Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload






























AUTORITATEA MILITARA - ROLUL ACESTEIA IN REALIZAREA APARARII NATIONALE - LUCRARE DE LICENTA

Stiinte politice


LUCRARE DE LICENTA

TEMA



"AUTORITATEA MILITARA. ROLUL ACESTEIA IN REALIZAREA APARARII NATIONALE"

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ROLUL AUTORITĂŢILOR MILITARE ÎN REALIZAREA SERVICIULUI PUBLIC AL APĂRĂRII NAŢIONALE

1.1. Serviciul public al apararii nationale

1.1.1. Definirea serviciului public al apararii nationale

1.1.2. Caracteristicile serviciului public al apararii nationale

1.1.3. Armata - serviciu specializat al apararii nationale

1.1.4. Competanta armatei

1.2. Competenta autoritatilor publice în conducerea apararii nationale

1.2.1. Principiile de baza ale organizarii si functionarii sistemului militar

1.2.2. Autoritatile publice special abilitate în gestionarea problemelor esentiale în materie de aparare

1.2.3. Notiunea de autoritate militara

CAPITOLUL II. ACTELE AUTORITĂŢILOR MILITARE - NOŢIUNE sI SFERĂ

2.1. Comandament si administratie în activitatea militara

2.1.1. Notiunea de comandament si administratie militara

2.1.2. Evolutia legislatiei administratiei si comandamentului militar

2.2. Raporturile care se stabilesc între administratia militara si administratia publica

2.3. Delimitarea sferei actelor autoritatilor militare

2.3.1. Legislatia militara antebelica

2.3.2. Legislatia militara postbelica

2.3.3. Procesul de reformare a legislatiei militare

2.4. Notiune, trasaturi si clasificarea actelor autoritatilor militare

2.4.1. Definitia actelor autoritatilor militare

2.4.2. Trasaturile caracteristice actelor autoritatilor militare

2.4.3. Clasificarea actelor autoritatilor militare

2.4.4. Ordinul, principala forma de manifestare a prerogativelor legale ale autoritatilor militare

CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR DE COMANDAMENT CU CARACTER MILITAR

3.1. Perspectiva juridica asupra actelor autoritatilor militare

3.1.1. Raporturile juridice ale autoritatilor militare cu subiectii interni sau externi sistemului militar

3.1.2. Teoria juridica a actelor de comandament militar

3.1.3. Contenciosul actelor autoritatilor militare

3.2. Regimul juridic al actelor de comandament cu caracter militar

3.2.1. Procedura de elaborare a actelor de comandament cu caracter militar

3.2.2. Modul de intrare în vigoare a actelor de comandament cu caracter militar

3.2.3. Efectele juridice ale actelor de comandament cu caracter militar

3.2.4. Modul de încetare a efectelor actelor autoritatilor militare

CAPITOLUL IV. CONTROLUL ACTELOR AUTORITĂŢILOR MILITARE

4.1. Controlul administrativ

4.1.1. Notiunea si rolul controlului administrativ

4.1.2. Forme ale controlului administrative asupra actelor autoritatilor militare

4.2. Controlul administrativ jurisdictional - organisme jurisdictionale specializate

4.3. Alte forme ale cotrolului asupra activitatilor cu specific militar

4.4. Discutii privind controlul judiciar asupra actelor autoritatilor militare

4.4.1. Notiunea contenciosului administrativ

4.4.2. Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ

PARTEA A II - A : REPERE DE ORDIN PRACTIC

CONCLUZII sI PROPUNERI

ANEXE

Anexa 1

Anexa 2

Anexa 3

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Anexa 10

Anexa 11

BIBLIOGRAFIE

I. Tratate. Monografii. Colectii de studii. Lucrari cu caracter general. Dictionare.

II Studii. Articole

III. Legislatie interna

IV. Manuale, regulamente, dispozitii militare

V. Jurisprudenta

INTRODUCERE

Am ales aceasta tema întrucât utilitatea unei astfel de abordari a fenomenului militar din perspectiva stiintelor juridice este neîndoielnic atât pentru militari, în primul rând prin aceea ca ar putea fi un multiplicator de forta armata, cât si pentru juristi care nu pot lasa neexplicate aspectele specifice ale aplicarii legilor într-un domeniu atât de special cum este cel militar.

Un astfel de studiu îsi propune amplificarea eficacitatii fortelor armate într-o societate în schimbare prin analiza impactului dreptului administrativ asupra perfectionarii activitatii autoritatilor militare.

Prima parte a lucrarii îsi propune sa defineasca trasaturile particulare ale notiunii de autoritate militara, plecând de la caracteristicile serviciului public al apararii si de la importanta, necesitatea si atributiile armatei si militarilor într-o societate democratica. Cel de-al doilea capitol al lucrarii s-a focalizat pe analiza comandamentului si administratiei militare ca forme conexe de activitate militara, delimitând sfera actelor autoritatilor militare, definindu-le si clasificându-le astfel încât sa se poata întelege diferentele juridice semnificative dintre actele administrative si cele de comandament militar. Regimul juridic al actelor emise de autoritatile militare reprezinta obiectul celui de-al treilea capitol si analizeaza pe rând legalitatea acestora, forma si procedura emiterii lor, efectele juridice si jurisprudenta acestei specii de acte administrative. În sfârsit, ultima parte a lucrarii a fost destinata analizarii controlului actelor de autoritate militara.

Obiectivul acestei lucrari îl reprezinta întelegerea faptului ca scopul nobil al apararii nationale nu poate scuza niciodata mijloacele ilegale utilizate de autoritatile militare în îndeplinirea misiunilor lor, ca puterea lor discretionara pe teatrul de razboi nu este, pâna la urma, decât posibilitatea pe care legea le-o acorda de a alege, între mai multe cursuri ale actiunii militare, pe acela care e viabil si conform prescriptiilor juridice.

PARTEA I: REPERE DE ORDIN TEORETIC

CAPITOLUL I. ROLUL AUTORITĂŢILOR MILITARE ÎN REALIZAREA SERVICIULUI PUBLIC AL APĂRĂRII NAŢIONALE

1.1. Serviciul public al apararii nationale

1.1.1. Definirea serviciului public al apararii nationale

Cea mai simpla definitie a apararii nationale este aceea de protejare a intereselor natiunii organizate în stat de pericolele externe. Organizarea razboiului ori a apararii nationale reprezinta una din cele mai vechi functii statale si a impus existenta armatelor, ca instrument al utilizarii violentei armate si a autoritatilor executive de administrare a nevoilor armatei, ministere de razboi; interzicerea formala a recursului la violenta în relatiile internationale prin prevederile Cartei ONU a facut ca dupa 1945 sa se generalizeze denumirea acestora din urma de "ministere ale apararii nationale".

Cea mai raspândita definitie a razboiului este aceea de continuare a politicii cu alte mijloace ceea ce face ca el sa fie decis de autoritati politice si sa reprezinte, în pofida Pactului Briand-Kellogg din 1928, un instrument al politicii nationale[1]. Desfasurarea sa efectiva se realizeaza prin intermediul armatelor care reprezinta mijlocul concret de materializare a intereselor politicii externe ale statelor. În cadrul armatelor, autoritatile militare nu sunt altceva decât organele de stat care asigura managementul apararii armate si gestiunea mijloacelor violentei armate fara de care nu ar exista razboiul.

Razboaiele sunt fenomene sociale din acest motiv ele sunt supuse reglementarii juridice ceea ce face ca în cadrul dreptului public sa existe domenii specializate care poarta denumirea de drept al razboiului (conflictelor armate) sau de drept militar. În dreptul international este unanim admis ca razboiul este o solutie exceptionala a grupurilor organizate politic care impune astfel o reglementare juridica speciala; iar în dreptul intern, specificul raporturilor militare conduc în mod necesar la elaborarea unor norme derogatorii de la dreptul comun.

Pâna la aparitia societatii internationale organizate prin Liga Natiunilor în 1919, dreptul gintilor concepea apararea statului ca decurgând din dreptul natural, plecând de la ideea emisa de Platon ca "toti sunt inamicii tuturor, atât statele cât si particularii", caci "ceea ce se numeste îndeosebi pace exista numai cu numele, dar de fapt, fara a avea loc vreo declaratie de razboi, fiecare stat este în mod natural înarmat contra celor dimprejur"[2]. De la entitatile statale tip cetate si pâna la marile imperii, permanenta razboaielor a facut ca în ciuda unei relative izolari a lumilor antice, problema apararii cu mijloace militare a societatii sa fie o necesitate permanenta.

Impactul cel mai mare l-a avut ilegalizarea razboiului de agresiune printr-un sir neîntrerupt de instrumente juridice internationale[3] care culmineaza cu Carta Natiunilor Unite. Consacrând principiile fundamentale ale dreptului international contemporan ca rezolvare pasnica a divergentelor, nerecurgerea la forta, dezarmarea, neinterventia în treburile interne, ONU a oferit premisa determinarii mai clare a dreptului la aparare nationala în ansamblul drepturilor si îndatoririlor fundamentale ale statelor .

În actuala ordine juridica mondiala, dreptul la autoaparare decurge nemijlocit din dreptul statelor la existenta iar documentele ulterioare Cartei au precizat ca el apartine nu numai statelor dar si popoarelor care lupta contra regimurilor coloniale si rasiste sau împotriva ocupatiei straine[5].

Având dreptul de a se implica în problemele privind mentinerea pacii internationale susceptibile de actiuni cu caracter regional, organismele regionale de aparare au datoria sa informeze Consiliul de Securitate al ONU si pot fi folosite de acesta în aplicarea masurilor de constrângere exercitate sub autoritatea sa[6]. Pe aceasta baza s-au creat aliante si coalitii militare, adevarate organizatii internationale defensive, reflectând globarizarea problematicii apararii. Asa este cazul, în Europa, al Pactului Nord Atlantic, al Uniunii Europene, al OSCE sau al CSI, existând si alte câteva initiative zonale, toate acestea propunându-si obiective de aparare comuna împotriva unui atac armat dar si misiuni de gestionare a crizelor.

Apararea nationala a primit o multitudine de definitii. Definitia legala este data de Legea nr. 45 din 1994 care în art. 1 precizeaza ca "apararea nationala cuprinde ansamblul de masuri si activitati adoptate si desfasurate de statul român în scopul de a garanta suveranitatea nationala, independenta si unitatea statului, integritatea teritoriala a tarii si democratia constitutionala".

1.1.2. Caracteristicile serviciului public al apararii nationale

În actuala configuratie a dreptului international contemporan, apararea nationala are urmatoarele caracteristici:

a.          subiect nu-i pot fi decât statele, miscarile de eliberare nationala sau organizatiile internationale de securitate;

b.         obiectul ei e conditionat de existenta agresiunii armate;

c.         agresiunea consta în folosirea de catre un stat a fortei sale armate contrar Cartei ONU;

d.         imposibilitatea activizarii sistemului apararii nationale prin executarea primei lovituri sau alegerea momentului si locului loviturii invocând iminenta unei agresiuni[7];

e.          imposibilitatea operationalizarii actiunilor de aparare militara în caz de agresiuni psihologice sau economice;

f.           globalizarea apararii nationale;

g.         sursa juridica a apararii nationale e constituita din principiile fundamentale ale dreptului international contemporan care sunt norme de jus cogens gentium, norme imperative de la care statele nu pot deroga;

h.         în ipoteza în care apararea nationala nu-si realizeaza obiectivele, ocuparea de teritorii straine pe calea agresiunii e considerata nula ab initio[8].

Normele juridice referitoare la apararea statului de primejdiile externe (dar si interne) au ramas aceleasi în esenta lor, ele formeaza adevarate permanente ale dreptului public din moment ce suveranitatea nationala ramâne piatra de temelie a constructiei statale. Ceea ce s-a modificat cu evolutii oarecum semnificative a fost doar întelegerea detinatorului suveranitatii precum si modul de organizare a puterii armate a statului.

Când delimiteaza puterile în stat, literatura politica si juridica avanseaza opinia ca în afara celor trei puteri principale si traditionale (legislativa, executiva si judecatoreasca) exista si altele, între care si puterea militara sau armata[9]. Existenta ei obiectiva este argumentata prin intermediul autoritatilor militare si activitatilor desfasurate de acestea iar în mod formal constitutiile unor state se refera expres la puterea armata . Trebuie însa aratat ca aceasta putere armata are alta natura decât puterile principale ale statului asa cum au fost ele definite în teoria dreptului. Puterea armata reprezinta expresia unui serviciu public caracterizat prin permanenta, specializare si profesionalism. Însa prin misiunea si actele sale el este un serviciu public special, de care depinde în mod esential existenta statului si a societatii, ceea ce face ca unii autori de drept administrativ sa-l denumeasca un "mare serviciu public national" iar în proiectarea actualei Constitutii a României s-a utilizat, la un moment dat, chiar aceasta expresie . Doctrina de drept public apreciaza ca între trasaturile puterii de stat exista si aceea ca ea este o putere civila; aspectul civil al puterii scoate în evidenta tocmai subordonarea puterii militare fata de autoritîtile civile.

Ca domeniu distinct al securitatii nationale, apararea nationala se regaseste în documentele programatice ale planificarii apararii nationale[12], în programe de guvernare ca si în legislatia specifica . Doctrina dreptului public a sistematizat urmatoarele caractere ale apararii nationale:

a)         exclusivitatea, în sensul ca masurile de aparare nationala constituie un monopol statal;

b)        legalitatea, apararii nationale, ceea ce înseamna consacrarea prin norme juridice a sistemului;

c)         primordialitatea valorilor protejate prin masurile de aparare nationala pentru ca daca suveranitatea, independenta si unitatea, integritatea teritoriala si democratia constitutionala a statului ar fi periclitate n-ar mai exista nici natiunea;

d)        unitatea apararii nationale, cu semnificatia ca actiunile respective trebuie sa aiba coerenta, integrându-se într-un sistem[14];

e)         varietatea masurilor de aparare.

Doua precizari finale în legatura cu serviciul public al apararii nationale. În primul rând ca el este în legatura cu alte servicii publice ale comunitatii pe care o serveste. În al doilea rând, între fenomenul apararii nationale si dreptul public exista raporturi reciproce. Pe de o parte, factorul militar care e esenta apararii, a stat la origine si a influentat sistemele administrative, literatura de specialitate consemnând faptul ca "este clar ca evolutia organizarii administrative este legata de evolutia armatei; însasi ideea de ierarhie vine de la ideea subordonarii specifice fenomenului militar" . Pe de alta parte, apararea nationala nu exista decât în cadrul juridic al dreptului public.

1.1.3. Armata - serviciu specializat al apararii nationale

Din punct de vedere terminologic, se utilizeaza atât conceptul de "armata" cât si cel de "forte armate". Astazi, acceptiune cea mai mare o are cel de "forte armate" definit de doctrina ca fiind ansamblul formatiunilor militare ale unui stat, compuse din forte terestre, maritime si aeriene si incluzând efectivele umane si mijloacele militare organizate în vederea ducerii luptei armate. Dreptul international militar defineste fortele armate ale unui beligerant ca fiind toate fortele, gruparile si unitatile armate organizate si puse sub comanda, statul având obligatia de a preciza public ce anume trupe include în fortele sale armate[16]. Deoarece constituie un monopol specializat al statului, constituirea si utilizarea unor forte armate în afara unor autoritati statale este interzisa.

ARMATA este definita uneori ca ansamblu al fortelor armate ale unui stat. Unele legi militare stabilesc expres ca prin armata se înteleg numai trupele MAp iar Legea nr.45/1994 precizeaza ca armata este componenta de baza a fortelor armate care asigura, pe timp de pace si la razboi integrarea într-o conceptie unitara a activitatilor fortelor participante la aparare.

Cu toate ca armata reprezinta institutia fundamentala a serviciului public al apararii nationale organizat de catre administratia publica centrala a statului, doctrina administrativa n-a fost întotdeauna unanima în ceea ce priveste apartenenta organismului militar la sfera administratiei publice. Deosebit de expresiv comenta asupra apartenentei Mircea Djuvara într-un ciclu de conferinte destinat militarilor: "Actul de executare se reazima în ultima instanta pe forta materiala pusa în serviciul dreptului, în orice acte de stat, fie ca e vorba de o aparare a statului însusi fata de un alt stat, fie ca e vorba de apararea intereselor generale sau particulare. Organul care face parte în felul acesta esentialmente din puterea executiva si care realizeaza cu forta dreptul, este armata"[17].

Natura juridica a armatei de institutie destinata realizarii serviciului public al apararii nationale rezulta, de obicei, din chiar textele constitutionale ale organizarii politico-statale. Constitutia României din 1991 include art. 117 referitor la "Fortele armate" în sectiunea întâia consacrata administratiei publice centrale de specialitate al capitolului al cincilea destinat administratiei publice din titlul al treilea referitor la autoritatile publice. Apreciem ca aceasta formula de tehnica juridica nu este de loc întâmplatoare ci îsi are logica în natura juridica a fortelor armate de autoritati ale administratiei publice centrale de specialitate.

Analizând normele constitutionale si legale referitoare la armata putem sistematiza urmatoarele caracteristici esentiale ale acestui serviciu al administratiei publice:

a)     autonomia armatei în sistemul instituţ 12112d324m ;iilor publice nationale;

b)    specializarea armatei, dotarea si functionarea ei specifica în scopul îndeplinirii competentelor ce-i revin;

c)     comanda unica si disciplina

d)    subordonarea fortei armate puterii civile, plecând de la ideea ca statul modern este un stat civil[18];

e)     apolitismul armatei, în sensul ca membrii activi ai fortelor armate nu pot face parte din partide politice;

f)      democratismul armatei, manifestat în faptul ca toti membrii societatii au obligatii în domeniul securitatii nationale;

g)     caracterul permanent, rezultând din functia de aparare nationala care nu poate fi improvizata la începutul razboiului;

h)     integrarea armatei în sistemul global al autoritatilor statale ca efect al globalizarii apararii nationale;

Plecând de la definitia data de doctrina organului administratiei publice ca fiind acea structura organizationala care, potrivit Constitutiei si legii, are personalitate de drept public si actioneaza, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau indirect, al Parlamentului, costatam ca armata este un organ al administratiei publice deoarece:

are o structura organizationala complexa aflata sub conducerea administrativa directa a MAp;

dispune, potrivit Constitutiei si legii, de personalitate de drept public ceea ce-i permite sa intre în nume propriu în raporturi juridice de drept administrativ[19]; actioneaza, din oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciului public al apararii nationale în limitele legii;

se afla sub controlul direct sau indirect al Parlamentului ca organ reprezentativ al vointei poporului.

1.1.4. Competanta armatei

COMPETENŢA ARMATEI reprezinta ansamblul atributiilor stabilite de Constitutie si lege acestei persoane morale de drept administrativ prin care i se confera drepturi si îndatoriri în desfasurarea în nume propriu si în realizarea puterii publice a activitatii executive de aparare nationala. În schimb, capacitatea administrativa a armatei consta în aptitudinea acesteia de a fi subiect în raporturile juridice administrative reclamate de realizarea competentei ei, ceea ce înseamna ca doar armata în ansamblul ei dispune de capacitate administrativa deplina deoarece numai ea are personalitate morala de drept public.

Competenta si capacitatea armatei nu pot fi întelese fara precizarea misiunilor acestui organ al administratiei publice. Misiunile armatei sunt determinate atât de dreptul international cât si de dreptul public al fiecarui stat deoarece armata este un instrument al politicii nationale statale în raport cu alte state.

Potrivit rapoartelor prezentate congreselor Societatii, principiile si normele dreptului international admit urmatoarele misiuni ale armatelor nationale: 1) apararea independentei, suveranitatii si integritatii teritoriale a statelor; 2) executarea de represalii în autoaparare; 3) participarea la actiuni militare în cadrul unei aliante militare care are ca scop apararea colectiva; 4) protejarea drepturilor statelor pe mare, în spatiul aerian si cel cosmic; 5) participarea la operatiuni de mentinere a pacii sub mandatul ONU sau al altor organizatii internationale. Examinând Constitutiile mai multor state, Societatea Internationala de Drept Militar si Dreptul Razboiului a concluzionat ca nici un stat n-a prevazut în legislatia sa pentru fortele armate îndatoriri incompatibile cu dreptul international.

În ceea ce priveste dreptul public român, constatam lipsa unor prevederi exprese asupra misiunilor armatei în Constitutiile de la 1866, 1923 si 1938, probabil fiindca misiunea esentiala de aparare a tarii era ratiunea de a fi a armatei. În Constitutiile socialiste din 1948, 1952 si 1965 existau prevederi generale referitoare la apararea hotarelor tarii, a suveranitatii si independentei poporului român. Constitutia actuala dispune în art. alineatul întâi ca "armata este subordonata exclusiv vointei poporului pentru garantarea suveranitatii, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale a tarii si a democratiei constitutionale". Alte misiuni ale armatei rezulta implicit din unele prevederi ale Legii nr. 415/2002 a CSAT (care în art.2 vorbeste despre paza si apararea unor obiective importante, mentinerea si restabilirea ordinii de drept, limitarea si înlaturarea efectelor calamitatilor sau catastrofelor) sau ale Legii nr. 45/1994 (participarea la misiuni internationale de mentinere a pacii sau în scopuri umanitare este prevazuta în art. 5 al legii) ca si ale Ordonantei de urgenta a Guvernului privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta. Mai detaliata în ceea ce priveste misiunile armatei sunt documentele programatice ale apararii nationale (Strategia de securitate nationala, Carta alba a Guvernului si Strategia militara a României) ca si doctrinele si regulamentele militare generale.

