29 iunie 1994, Fiskano/Comisie, Rec. p. I-2885, pct. 39, si nr. C-32/95 P din 24 octombrie 1996, Comisie/Lisrestal s. a., Rec. p. I-5373, pct. 21).

În plus, Curtea a hotarât ca, desi scopul Conventiei este acela de a asigura simplificarea formalitatilor carora le sunt subordonate recunoasterea si executarea reciproce ale deciziilor judiciare, acest obiectiv nu ar putea fi totusi atins prin slabirea drepturilor la aparare (Decizia nr. 49/84 din 11 iunie 1985, Debaecker si Plouvier, Rec. p. 1779, pct. 10).

Rezulta astfel ca recurgerea la clauza ordinii publice trebuie considerata ca fiind posibila în cazurile exceptionale în care garantiile mentionate în legislatia statului de origine si chiar în Conventie nu sunt suficiente pentru a proteja intimatul de o violare manifesta a dreptului sau de a se apara în fata judecatorului de origine, drept recunoscut de CEDO. Prin urmare, art. II din Protocol nu ar putea fi interpretat ca opunându-se posibilitatii ca judecatorul din statul vizat sa poata tine cont, în ce priveste ordinea publica mentionata în art. 27 pct. 1 din Conventie, de faptul ca, în cadrul unei actiuni în daune-interese izvorâta dintr-o infractiune, judecatorul din statul de origine nu a permis apararea acuzatului, trimis în judecata pentru savârsirea unei infractiuni intentionate, pentru simplul motiv ca acesta din urma a absentat la dezbateri.

Este necesar a se preciza, ca raspuns la a doua întrebare, ca judecatorul din statul vizat poate, în cazul unui acuzat domiciliat pe teritoriul sau si trimis în judecata pentru savârsirea unei infractiuni intentionate, sa tina seama, în ce priveste clauza ordinii publice mentionata în art. 27 pct. 1 din Conventie, de faptul ca judecatorul din statul de origine a refuzat intimatului dreptul de a se apara fara a se înfatisa în persoana.

În ce priveste a treia întrebare prejudiciala

Ţinând seama de raspunsul la a doua întrebare, nu mai este cazul sa se raspunda la a treia întrebare.

În ceea ce priveste cheltuielile de judecata

Cheltuielile suportate de guvernele german si francez, precum si de Comisie, care au prezentat Curtii observatii, nu pot fi restituite. Întrucât aceasta procedura, în ce priveste partile din actiunea principala, are natura juridica a unei cereri aflata pe rolul instantei nationale, aceasta din urma are competenta sa se pronunte asupra cheltuielilor.de judecata

Pentru aceste considerente,

CURTEA:

pronuntându-se asupra întrebarilor pe care i le-a adresat Bundesgerichtshof prin ordonanta din 4 decembrie 1997,

hotaraste:

Art. 27 pct. 1 din Conventia din 27 septembrie 1968 privind competenta judiciara recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala, modificata de Conventia din 9 octombrie 1978 privind aderarea Regatului Danemarcei, a Irlandei si a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord si de Conventia din 25 octombrie 1982 privind aderarea Republicii Elene, trebuie interpretat astfel:

Judecatorul din statul vizat nu poate, în cazul unui acuzat domiciliat pe teritoriul sau, sa tina seama, în ce priveste clauza ordinii publice mentionata în art. 27 pct. 1 din conventia mentionata anteri 939f56j or, de simplul fapt ca judecatorul din statul de origine s-a considerat competent în temeiul cetateniei persoanei vatamate.

Judecatorul din statul vizat poate, în cazul unui intimat domiciliat pe teritoriul sau si urmarit în instanta pentru o infractiune savârsita cu intentie, sa tina seama, în ce priveste clauza ordinii publice mentionata în art. 27 pct. 1 din conventia mentionata anteri 939f56j or, de faptul ca judecatorul din statul de origine i-a refuzat acuzatului dreptul de a se apara fara a se înfatisa personal în proces.

Pronuntata în sedinta publica la Luxemburg, 28 martie 2000.