1.2. Competenta autoritatilor publice în conducerea apararii nationale

1.2.1. Principiile de baza ale organizarii si functionarii sistemului militar

Noile exigente militare ale lumii de astazi impun o conceptie globala asupra serviciului public al apararii nationale, o organizare fondata pe dispersare si mobilitate si o dotare cu sisteme moderne de armament. Principiile de baza ale organizarii si functionarii oricarui sistem militar de aparare nationala într-o societate democratica sunt:

permanenta, în sensul ca apararea ca serviciu public nu se poate improviza la izbucnirea ostilitatilor ci trebuie pregatita înca din timp de pace;

specializarea ramâne esentiala în realizarea obiectivelor defensive;

subordonarea serviciului apararii unui control strict al puterii civile, autoritatile civile interpunându-se între armata si indivizi prin reguli foarte stricte;

prevenirea, adica dimensionarea si organizarea apararii în functie de riscurile si amenintarile probabile;

socializarea apararii nationale, cu semnificatia ca nevoile de securitate cuprind ansamblul activitatilor sociale: organizarea administrativa si economica, educatie, cercetare stiintifica si informatica;

unitatea serviciului public al apararii, reprezentând necesitatea ca sistemul în toata complexitatea lui sa fie coordonat de o singura autoritate;

universalitatea, care exprima corelatia dintre importul si exportul de securitate ca o consecinta a globalizarii lumii si a necesitatii apararii de agresiuni prin încheierea de aliante si coalitii militare.

Principiile enumerate mai sus au fost sistematizate din analiza legislatiei militare comparate a diferitelor state. Din punct de vedere juridic, organizarea sistemului public al apararii nationale se bazeaza pe cadrul constitutional si legal al fiecarei tari care sunt expresie a politicii proprii de securitate nationala.

DREPTUL COMPARAT ne demonstreaza ca diferentele de forma de guvernamânt si de structura de stat ca si traditiile specifice ale tarilor Uniunii Europene au facut ca termenii constitutionali ai organizarii serviciului public al aparari nationale sa fie destul de diferiti. Totusi, nu e deloc hazardat sa afirmam ca Europa dispune de traditii constitutionale comune care, în special dupa Maastricht, s-au constituit într-un adevarat patrimoniu comun bazat pe valorile democratice ale statului de drept, patrimoniu ce constituie fundamentul politicii de aparare comune si a identitatii europene de securitate.

1.2.2. Autoritatile publice special abilitate în gestionarea problemelor esentiale în materie de aparare

Principalele repere ale modificarii serviciului public de aparare  nationala dupa 1989 au fost legislatia militara româneasca antebelica precum si legislatia militara occidentala care au fost adaptate la contextul conditiilor interne si internationale ale epocii noastre, chiar daca, inevitabil, s-au manifestat din inertie si unele atitudini reflectând regimurile de dictatura anterioare. Pe aceste baze, Constitutia din 1991, a articulat un sistem în care fortele armate realizeaza serviciul public al securitatii democratice a societatii supus controlului civil în toate actiunile sale. Problemele esentiale în materie de aparare sunt în atributia organului reprezentativ suprem al poporului român iar organizarea executarii acestora revine unor autoritati publice special abilitate în centrul carora se afla Presedintele României, CSAT, Guvernul si MAp. Pe baza prevederilor constitutionale, în 1994 a fost elaborata Legea nr.45 a apararii nationale a României[20]. Ţinând cont de interesele nationale dar si de obligatiile internationale asumate, legea-cadru din 1994 precizeaza în art.4 ca organizarea apararii nationale în caz de agresiune se bazeaza pe principiul suficientei defensive (cu posibilitatea angajarii tuturor resurselor umane si materiale) iar masurile legal adoptate sunt obligatorii pentru toti cetatenii si pentru toate autoritatile si institutiile publice si private; este, de asemenea, stipulata posibilitatea participarii la constituirea fortelor internationale destinate mentinerii pacii potrivit obligatiilor reiesite din tratate internationale. Structura sistemului apararii nationale include; conducerea, fortele, resursele si infrastructura teritoriala.

CONDUCEREA este un atribut exclusiv si inalienabil al autoritatilor constitutionale iar pe timp de razboi se înfiinteaza; la nivel national Marele Cartier General (MCG) în timp ce la nivel judetean va fi functia de comandant militar ale caror atributii se aproba prin hotarâre a CSAT. FORŢELE destinate apararii se compun din fortele armate (armata, unitatile MI si ale serviciilor de informatii) si forte de protectie (formatiunile sanitar-voluntare si de protectie civila)[21]. RESURSELE aparari se constituie din totalitatea resurselor umane, financiare, materiale si de alta natura pe care statul le asigura si le angajeaza în sustinerea serviciului public al apararii. INFRASTRUCTURA TERITORIALĂ se constituie din ansamblul lucrarilor si amenajarilor teritoriului care pot fi folosite în scopuri militare.

PARLAMENTUL, ca organ reprezentativ suprem al poporului român, dezbate în sedintele comune ale camerelor urmatoarele probleme ale apararii: declararea mobilizarii generale sau partiale; declararea starii de razboi; suspendarea sau încetarea ostilitatilor; examinarea rapoartelor CSAT; aprobarea hotarârii Presedintelui României de declarare a mobilizarii sau încuviintarea instituirii starii de asediu ori a celei de urgenta. În timp de pace, el accepta programul de guvernare care contine si politica de aparare iar în caz de agresiune armata, daca nu se afla în sesiune, el se convoaca de drept în 24 de ore ori în 48 de ore în caz de stare de asediu (urgenta) si functioneaza pe toata durata acestora. Ca unica autoritate legiuitoare, Parlamentul reglementeaza si problematica apararii adoptând legi constitutionale, organice si ordinare. Legea nr. 45/1994 abiliteaza Parlamentul de a aproba participarea României cu efective si tehnica militara la actiuni în sprijinul pacii sau scopuri umanitare precum si intrarea, stationarea ori trecerea unor unitati militare straine pe teritoriul României.

PREsEDINTELE ROMÂNIEI este garantul independentei nationale, al unitatii si integritatii teritoriale a tarii si are urmatoarele atributii constitutionale specifice serviciului public al apararii nationale: poate lua parte la sedintele Guvernului în care se dezbat probleme de interes national privind politica externa, apararea tarii, asigurarea ordinii publice (art.87); este comandantul fortelor armate si presedinte al CSAT (art.92 al.l); poate declara mobilizarea generala sau partiala a fortelor armate cu aprobarea prealabila a Parlamentului iar în cazuri exceptionale hotarârea lui se supune ulterior aprobarii în 5 zile de la adoptare (art.92 al.2); ia masuri pentru respingerea agresiunii armate si le aduce la cunostinta Parlamentului printr-un mesaj (art.92 al.3); instituie, potrivit legii, starea de asediu (urgenta) în întreaga tara ori în unele localitati si solicita pentru aceasta încuviintarea Parlamentului în 5 zile (art.93); acorda gradele de maresal, de general si de amiral (art.94 lit.b).

CONSILIUL SUPREM DE APĂRARE A ŢĂRII, cu antecedente în perioada interbelica, este o institutie autonoma prevazuta în art. 118 din Constitutie, care organizeaza unitar activitati care privesc apararea tarii si siguranta nationala. Organizat în conformitate cu Legea nr.415/2002, acest organism de solutionare a problemelor apararii care cer conlucrarea mai multor autoritati este compus din Presedintele României (presedinte al CSAT), primul ministru (vicepresedinte) si noua membrii, având diferite atributii printre care: propune spre aprobarea Parlamentului (strategia de securitate, structura sistemului de aparare, declararea starii de razboi, suspendarea ostilitatilor, încheierea armistitiului sau încetarea starii conflictuale, etc.). Dupa peste 10 ani de functionare s-a apreciat ca era necesara o noua reglementare a organizarii si functionarii CSAT, având în vedere atât faptul ca prima lege organica fusese elaborata înaintea Constitutiei cât si pe acela al mutatiilor produse în serviciul public al apararii nationale.

GUVERNUL, ca autoritate publica ce înfaptuieste întreaga politica statala a tarii, are atributii si în domeniul apararii. În primul rând, e vorba de faptul ca, în conformitate cu art. 101 lit.c din Constitutie, el asigura realizarea politicii interne si externe si exercita conducerea generala a administratiei publice potrivit programului sau de guvernare acceptat de Parlament; în programul de guvernare un capitol special este consacrat apararii nationale[22]. Potrivit art.1 par.5 din Legea nr.90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor între alte functii pentru realizarea programului de guvernare, Guvernul o exercita si pe aceea de autoritate de stat prin care se asigura urmarirea si controlul aplicarii reglementarilor în domeniul apararii, ordinii publice si sigurantei nationale; de asemenea, conform art. 11 lit.i, el are între alte atributii, si pe aceea de a aduce la îndeplinire masurile adoptate potrivit legii pentru apararea tarii, scop în care organizeaza si înzestreaza fortele armate.

MINISTERELE sI CELELALTE AUTORITĂŢI ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE raspund de executarea masurilor de aparare, fiecare în domeniul sau de activitate, potrivit legilor din domeniu; ele au atributii generale prevazute în Legea apararii nationale dar si atributii specifice rezultate alte legi ce reglementeaza serviciul public al apararii si îndeplinirea atributiilor generale si speciale, ministrii emit ordine si instructiuni pe baza si în vederea executarii legilor si hotarârilor Guvernului, uneori realizându-se acorduri de colaborare între MAp si alte autoritati[24].

AUTORITĂŢILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE LOCALE au în timp de pace, de mobilizare si de razboi, potrivit competentei teritoriale, anumite atributii în legatura cu apararea nationala prevazuta în legislatia specifica[25] iar aparatul tehnic de specialitate al prefecturii conlucreaza cu reprezentatii locali ai MAp, MI si SRI în elaborarea masurilor ce se impun pentru asigurarea respectarii drepturilor individuale, apararea proprietatii publice si private, securitatea cetatenilor si prevenirea infractiunilor .

AUTORITĂŢILE JURISDICŢIONALE, prin instantele judecatoresti si ministerul public rezolva problemele legate de situatii de încalcare a dispozitiilor referitoare la apararea nationala aducându-si un aport deosebit la asigurarea legalitatii si ordinii de drept în sistemul securitatii nationale. De remarcat, în acest context, dispozitiile speciale ale Codului penal si Codului de procedura penala, competenta special determinata a instantelor militare ca si competenta în materie de contencios administrativ a instantelor judecatoresti pentru actele autoritatilor publice cu atributii în domeniul apararii nationale. si unele autoritati publice autonome participa în modalitati proprii la buna functionare a serviciului public al apararii.

Concluzionând spunem ca România dispune de un mecanism institutional complex în conducerea sistemului public de aparare nationala, eforturile autoritatilor publice abilitate trebuie sa fie îndreptate pentru buna functionare a acestuia. Desi îndeplinesc functii de aparare nationala, autoritatile publice prezentate ramân civile realizând si sarcini apartinând altor domenii si îsi subordoneaza si autoritatile militare care îndeplinesc misiuni specifice de aparare armata.

1.2.3. Notiunea de autoritate militara

Studiul legislatiei românesti elaborate dupa 1991 releva ca sintagma "autoritate militara" a fost utilizata prima data în Legea nr. cu privire la actele de stare civila[27]; dupa aceasta prima mentiune, notiunea a fost folosita de cinci ori în Legea din 1997 privind rechizitiile de bunuri si prestarile de servicii în interes public[28] si de noua ori în Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta. Ea a mai facut obiectul Legii nr. 61/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele NATO si celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la Statutul fortelor lor si al Legii nr. 215/2001 a administratiei publice locale. Se poate concluziona ca legislatia româneasca actuala foloseste destul de rar notiunea de autoritate militara, ca efect prelungit în timp al înlocuirii denumirii consacrate antebelic cu sintagme de împrumut ca "organe militare" sau "cadre militare". Pe de alta parte, trebuie mentionat ca utilizarea indirecta a notiunii de autoritate militara are un caracter general deoarece ori de câte ori legea foloseste denumirile unor anumite structuri militare (SMG, CMZ, comandamente etc.) ne indica de fapt autoritati militare specifice. O alta concluzie este aceea ca referirea legala la autoritati militare se face nu atât pentru raporturile existente în interiorul armatei cât la relatiile acesteia cu cetatenii sau cu alte autoritati publice.

Sintagma "autoritati militare'' este folosita expres si în tratatele internationale: sectiunea a III-a a Regulamentului anexa la Conventia de la Haga din 1907 privitoare la legile si obiceiurile razboiului terestru se intituleaza chiar "Despre autoritatea militara pe teritoriul Statului inamic"; numeroase norme ale Conventiilor de la Geneva din 1949 si ale Protocoalelor aditionale din 1977 se refera direct la autoritatile militare[29].

Regulamentul disciplinei militare din anul 2000 este primul regulament al perioadei actuale care foloseste în mod expres notiunea în chiar titlul capitolului al doilea "Autoritatea militara si obligatiile care decurg din aceasta" ca si în art. 10, 11, 19 si în glosarul anexat; însa, inertial, mult mai frecvente sunt expresiile comandanti, superiori, structuri militare, esalonul superior s.a. Mai mult chiar, atunci când defineste abaterile disciplinare, art. 44 include între altele "lipsa de respect manifestata fata de comandanti, superiori, egali sau inferiori în grad si fata de autoritati" indicând astfel, în mod indirect, ca autoritatile ar fi doar cele civile; aceasta inconsecventa se va diminua probabil cu timpul, pe masura ce notiunea analizata va fi utilizata tot mai mult. De altfel, Doctrina actiunilor întrunite aprobata de MAp în iulie 2001, introduce fara nici un fel de prejudecata termenul de autoritate militara, alaturi de cel de Autoritate Nationala de Comanda si de alte structuri cu caracter de autoritate militara, ceea ce se întâmpla si în Doctrina operatiunilor multifunctionale întrunite, din octombrie 2001.

În ceea ce priveste semnificatiile notiunii de autoritate militara, în legislatia antebelica ea desemna pe comandantii sau structurile militare ce se încadrau în ceea ce Constitutiile denumeau ''puterea armata", ca putere publica a statului.

Pentru autoritatile militare, Constitutia nu întrebuinteaza, de fapt, nici unul din termenii echivalenti si nici pe acela antebelic de "putere armata" deoarece astazi functiile armatei sunt mai complexe decât simpla asigurare a serviciului public al apararii. Articolul 117 al Constitutiei se margineste sa proclame ca "armata este subordonata exclusiv vointei poporului pentru garantarea suveranitatii, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale a tarii si a democratiei constitutionale". Aceasta nu înseamna ca armata este lipsita de prerogativele ei de putere armata sau de autoritate publica; ea ramâne puterea armata a statului în sensul ca reprezinta instrumentul de forta publica pentru apararea comunitatii de eventualele pericole externe (dar si interne) si exercita, prin misiunile care-i sunt stabilite constitutional, atributii de autoritate publica atât în domeniul apararii cât si al securitatii, ordinii publice, politicii externe.

În legislatia militara actuala nu exista o definitie generica a autoritatilor militare ci numai definitii ale unor autoritati militare concrete, prin specificarea atributiilor acestora. Totusi, o definitie generica a autoritatilor militare o gasim în Legea nr.6/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele parti la Tratatul Atlanticului de Nord si celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la statutul fortelor lor[30]; conform art. 1 al.5 al legii, notiunea de "autoritati militare ale statului trimitator" înseamna acele "autoritati învestite cu atributii de comanda si de aplicare a legislatiei acestui stat cu privire la membrii fortei sale sau ai componentei civile". Se poate observa, pe de o parte, ca legea româna preia, de fapt, definitia din textul international mentionat si, pe de alta parte, ca în întelesul acestui act normativ accentul se pune pe atributiile de comanda si de aplicare a legislatiei militare fata de militari; fiind autoritate publica, autoritatea militara se poate însa manifesta nu numai fata de militari ci si fata de civili, atât autoritati cât si particularii.

Dupa aparitia Statutului cadrelor militare în 1995, primul regulament militar românesc ce se refera expres la notiunea de autoritate militara este Regulamentul general pentru conducerea actiunilor militare din 1998, care contine în art.3 dispozitia potrivit careia "comandantul este autoritatea învestita sau asumata legal care exercita actul de comanda asupra personalului structurilor subordonate precum si asupra celui avut temporar în subordine" iar în art.4 prevede ca "actul de comanda include autoritatea si responsabilitatea pentru folosirea eficienta a resurselor disponibile si pentru planificarea actiunii, organizarea, coordonarea si controlul fortelor în vederea îndeplinirii misiunilor". Acelasi regulament mai defineste: în art.7 pe loctiitorul comandantului drept "autoritatea învestita care participa la actul de comanda în limitele stabilite de comandant", relatiile acestuia cu seful de stat major, cu statul major si cu comandantii unitatilor subordonate fiimd stabilite, de asemenea, de catre comandant; în art. 17. pe seful de stat major ca "autoritate învestita cu exercitarea actului de comanda asupra statului major,el putând lua decizii care privesc întreaga unitate numai în absenta comandantului si a loctiitorului acestuia"; în art.1, comandamentul, care apare ca elementul de structura al unitatii militare organizat pentru exercitarea actului de comanda si învestit prin acte normative cu competente specifice în domeniul actiunilor militare, organizat pe compartimente; în art. 14, statul major, care apare ca fiind structura de baza a comandamentului prin care comandantul realizeaza actul de comanda asupra fortelor subordonate; în art. 16, compartimentele comandamentului care, prin relatiile organizatorice stabilite, au fiecare în parte, autoritate functionala în problemele specifice domeniului lor asupra celorlalte compartimente. Glosarul Regulamentului defineste si "autoritatea asumata legal" ca "drept de a da ordine pe care un militar si-l asuma potrivit actelor normative în vigoare, a ierarhizarii gradelor, functiilor si a competentelor în domeniu" dispozitiile mentionate mai sus, completate cu atributii concrete ale functiilor respective, sunt reluate si în Regulamentul de ordine interioara în unitate intrat în vigoare în iulie 2000 ca si în Doctrina actiunilor întrunite ale fortelor armate si Doctrina operatiilor multinationale din anul 2001.

Analiza notiunii de autoritate militara implica si câteva consideratii asupra delegarii de autoritate si transferului de autoritate. În cele mai multe cazuri, autoritatea apartine de drept comandantilor numiti legal în functii publice militare si se supune principiilor constitutionale care prevad ca functiile si demnitatile publice civile si militare pot fi ocupate de persoane care au numai cetatenia româna si domiciliul în tara (art.16) si ca cetatenii carora le sunt încredintate functii publice, precum si militarii, raspund de îndeplinirea cu credinta a obligatiilor ce le revin si, în acest scop, vor depune juramântul cerut de lege (art.50); ea poate fi însa delegata de comandant si altor persoane.

1.2.3.1. Delegarea de autoritate

În lipsa unor prevederi legale exprese referitoare la delegarea de autoritate militara, ramân aplicabile regulile generale ale delegarii atributiilor de functie publica ca si referirile la aceasta chestiune existente în regulamentele militare. Astfel, Regulamentul general pentru conducerea actiunilor militare (ale carui prevederi au fost preluare si în art.49 din Regulamentul de ordine interioara în unitate) dispune în art.5 ca în functie de situatie, comandantul poate transmite temporar prin delegare de comanda atributiile si sarcinile sale unor persoane subordonate ierarhic.

Regulamentele contin însa si doua precizari pe care le putem considera contradictorii: în prima se spune ca "delegarea de comanda e însotita si de competenta si responsabilitatea corespunzatoare", ceea ce este normal, iar în a doua se adauga ca "prin delegare de comanda, competenta si responsabilitatea comandantului în fata superiorilor nu se diminueaza ", ceea ce este ilogic, chiar având în vedere principiul unitatii de comanda, deoarece daca delegarea a fost legala nu se poate nicidecum contrazice principiul raspunderii individuale. Rezolvarea acestei contradictii impune un apel la teoria competentei organelor administratiei publice, în conformitate cu care prin competenta întelegem ansamblul atributiilor stabilite legal, ce confera drepturi si obligatii pentru a duce în nume propriu si în realizarea puterii publice o anumita activitate administrativa; spre deosebire de competenta ce poate fi delegata altei persoane, capacitatea administrativa a organelor administratiei publice, înteleasa ca aptitudine a acestora de a fi subiecte în raporturile juridice administrative reclamate de realizarea competentei lor, nu poate fi delegata.

În art. 6 al regulamentelor mentionate se adauga si ideea ca nu poate fi delegata de catre comandant raspunderea pentru îndeplinirea misiunii încredintate unitatii pe care o comanda deoarece decizia finala si responsabilitatea finala îi revin. Analizând cele 22 de atributii ale comandantului prevazute în art. 52 din Regulamentul de ordine interioara în unitate, se poate presupune ca el ar putea delega temporar autoritatea sa unor subordonati în ceea ce priveste 20 de atributii; doua dintre ele ramân incompatibile cu delegarea si anume asigurarea permanenta a capacitatii de lupta pentru trecerea la îndeplinirea misiunii precum si aceea de informare a loctiitorului cu datele necesare preluarii comenzii. Tot o referire la delegarea de comanda, indirecta de data aceasta, exista în art. 7 care dispune ca loctiitorul comandantului participa la actul de comanda în limitele stabilite de catre comandant; se poate presupune ca loctiitorul va participa la actul de comanda în limitele delegarii de autoritate decise de comandant.

Transferul de autoritate

Spre deosebire de delegarea de autoritate care opereaza în interiorul organismului militar national, transferul de autoritate presupune trecerea conducerii operationale a fortelor militare în sarcina unor comandanti militari straini, în cadrul procesului de participare nationala la operatiuni multinationale. Având în vedere ca apararea armata a unui stat se concepe si se realizeaza în conformitate cu interesele sale fundamentale, conducerea acesteia revine în exclusivitate organelor sale constitutionale si legale, între care se numara si autoritatile militare. în acest sens, Strategia militara a României precizeaza ca armata se subordoneaza si raspunde în fata conducerii democratice civile a statului . Pe de alta parte, una din modalitatile traditionale de întarire a securitatii nationale dincolo de propriile eforturi militare este reprezentata de participarea la coalitii militare în cadrul eforturilor internationale de asigurare a securitatii colective a statelor. Specificul coalitiilor si aliantelor militare consta în utilizarea fortei combinate a mai multor state pentru a impune vointa si scopurile comune. Indiferent ca avem de a face cu aliante permanente sau coalitii ad-hoc sau în cadrul unor organizatii internationale integratoare, unitatea de comanda si actiune ramâne principiul fundamental al utilizarii eficiente a fortelor militare, lucru dificil de realizat în cadrul operatiilor combinate.

În fapt, în cadrul unei operatiuni combinate avem de a face cu mai multe contingente nationale ce intra în compunerea unei forte multinationale condusa de un comandament numit prin consens de catre tarile participante. Deoarece contingentele nationale sunt si subdiviziuni ale fortei multinationale, ele se subordoneaza direct si nemijlocit comandamentului fortei, potrivit principiului militar universal conform caruia comandantii se succed pe nivele ierarhice, raspunzând de disciplina militarilor aflati sub autoritatea lor si asumându-si adesea, pe deasupra, anumite responsabilitati si competente penale referitoare la subordonatii lor. Ca urmare, comandantul fortei e investit cu autoritatea deplina de comanda din punct de vedere operational asupra contingentelor nationale cu exceptia deciziilor administrative si disciplinare; chiar si în aceste domenii, el poate solicita informatii, rapoarte si investigatii deoarece are o responsabilitate generala asupra ordinii si disciplinei în cadrul fortei. Din punct de vedere politic si juridic, aceasta autoritate a comandamentului fortei multinationale provine din tratatele de alianta (coalitie) si din aranjamentele tehnice militare încheiate înainte de începerea operatiunii, care prevad un transfer de autoritate de la organele nationale la cele multinationale.

În conceptia NATO, unitatea de comanda a fortelor militare este considerata ca esentiala, fie ca e vorba de operatiuni de razboi sau de actiuni de sprijinire a pacii. De aceea, structura de comanda a operatiunii trebuie sa ia în considerare specificitatea fiecarei misiuni si modalitatile de care se dispune pentru a fi dusa la îndeplinire, respectându-se cerinta eficientei militare, indiferent ca avem de a face cu o actiune proprie (a NATO) sau de una în realizarea unui mandat al ONU ori OSCE. Pactul Nord Atlantic considera ca pentru a fi eficienta, o operatiune combinata trebuie sa asigure concordanta deplina între toate aspectele misiunii politic, civil, administrativ, juridic, umanitar si militar[31]. Acesta este motivul pentru care Doctrina NATO opereaza cu conceptul de "Transfer de autoritate" (TOA - Transfer of Authority).

În legislatia militara româneasca publicata pâna în prezent, referirile la TOA se rezuma la Acordul privind Forta de Mentinere a Pacii în Europa de Sud Est[32] încheiat între Albania, Bulgaria, Grecia, Fyrom, Italia, România si Turcia, prin care se creeaza o brigada notificata la ONU si OSCE pentru angajarea în prevenirea conflictelor si în alte operatiuni în sprijinul pacii. Conform art.1 al acordului, expresia "transfer de autoritate'" înseamna transferul oficial al unui anumit grad de autoritate asupra fortelor desemnate efectuat între unul din statele participante si comandamentul Brigazii sau între oricare din cei doi comandanti aflati în subordinea acestuia. Începând cu acest moment,  contingentele nationale sunt subordonate autoritatii Comandamentului Fortei Multinationale de Pace, asa cum s-a convenit în cadrul Comitetului Director Politico-Militar; se mai precizeaza ca procedurile detaliate pentru generarea fortei vor fi elaborate de catre Nucleul de Stat Major, sub responsabilitatea Comandantului Fortei de Pace pentru a fi aprobate si de catre Comitetul Director Politico-Militar. Sa notam, în acest context, ca prevederile respective nu înseamna numai subordonarea unor unitati românesti unui comandant strain ci si subordonarea unor unitati militare straine unor comandanti români, începând din anul 2007 România fiind la conducerea militara a Fortei pentru o perioada de doi ani, asa cum prevede Anexa privind localizarea comandamentului si rotatia posturilor principale[33].

Directiva actiunilor întrunite ale fortelor armate din anul 2001 prevede în art. 65 ca fortele armate ale României vor conlucra cu structurile de securitate euroatlantice pe baza parteneriatului si a memorandumurilor de întelegere; în situatia desfasurarii pe teritoriul national a actiunilor strategice întrunite sau combinate, conducerea efortului multinational va apartine, în exclusivitate, Autoritatii Nationale de Comanda, recunoscându-se si egalitatea tuturor partenerilor.

În concluzie, potrivit transferului de autoritate ca si principiului unitatii de comanda care se aplica în cazul fortelor multinationale, un contingent national fiind o parte componenta a fortei nu mai poate primi instructiuni si ordine decât pe cale ierarhica, de la comandantul fortei, si nici propriul guvern nu poate încalca aceasta regula. Aceasta nu înseamna, totusi, ca militarii contingentului national nu mai depind în nici un fel de propriul guvern: în ceea ce priveste autoritatea administrativa si jurisdictionala, comandantul unui contingent national ramâne subordonat total autoritatilor sale nationale, fiind responsabil de resursele, de ordinea si disciplina propriilor forte si având atributii precise pe aceasta linie prevazute în acordul de participare si în SOFA. Pe de alta parte, actele autoritatii militare în astfel de cazuri au un regim juridic distinct: în interiorul contingentului national ele se supun cerintelor de legalitate nationala, iar în cadrul fortei multinationale cerintelor prevazute în documentele de organizare si functionare ale aliantei/coalitiei respective care implica procedurile standard de operare.

CAPITOLUL II. ACTELE AUTORITĂŢILOR MILITARE - NOŢIUNE sI SFERĂ

2.1. Comandament si administratie în activitatea militara

2.1.1. Notiunea de comandament si administratie militara

Dictionarele definesc, la modul general, comandamentul militar ca actiunea, dreptul de a comanda, ca putere, responsabilitate si functie a celui care comanda; exista si o definitie specifica a comandamentului militar, ca ansamblu al instantelor superioare ale armatelor sau organ de conducere a unei (mari) unitati sau a unei institutii militare[34]. Mai detaliate sunt dictionarele militare care se refera la comandament ca organ de conducere specific organizarii militare, înglobând personal cu grade, functii si specialitati stabilite prin statele de organizare sau prin ordine speciale, existând un comandament suprem (cel mai înalt organ militar în timp de razboi care conduce în mod centralizat operatiile si toate celelalte activitati necesare desfasurarii razboiului), comandamente de arma (geniului, transmisiunilor, logisticii, protectiei civile), comandamente de mari unitati (armata, corp de armata, divizie, brigada) si comandamente operationale sau teritoriale (organe militare teritoriale ale MAp destinate a îndruma activitatea centrelor militare judetene iar în timp de razboi a rezolva si alte probleme militare în raza sa de activitate); de regula, comandamentul cuprinde comandantul cu loctiitorii sai, statul major, comandantii (sefii) de arme (servicii) cu statele lor majore, unitatile (subunitatile) de paza si deservire[35].

Notiunea de administratie militara are, în general, semnificatia de sectie a unei institutii, însarcinata cu gestiunea unui patrimoniu dar si de parte a armatei care se ocupa cu organizarea, întretinerea, completarea si mobilizarea fortelor armate precum si cu probleme privitoare la ordinea interioara a trupelor . Dictionarele militare definesc administratin militara fie ca sistem de organizare si conducere instaurat de autoritatile militare pe un teritoriu ocupat în timp de razboi, fie ca termen care definea, în trecut, totalitatea activitatilor privind organizarea, înzestrarea, asigurarea tehnico-materiala (echipare, hranire. întretinere) si financiara a fortelor armate precum si elaborarea regulilor specifice pentru aplicarea în armata a legislatiei si actelor normative[36]. În acest ultim sens, administratia militara este echivalata de unii cu termenul actual de "intendenta" (desi ea reprezinta mult mai mult).

Legislatia româna mentine distinctia între comandament si administratie, aplicându-le un regim juridic deosebit, regulamentele militare actuale nu mai definesc decât comandamentul în care, într-un anume fel si pe baza ideii unitatii de comanda introduc în mod fortat si administratia. Astfel, Regulamentul general al actiunilor militare în 1996 defineste comandamentele structurilor militare de la categoriile de forte ale armatei, genurile de arme si specialitatile militare ca organe de conceptie si executie care raspund de întrebuintarea fortelor si mijloacelor din subordine si se subordoneaza structurilor organizatorice de care apartin. Regulamentul general pentru conducerea actiunilor militare din 1998 defineste comandamentul ca element de structura al unitatii militare, organizat pentru exercitarea actului de comanda si investit, prin acte normative, cu competente specifice în domeniul actiunii militare; el este structurat pe compartimente (comandant, loctiitor, asistenta religioasa, juridic, financiar, statul major, personal, informatii, operatii, logistic,  comunicatii si informatica). Comandamentul exercita actul de comanda a tuturor elementelor structurii unitatii, desfasurând activitati de prevedere (prognoza, planificare, programare), organizare, coordonare si control[37]. Fata de situatia creata de regulamentele militare românesti actuale apreciem ca este foarte adevarat ca în lupta armata administratia militara este subordonata comandamentului; ceea ce nu înseamna nicidecum ca administratia nu mai exista ca activitate deoarece atât în razboi cât mai ales în timp de pace multe din problemele ce trebuiesc rezolvate sunt strict administrative, existând chiar o administratie a comandamentului. Din punctul de vedere al dreptului administrativ, reabilitarea termenului de "administratie militara" ar rezolva problema delimitarii regimului juridic diferentiat aplicat actelor de comandament si actelor de administratie. Abia în anul 2001 a început sa se vorbeasca din nou despre administratia militara ca forma de activitate militara; astfel, Doctrina operatiilor întrunite ale fortelor armate si Doctrina operatiilor întrunite multinationale definesc atât notiunile de "comanda" si "comanda operativa" dar si pe aceea "conducere operationala" si "conducere administrativa", aceasta din urma reprezentând ansamblul de activitati desfasurate de comandamentele militare pentru generarea fortelor, realizarea logisticii fortelor, întretinerea infrastructurii militare s.a.

În conceptia prof. A. Iorgovan, comandamentele militare, cum este general acceptat si în doctrina militara actuala, au drept ratiune de a fi conducerea armatei si a celorlalte componente ale fortelor armate în timp de razboi în scopul asigurarii victoriei, ele având "in mâna" conducerea operatiilor militare iar în timp de pace, dincolo de alte semnificatii, comandamentele militare au misiunea de a pregati si instrui armata, de a mentine la cele mai înalte cote capacitatea de lupta a trupei si a tehnicii militare; desigur, aceste misiuni nu apar ca un scop în sine, dimpotriva, ele reprezinta mijloace de gestionare a marilor valori nationale, evocate de mai multe ori în mod expres si legea fundamentala.

S-ar putea spune ca, la modul general, comandamentul si administratia se regasesc în functionarea oricarei institutii: o scoala sau o primarie, o posta sau o directie de minister, o întreprindere comerciala sau o unitate militara îsi rezolva problemele prin intermediul unor acte de autoritate si de gestiune, ambele fiind indispensabile în realizarea scopurilor specifice iar existenta esecurilor se datoreaza atât comandamentului ineficient cât si ineficacitatii administratiei. În ciuda cresterii considerabile a dimensiunilor logistice ale razboiului, militarul de profesie ramâne, totusi, în ultima instanta, un comandant militar si nu un om de afaceri sau un administrator de organizatie; iata de ce trebuie cautat echilibrul optim între comandament si administratie în activitatea militara.

Este neîndoios faptul ca specialitatea militara impune ca o necesitate imperativa cunostinte de stiinta si arta militara care sunt indispensabile exercitarii comandamentului pentru îndeplinirea misiunilor primite si obtinerea victoriei în razboi. Pe lânga aceste cunostinte strict tehnice, conducerea eficienta a structurilor militare moderne ca sisteme complexe, cere însa si o cultura generala si speciala cât mai ampla, în care se includ si notiunile de drept administrativ militar si stiinta administratiei militare; speram ca putem convinge cu argumente solide ca si aceste cunostinte reprezinta o necesitate la fel de imperativa întru obtinerea succesului în activitatea militara.

Formarea si perfectionarea activitatii cadrelor militare trebuie sa aiba în vedere, în acest sens, atât comandamentul cât si administratia, echilibrate în mod judicios; iar controlul intern, ierarhic si jurisdictional trebuie sa asigure functionarea optima atât a comandamentelor cât si a administratiei.

În conditiile în care armata poate fi considerata drept una din cele mai mari întreprinderi nationale de stat, putem spune ca îsi va putea îndeplini sarcinile încredintate doar daca pe lânga un comandament stiintific va avea si o buna organizare si functionare administrativa, va fi mai bine si legal gospodarita iar conducatorii ei, chemati prin comenzile încredintate sa o administreze, vor fi convinsi de importanta ce trebuie s-o acorde atributiunilor lor administrative.

2.1.2. Evolutia legislatiei administratiei si comandamentului militar

Dupa primul razboi mondial, legislatia administratiei si comandamentului militar se perfectioneaza în functie de învatamintele razboiului dar ramâne în linii esentiale asa cum fusese statuata în perioadele anterioare. Mentionam Decizia ministeriala din 1921 privind supravegherea administratiei, ordonantarea cheltuielilor si verificarea actelor tuturor formatiunilor armatei realizate de comandamente si servicii[38] sau Regulamentul inspectorilor de armata si Consiliului Superior al Armatei din 1922. Însa din 1919, Legea de organizare a Ministerului de Razboi fusese completata cu acest nou organism compus din ministru (presedinte), inspectorii de armata si seful S.M.G. (membrii) si secretarul general al ministerului (secretar al Consiliului).

Experienta celui de-al doilea razboi mondial n-a putut fi pe deplin fructificata eficace dupa aceea deoarece, în conditiile concrete posterioare anului 1945, s-au impus mai degraba modelele sovietice de organizare a comandamentului si administratiei militare fara a fi utilizate învatamintele rezultate din modul istoric traditional românesc. Astfel, înca prin Legea nr. 452 din 1946 de organizare si functionare a Ministerului de Razboi , distinctia dintre comandament si administratie se dilueaza si mai mult, M.St.M. având si atributia de a propune proiecte de legi militare. Despre o lege asupra organizarii armatei, în care sa se puna problema separarii comandamentului de administratie, nu se va pomeni decât în Constitutia din 1991. Asa s-a putut ajunge în zilele noastre la conceptia ca în armata totul este comandament iar administratia este un termen iesit din uz, conceptie reflectata si în legislatia militara actuala. Astfel, ultimul act normativ în domeniu, Ordonanta de Urgenta a Guvernului privind organizarea si functionarea MAp din 2006, are doar doua referiri la administratia militara; prima, în legatura cu atributia Secretariatului general al ministerului care rezolva, între altele, probleme privind asigurarea administrativa a ministerului; a doua, în enumerarea atributiilor principale ale MAp, face trimitere la administratia patrimoniului aflat în dotare; în rest, totul în activitatea MAp ar parea sa fie "comandament".

Prezentarea evolutiei comandamentului si administratiei în legislatia militara româneasca ne permite sa concluzionam ca aceste institutii distincte desi oarecum independente, au progresat în strânsa legatura, amândoua având o importanta particulara în apararea nationala; ca, înca de la origini, legiuitorul a asigurat un raport optim între ele, având în vedere specificul îndeplinirii misiunilor militare.

2.2. Raporturile care se stabilesc între administratia militara si administratia publica

Intrând în domeniul cercetarii stiintelor administrative, putem constata ca literatura de specialitate enumera diverse modele de administratie (modelul liberal, weberian, neoliberal) si o serie de metode de analiza asupra administratiei publice (analiza organizationala, functionala sau analiza sistemica)[42].

Analiza organizationala pleaca de la studiile sistemului politico-administrativ francez si raporturile sale cu puterea centrala, aceasta diferentiind între studiile empirice, care vad administratia ca fiind o mare masina unitara ale carei organe asculta orbeste ordinele puterii centrale, si compartimentarea organizatiei în sisteme de actiune cu reguli si caracteristici proprii.

Referindu-ne la analiza functionala, definim functia unei institutii sau a unei activitati ca fiind procesul prin care se cauta îndeplinirea rolului social si contributia la continuitatea structurilor acesteia. Analiza functionala face referire la doua teme: diferentierea functiunilor si disfunctiile administratiei.

Analiza tranzactiilor dintre sistem si mediul sau a putut pune în legatura analiza sistemica, elaborata de David Easton, strâns legata de politic cu domeniul administrativ. Easton adopta urmatoarea definitie politicii: ansamblul interventiilor prin care obiectivele de valoare sunt repartizate pe calea autoritatii într-o societate. stiinta administratiei distinge pentru mediul intrasocietal interventiile sistemului administrativ, politic, economic si social. Sistemul administrativ este dependent de puterea politica, asigurându-i legitimitate, orientare si control. Teoria persistentei sistemelor, care în conceptia lui Easton nu apare ca o teorie a echilibrului, presupune prezenta unor tensiuni în cadrul sistemlui provocate de anumite perturbari.

Putem sa spuneam despre trecutul administratiei publice ca avem o imagine destul de clara, a unei organizatii ierarhice, subordonate, coerente în structurile si actiunile sale.Cele trei modele amintite mai sus întaresc aceasta imagine asupra adminisratiei. Totusi sistemele administrative de astazi, care par a fi satisfacatoare se confrunta cu probleme de genul: schimbarii unui sistem paralizat de blocajele institutionale si culturale si problema stapânirii unei birocratii sufocante si omipotente[43]. Cautarea unor remedii constituie o reflectie prospectiva asupra viitorului administratiei publice. Astfel, idealul descentralizarii propune schimbarea sistemului administrativ si idealul statului-holding propune debarasarea statului de birocratia sa, prin introducerea managementului în administratia publica.

Teoria procesual-organica ofera si ea repere pentru depasirea interpretarilor reductioniste ale organizatiilor, pentru ca acestea sa adopte atitudini constructive fata de socioorganizarile în care functioneaza si în relatiile dintre ele. Conform acestei teorii organizatiile sunt procesualitati, adica "organizari sociale capabile sa-si modifice modalitatile de functionare încât sa ramâna functionale în conditiile în care socioorganizarile în care se maifesta sunt, de asemenea, procesualitati"[44]. Cu alte cuvinte organizatiile se specializeaza în functie de nevoile sociale pe care încearca sa le satisfaca si sunt particularizate de contextele sociale care le integreaza: manifestari interioare organizatiei constituite în modalitati exterioare organizatiilor în care acestea functioneaza prin reglementari .

Particularizând în cazul nostru serviciul public de aparare, fie ca este aparare colectiva sau ca este aparare nationala, subliniem faptul ca el reprezinta o necesitate a societatii în care traim. Ea a facut ca la nivel central, organele administratiei publice sa investeasca cu autoritate anumite organisme pentru a conduce si coordona administratia militara.

În timp de pace, armata desfasoara serviciul public destinat sa apere organizarea statala pentru eventuale stari de criza, activitate supusa ordinii publice, iar în timp de razboi activitatea armatei este guvernata de normele dreptului international sau de dispozitii speciale.

Aceasi teorie procesual-organica ofera repere pentru organizatia (administratia) militara care elaboreaza strategii de ameliorare a situatiei ei în raport cu strategiile publice (adica, ale administratiei publice) si diferentiind competentele în cadrul organizatiei, decidentii acesteia furnizeaza decidentilor administratiei publice date utile pentru orientarea optiunilor legislative si administrative[46]. În acelasi timp, administratia publica, prin optiunile politice, normarile cu caracter juridic si deciziile publice cu caracter administrativ, exercita presiuni cu consecinte gestionare pentru administratia militara, constituind contexte normatoare si administrative pentru aceasta.

Într-o alta ordine de idei, interdependenta dintre administratia publica si administratia militara este rezultatul unor conditionari specifice date de natura activitatilor în timp de pace, în situatii de criza, sau de razboi si este structurata atât la nivel central, cât si la nivel teritorial pe unitati ale administratiei publice teritoriale si locale descentralizate[47].

Astfel, conform Strategiei de modernizare a administratiei publice, principala cerinta pentru administratia militara o reprezinta adaptarea organizarii si functionarii structurilor sale si eficientizarea actului decizional.

Aprecierile doctrinare asupra administratiei militare în raport cu problemele de comandament sunt astazi prea putin comentate si definite. Am vazut pana acum ce structuri cu rol de comandament avem si care sunt atributiile lor la nivel strategic, opertional si tactic, pe timp de pace, în situatii de criza si razboi. În îndeplinirea acestor atributii pe langa actul propriu-zis de comanda se îndeplinesc si sarcini administrative care ajuta la proiectarea planurilor si respectiv darea ordinelor de instructie sau de operatie.

În literatura de specialitate se invoca necesitarea principiului separarii conducerii de administratie, prin statuarea Comitetului sefilor de Stat Major ca Înalt Comandament, separat de Ministerul Apararii cu atributia de a concepe, si imprima directia în pregatirea, organizarea si conducerea actiunilor militare, transformându-se la razboi în Marele Cartier General; seful Înaltului Comandament sa isi exercite direct si efectiv comanda armatei si sa raspunda de pregatirea acesteia pentru razboi, subordonându-se direct Autoritatii Nationale de Comanda si coordonându-si eforturile cu administratia de la nivelul Ministerului Apararii[48]. Prin noua Lege de organizare si functionare a Ministerului Apararii se constituie întradevar Comitetul sefilor de Stat Major, însa doar ca un organism cu rol consultativ, la nivelul Statului Major General.

2.3. Delimitarea sferei actelor autoritatilor militare

2.3.1. Legislatia militara antebelica

Legislatia militara antebelica continea putine dispozitii în legatura cu actele autoritatilor militare. Astfel, Legea asupra organizarii comandamentelor armatei din 1883 dispunea ca toti comandantii de corp de armata sa-si exercite comandamentul prin intermediul imediat al comandantilor de divizii si de brigazi carora le da ordine si instructii pentru tot ce se refera la trupe, servicii, scoli, stabilimente si la militarii izolati; iar Legea asupra administratiunii armatei din acelasi an prevedea ca actele administrative ale ofiterilor de intendenta puteau avea forma si caracterul proceselor-verbale, deciziilor si vizelor. În realitate, varietatea modului de actiune a autoritatilor militare implica o gama extrem de diversa de acte care este determinata prin legislatia speciala (legea puterii armate, a starii de asediu, a înaintarilor, a pozitiei ofiterilor, a rechizitiilor etc.) precum si prin regulamente speciale care contin chiar modele si proceduri pentru întocmirea unor înscrisuri; diversitatea actelor autoritatilor militare se refera atât la forma cât si la procedura elaborarii lor, în functie de aplicarea acestora serviciului de stat major sau serviciilor administrative, conducerii razboiului sau administratiei corpurilor de trupa, situatiilor de pace, ori de criza si razboi. În acest sens, doctrina administrativa militara a epocii[50] aprecia ca autoritatile militare elaboreaza acte distincte pe baza: Regulamentului asupra soldei, când hotarasc drepturile banesti ale militarilor; Legii asupra pozitiei ofiterilor, când decid avansarea, pensionarea sau retragerea acestora; Regulamentului asupra îmbracamintei, când organizeaza echiparea trupelor; Regulamentului asupra cazarmamentului, când procura locuinte militarilor; Regulamentului asupra subzistentelor, când asigura hrana soldatilor; Regulamentului serviciului interior, când decid sanctiunile aplicabile celor care comit abateri; Legii starii de asediu, când iau masuri în starile exceptionale s.a.m.d.

2.3.2. Legislatia militara postbelica

Situatia a ramas neschimbata si în legislatia militara postbelica. Legile de organizare a Ministerului Apararii Nationale prevedeau doar ca în îndeplinirea atributiilor sale, ministrul emite ordine si instructiuni; inclusiv regulamentele militare sunt aprobate prin ordine ale ministrului, practica ce se mentine si azi. Legea nr. 32/1968 mentioneaza procesele-verbale întocmite de comandanti pentru sanctionarea contraventiilor. Din anii '80 s-a instituit practica directivelor comandantului suprem. Regulamentul disciplinei militare din 1973, arata ca sanctiunile disciplinare ale militarilor se dau prin ordin verbal sau scris. În Regulamentul serviciului de garda si garnizoana din 1987 se fac referiri la actele autoritatilor militare în dispozitiile referitoare la documentele garzii (planuri cu modul de actiune, modele de autorizatii si permise de acces, model de delegatie pentru persoanele care controleaza garda), la foaia de stare a garzii, la consemnele particulare ale posturilor sau raportul ofiterului de rond pe garnizoana. Dispozitii utile pentru a demonstra varietatea actelor autoritatilor militare contine si Regulamentul activitatilor de stat major a comandamentelor din trupele de uscat în operatie (lupta) din 1986, conform caruia, conducerea neîntrerupta a trupelor se realizeaza, între altele, prin elaborarea documentelor operative de lupta (art.5) iar ordinele (dispozitiunile) comandantului sunt obligatorii pentru întregul personal al comandamentului precum si pentru unitatile subordonate (art.13). Se apreciaza ca prin documente operative (de lupta) se înteleg documentele care se refera la pregatirea si ducerea operatiei (luptei), asigurarea strategica (operativa, de lupta), deplasarea si stationarea trupelor (art.312). În functie de continut, ele se clasifica în documente pentru conducere (hotarârea comandantului, directiva operativa, ordinul de operatii, planurile, dispozitiunile si hartile de lucru ale compar­timentelor comandantului); documente pentru organizare, raportare sau informare (dispozitiunea preliminara, planul de activitate, planul de control, planul de aparare si paza a punctului de comanda, sinteze, dari de seama, rapoarte, informari, cereri, ordine de zi, jurnalul actiunilor de lupta, harti si acte justificative); documente diferite (tabele, scheme, grafice, situatii, calcule, fotografii, documentare, monografii, note, informari asupra prizonierilor si capturilor, bolnavilor, ranitilor, disparutilor, înhumarii celor decedati).

2.3.3. Procesul de reformare a legislatiei militare

În procesul de reformare a legislatiei militare, bazat pe prevederile Constitutiei din 1991, au aparut noi reglementari referitoare la actele autoritatilor militare. Chiar Constitutia contine unele dispozitii în acest sens daca avem în vedere decretele Presedintelui României privind declararea mobilizarii generale sau partiale, masurile pentru respingerea agresiunii armate, instituirea starii de asediu sau a starii de urgenta, acordarea decoratiilor militare si a gradelor de maresal, general si amiral, numirea în unele functii militare. În Legea de organizare si functionare a CSAT sunt reglementate hotarârile acestuia referitoare la apararea nationala; Legea apararii nationale consemneaza actul sefului MCG de numire a comandantilor militari ai judetelor ca si avizul SMG pentru amplasarea noilor obiective de investitii. La fel, Legea pregatirii populatiei pentru aparare mentioneaza ordinele de recrutare si concentrare în timp ce Legea privind pregatirea economiei nationale si a teritoriului pentru aparare se refera la propuneri, avize si aprobari ale OCSPS ca specii de acte administrative. Legea statutului cadrelor militare face trimitere la ordinele ministrului apararii, sefului SMG si MCG si comandantilor superiori privitoare la avansarea în grad, trecerea în rezerva sau direct în retragere. Legea raspunderii materiale a militarilor consacra ordinul comandantului de numire a comisiei de cercetare administrativa, decizia de imputare si hotarârile asupra contestatiei luate de comandant, comisia din unitate ori Comisia de jurisdictie a imputatiilor din minister. Legislatia asupra starii de urgenta si a starii de asediu contine, la rândul ei, mai multe dispozitii referitoare la ordonantele militare ca acte ale autoritatilor militare. Important este în domeniu si art.7 din Ordonanta de urgenta nr.65/2001 privind organizarea si functionarea MAp, în care se precizeaza ca în exercitarea competentelor conferite de lege ministrul emite ordine si instructiuni; secretarii de stat, inspectorul general al armatei, secretarul general, directorul general si sefii de directii emit dispozitii si instructiuni conform competentelor specifice, în timp ce seful SMG emite ordine cu caracter militar, dispozitii si instructiuni potrivit domeniilor sale de competenta. Ca un ultim exemplu, Legea privind rechizitiile de bunuri si prestari de servicii în interes public mentioneaza ordinul de predare si procesul-verbal de predare-primire.

Tratatele internationale ratificate de Parlament si aplicabile în activitatea fortelor armate contin, de asemenea, trimiteri la acte ale autoritatilor militare, cum ar fi, spre exemplu, Acordul dintre România si Ungaria privind stabilirea unui regim de cer deschis (plan de zbor, notificari, înregistrari, instructiuni), Tratatul cu privire la fortele armate conventionale în Europa (notificari, formulare pentru schimb de informatii, decizia de a efectua inspectii), Acordul cu privire la statutul fortelor NATO (vize, ordin de deplasare, emiterea permiselor militare de conducere, decizia de a nu exercita jurisdictia, notificari, renuntarea la pretentii), Acordul privind Forta Multinationala de Pace din Europa de Sud-Est (planuri de operatiuni, reguli de angajare, transfer de autoritate, stat de organizare, program anual de exercitii si pregatire, directive referitoare la folosirea Fortei, standarde de instruire, directiva privind securitatea informatiilor), Acordul dintre MAp din România si Ministerul Apararii din Israel privind cooperarea în domeniul militar (plan anual de cooperare, întelegere de confidentialitate, decizie comuna, acorduri de aplicare specifice), Protocolul între MAp din România si Ministerul Apararii din Bulgaria privind cooperarea în domeniul transporturilor (dispozitia comuna de transmisiuni, instructiuni comune pentru folosirea canalelor de transmisiuni, decizii privind schimbul informatiilor militare secrete) s.a. Conventiile de drept international umanitar al conflictelor militare obliga si ele la întocmirea unor acte specifice ale autoritatilor militare: acord privitor la zonele si localitatile sanitare, bilet de identitate pentru membrii personalului sanitar si religios atasat armatelor, acord-tip referitor la repatrierea directa si spitalizarea într-o tara neutra a prizonierilor de razboi raniti si bolnavi, regulament privind comisiile medicale mixte, regulament privind ajutoarele colective pentru prizonieri, bilet de identitate pentru persoanele care urmeaza fortele armate, carte postala de captura, carte postala si scrisoare pentru corespondenta, anunt de deces, certificat de repatriere, regulament-tip relativ la platile trimise catre prizonierii de razboi în propria lor tara, proiect de acord privitor la zonele si localitatile sanitare si de securitate, proiect de regulament privitor la ajutoare colective pentru internatii civili, bilet de identitate pentru internatii civili, acorduri speciale, comunicari, notificari, carte de identitate a personalului protectiei civile, carte de identitate a ziaristului în misiune periculoasa.

Capitolul VIII al Legii nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative[51] contine si regulile cu privire la ordinele, instructiunile si celelalte acte normative emise de conducatorii ministerelor si ai altor organe ale administratiei publice centrale de specialitate sau de autoritatile administrative autonome, referindu-se la actele date în executarea unui act normativ (art.73), sfera reglementarilor (art.74) si termenul de emitere (art.75). Astfel, se dispune ca ordinele cu caracter normativ, instructiunile si alte asemenea acte ale conducatorilor ministerelor se emit numai pe baza si în executarea legilor, a hotarârilor si ordonantelor guvernului, în preambulul lor indicându-se expres actul normativ superior pe care se întemeiaza; ele trebuie sa se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza si în executarea carora au fost emise si nu pot contine solutii care sa contravina prevederilor acestora, fiind elaborate în termenul prevazut de actul superior sau într-un termen util care sa faca posibila aducerea lor la îndeplinire.

Definirea si sistematizarea actelor autoritatilor militare a aparut ca o necesitate în urma proliferarii si diversificarii acestora dar si a confuziei create de utilizarea abuziva a termenului de "ordin". si daca sistematizarea tuturor actelor autoritatilor militare ar fi reprezentat o opera cu adevarat anevoioasa, s-a încercat sa se puna ordine macar în domeniul actelor normative. Asa s-a ajuns la aprobarea în 1999, prin ordin al ministrului apararii, a "Conceptiei de elaborare a actelor normative specifice în Armata Românie" pentru aplicarea careia Inspectoratul General al MAp a elaborat si o Metodologie[52]. Cum rezulta si din titulatura, Conceptia si Metodologia se refera doar la actele normative, nu si la actele administrative individuale.

Dincolo de aceste consideratii, instrumentele mentionate definesc si clasifica diferite acte ale autoritatilor militare, stabilind si procedurile de elaboare a acestora, ceea ce face utila prezentarea lor. Astfel, actul normativ specific este definit ca document elaborat sau emis de o autoritate militara abilitata prin care se reglementeaza anumite aspecte ale domeniului militar; la aceasta definitie, Glosarul Metodologiei mai adauga si alte caracteristici ale actului normativ, în sensul ca prin el se adevereste, se constata, se atesta sau se preconizeaza un fapt, se confera un drept, se recunoaste o obligatie si care se constituie ca o norma, îndrumar, dispozitie sau regula. Se poate observa cu usurinta însa ca definitia conceputa în acest fel poate include nu numai acte normative ci si acte individuale. În ce priveste clasificarea actelor normative specifice, se au în vedere mai multe criterii (caracterul si sfera de cuprindere, puterea lor juridica, structurile initiatoare, autoare si de decizie), dupa care rezulta urmatoarea tipologie tripartita:

1. Doctrinele, ca sisteme de principii ce directioneaza actiunea militara ce pot avea:

A. Caracter general: doctrina intercategorii de forte ale armatei, doctrina de instructie a armatei, doctrina fortelor multinationale, doctrina logisticii etc;

B. Caracter specific, care în raport de nivelul ierarhic fundamentat sunt, la rândul lor:

a. doctrinele operationale ale categoriilor de forte armate, ce directioneaza conducerea, actiunile si activitatile militare ale Fortelor Terestre, Fortelor Aeriene Militare, Fortelor Maritime Militare si logistica acestora;

b. doctrinele armelor si specialitatilor, ce directioneaza actiunile militare generale ale infanteriei, vânatorilor de munte, parasutistilor, artileriei si rachetelor terestre, artileriei si rachetelor antiaeriene, trupelor de geniu, cai ferate, chimie militara, transmisiuni, lupta electronica si radiolocatie,
ale aviatiei si marinei militare si logistica acestora;

2. Regulamente militare, care reglementeaza domeniile conducerii, actiunilor si activitatilor militare la pace, în situatii de criza si la razboi si se pot clasifica în:

A. Regulamente militare generale, ce cuprind principii si norme care reglementeaza modul de stabilire, organizarea si executarea activitatilor, mentinerea ordinii si disciplinei militare în toate structurile armatei, referindu-se în principiu la urmatoarele aspecte: pregatirea militara generala, inclusiv instructia de front, tragerile cu armamentul individual, educatia fizica si sportul etc; disciplina militara, actiunile politiei militare, organizarea serviciului de zi si de garda, de ordine interioara, ceremonialul militar în unitati si în garnizoane, descrierea si portul uniformelor militare etc; serviciul religios, protectia sociala, protectia muncii si a mediului, protectia civila etc;

B. Regulamente ale actiunilor militare, care includ:

a. regulamentele actiunilor strategice, care normeaza domeniul corespunzator al artei militare, vizând aspectele generale ce privesc actiunile militare strategice, conducerea si logistica acestora, referindu-se la: actiunile militare strategice si intercategorii de forte armate; conducerea actiunilor militare strategice; planificarea actiunilor militare strategice; logistica
actiunilor militare strategice si intercategorii de forte armate;

b. regulamentele actiunilor de lupta (operatiilor) întrunite si interarme, referitoare la principiile generale privind actiunile fortelor luptatoare si de sprijin, conducerea actiunilor, activitatii de comandament, logisticii si activitatilor multinationale ale fiecarei categorii de forte, reglementând: actiunile de lupta (operatiile) întrunite si interarme, clasice sau altele decât
razboiul; actiunile de razboi electronic, psihologice, imago-logice, post-conflictuale si militaro-civile; conducerea militara si activitatea de comandament; actiunile de sprijin a misiunilor si conducerii; realizarea suportului logistic în actiunile militare; actiunile multilaterale, umanitare, de impunere sau mentinere a pacii; principiile si normele de actiune integrata ale marilor unitati operative si tactice; principiile si normele de actiune ale
trupelor de sprijin, de asigurare, ale armelor si specialitatilor în
operatie si lupta;

c. regulamente privind instructia trupelor, care se refera la: instructia tactica si de specialitate; tragerile de lupta cu armamentul din înzestrare (infanterie, artilerie si rachete terestre si antiaeriene, artilerie antitanc, de pe tanc, TAB, MLI, MLVM s.a.m.d.); conducerea misiunilor de lupta etc;

C. Regulamentele logisticii trupelor, ce cuprind principii si norme proprii unor domenii de activitate si relatii functionale din domeniul logisticii, cum ar fi: conducerea logisticii, pro­iectarea si planificarea înzestrarii si asigurarii tehnice; asigurarea cu armament si munitii; comunicatiile si transporturile militare; intendenta militara; asigurarea cu carburanti si lubrefianti; asigurarea financiara; asigurarea sanitar-veterinara;

D. Regulamente privind: asigurarea pe linie de informatii, siguranta militara, topogeodezie, hidrografie, navigatie, hidrometeorologie; protectie electronica, psihologica, genistica, antiaeriana, N.B.C. si împotriva mijloacelor incendiare; mascarea; asistenta juridica si religioasa;

E. Regulamente privind organizarea si functionarea depar­tamentelor, directiilor centrale, comandamentelor, institutiilor si formatiunilor militare.

3. Diferite alte acte normative specifice ca

a. Ordinul, care e o prevedere imperativa, emisa de catre o autoritate sau persoana investita prin lege cu acest drept si care trebuie executata întocmai si se refera la reglementari privind: intrarea în vigoare ori abrogarea unor acte normative specifice; organizarea, planificarea si desfasurarea unor actiuni si activitati cu amploare spatio-temporala delimitata; stabilirea unor atributii si competente; rezolvarea unor aspecte specifice domeniului de competenta si responsabilitate ale persoanei emitente;

b. Dispozitia, reprezentând o prevedere cu caracter obligatoriu si direct executabila, care stabileste: modul concret si unitar de interpretare si aplicare în armata a unor prevederi ale legilor, hotarârilor si ordonantelor guvernului, ordinelor si regulamentelor militare; norme specifice unui anumit domeniu de activitate sau tip de actiuni militare; desfasurarea activitatilor specifice unor structuri sau persoane strict individualizate ierarhic, profesional sau ca specialitate militara; competente, responsabilitati, atributii functionale si alte obligatii specifice ale unor structuri permanente, constituita temporar sau ale unor persoane;

c. Instructiunea, cuprinzând prevederi specifice unor activitati militare care necesita precizari suplimentare ori detalierea unor norme cuprinse în legile, ordinele, regulamentele si dispozitiile în vigoare si se refera la: metodologia de aplicare a unor prevederi ale acestora; întretinerea si exploatarea unor anumite categorii de tehnica militara: modelele, algoritmii si elaborare a actelor metodicile de desfasurare a unor categorii de pregatire, componente sau sedinte de instructie din cadrul acestora; unele detalii privind formele de protectie si asigurare a trupelor; statuarea unor reguli interne privind accesul si protectia
informatiilor;

d. Standardul, ca act în care sunt consemnate nivelurile succesive, partiale sau finale, cu care trebuie finalizata o activitate sau actiune si care cuantifica nivelul de performanta stabilit pentru o anumita structura, perioada de pregatire, misiune, actiune, activitate, functie si post de lucru;

e. Baremul, care stabileste minimum de rezultate necesare a fi obtinute pentru a trece la un nivel superior de pregatire în scopul atingerii standardului stabilit pentru o anumita structura, perioada de pregatire, misiune, actiune, activitate, persoana, functie si post de lucru.

Însusirea tipologiei sistematizate a actelor normative specifice pe care autoritatile militare le pot elabora, chiar daca este criticabila de anumite excese, demonstreaza înca o data specialitatea activitatii militare si sensul reglementarii ei foarte stricte. Punerea de acord a Conceptiei si Metodologiei de elaborare a actelor normative specifice în armata României cu Legea nr.24/2000 si cu Hotarârea Guvernului nr.555/2001 (abrogat prin Hotarârea Guvernului nr. 50/2005) va fi ocazia de perfectionare a sistematizarii pe o scara mai larga a actelor autoritatilor militare. Dupa abrogarea Conceptiei si Metodologiei, A.N.S.-l, Regulamentul privind elaborarea actelor normative specifice, doctrinelor si manualelor militare în Armata României, opereaza cu mai multe criterii de clasificare a acestora si anume: obiectul de reglementare (25 categorii), sfera de aplicare (tuturor sau anumitor categorii de militari), autoritatea de decizie (ministru, secretari de stat, sef S.M.G., inspector general, secretar general, director general, sefi de directii, sefii categoriilor de forte ale armatei si comandantii comandamentelor de arma) si tipul actului (regulamente, instructiuni, ordine, dispozitii, metodologii, norme, standarde, bareme); se poate observa ca A.N.S.-l n-a procedat la o reforare a Conceptiei si Metologiei ci numai le-a ajustat.

2.4. Notiune, trasaturi si clasificarea actelor autoritatilor militare

2.4.1. Definitia actelor autoritatilor militare

Daca avem în vedere relatia dintre genul proxim si diferenta specifica, am putea defni actele autoritatilor militare ca fiind actele administrative elaborate de autoritatile militare în îndeplinirea functiilor de aparare nationala. Aceasta este însa o definitie prea generala; chiar simplista, deoarece nu surprinde caracteristicile definitorii ale conceptului respectiv ca fenomen administrativ. Preluând definitiile generale ale actelor administrative existente în doctrina de drept administrativ[53] si aplicându-le actelor autoritatilor militare se pot genera diferite definitii ale acestora, având în vedere fie sensul formal-material (care scoate în evidenta capacitatea într-un anumit domeniu) fie pe cel functional-juridic (care are în vedere regimul juridic al actelor respective)[54]. Din combinarea celor doua sensuri, putem defini actele autoritatilor militare ca acea forma juridica principala a activitatii autoritatilor militare, care consta într-o manifestare unilaterala si expresa de vointa de a da nastere, a modifica sau stinge drepturi si obligatii din domeniul apararii nationale, în realizarea puterii publice, sub control principal de legalitate al instantelor judecatoresti.

2.4.2. Trasaturile caracteristice actelor autoritatilor militare

Pornind de la definitia actelor autoritatilor militare putem delimita trasaturile caracteristice ale acestora.

a. Actul autoritatii militare este forma juridica principala a activitatii militare. Aceasta trasatura evidentiaza genul proxim al actelor autoritatilor militare si anume faptul ca ele reprezinta forme juridice concrete de realizare a activitatilor administratiei publice din domeniul apararii nationale, potrivit competentelor legal stabilite. În comparatie cu operatiunile si faptele materiale ale acelorasi autoritati actele juridice constituie forma principala de activitate, în special pe masura ce urcam în ierarhia comandamentelor militare; daca la nivelul esaloanelor inferioare specializate într-un singur domeniu, operatiunile si faptele materiale au o pondere mai mare, la nivelul comenzilor si autoritatilor superioare de conceptie si sinteza întâlnim în special acte juridice chiar daca si activitatea lor se poate concretiza în unele operatiuni administrative.

b. Actul autoritatii militare reprezinta o vointa juridica

unilaterala. Atât în timp de pace cât si în situatii exceptionale, actul juridic reprezinta o exteriorizare a vointei autoritatii militare, de la diferite nivele ierarhice, de a produce în mod direct efecte juridice, adica de a da nastere, a modifica sau stinge drepturi si obligatii, continut al raporturilor juridice în care intra comandantii. În acest sens, chiar refuzul nejustificat al unei autoritati militare de a satisface o cerere privitoare la un drept (tacerea administratiei militare) sau nerezolvarea unei asemenea cereri în termenul prevazut de lege (tardivitatea) sunt, din perspectiva art. 48 al.l din Constitutie si al art.l din Legea nr.
29/1990, acte administrative implicite, pe baza carora se pot
naste raporturi juridice. Manifestarile juridice ale autoritatilor
militare nu pot fi în nici un caz o simpla parere, o rugaminte sau
un sentiment ci, dimpotriva, trebuie sa fie exprese si clare în
exprimarea vointei de a schimba ceva în ordinea juridica existenta anterior.

De altfel, fiind o manifestare de vointa juridica, actele autoritatilor militare trebuie sa întruneasca conditiile cerute oricarui act juridic[55]. Cerinta ca actul sa fie unilateral se refera la faptul ca celalalt subiect al raportului juridic nu are nici o contributie la elaborarea actului. Prin natura lor, multe din actele militare sunt elaborate în mod colectiv, în cadrul comandamentelor; caracterul unilateral exista si în aceste situatii daca avem în vedere ca întreg personalul comandamentului actioneaza în vederea realizarii competentei autoritatii militare respective iar ordinul comandamentului e o expresie a principiului unitatii de comanda. Ceea ce nu înseamna ca anumite acte nu pot fi elaborate în cooperare cu alte subiecte de drept.

c. Actul autoritatii militare este emis numai în realizarea puterii publice. Este caracteristica ce delimiteaza actele administrative de alte acte juridice unilaterale ale autoritatilor militare, concluzionând vointa acestora ca subiecte ale raporturilor juridice care presupun exercitarea puterii publice în domeniul apararii nationale. Ca organe oficiale ale statului, autoritatile militare exercita în mod efectiv o parte din prerogativele de putere publica bazata pe prevederile art.117 al. l din Constitutie, conform caruia "armata e subordonata exclusiv vointei poporului pentru garantarea suveranitatii, a independentei si a unitatii statului, a integritatii teritoriale a tarii si a democratiei constitutionale". De aceea, actele administrative militare sunt, în marea lor majoritate, acte de autoritate în domeniul lor de competenta legala, deci acte ce se realizeaza într-un regim juridic de putere publica; fara aceasta trasatura, activitatea militara n-ar reusi sa se finalizeze iar misiunile de aparare nationala nu s-ar putea îndeplini, afectând existenta statului si a natiunii.

d. Actul autoritatii militare este sub controlul principal de legalitate al institutiilor judecatoresti. Fiind singurul act de autoritate  atacat în contenciosul administrativ, actul administrativ se caracterizeaza si prin faptul ca el are un regim juridic specific în centrul caruia se afla legea contenciosului administrativ (Legea nr.554 din 2 decembrie 2004); aceasta trasatura este si a actelor autoritatilor militare. Chiar si actele de comandament cu caracter militar, care sunt exceptate de la contenciosul administrativ, au statut de acte administrative deoarece chiar legea contenciosului administrativ prevede acest lucru; de altfel, prof. A. Iorgovan utilizeaza termenul de "acte administrative atipice" pentru exceptiile de la controlul judecatoresc precizând ca, de fapt, acestea nu sunt exceptate de la orice control statal existând, între altele, posibilitatea controlului parlamentar general la care e supus orice organ al administratiei publice, a controlului parlamentar special la care e supus CSAT, SRI, SIE ori a controlului Curtii de Conturi si a Avocatului Poporului . Indiferent de valoarea actelor de comandament militar ori de amploarea acestora în sistemul actelor autoritatilor militare si dincolo de faptul ca ele nu pot forma obiectul unei actiuni în justitia administrativa, este neîndoielnic faptul ca regimul juridic specific al actelor administratiei militare (în sens larg) reprezinta un element definitoriu al acestei specii de acte juridice.

2.4.3. Clasificarea actelor autoritatilor militare

Una din preocuparile esentiale ale doctrinei de drept administrativ a fost clasificarea actelor administrative în ceea ce priveste actele autoritatilor militare, am utilizat doar acele criterii ale doctrinei care au relevanta pentru activitatea militara; mentionam si faptul ca prin combinarea criteriilor rezulta o gama extrem de diversa de acte ale autoritatilor militare.

I. Dupa categoria organului de la care emana, distingem:

a) acte care sunt emise de autoritatile militare constituite în comandamente (de la nivelul marilor unitati militare pâna la comandamentul suprem);

b) acte elaborate de autoritatile militare care nu sunt constituite în comandamente (la nivele tactice);

c) acte ale autoritatilor nemilitare emise în legatura cu activitatile militare, cum ar fi: actele Parlamentului (declararea starii de razboi), ale Presedintelui României (decretul de instituire a starii de asediu), Guvernului, autoritatii judecatoresti, ministrului apararii, CSAT, OCSPS.

II. Dupa caracterul serviciului public în care functio­-
neaza autoritatea militara,
avem:

a) acte emise în domeniul apararii nationale (minister, comandamente, institutii, regii autonome);

b) acte elaborate în cadrul serviciilor de ordine publica (ministerul de interne, politie - cu toate formele ei, jandarmerie);

c) acte care emana de la serviciile publice de siguranta nationala (SRI, SIE).

III. Dupa gradul de întindere al efectelor, exista acte ale autoritatilor militare:

a) interne (ca Ordinul de Zi pe Unitate, care produce efecte în interiorul structurilor militare)

b) externe (cum ar fi Ordonanta militara, care sta pe baza initierii unor raporturi juridice între autoritati militare si subiecte din afara unitatilor militare); actele externe pot fi, la rândul lor, normative (ordine si instructiuni) ori individuale (trecerea în rezerva).

IV. Dupa continutul efectelor actului individual, iden­tificam:

a) acte prin care se stabilesc drepturi si obligatii determinate pentru subiectul caruia i se adreseaza (Ordinul de Zi pe Unitate sau Ordinul de lupta);

b) acte de conferire a unui statut personal (deciziile de recompense, de avansare în grad, de pensionare, de acordare a medaliilor, ordinelor sau certificatelor de specialist);

c) acte de aplicare a constrângerii administrative[57] (decizia le sanctionare sau de imputare ori de aplicare a contraventiilor);

d) acte cu caracter jurisdictional (deciziile comisiilor de imputatii sau ale consiliilor de onoare si de judecata, ale comisiilor de pensionare).

V. Dupa sursa (izvoare) sunt:

a) acte rezultate din legislatia interna;

b) acte rezultate din legislatia internationala (carte de captura, dosar medical al ranitului s.a.)

În ceea ce priveste denumirea, observam ca la fel ca pentru toate actele administrative, si actele autoritatilor militare poarta o diversitate de nume: ordin, regulament, hotarâre, decizie, instructiune, aviz, autorizatie, ordonanta, doctrina, dispozitie, barem, standard s.a. în cadrul acestora, ponderea cea mai importanta o au ordinele.

2.4.4. Ordinul, principala forma de manifestare a prerogativelor legale ale autoritatilor militare

Ordinul este forma principala de manifestare a prerogativelor legale ale autoritatilor militare. Pentru activitatea militara el reprezinta sfârsitul procesului decizional si debutul actiunii militare propriu-zise. Fara existenta lui nu putem imagina nici organismul militar bazat pe o succesiune de comandanti abilitati sa ia decizii, nici comandamentul, autoritatea si comanda specifice oricarei structuri ierarhice si nici disciplina si subordonarea nivelurilor inferioare fata de cele superioare. Multe dintre celelalte acte ale autoritatilor militare produc efecte juridice prin intermediul ordinului, asa cum este cazul regulamentelor, al dispozitiilor si instructiunilor, ca ansambluri de reguli juridice care intra în vigoare prin ordin al autoritatii militare.

De fapt, ordinul nu e specific numai domeniului militar ci apartine institutiilor dreptului administrativ. Din punct de vedere juridic, notiunea de "ordin" are doua întelesuri:

1. Act emis de ministri pe baza si în vederea executarii legilor si hotarârilor guvernului, categorie în care, conform practicii, includem:

a) ordine ale ministrului armatei (notate cu litera "M"), care privesc problemele de structura si de administrare a ministerului apararii;

b) ordine generale ale ministrului armatei, care reglementeaza raporturi juridice dintre militari sau dintre autoritatile militare si civile, aprobând regulamente, dispozitiuni si instructiuni;

c) ordine circulare ale ministrului armatei, prin care se stabilesc sau se reamintesc masuri si precizari pentru aducerea la îndeplinire a actelor normative;

d) ordine de zi ale ministrului armatei pentru evidentierea unor fapte de eroism, a unor actiuni de mare însemnatate executate în unele unitati, sarbatorirea unor evenimente importante din viata armatei sau a natiunii (în timp de razboi, astfel de ordine de zi pot fi emise, în împrejurari similare, si de catre autoritatile militare inferioare ministrului);

cu

2. Dispozitie data de superiorul ierarhic, obligatorie pentru subordonatul care a primit-o. stiinta administratiei precizeaza ca în relatiile sociale care implica o activitate organizata ce se desfasoara în comun, cum e si activitatea militara, respectarea ordinului constituie o necesitate obiectiva ineluctabila si o componenta a disciplinei. Iar dreptul administrativ dispune ca executarea unui ordin de serviciu care se dovedeste ilegal sau neoportun nu poate atrage raspunderea subordonatului ci a persoanei care l-a dat daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii: a) ordinul sa apartina organului competent prevazut de actele normative ce i se aplica (lege, decret, hotarâre de guvern, statut, regulament de organizare si functionare); b) sa fie emis cu respectarea procedurilor prevazute de aceste acte normative; c) persoana subordonata, în functia inferioara, careia i s-a adresat ordinul, sa aiba obligatia de serviciu de a-l executa; d) dispozitia superiorului sa nu fie abuziva, vadit ilegala sau vadit inoportuna; e) persoana subordonata sa nu aiba nici o culpa în executarea ordinului ilegal al superiorului. Aceste consideratii se aplica si ordinelor militare; astfel, potrivit art.6 din Ordonanta Guvernului nr.121/1998 privind raspunderea materiala a militarilor , militarii nu raspund material pentru pagubele rezultate din executarea ordinului comandantului, în aceasta situatie raspunderea revenind comandantului daca i s-a raportat în scris ori nu s-au luat din neglijenta sau rea-credinta masuri pentru evitarea pagubei. Aceasta acceptiune a notiunii de ordin, de dispozitie obligatorie a superiorului ierarhic acopera toate ordinele formale date de comandanti si sefi pe toate treptele ierarhiei militare.

Ca acte de autoritate administrativa, ordinele se dau si se executa atât în sectoarele de comandament cât si în cele de administratie militara, putând fi atât acte normative cât si acte individuale. Ca act normativ, ordinul e mentionat în Conceptia din 1999 de elaborare a actelor normative specifice în armata României, care-l defineste ca prevedere imperativa emisa de catre o autoritate sau persoana învestita prin lege cu acest drept, care trebuie executata întocmai si se refera la reglementari privind: intrarea în vigoare a unor acte normative specifice; organizarea, planificarea si desfasurarea unor actiuni si activitati cu amploare spatio-temporala strict delimitata; stabilirea unor atributii si competente; rezolvarea unor aspecte specifice domeniului de competenta si responsabilitate ale persoanei emitente. Au competenta de a aproba ordine ca acte normative specifice: ministrul (ordine generale), seful SMG (ordine de instructie), sefii statelor majore ale categoriilor de forte armate (ordine de instructie). Ca act individual, ordinele fac obiectul de normare a Regulamentului disciplinei militare, Regulamentului de ordine interioara, regulamentelor de lupta si altor regulamente militare.

Indiferent de forma sub care se manifesta, ordinul este actul de vointa si decizie prin care se transmit subordonatilor misiunile si sarcinile de îndeplinit si se reglementeaza raporturile militare, executarea lor fiind o obligatie imperativa a statutului si juramântului militar[59]. Ele pot fi verbale sau scrise (cele normative sunt întotdeauna scrise) si se transmit direct sau prin mijloace de transmisiuni.

Fiind un act de autoritate publica orice ordin are o natura juridica, prin organul emitent, prin procedura de elaborare, prin continutul, efectele si prin subiectele carora se adreseaza. Natura juridica a ordinului militar este subliniata si de unele prevederi regulamentare. Astfel, potrivit art.7 din Regulamentul disciplinei militare "Întreaga activitate a personalului militar si civil din armata se fundamenteaza pe cunoasterea si aplicarea întocmai a legilor si actelor normative specifice domeniului militar si încadrarea stricta a ordinelor în sfera de cuprindere a acestora''; iar art.22 prevede ca militarul care constata ca ordinul e ilegal raporteaza superiorului pentru a-si asuma raspunderea efectelor executarii lui. Regulament de ordine interioara considera (cel putin implicit) ordinul ca fiind un act juridic din momentul ce el dispune în art. 13: "Ordinul este o prevedere imperativa, dat în comformitate cu actele normative si sta la baza oricarei actiuni militare. El este cel mai important act al functionarii unitatii militare si de aceea incumba o mare responsabilitate, comandantul are dreptul sa dea ordine si e obligat sa controleze executarea lor; el poarta întreaga raspundere pentru legalitatea si urmarile ordinelor date. Daca ordinul primit nu este legal, subordonatul este obligat sa-1 sesizeze pe comandant în acest sens". Putem conchide ca documentele elaborate de autoritatile militare au natura juridica a actelor administrative, fapt ce impune cercetarea regimului juridic al acestora.

CAPITOLUL III. REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR DE COMANDAMENT CU CARACTER MILITAR

3.1. Perspectiva juridica asupra actelor autoritatilor militare

3.1.1. Raporturile juridice ale autoritatilor militare cu subiectii interni sau externi sistemului militar

Ca orice subiect de drept, persoana fizica sau juridica, particular sau autoritate publica, si armata îsi desfasoara activitatea prin intermediul actelor juridice care constituie una din conditiile de existenta ale raporturilor juridice reglementate prin acte normative. În timp de pace sau de razboi, armata actioneaza prin intermediul autoritatilor militare care se comporta adesea ca orice subiect juridic, facând acte de gestiune precum contracte, licitatii, cumparari, vânzari, închirieri etc., toate acestea fiind reglementate de dreptul civil sau comercial; e de la sine înteles ca astfel de acte n-au caracter special, fiind supuse dreptului comun aplicabil tuturor subiectelor de drept pe principiul egalitatii juridice a acestora iar eventualele conflicte ce s-ar naste din asemenea raporturi vor fi rezolvate de instantele de drept comun deoarece în cazurile respective autoritatile militare nu actioneaza ca detinatoare ale puterii de stat.

În afara acestor raporturi externe cu subiecte din afara armatei, autoritatile militare intra în raporturi de gestiune interna cu administratorii, contabilii si mânuitorii de fonduri materiale si financiare din administratia armatei; unele din aceste raporturi sunt de drept administrativ, de drept financiar sau de dreptul muncii. Chiar daca si ele ar putea avea un caracter specific, rezultat din faptul ca unul din subiectele respective este o institutie de stat ce actioneaza un interes general, litigiile ce s-ar putea ivi din asemenea raporturi relative la administrarea resurselor puse la dispozitia armatei vor fi solutionate fie de organele interne ale armatei, fie de instantele de drept comun, cum ar fi instantele judecatoresti competente în dreptul muncii sau Curtea de Conturi, competenta sa verifice si sa decida asupra utilizarii fondurilor banesti repartizate de la bugetul de stat. Concluzia nu poate fi alta decât aceea ca nici în cazul unor astfel de raporturi juridice din interiorul armatei nu avem de a face cu acte de comandament cu caracter militar.

Armata mai are raporturi de justitie penala cu militarii si alti justitiabili în tribunalele militare, cum ar fi functionarii civili din serviciul armatei pentru infractiuni în legatura cu atributiunile lor si chiar simpli civili pentru infractiuni în legatura cu îndeplinirea serviciului sau contra bunurilor aflate în proprietatea sau folosinta armatei; competentele autoritatilor militare în raporturile cu civilii pot creste în timpul starii de urgenta, de asediu sau de razboi, în teritoriile ocupate sau aflate sub administratie militara. Fiind de natura juridica, astfel de raporturi sunt solutionate de tribunalele militare sub controlul Curtii Supreme de Justitie.

Exista însa si numeroase raporturi juridice între autoritatile militare si alte subiecte de drept, particulari, militari si chiar institutii în care nu se poate pune problema contenciosului administrativ, astfel încât teoria actelor de comandament militar are deplina aplicabilitate. Astfel, potrivit art.9 al Legii apararii nationale, numirea Comandantilor militari ai judetelor si al municipiului Bucuresti se face de catre seful MCG; indiferent ce motive ar putea fi invocate contra deciziei acestuia, un astfel de act este de comandament cu caracter militar si nu poate fi expus cenzurarii într-o instanta de contencios administrativ, chiar daca ar vatama dreptul altora. În aceeasi situatie se afla decizia autoritatilor competente de a înfiinta, desfiinta sau redisloca unitati sau mari unitati militare în timp de pace sau razboi; dupa cum nici manevra unitatilor, subunitatilor sau formatiunilor militare în timpul operatiunilor militare n-ar putea fi controlata de instante, autoritatile militare specializate având un drept suveran de a decide în acest sens.

Raporturi juridice bazate pe acte de comandament militar intervin si în regimul legii starii de urgenta ori starii de asediu. Este evident în acest sens ca o ordonanta militara emisa de un comandant de mare unitate în raza teritoriala în care a fost împuternicit de seful SMG n-ar putea constitui obiect de cercetare judecatoreasca la cererea celor vatamati în drepturile lor, indiferent ca se refera la închiderea frontierei de stat ori intensificarea controlului acesteia, la interzicerea circulatiei sau la amplificarea activitatilor de productie a societatilor comerciale si agentilor economici cu atributii în realizarea produselor cu destinatie militara . Oportunitatea si urgenta unor astfel de masuri ar fi în totala contradictie cu cenzurarea instantelor de contencios administrativ si ar goli de continut si importanta alte masuri ca efectuarea perchezitiilor, autorizarea adunarilor, protectia informatiilor militare, paza militara a unor institutii, rationalizarea alimentelor, arestarea pe timp de 24 de ore si alte asemenea misiuni prevazute în art.20 al Ordonantei de urgenta nr. 1/1999.

Actele de comandament cu caracter militar stau si la baza raporturilor juridice determinate de legea privind rechizitiile si prestarile de servicii în interes public. Astfel ordinul de predare emis de autoritatea militara[61] sau ordinul de chemare individual ori colectiv al aceleiasi autoritati[62] nu pot intra sub incidenta contenciosului administrativ, inclusiv în ceea ce priveste aprecierea asupra scutirilor de rechizitii de bunuri si de prestari de servicii[63].

Enumerarea unor categorii de raporturi juridice în care autoritatea militara apare ca subiect de drept ne permite sa concluzionam asupra impreciziei legislatiei consacrate calificarii actelor de comandament cu caracter militar. Ramâne sigur doar faptul ca autoritatile militare, ca orice alta autoritate publica executiva, îsi desfasoara activitatea pe baza legilor, emitând acte care sunt fie de autoritate, implicând exercitiul puterii de stat, fie de simpla gestiune. Mai mult, caracterul acestora pare sa fie determinat in rem de catre instanta de judecata, functie de nivelul autoritatii militare respective, de calitatea celuilalt subiect al raportului juridic, de circumstantele elaborarii actului si de importanta lui pentru apararea nationala.

Ca autoritati statale, autoritatile militare îsi îndeplinesc competentele prin intermediul actelor pe care le elaboreaza si le realizeaza iar legislatia constitutionala si administrativa contine prevederi speciale în acest sens. Fara a fi o referire directa la acte ale unor autoritati militare, o prima mentiune asupra jurisdictiei unor activitati militare o gasim în Legea pentru înfiintarea Consiliului de Stat din 1864 care, în art.3 pct.4, excludea de la consultarea Consiliului de Stat proiectele de legi relative la fixarea contingentului anual al armatei si la chemarea claselor sub drapel; de asemenea, art.14 al legii dispunea ca posturile de consilieri de stat sunt incompatibile cu orice alta functiune publica salariata desi generalii armatei puteau îndeplini astfel de functii, ei considerându-se însa în afara de cadru, primind numai leafa de consilieri fara a-si pierde dreptul la vechime. Legea pentru Curtea de Casatie si Justitie din 1912 includea în competentele acestei instante si recursurile militarilor împotriva actelor autoritatilor militare superioare însa numai în privinta decretelor de punere în retragere si numai pentru cuantumul pensiei; Curtea de Casatie, admitând recursul va acorda recu­rentului pensiunea gradului sau, socotindu-1 ca ar fi îndeplinit maximum de ani de serviciu, fara ca prin aceasta sa i se închida si dreptul la daune[64].

Prevederile enumerate mai sus vor capata valoare constitutionala prin legea fundamentala din 1923 care în art. 107 precizeaza ca puterea judecatoreasca nu are caderea de a judeca actele de guvernamânt si actele de comandament cu caracter militar. Dezvoltând aceasta dispozitie constitutionala, art.2 al Legii pentru contenciosul administrativ din 1925 arata ca în actele de guvernamânt se cuprind toate masurile luate pentru ocrotirea unui interes general referitor la ordinea publica, la siguranta statului, interna sau externa, ori la alte cerinte de ordine superioara cum ar fi declararea starii de asediu, faptele de razboi ce ar rezulta dintr-o forta majora sau din necesitatile imediate ale luptei, toate actele de comandament cu caracter militar, executarea si interpretarea tratatelor si conventiilor dipomatice cu statele straine, masurile împotriva epidemiilor, epizootiilor, inundatiilor, foametei, tulburarilor interne, naturalizarea, actele prin care se dizolva persoanele juridice sau li se interzice functionarea conform legii speciale, extradarea strainilor si altele de aceeasi natura. Iar art.3 al aceluiasi act normativ, preluând textul legii din 1912, dispunea ca nu pot fi atacate pe cale judecatoreasca actele autoritatilor militare decât în privinta decretelor de punere în retragere si numai pentru cuantumul pensiei; interesant este ca aceasta prevedere urmeaza dupa precizarea unei alte exceptii de jurisdictie, cu care credem ca se afla în legatura, si anume aeeea referitoare la deciziile date de comisiile disciplinare si declarate de Statutul functionarilor sau alte legi definitive si executorii.

Pâna la Legea nr. 1/1967 cu privire la judecarea de catre tribunale a cererilor celor vatamati în drepturile lor prin acte administrative ilegale, legislatia de contencios administrativ nu mai contine reguli referitoare la actele autoritatilor militare; chiar si actul mentionat nu are decât o prevedere foarte generala care arata ca dispozitiile lui nu se aplica, între altele, actelor administrative în legatura cu apararea tarii, securitatea statului si ordinea publica[65]. Abia în Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ vom gasi din nou referiri directe la actele autoritatilor militare; este vorba de art.2 al actului normativ respectiv care contine exceptiile de la atacarea actelor administrative în justitie, între care sunt mentionate expres si actele referitoare la siguranta interna si externa a statului, precum si cele referitoare la interpretarea si executarea actelor internationale, la care România este parte.

Concluziile pe care le putem desprinde din evolutia reglementarii jurisdictiei actelor autoritatilor militare în legislatia româneasca se refera la: includerea actelor autoritatilor militare în sfera actelor administratiei publice, ca urmare a caracterului administrativ al autoritatilor militare; specificitatea regimului juridic al actelor autoritatilor militare, ca urmare a importantei si particularitatilor acestora; posibilitatea clasificarii actelor autoritatilor militare în acte administrative în legatura cu apararea tarii (Legea nr. 1/1967), acte ale autoritatii militare cu caracter general (Legea din 1912 si cea din 1925) si acte de comandament cu caracter militar (Constitutia din 1923, Legea din 1925 si cea din 1990); diferentierea regimului juridic al actelor autoritatilor militare dupa efectele lor fata de particulari (supuse dreptului comun) si fata de militari (acestea având un regim special); posibilitatea asimilarii unor acte ale autoritatilor militare cu actele de guvernamânt, având în vedere faptul ca în enumerarea exemplificativa facuta de legile din 1912, 1925 si 1990 se include în genul actelor de guvernamânt (definit ca masuri luate pentru ocrotirea unui interes general privitor la ordinea publica, la siguranta externa sau interna a statului si la alte cerinte de ordine superioara) si specii ca declararea starii de asediu, faptele de razboi ce ar rezulta dintr-o forta majora sau din necesitatile imediate ale luptei, masurile luate împotriva tulburarilor interne; excluderea unor acte ale autoritatilor militare de la controlul judecatoresc, cu exceptarea expresa a decretelor de punere în retragere si numai pentru cuantumul pensiei (Legea din 1912 si cea din 1925); posibilitatea de a aprecia aceasta exceptare de contencios administrativ prin importanta valorilor aparate de anumite acte ale autoritatilor militare, ceea ce nu exclude nici existenta unor alte forme de control judiciar si nici diferenta de tratament juridic între actele de autoritate si cele de gestiune ale comandamentelor militare; existenta unor formulari legislative oarecum imprecise si chiar confuze în legatura cu actele autoritatilor militare, ceea ce a impus ca jurisprudenta si doctrina de drept administrativ sa se preocupe îndeaproape de clasificarea regimului juridic al acestora.

Profesorul A. Iorgovan a observat ca literatura juridica interbelica a facut, de regula, distinctie între actele de comandament cu caracter militar, actele de guvernamânt cu caracter militar si actele de administratie miliara; ceea ce înseamna ca nu orice act al autoritatii militare (fine de primire relativ) era un act de comandament cu caracter militar (fine de primire absolut). Distinctia respectiva viza actele de autoritate, fiind unanim admis ca autoritatea militara, în calitate de persoana juridica, poate face si acte de gestiune. Aceasta clasificare se baza pe comentariile supra legii contenciosului administrativ din 1925 care distingea, de asemenea, între actele de comandament cu caracter militar (art.2 al.l) pe care puterea judecatoreasca nu are caderea de a le judeca si actele autoritatilor militare (art.3 al.2) care puteau fi atacate în anumite conditii. Motiv pentru care Paul Negulescu apreciaza drept neconstitutionala exceptia din art.3: "Art. 107 din Constitutie considera pe militari ca si pe ceilalti cetateni, le acorda dreptul de a urmari în justitie respectarea drepturilor lor si, prin exceptiunea pe care o stabileste pentru actele de comandament militar, nu atinge cu nimic actele administrative militare supuse ordinei legale. Legiuitorul, aducând o stirbire dreptului recunoscut de constituant, a depasit cadrul competentei sale si a facut o dispozitiune neconstitutionala"; autorul precizeaza ca aceasta dispozitie neconstitutionala a legii urmeaza sa fie înlaturata pe calea contenciosului constitutional prevazut de art. 103 din Constitutie[66]. Ceea ce-i permite sa concluzioneze ca "acelasi Parlament, care votase Constitutia, elaborând în 1925 legea pentru contenciosul administrativ, ne da cea mai completa dovada de neîntelegere a categoriei juridice ce crease prin art. 107 din Constitutie ".

Deoarece actele de comandament militar vor face obiectui unei analize speciale, ne vom ocupa în continuare de actele autoritatilor militare ca fine de primire relativ. În categoria actelor autoritatii militare prevazut de art.3 al.2 din Legea din 1925, denumite de A. Teodorescu "acte de administratie militara" iar de C.G.Rarincescu "acte administrative în întelesul lor juridic", se includeau actele care interveneau în interiorul ierarhiei militare, de numire, avansare, sanctionare, retragere, pensionare, referitoare la diverse categorii de elemente ale armatei, care în mod logic ar trebui supuse controlului instantelor de contencios administrativ întrucât, în ultima analiza, ele nu reprezinta altceva decât acte ale unei autoritati administrative.

Cu toata existenta de sine statatoare a acestei categorii de acte ale autoritatii militare, doctrina a continuat sa le includa în actele de comandament militar pe motivul ca nu sunt expres prevazute în Constitutie si ca nu sunt, din punct de vedere juridic, decât tot acte administrative de autoritate.

Legea din 1990 a contenciosului administrativ nu mai contine decât o specie de acte ale autoritatii militare sustrase de la controlul judecatoresc si anume actele de comandament cu caracter militar. Asta înseamna ca actele autoritatilor militare, altele decât cele de comandament militar, reintra în competenta instantelor de contencios administrativ pentru a li se verifica legalitatea. Este concluzia la care ajunge întreaga doctrina de drept administrativ si, treptat, si jurisprudenta, bazându-se pe faptul ca ele reprezinta acte administrative de autoritate emise de structuri militare care n-au caracter de comandament militar, supunându-se, de aceea, regulilor oricarui serviciu public administrativ. Din aceasta cauza, nu suntem de acord cu parerea ca aceasta exceptie ar mai putea fi azi invocata pe motivul ca desi actele respective sunt încadrate în categoria celor de comandament militar, instanta de contencios administrativ ar verifica numai legalitatea modului de stabilire a cuantumului pensiei si nu legalitatea punerii în retragere sau trecerea în rezerva a unui militar[67].

La putin timp dupa adoptarea Legii nr.29/1990, în cadrul MAp a fost elaborat ordinul M.126 având ca obiect asigurarea respectarii principiului unitatii de comanda; în fapt, scopul lui real nu era cel mentionat în titlu, necontinând un set de masuri administrative care sa perfectioneze aplicarea principiului unitatii de comanda pe care se bazeaza întreaga activitate militara. Obiectivul sau imediat, direct si declarat ca atare în text era "interpretarea exacta a unor prevederi ale Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ. Se poate constata înca la prima vedere ca acest obiectiv încalca principiul legalitatii deoarece legea nr.29/1990 nu continea vreo dispozitie care sa confere ministrului apararii nationale dreptul si obligatia de a interpreta anumite prevederi ale legii.

În concret, Ordinul M. 126 "Ordona" ca, în scopul interpretarii exacte a unor prevederi ale Legii nr.29/1990, actele comandament cu caracter militar care nu pot fi atacate în justitie în întelesul art.2 lit.b din lege sa includa toate actele administrative emise potrivit legii de catre organele MAp precum si:

a)regulamentele generale si de lupta;

b)regulamentele, instructiunile si dispozitiunile referitoare la organizarea, conducerea si desfasurarea procesului pregatirii de lupta, instructie si învatamânt, asigurarea tehnico-materiala si medicala, executarea serviciului de lupta, de zi, de garda si paza, ordinea si disciplina militara în armata;

c)ordinele si dispozitiunile comandantilor (sefilor) pe întreaga scara ierarhica, de la comandantii de grupa (similare) pâna la ministrul apararii nationale, emise (date) în scris sau verbal pentru executarea misiunilor de lupta, instructie si serviciu, aplicarea legilor, hotarârilor Guvernului, hotarârilor Consiliului Militar Superior al Armatei, Biroului Executiv al acestuia sau ale consiliilor militare si birourilor executive ale acestora de la organele centrale si comandamentele în care functioneaza aceste organisme, regulamentelor, instructiunilor si altor acte normative care reglementeaza activitatea din armata în toate domeniile;

d)ordinele ministrului apararii nationale, secretarilor de stat, comandantilor (sefilor) - conform competentelor ce le revin potrivit reglementarilor în vigoare, privitoare la: înaintari, avansari si retrogradari în grad; treceri în rezerva; chemari în cadrele active ale armatei; treceri dintr-o arma (specialitate militara) în alta; orice alte probleme care privesc situatia cadrelor militare, soldatilor gradati voluntari, elevilor militari.

Din pacate, desi greu mai poate fi gasit un exemplu mai semnificativ de eludare a principiilor statului de drept decât cel continut în Ordinul M.126, acesta a fost aplicat chiar si de instantele de contencios administrativ care au dovedit astfel aceeasi inertie de conceptie. Fata de aceasta situatie si având în vedere evolutia conceptiilor si legislatiei militare ca si a jurisprudentei credem ca se impune:

l)abrogarea expresa a ordinului M.126 si, eventual, elaborarea unui alt act normativ în care sa se distinga între actele de comandament cu caracter militar si actele administrative ale autoritatilor militare supuse contenciosului administrativ;

2)admiterea faptului ca încadrarea unui act în sfera celor de comandament cu caracter militar este, în lipsa unei definitii legale, o chestiune de apreciere a instantei prin prisma stiintei dreptului public si teoriei actelor de comandament militar.

3.1.2. Teoria juridica a actelor de comandament militar

Statul si cetatenii sai fac sacrificii pentru armata atât în timp de pace cât si, mai ales, în vreme de razboi. Astfel, ei i se pun la dispozitie importante resurse umane, materiale si financiare; pentru eficacitatea activitatilor militare exista posibilitatea restrângerii drepturilor si libertatilor cetatenesti; militarilor li se acorda dreptul de a se conduce dupa legi si reguli proprii, cu derogari de la dreptul comun prevazute în Constitutie, reguli consacrate în statutele militarilor si în regulamentele militare. Pe aceasta baza, militarilor li se impun restrictii de la exercitiul unor drepturi si libertati cum ar fi faptul ca nu pot fi alesi, nu pot face politica, nu se pot casatori cu persoane apatride ori fara cetatenie fara aprobarea sefilor, nu pot demisiona decât daca demisia este acceptata (în conditii contrare devenind dezertori, pasibili de sanctiuni penale), pot fi mutati în interes de serviciu dintr-un colt în altul al tarii, pot fi chemati oricând si oriunde este nevoie de forta armata capabila sa stavileasca o stare de pericol la adresa comunitatii si pe care alte organe de stat n-au mijloace s-o limiteze; în îndeplinirea misiunii lor, militarii ajung adeseori sa-­si puna în pericol sanatatea si-si pot pierde chiar viata. În schimbul acestor restrictii si a sacrificiilor ce li se cer, militarilor li se acorda avantaje morale si materiale prevazute, de asemenea, în legile militare.

Îndeplinirea scopurilor razboiului (dus nu de armata ci de întreaga natiune) n-ar fi posibila prin cenzurarea deciziilor militare luate în momentele supreme ale existentei unui stat. Iata de ce chiar constituantul din 1923 a dorit probabil sa consfinteasca existenta actelor de comandament facute de autoritatile militare în interesul institutiei armatei, alaturi de alte acte de guvernamânt efectuate de puterea executiva în interes general, supuse doar controlului parlamentar, si al opiniei publice; ca si celelalte acte de guvernamânt ale autoritatii administrative si actele de comandament militar nu sunt compatibile decât cu controlul sefului statului care e si comandantul suprem al acesteia, al parlamentului si al opiniei publice, demonstrând astfel derivarea teoriei actelor de comandament din cea a actelor de guvernamânt. Chiar daca legislatia altor tari nu cunoaste o teorie expresa a actelor de comandament cu caracter militar, doctrina, jurisprudenta si cultura multor state contineau numeroase elemente în acelasi sens al derogarii de la dreptul comun al contenciosului administrativ pentru actele autoritatilor militare efectuate în interesul suprem al apararii patriei.

Asa cum apreciaza Constantin G. Rarincescu în monumentala sa monografie consacrata contenciosului administrativ român[68], termenul de "act de comandament cu caracter militar" este o constructie cu totul originala ce a aparut pentru prima data în art.107 al. final al Constitutiei din 1923. Anterior acestui moment, aceasta adevarata institutie juridica ce face si azi cariera, era necunoscuta dreptului comparat si dreptului românesc, doctrinei, jurisprudentei si legislatiei administrative. De altfel, înainte de Legea Curtii de Casatie din 1912, nu se facea nici o distinctie legala între actele autoritatilor militare si ale altor autoritati publice din punctul de vedere al contenciosului administrativ; însa, între actele de guvernamânt, pe care jurisprudenta le sustrage controlului, erau incluse si unele acte ale autoritatii militare, spre exemplu, faptele de razboi. În practica au fost, totusi, putine cazurile când un militar, mai ales în activitate, sa se fi adresat instantelor judiciare pentru a ataca un act al autoritatii militare pe care l-ar fi considerat întocmit cu încalcarea legii si care i-ar fi cauzat prejudicii. Ceea ce se constituie într-o traditie care a dainuit multa vreme; chiar si astazi, multi militari, condusi de sentimentul disciplinei si datoriei ostasesti, au rezerve în a se adresa justitiei de drept comun cât timp se gasesc în activitate pentru a contracara deciziile superiorilor ierarhici.

Noua Constitutie din 1923 introduce pentru prima data în tehnica juridica notiunea de act de comandament cu caracter militar pe care le asimileaza actelor de guvernamânt, conferindu-le aceeasi caracteristica de a se sustrage controlului judecatoresc. Asa cum am aratat deja, idee nu este cu totul noua deoarece atât traditia cât si dreptul pozitiv au recunoscut armatei un domeniu distinct de activitate în care nu e permis controlul nici unei puteri dinafara, fie chiar judecatoreasca; ceea ce este însa cu totul nou, atât fata de legislatia româneasca anterioara cât si fata de cea straina, este ridicarea acestei norme la nivelul de principiu constitutional. Din pacate, formula constitutionala sub care e prezentat acest principiu nu rezolva problema definirii actului de comandament militar, a naturii si caracterului sau juridic.

Înca în 1937, în amplul sau studiu dedicat contenciosului administrativ român, C.G.Rarincescu sublinia ca precizarea acestor notiuni este greu de facut deoarece ea nu este si nu poate fi rezultatul unei analize stiintifice, o dovada în acest sens fiind eforturile infructuoase ale doctrinei si jurisprudentei de a-i delimita caracterele dupa consacrarea sa constitutionala expresa[69]. Credem ca aceasta opinie este oarecum exagerata, chiar cercetarea realizata de autorul ei aducându-si o contributie esentiala la delimitarea conceptului de act de comandament militar. Oricum, analiza textelor legislative prin prisma principiilor generale ale dreptului si în legatura cu alte institutii ale dreptului si stiintei administratiei a permis doctrinei sa formuleze anumite caractere definitorii ale notiunii de act de comandament cu caracter militar, pe care le vom prezenta în continuare în scopul concretizarii acestui concept.

a. Conditia ca autoritatea publica de la care emana actul sa fie un comandament militar

Aceasta trasatura a actelor respective are semnificatia ca subiectul de la care emana nu poate fi decât o autoritate publica ce întruneste calitatea de comandament militar. În sensul sau cel mai larg, acesta reprezinta o totalitate de trupe puse sub comanda unui sef determinat, asa cum este seful statului în postura sa de comandant suprem al fortelor armate, ministrul apararii nationale în calitate de organ supraordonat al tuturor structurilor militare, seful SMG ca autoritatea cu rangul cel mai înalt din armata, (pe care o conduce raspunzând de capacitatea operationala a acesteia) ori comandamentele militare superioare, operationale ori teritoriale, pâna la nivelul marilor unitati operative. Autoritatile publice care au caracterul de comandamente militare nu sunt altceva decât organe de conducere ale unui serviciu public, deci organe administrative apartinând puterii executive, subordonate principiului de legalitate care sta la baza statului modern, fara a avea un statut juridic privilegiat pe motivul obiectului sau de activitate decât în masura în care chiar legea ar justifica acest lucru. Pe baza acestei trasaturi, putem exclude din sfera actelor de comandament militar toate actele decise la nivelul formatiunilor care nu constituie comandamente în sens structural dar si deciziile unor sectiuni ale comandamentului neinvestite cu autoritatea sefului sau suprem, cum ar fi dispozitiile date de unele structuri din organizarea ministerului, Statului Major General ori comandamentelor operationale ori teritoriale.

b.   Conditia continutului militar al acestor acte

Într-adevar, ca autoritati administrative, si comandamentele militare pot savârsi întreaga gama de acte administrative în vederea producerii unor efecte juridice, cum ar fi: acte cu caracter general, cum sunt regulamentele sau ordonantele militare; acte cu caracter individual, ca avizele, autorizatiile, contractele, rechizitiile, numirile în functie si avansarile în grad, trecerile în rezerva etc. De asemenea, comandamentele militare intra în raporturi juridice cu alte subiecte de drept, de la militarii proprii încadrati în structurile militare pâna la agenti economici si persoane fizice. Nu s-ar putea spune ca toate actele comandamentelor militare sunt sustrase fara nici o exceptie contenciosului administrativ, ci numai acelea al caror continut este strict militar, în sensul ca se refera la operatiuni în legatura cu serviciul si îndatoririle militare, la actiunile militare de utilizare a violentei armate. Din conceptul de act de comandament militar au fost excluse toate actele cu caracter contractual ca si actele de gestiune pe care autoritatile militare le încheie cu diferite alte subiecte de drept în vederea aprovizionarii si furnizarii de bunuri si servicii ori în alte scopuri de asigurare si asistenta ale serviciului public al apararii nationale.

c. Conditia ca actul sa se bazeze pe ideea de ordin si disciplina militara

O consecinta a primelor doua caractere ale actelor de comandament militar este si conditia ca un astfel de act sa se bazeze pe ideile de autoritate, ierarhie, subordonare, ordin, comanda, ordine si disciplina militara, trasaturi fundamentale intrinseci ale organizarii armatei, ale legislatiei si dreptului militar, ale statutului militarilor si ale juramântului militar. Din acest punct de vedere, actele autoritatilor militare se clasifica în acte ale caror efecte privesc populatia civila si acte care se refera la militari, la ierarhia militara specifica armatei.

În privinta raporturilor juridice dintre comandamentele militare si populatia civila se aplica principiul dominant ca nici o autoritate militara nu poate impune sarcini si obligatii care sa aiba drept consecinta restrângerea libertatilor si drepturilor civililor decât daca sunt stabilite prin lege, cu exceptia starii de razboi când, pe teritoriul de operatiuni militare, comandantii pot lua orice masuri dictate de necesitatile luptei si de obtinerea victoriei în conditiile respectarii legilor si obiceiurilor razboiului. Spre deosebire de vremurile de pace, în timpul starii de asediu puterile comandamentului militar sunt mult extinse în temeiul legii starii de asediu care instituie un regim de legalitate si nu unul arbitrar. Daca autoritatea militara ia fata de civili masurile legal stabilite, instanta judecatoreasca nu-i poate cenzura actele, în schimb, tot ceea ce ar depasi prevederile legii starii de asediu poate cadea sub controlul instantelor judecatoresti competente, îndreptatite sa cerceteze legalitatea tuturor masurilor luate de autoritatile militare. Ca atare, putem afirma ca teoria actelor de comandament militar nu se poate aplica actelor autoritatilor militare în raporturile lor cu populatia civila, aceasta fiind sub aspectul legalitatii sub cenzura instantelor judecatoresti competente.

În ce priveste actele de comandament fata de elementele care compun puterea armata a statului, trebuie plecat de la caracteristica dominanta a ierarhiei militare de a constitui un corp de autoritati publice dotate cu organizare speciala bazata pe statutul legal special al functiei militare cuprins în diversele legi referitoare la recrutare, avansare, trecere în rezerva sau retragere, pensionare, asigurarea ordinei si disciplinei militare. Deoarece toate masurile luate de autoritatile militare în aceasta directie îmbraca forma actelor administrative, nimic nu s-ar opune, din punct de vedere logic si strict juridic, ca toate actele autoritatilor militare superioare care încalca dispozitiunile legale ale regimului juridic al organizarii militare sa fie supuse controlului judecatoresc.

d. Interzicerea cenzurii actelor de comandament militar de catre instantele judecatoresti

Toate actele care întrunesc primele trei conditii sunt sustrase judecarii de catre tribunale pe motivul necesitatii imperative de a asigura prestigiul si autoritatea comandamentelor militare si spiritul de ascultare si disciplina al subordonatilor fara de care operatiunile militare n-ar putea fi realizate, lipsindu-le energia, coeziunea, capacitatea si credibilitatea, unitatea si rapiditatea. În literatura juridica nimeni nu contesta acest fine de neprimire al Legii nr.29/1990, textul fiind declarat constitutional de catre Curtea Constitutionala[70]. Se apreciaza însa ca dificultatile si diferentele de opinii apar în momentul în care se încearca identificarea actelor concrete care intra în sfera acestei exceptii. Discutiile sunt contradictorii si pentru faptul ca instantele au pronuntat solutii diametral opuse în spete cvasi-identice, dând nastere nu numai la confuzii dar si la grave implicatii în ceea ce priveste garantarea drepturilor militarilor. Pâna la initierea si desavârsirea unei interpretari legale a conceptului de act de comandament cu caracter militar, puterea de apreciere a instantei de contencios administrativ este indubitabila; odata calificat ca fiind de comandament militar, un act al autoritatii militare nu poate fi însa cenzurat de judecator care, în virtutea legii, trebuie sa-si decline competenta, lasându-1 sa produca efecte juridice chiar în ipoteza în care ar fi ilegal, cei vatamati fiind totusi îndreptatiti sa aleaga alte cai juridice pentru valorificarea pretentiilor lor.

În concluzie, pe baza trasaturilor caracteristice enumerate mai sus, putem defini actul de comandament cu caracter militar acea categorie de acte ale autoritatilor militare care emana de la un comandament militar, având un continut militar si bazat pe ideea de ordin si disciplina militara si exclus de la controlul institutiilor judiciare. Speram sa fi putut demonstra prin cercetarea efectuata ca actele de comandament cu caracter militar reprezinta o realitate juridica; alaturi de actele de guvernamânt (cu care se aseamana si cu care uneori au fost asimilate), ele constituie un tip de acte administrative carora legea le da forta de a se sustrage controlului judiciar. În esenta, actele de comandament militar constau din actele si masurile luate de autoritatile militare pe baza legilor speciale militare fata de militari ca si fata de particulari; în timp de razboi, ele includ chiar si masurile neprevazute în texte concrete de legi dar dictate de împrejurarile circumstantiale ale luptelor, ca mijloace de aparare, de atac ori de siguranta a trupelor. si aceasta deoarece, asa cum expresiv si cu talent se exprima prof. Anibal Teodorescu: "Razboiul, care este în realitate o suspendare a regimului obisnuit si normal de drept, îsi are regulile si legile lui, care contrazic aproape întotdeauna orice conceptie de drept. Având ca tinta imediata necesitatea de a învinge cu orice pret si, din nenorocire, prin orice mijloc, ar fi existat o vadita incompatibilitate între starea de razboi, pe de o parte, si putinta de a face ca unele din masurile luate sa fie cenzurate de justitie, pe de alta parte"[71].

3.1.3. Contenciosul actelor autoritatilor militare

O prima mentiune asupra controlului judecatoresc asupra actelor autoritatilor militare o gasim la 20 septembrie 1862 cu ocazia procesului Ministerului de Razboi la Curtea de Casatie[72], în actul de acuzare se vorbea de "macelul de la Craiova", de nepasarea autoritatilor militare si civile fata de raul ce se facuse cetatenilor de catre tulburatorii ordinei publice si de violentele de la Ploiesti cu ocazia încartiruirii trupelor; chiar ministrul de razboi, generalul I.E. Florescu, a comparut cu acea ocazie înaintea Curtii de Casatie pentru a justifica actele autoritatilor militare.

Doctrina de drept administrativ a apreciat ca, desi în astfel de cazuri Curtea de Casatie si-a întemeiat în fapt deciziile pe art.998 si urmatoarele din Codul Civil (continând principiul raspunderii civile personale si exceptiile de la acesta, raspunderea pentru fapta tertilor, inclusiv a statului pentru prejudicii cauzate de agentii sai), ea a admis totusi si o responsabilitate în afara cadrului civil deoarece nu numai ca în spetele respective nu s-a facut dovada vreunei culpe a prepusilor statului dar s-au acordat daune pentru motivul ca particularii au suferit pe nedrept un prejudiciu chiar daca autoritatile militare au actionat în conformitate cu drepturile legale conferite; hotarând astfel, Curtea a aratat o instinctiva întelegere a faptului ca responsabilitatea statului pentru daunele ocazionate de functionarea serviciilor publice nu trebuie sa fie judecata dupa principiile exclusive ale dreptului civil ci ramân o materie speciala, cu reguli si necesitati proprii. Asemenea decizii n-au facut însa jurisprudenta constanta, în multe din deciziile Curtii de Casatie din timpul respectiv si dupa aceea mentinându-se vechea conceptie civilista, dar interpretata restrictiv, asa cum e cazul Deciziei nr.920/1933 prin care se refuza despagubiri unui ofiter accidentat în timpul unor exercitii militare, pe motiv ca soldatul din cauza caruia se produsese evenimentul nu era un prepus al statului[73]; în schimb, în Decizia nr.4369/1925 se declara din nou ca daunele cauzate de razboi în afara de zona de lupta sunt de natura a atrage responsabilitatea statului fata de cei ale caror drepturi au fost lezate[74].

Importanta jurisprudentei de contencios administrativ creat prin Legea din 1905 a constat si în apararea drepturilor militarilor contra arbitrariului si abuzurilor administrative, anulându-se acte administrative ilegale cum ar fi Decretul de punere în retragere a generalului Groza[75]. Acesta este motivul pentru care si în conceptia Legii din 1912 a Curtii de Casatie si Justitie, aceasta instanta ramâne în mod expres competenta sa judece recursurile militarilor împotriva actelor autoritatilor militare superioare însa numai în privinta decretelor de punere în retragere si numai pentru cuantumul pensiei, prevedere reintegrata si în Legea contenciosului administrativ din 1925. Sub imperiul acestor legi, instantele de drept comun au avut de mai multe ori ocazia de a controla acte ale autoritatilor militare pe calea exceptiei de ilegalitate invocata de particulari si, declarând-o fondata, au refuzat sa aplice actele respective (de cele mai multe ori ordonante sau regulamente) sau au hotarât sa acorde daune pentru prejudicii cauzate.

Dupa consacrarea legislativa a actelor de comandament cu caracter militar realitatile au obligat instantele judiciare sa se pronunte si asupra acestei categorii de acte ale autoritatii militare. Astfel, în decizia nr.411/1927 a Curtii de Casatie se considera ca luarea comenzii pentru parasire de post si insubordonare reprezinta "un atribut suveran al acelui comandament"[76]; la fel, sunt apreciate drept acte de comandament militar indicarea elementelor chemate la mobilizare[77] precum si masura disciplinara luata de comandant contra unui jandarm[78]. În ceea ce priveste actiunea în daune, în perioada interbelica se statuase principiul ca ea este inadmisibila când se îndreapta contra unui act al autoritatii militare, altul decât un decret de punere în retragere[79], când e vorba, spre exemplu, de actul de reformare a unui militar[80] sau de un act de avansare[81]. Curtea de Casatie stabilise ca eventualele despagubiri civile se pot acorda pe baza art.6 din Legea contenciosului administrativ din moment ce instantele pot cerceta legalitatea deciziei sau actului de punere în retragere, chiar daca nu se pronunta anularea actului[82].

Controlul jurisdictional administrativ asupra actelor auto­ritatilor militare a fost reluat abia dupa 1990 astfel încât jurisprudenta în materie a început sa se reformuleze doar dupa aparitia Legii nr.29/1990. Nici nu se putea altfel din moment ce Decretul nr. 128/1948 desfiintase contenciosul administrativ si curtile administrative iar Legea nr. 1/1967 nu se aplica actelor administrative în legatura cu apararea târii, securitatea statului sau ordinea publica, chiar daca legea fundamentala din 1965 prevazuse în art. 103 al.3 ca tribunalele si judecatoriile pot judeca cererile celor vatamati în drepturile lor prin acte administrative, putând sa se pronunte, în conditiile legii, si asupra legalitatii acestor acte. Analiza jurisprudentei instantelor de contencios administrativ în materia actelor autoritatilor militare demonstreaza ca au existat doua perioade distincte, despartite de anul 1997.

Prima, pâna în anul 1997, când sectiile de contencios administrativ ale tribunalelor si Curtii Supreme de Justitie, tributare conceptiilor preponderente între 1948-1990, au considerat ca orice act emis în sistemul apararii nationale este un act de comandament cu caracter militar si, în consecinta, necenzurabil de catre justitie, asa cum prevedea art.2 lit.b din Legea nr.29/1990. Mai mult, în motivarea sentintelor si deciziilor unor instante era invocat si Ordinul M126/1990 al ministrului apararii nationale ca si când aceasta ar fi fost legislatia speciala în domeniu. Cea mai cunoscuta solutie în acest sens este Decizia nr. 118 din 23 martie 1992 a Sectiei Contencios Administrativ a Curtii Supreme de Justitie[83].

Criticile adresate în doctrina solutiilor date de instantele judecatoresti în materia actelor autoritatilor militare i-au determinat pe magistrati sa aiba în vedere în solutionarea cazurilor respective si jurisprudenta antebelica. Astfel, în 1997, se constata o desprindere de conceptia totalitara care nu permitea controlul jurisdictional al actelor emise în domeniul apararii nationale si o întelegere mai profunda a realitatii ca nu toate actele autoritatilor militare reprezinta acte de comandament cu caracter militar. Primul caz care a marcat aceasta schimbare de optica este cel al reclamantului M.E. care a chemat în judecata MAp solicitând sa se dispuna anularea ordinului de trecere în rezerva pentru reorganizarea unitatii, motivul necorespunzând realitatii[84]; prin sentinta instantei de fond, cererea a fost respinsa ca inadmisibila motivându-se ca în conformitate cu Ordinul M126/1990 trecerile în rezerva nu pot fi atacate în justitie deoarece sunt acte de comandament militar. Putem observa cu usurinta efectul pe termen lung pe care deciziile instantei supreme l-au produs asupra sistemului judiciar. Reclamantul a declarat recurs cu motivarea ca instanta de fond a aplicat gresit legea si nu a facut o corecta apreciere a probelor administrate în cauza. Spre deosebire de solutiile anterioare si bazându-se pe doctrina si jurisprudenta antebelice, de data aceasta, Sectia de Contencios Administrativ a CSJ a decis ca recursul este fondat criticând solutia instantei de fond pe considerentul ca "prin acte de comandament cu caracter militar se înteleg actele emise de autoritatile militare competente în scopul asigurarii ordinei si disciplinei cadrelor militare în cadrul unitatilor militare; se au în vedere deci acte care se refera la serviciul si îndatoririle militare si care exprima ideea de ordin, de comanda. Prin urmare, orice acte emise de autoritatile militare, straine de necesitatile propriu-zise ale actiunii militare, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ". Prin Decizia nr. 1051/5 iunie 1997 s-a apreciat, în concluzie, ca ordinul de trecere în rezerva contestat nu constituie un act de comandament cu caracter militar în sensul Ordinului M126/1990 si deci nu este exceptat de la controlul instantei de contencios administrativ conform art.2 lit.b din Legea nr.29/1990; s-a constatat ca în mod gresit a procedat instanta de fond la solutionarea actiunii pe baza unei exceptii de inadmisibilitate, astfel încât recursul a fost admis, sentinta atacata a fost casata cu trimiterea cauzei spre rejudecarea primei instante.

Alte cauze având ca obiect acte ale autoritatilor militare solutionate de instantele de contencios administrativ se refera la acte de imputatii, acte ale comisiilor de expertiza medico-militara, acte de recalculare a pensiilor militarilor; mai multe decizii ale Sectiei de Contencios Administrativ a CSJ se refera la obligarea MAp de a recunoaste calitatea de veteran de razboi în baza Legii nr.44/1994. Cu sase decizii în 1997, trei în 1998 si sapte în 1999, se poate spune ca Sectia de Contencios Administrativ a CSJ a început sa formeze o adevarata jurisprudenta a actelor autoritatilor militare care e utila atât celor vatamati în drepturile lor cât si tuturor institutiilor de contencios administrativ care au început sa se obisnuiasca sa aplice Legea nr. 29/1990 si în acest domeniu special; nu în ultimul rând, aceasta jurisprudenta este utila juristilor militari si autoritatilor militare care au înteles ca trebuie sa-si îndeplineasca atributiile si misiunile în conditii de legalitate fiind, din acest punct de vedere, sub controlul civil al autoritatilor judecatoresti. Mentionam în finalul prezentarii jurisprudentei actelor autoritatilor militare ca institutia actelor de comandament cu caracter militar a fost întarita si prin Decizia nr. 103/1996 a Curtii Constitutionale care a respins ca vadit nefondata exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art.2 lit.b din Legea nr.29/1990; s-a apreciat ca, desi anterioara Constitutiei, Legea contenciosului administrativ a stabilit anumite conditii si limite de exercitare a dreptului persoanei vatamate, printre care si excluderea de la controlul instantei de contencios a actelor de comandament militar, justificata prin interesul evident public la care se refera[85]. Pe de alta parte, în ceea ce priveste controlul constitutionalitatii interpretarii judecatoresti a notiunii de "act de comandament cu caracter militar", asa cum s-a statuat constant în practica jurisdictionala a Curtii Constitutionale, aceasta nu este competenta sa cenzureze constitutionalitatea interpretarii respective ci poate doar sa constate ca dispozitiile art.2 lit.b din Legea nr.29/1990 nu contravin Constitutiei.

Consider necesar ca în continuarea lucrarii sa analizam regimul juridic al actelor de comandament cu caracter militar.

3.2. Regimul juridic al actelor de comandament cu caracter militar

3.2.1. Procedura de elaborare a actelor de comandament cu caracter militar

Pe timpul ducerii actiunilor militare, principalele acte de comandament cu caracter militar sunt ordinele: ordinul de operatie (ANEXA 2), ordinul preliminar (ANEXA 1), asa cum sunt ele mentionate în Manualul pentru organizarea de stat major si operatii ale Fortelor Terestre.

Emiterea ordinelor presupune îndeplinirea mai multor conditii si desfasurarea întocmai a unor activitati obligatorii sau, sub presiunea timpului, unele pot sa nu mai aibe loc. Orice ordin trebuie sa contina cinci subpuncte: situatia, misiunea, executia, spijinul logistic si comanda si comunicatiile. Abateriile de la acetea sunt admise, spre exemplu, în cazul ordinului fragmentar, care la ultimele doua subpuncte se poate mentiona: "Nu sunt modificari de la Ordinul de operatii X..."

Aceleasi documente se întocmesc de catre comandamentele care participa la instructia proprie sau instructia trupelor din subordine (exercitii sau aplicatii).

Procedura prealabila elaborarii ordinului de operatie presupune mai întâi elaborarea conceptiei operatiei si a planul de actiune. Cel din urma devine ordin de operatie prin darea lui în executare, atunci când conditiile din teren se suprapun peste cursul de actiune ales de comandant înca din momentul emiterii conceptiei operatiei. Planul de operatie este emis în concordanta cu intentiile comandantului precizate în respectiva conceptie si cu acel curs de actiune/operatie pentru care s-a decis.

Elaborarea conceptiei exprima viziunea comandantului asupra intentiei si actiunilor probabile ale inamicului/adversarului, precum si asupra operatiei ce urmeaza a fi desfasurata pentru atingerea obiectivului final de catre fortele din subordine.

Conceptia se bazeaza pe cursul operatiei ales de comandant pentru îndeplinirea misiunii si raspunde la întrebarile ce, unde si cum vor actiona fortele proprii pentru a obtine efectul dorit. Raspunsul la aceste întrebari trebuie sa fie suficient de detaliat pentru a permite comandamentului si comandantilor subordonati sa înteleaga ce au de facut si cum trebuie sa actioneze pentru îndeplinirea obiectivelor operatiei respective.

Atunci când conceptia operatiei nu poate fi elaborata în volum complet, ea trebuie sa includa cel putin modul de întrebuintare a fortelor luptatoare si de realizare a sprijinului de foc.

Prin conceptia operatiei, comandantul stabileste directia (obiectivul) principala de efort si alte directii (obiective) de efort. Acestea permit alocarea resurselor în mod adecvat, asigurarea focalizarii actiunilor concomitent cu fixarea prioritatilor si determinarea riscurilor, realizarea unitatii eforturilor si întelegerea intentiei comandantului.

Elaborarea conceptiei consta în: analiza misiunii; îndrumarea planificarii si elaborarea cursurilor operatiei; elaborarea estimarilor; prezentarea estimarilor si selectarea cursului optim al operatiei; precizarea deciziei; redactarea si prezentarea conceptiei operatiei pentru aprobare[86].

Analiza misiunii consta în studierea informatiilor despre inamic, fortele proprii si despre zona de responsabilitate. Scopul analizei misiunii este de a determina factorii si conditiile specifice ale situatiei în care se realizeaza misiunea.

Îndrumarea planificarii si elaborarea cursurilor operatiei presupune redactarea si transmiterea ghidului de planificare al comandantului cu informatiile si datele necesare planificatorilor, precum si întocmirea cursurilor operatiei.

Elaborarea cursurilor operatiei are la baza analiza misiunii si estimarile compartimentelor din comandament si ale comandantilor unitatilor de sprijin. Un curs al operatiei trebuie sa raspunda la întrebarile: ce tip de operatie, ce forma si ce procedeu se adopta; când se desfasoara operatia; cum se folosesc fortele si mijloacele avute la dispozitie; de ce se desfasoara operatia; care este finalitatea operatiei.

Elaborarea estimarilor se desfasoara concomitent cu analiza misiunii si presupune studierea informatiilor despre inamic (G/S 2), fortele proprii (G/S 3) si zona de operatii (atât G/S 2, cât si (G/S 3) . Estimarile au în vedere influenta factorilor de situatie asupra îndeplinirii misiunii si au ca rezultat concluzii, recomandarii sau propuneri care contureaza cursurile posibile ale operatiei.

Prezentarea estimarilor si selectarea cursului optim al operatiei presupune: executarea recunoasterilor si compararea cursurilor actiunii fortelor proprii cu cele ale inamicului, utilizandu-se pentru aceasta inclusiv metode ale jocului de razboi. Pentru analiza unui curs al operatiei, comandantul desfasoara urmatoarele activitati: vizualizeaza actiunile ambelor forte în desfasurarea lor logica, luând în calcul estimarile facute; evalueaza posibilitatile de succes ale actiunilor proprii prin comparatie cu actiunile inamicului; stabileste gradul de risc si de acceptabilitate a lui; stabileste masuri active (pasive) pentru reducerea efectelor actiunilor inamicului asupra fortelor proprii.

Recunoasterile se executa în functie de esalon, de nevoi si de timp si au, în principal, scopul de a verifica informatiile cunoscute despre zona de responsabilitate, influenta caracteristicilor acesteia si fezabilitatea cursurilor operatiei.

Estimarea comandantului este un proces continuu care îl ajuta pe acesta sa aleaga cel mai bun curs al operatiilor, având ca rezultat final o viziune clara asupra situatiei inamicului si a fortelor proprii, a scopului urmarit sau misiunii si o exprimare clara a alternativelor.

Comandantul revede si actualizeaza în mod continuu situatia, prin contactul permanent cu subordonatii si cunoasterea estimarilor acestora, prin observarea personala a operatiilor, prin relatiile directe cu comandantii esaloanelor superioare (similare) si prin primirea continua a informatiilor necesare.

Pe timpul estimarii, comandantul analizeaza cursurile operatiei, le compara si decide asupra cursului optim al operatiei. Pentru aceasta el poate sa recurga la diverse metode ale jocului de razboi, metode care si-au dovedit eficienta în conditiile în care ele au fost utilizate pe baza unor informatii suficiente si reale, atât despre trupele proprii, cât si cele care priveau adversarul. Simularile si modelariile care se fac în acest domeniu sunt concludente si reusesc sa realizeze eficient functia de control asupra actelor care vor urma a se întocmi, iar mai apoi a se da în executare.

Din perspectiva stiintei militare controlul luptei se realizeaza daca prin deciziile luate sau actele de comandament emise conduc la desfasurarea actiunilor militare dupa cum acestea au fost planificate. În acest cadru, jocul de razboi este elementul definitoriu al procesului militar de luare al deciziilor[87].

Decizia reprezinta optiunea comandantului privind executarea operatiei si se materializeaza în conceptia operatiei.

Conceptia operatiei trebuie sa cuprinda: argumentatia si metodologia utilizata de comandant pentru îndeplinirea misiunii date; misiunea (inclusiv finalitatea dorita); intentia comandantului; informatiile necesare comandantilor subordonati, statelor majore ale componentelor si structurilor de sprijin, privind scopul, natura si sarcinile de planificare ce le revin pentru misiune; conducerea operatiilor; cerinte de forte si capacitati; executia.

Redactarea si prezentarea conceptiei operatiilor pentru aprobare trebuie sa determine daca elementele de baza ale conceptiei comandantului sunt suficiente pentru îndeplinirea misiunii, sa evalueze viabilitatea prognozelor facute, precum si daca conceptia este în conformitate cu ghidul pentru planificare. Conceptia operatiei se prezinta spre examinare esalonului superior în vederea aprobarii, în functie de precizarile primite prin directiva (ordinul) acestuia. Dupa aprobare, va fi trimisa tuturor comandamentelor si stucturilor care sunt sau vor fi implicate în elaborarea planurilor dependente de aceasta.

Elaborarea planului operatiei presupune detalierea conceptiei operatiei si consta în: planificarea întrebuintarii fortelor; planificarea sprijinului operatiei si protectiei fortelor; planificarea sprijinului logistic; planificarea deplasarilor; identificarea neajunsurilor; analiza fezabilitatii deplasarilor; elaborarea datelor privind forta pe faze de timp si deplasarea ei, elaborarea ordinului de operatie[88].

Planificarea întrebuintarii fortelor consta în identificarea si repartitia fortelor necesare îndeplinirii misiunii, planificarea dispozitivului, a misiunilor fortelor subordonate si a manevrei acestora pe timpul desfasurarii operatiei.

Planificarea spijinului operatiei si protectiei fortelor consta atât în stabilirea masurilor si actiunilor cu caracter general, cât si a misiunilor specifice executate de fortele de asigurare, de protectie si de sprijin.

Planificarea sprijinului logistic include planificarea aprovizionarii fortelor si a transporturilor logistice, planificarea mentenantei, a asistentei medicale si a celei sanitar veterinare, planificarea resurselor financiare, asigurarea cailor de comunicatie, a cazarii fortelor si adapostirii animalelor.

Planul de operatie trebuie sa concentreze actiunile fortelor proprii asupra centrului de greutate al dispozitivului inamicului, sa defineasca conditiile care asigura succesul prin aplicarea puterii de lupta, sa realizeze unitatea efortului fortelor participante, sa constituie baza pentru planurile unitatilor subordonate si sa fie suficient de flexibil pentru a asigura libertatea de actiune a unitatii chiar si în situatii des schimbatoare.

Planul de operatie se finalizeaza prin ordinul de operatie care trebuie sa permita subordonatilor sa exploateze situatiile favorabile în concordanta cu intentia comandantului si sa ia decizii rapide si corecte pe timpul desfasurarii operatiei.

Ordinul de operatie constituie baza tuturor planurilor de operatie ale structurilor subordonate nemijlocit, participante la actiune, astfel încât îndeplinirea acestora sa asigure realizarea obiectivului strategic (operativ, tactic) final.

Ordinul de operatie precizeaza de regula, ce sa faca subordonatii, de ce, cu cine, unde si când, fara a specifica si cum sa faca.

Pe baza cerintelor de planificare specifice luptei armate sau operatiilor de stabilitate si de sprijin, comandantul gruparii intercategorii de forte din teatrul de operatii transpune directiva de operatie a esalonului superior - national sau al aliantei (coalitiei) - în ordin de operatie.

Reanalizarea planului operatiei consta în analiza acestuia în scopul validarii si se face imediat dupa elaborare, iar dupa aceea periodic, în functie de evolutia situatiei, pentru actualizarea si respectiv validarea permanenta.

Elaborarea planurilor de sprijin ale operatiei. Planurile de sprijin reprezinta planurile armelor (specialitatilor) si se refera la mobilizarea, desfasurarea, angajarea fortelor, sustinerea actiunilor si dislocarea fortelor si resurselor în sprijinul conceptiei materializate în planul operatiei, fiind anexe la acesta.

Comandantul comandamentului operational coordoneaza elaborarea planurilor de sprijin. Acestea se întocmesc concomitent cu planul operatiei de catre comandantii subordonati, comandantii care sprijina si comandantii unor componente care contribuie la planificarea operatiei. Planurile de sprijin au, de regula, aceleasi elemente de structura ca si planul operatiei.

Analiza si aprobarea planurilor de sprijin intra în responsabilitatea comandantului operational care poate fi solicitat sa solutioneze si problemele critice ce pot aparea pe timpul elaborarii acestora.

În concluzie întregul proces decizional însumeaza prodeduri care sunt determinante pentru desfasurarea actiunilor viitoare, iar prin jocul de razboi se poate ca acesta sa furnizeze informatii fara de care nu s-ar putea asigura succesul. Vom vedea în partea aplicativa punctele cheie pe care jocul de razboi le ofera decidentilor în darea ordinelor care stau la baza tuturor actiunilor dintr-un teatru de operatie.

3.2.2. Modul de intrare în vigoare a actelor de comandament cu caracter militar

Pentru actele de comandament cu caracter militar nu se specifica foarte clar modalitatea de intrare în vigoare, dar doctrina dreptului administrativ consacra principiul conform caruia actele normative intra in vigoare de la data aducerii lor la cunostinta.

Având o aplicabilitate restrânsa, în cadrul structurii militare din care face parte comandamentul militar care le emite, forma prin care se aduc la cumostinta poate fi prin mijloace tehnice de comunicatii si informatice, protejate criptografic, sau se expediaza (în cazurile în care ele trebuie transmise la o distanta considerabila, în siguranta maxima) prin curieri speciali, prin formatiuni postale militare sau chiar prin ofiteri din statul major (ofiteri de legatura). Majoritatea actelor de comandament cu caracter militar au în continutul lor informatii clasificate, motiv pentru cere aducerea la cunostinta se face doar pentru persoanele abilitate. Daca fragmente din actul respectiv trebuie sa ajunga si la alte categorii de personal, pasajele cu caracter nesecret se prelucreaza si acestora.

Actele de comandamnet cu caracter militar intra în vigoare, de regula, din momentul în care ele se comunica. Transmiterea lor este riguroasa, astfel, având în vedere factorul timp si reactia instantanee la modificarile de pe câmpul de lupta, de care militarii trbuie sa dea dovada, regulamentele militate stabilesc indicative de prioritate pentru documentele care au diferite grade de urgenta, cum ar fi: "VĂZDUH", "AVION", se transmit imediat prin mijloace de transmisiuni, cu întreruperea transmiterii/receptionarii oricarui document/informatie cu alt grad de urgenta; "ÎN AFARĂ DE RÂND", "URGENT" se transmit prin mijloace de transmisiuni dupa documentele cu gradul de urgenta "VĂZDUH" si "AVION", cu întreruperea transmiterii/receptionarii oricarui document/informatie fara grad de urgenta sau se expediaza imediat prin ofiteri din statul major, directionali, ofiteri de legatura si curieri, carora li se asigura mijloace de transport rapide. Trecerea la aplicare sau la executie se face în cel mai scut timp.

Art. 53 din Legea nr. 24/2000, republicata instituie obligatia de a insera în dispozitiile finale data intrarii in vigoare a fiecarui act, prin urmatorul continut: "(1) Dispozitiile finale cuprind masurile necesare pentru punerea în aplicare a actului normativ data intrarii în vigoare conform art. 11, implicatiile asupra altor acte normative, ca: abrogari, modificari, completari, precum si dispozitia de republicare, daca este cazul." Textul de lege se aplica si actelor de comandament cu caracter militar.

3.2.3. Efectele juridice ale actelor de comandament cu caracter militar

Ca orice acte juridice, actele administrative, implicit si actele de comandament cu caracter militar, dau nastere modifica sau sting raporturi juridice, asadar produc efecte juridice, cu o anumita forta juridica.

Orice norma juridica actioneaza în cadrul existentei sale prin trei dimensiuni: temporala - sub aspectul careia legile se succed - , spatiala - sub aspectul careia legile produc efecte în teritoriu putând coexista - si dimensiunea personala - sub aspectul careia legile sunt destinate conduitei subiectelor de drept, persoane fizice sau juridice.

Actele normative produc efecte juridice în termen de trei zile de la momentul publicarii, conform Constitutiei revizuite, daca legea nu dispune altfel, astfel ca nimeni sa nu poata invoca în apararea sa necunoasterea legii. O modalitate speciala de aducere la cunostinta, si implicit momentul intrarii în vigoare, o reprezinta hotarârile de guvern cu caracter militar, care vizeaza siguranta statului, precum si alte acte juridice care prezinta interes doar pentru segmentul militar. Ele se comunica unitatilor interesate.

Teoria regimului juridic administrativ al actelor de drept administrativ, ca acte de autoritate, face apel la prezumtia de legalitate, în fundamentarea fortei juridice deosebite ale acestei categorii de acte. Conform prezumtiei de legalitate, considerata o prezumtie relativa, actul administrativ aflat în vigoare a fost emis cu respectarea conditiilor de fond si de forma prevazute de lege, desprinzându-se de aici ideea de obligativitate pentru respectarea lor.

Prezumtiei de legalitate i se alatura alte doua prezumtii: prezumtia de autenticitate (art. 42 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative[89] prevede ca "actul normativ adoptat se semneaza de reprezentantul legal al emitentului se dateaza si se numeroteaza" ) si prezumtia de veridicitate (actul administrativ adoptat/emis exprima adevarul).

Exceptarea de la controlul judecatoresc pe calea contenciosului administrativ are repercusiuni si asupra dovedirii legalitatii actelor de comandament cu caracter militar, întrucât ea fiind o dispozitie constitutionala, reprezinta un fine de neprimire si pentru exceptia de iligalitate. Mentionam faptul ca singura institutie abilitata sa se exprime cu privire la acest lucru este instanta de contencios administrativ, iar interdictia constitutionala vizeaza atât actiunile directe cât si exceptiile de nelegalitate[90]. "Exceptiile de nelegalitate a actului administrativ poate fi ridicata doar cu privire la actele care pot forma obiectul unei actiuni în anulare în fata instantelor de contencios" .

Comandantul, reprezentantul structurii militare pe care o conduce este cel care semneaza actele de comandament cu caracter militar. Ele sunt întocmite de un colectiv de persoane din diferite compartimente ale comandamentului, reunite în ceea ce numim comandament militar. Regulamentele militare ne impun norme tehnice de redactare specifice domeniului militar pentru actele de comandament cu caracter militar: denumirea unitatii milirare si a organului emitent; numarul si data la care acesta a fost înscris în registrul de evidenta a documentelor; categoria de clasificare a documentului; numarul exemplarului; denumirea documentului cu indicarea, daca este cazul, actiunii la care se refera si numarul de ordine; semnatura comandantului/sefului compartimentului emitent cu indicarea functiei, gradului, prenumelui si numelui; gradul, prenumele si numele celui care l-a întocmit. Toate exemplarele trebuie sa aiba semnaturile autentice ale persoanelor îndreptatite. Semnatura comandantului sau a persoanelor care au dreptul de a folosi stampila se certifica prin stampila acestora. Corecturile din documente trebuie sa fie certificate de persoana care le-a semnat si aprobat, aplicând si stampila, dupa caz. Pentru documentele care se întocmesc în timpul unui conflict armat redactarea documentelor prezinta si mai multa rigoare, ele având un caracter secret.

În doctrina dreptului administrativ se face distinctie între obligatia de executare, o obligatie pozitiva, "de a face", si obligatia de responsabilitate, adica o obligatie negativa, "de a nu face". Actele de comandament cu caracter militar se executa întocmai, indiferent de obligatiile care se impun.

În principiu, forta juridica a unui act administrativ este data de locul pe care îl ocupa organul emitent în sistemul administratiei publice precum si de natura organului respectiv, dar si de natura actului juridic. Astfel, Legea nr. 346/2006 privind oganizarea si functionarea Ministerului Apararii stabileste o ierarhie a fortei juridice a actelor de comandament cu caracter militar, care reiese din structura stricta a administratiei militare, si anume: ordinele cu continut militar si dispozitiile sefului Statului Major General au o forta juridica superioara fata ordinele/dispozitiile comandantilor de unitati, dar în acelasi timp, aceste acte de putere au o forta juridica inferioara fata de cea a legii, cel putin în timp de pace. Pentru ca pe timpul razboiului nu mai exista legi care sa guverneze de drept, armata este detinatoarea puterii care îsi si impune propriile reguli, în conformitate cu prevederile constitutionale, cu normele internationale de angajare si dreptul umanitar. În aceasta situatie ordonantele militare sunt cele care au o forta juridica superioara.

Între actele autoritatilor militare avem planurile, care nu produc efecte juridice decât în momentul în care ele devin ordine. Planul înseamna transpunerea stiintei militare pe hârtie, în conditiile date de misiune, inamic, fortele proprii, teren, inclusiv starea vremii, timpul avut la dispozitie si populatia din zona. Întrucât pentru actiunile militare un element determinant în îndeplinirea misiunilor încredintate îl reprezinta actionarea în timp real, unitatea/subunitatea poate primi ordinele mai întâi verbal, dupa care urmeaza si cel scris. Ambele forme de acte de comendament sunt înscrise în jurnalele operatiilor militare.

Actele de comandament cu caracter militar produc efecte juridice pentru cadrele militare din cadrul unitatii pentru care comandamentul a adoptat respectivul act, dar si asupra altor persoane civile sau militare, care în urma activitatilor desfasurate de comandament sau de trupe au afectat drepturi sau interese legitime. Ambelor categorii de persoane li se aplica art. 126, alin (6), din Constitutia României, cu amendamentul ca în cazul controlului judecatoresc, altul decât cel pe calea contenciosului administrativ, legea se aplica pentru fiecare categoriie de persoane - civili si militari - , în mod oarecum diferit, în sensul ca militarii nu pot sa revendice drepturile care prin Legea statutului cadrelor militare sunt limitate, precum nici nu sunt judecati dupa aceleasi reglementari (de exemplu: raspunderea materiala se face în conformitate cu O.G. nr. 121/1998[92]). si în ceea ce priveste încalcarea legii penale, sanctiunile sunt diferite. Astfel, Codul Penal al României prevede infractiunile militarilor în legatura cu serviciul lor, la titlul X, capitolul I si II.

3.2.4. Modul de încetare a efectelor actelor autoritatilor militare

Actele administrative produc efecte juridice pâna la scoaterea lor din vigoare care se realizeaza, de obicei, de catre autoritatea emitenta, de autoritatea ierarhic superioara sau de catre o instanta judecatoreasca. Sunt doua modalitati prin care înceteaza efectele juridice produse de actele administrative, si anume: procedura unui fapt material-juridic care îi confera acest efect si interventia unui alt act juridic ce contine dispozitii contrare celui dintâi si care vizeaza suprimarea efectelor juridice ale actului anterior.

a)          Încetarea efectelor juridice ca urmare a producerii unui fapt material-juridic

Asemeni cazului actelor normative, unele acte de comandament cu caracter militar nu îsi pot pierde eficienta prin executare, datorita faptului ca ele sunt cu aplicabilitate repetata, însa exista acte temporare care înceteaza sa mai produca efecte juridice prin încetarea evenimentului pentru care au fost întocmite sau prin expirarea termenului. Legea 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, republicta, prevede: "La actul normativ cu caracter temporar se prevede si perioada de aplicare sau data încetarii aplicarii sale."

La polul opus se situeaza actele individuale de comandament cu caracter militar (care nu sunt de aplicabilitate repetata), efectele lor încetând prin executarea ordinului, prin deces, prescriptie (atunci când ea este reglementata), împlinirea termenului de valabilitate. Uneori chiar si punerea în rezerva sau în retragere poate constitui o modalitate de încetare a efectelor juridice, însa nu si în cazul pastrarii secretului militar obligatie care nu se stinge pentru nici un militar, odata ce trece din rândul cadrelor active în rândul cadrelor în rezerva sau în retragere.

b)          Încetarea efectelor juridice ca urmare a unui act juridic

Poate sa înlature în tot sau în parte definitiv sau temporar efectele juridice ale unui act de comandament cu caracter militar aparitia unui alt act, care poate sa provina de la acelasi emitent sau de la organul ierarhic superior, dar nu si de la o instanta judecatoreasca datorita specificitatii regimului juridic prin care ele sunt excluse de la controlul instantelor de judecatoresti. Prin urmare, scoaterea din vigoare a unui act de comandament cu caracter militar poate avea loc prin urmatoarele modalitati: anulare, revocare, suspendare (cu amendamentul ca suspendarea nu se poate face si de instantele de contencios administrativ), abrogare (nu în toate cazurile)

Modalitatea prin care se poate anula un act de comandament are ca fundament legal art. 14, alin. (2), Regulamentului de ordine interioara, care prevede ca "Dreptul de a anula sau de a schimba un ordin îl are numai persoana care l-a emis sau comandantul acesteia, cu obligatia de a-l informa pe cel care l-a dat."

Succesul actiunilor militare depinde într-o foarte mare masura de mijloacele de comunicatii - de nivelul tehnologic al acestora - avute la dispozitie, de capacitatea de a procesa informatiile primite si de transmiterea ordinelor celor care trebuie executate într-un timp cât mai scurt, dar si de tehnologia echipamentelor militare. De exemplu, în cazul unui ultimatum dat unui grup de dezidenti de a capitula, pe care acestia îl accepta doar în ultimele 5 minute, fortele proprii trimit deja rachete "inteligente" pentru a-i neutraliza. Anularea ordinului în baza caruia au fost trimise se poate anula, doar daca în aceste 5 minute este posibil ca informatia conform careia ordinul de anulare al ordinului precedent ajunge în timp util pentru ca aceste echipamente sa nu produca efectele pentru care au fost lansate.

Una dintre modalitatile prin care se concretizeaza principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat o reprezinta institutia contenciosului administrativ, consacrata de art. 1 alin. (4) din Constitutia României din 1991, modificata si republicata în anul 2003, prin exercitarea controlului judecatoresc asupra activitatii desfasurate de catre autoritatile administratiei publice, în conformitate cu prevederile dreptului international sau, mai exact, cu principiul promovat de drepturile omului conform caruia orice om are dreptul la o buna administratie.

Specificul administratiei publice consta în organizarea executarii si executarea în concret a legilor si a celorlalte acte normative. Uneori este posibil ca prin activitatea sa, prin actele emise/adoptate, autoritatile administratiei publice sa lezeze drepturi subiective sau interese legitime ale particularilor, persoane fizice sau juridice. În acest sens, s-a introdus notiunea de contencios administrativ, în doctrina româneasca, înca din perioada interbelica.

Termenul de "contencios" a început sa fie folosit pentru a delimita caile de atac jurisdictionale împotriva actelor si operatiilor administrative de recursurile administrative obisnuite.

Etimologic, cuvântul contencios deriva din latinescul "contendare", care înseamna a lupta[95] sau din substantivul "contentio", care înseamna: conflict, disputa, confruntare.

În peroada interbelica, Rarincescu defineste contenciosul administrativ ca fiind, "totalitatea litigiilor nascute între particulari si administratiunile publice, cu ocaziunea organizarii si functionarii serviciilor publice si în care sunt puse în cauza reguli, principii si situatiuni juridice apartinând dreptului public."[97] În doctrina româneasca interbelica aceasta notiune era utilizata în sens larg material, evocând totalitatea litigiilor dintre administratie si particulari (solutionate de organul judecatoresc sau de organul administrativ) si în sens strict, evocând litigiile solutionate numai în instantele judecatoresti. Dreptul comun al contenciosului administrativ era dat de normele juridice care reglementau atributiile instantelor judecatoresti, instante obisnuite si uneori instante speciale.

Din analiza legislatiei în vigoare rezulta ca prin notiunea de contencios administrativ se întelege, în sens larg, "litigiile de competenta instantelor judecatoresti, dintre un organ al administratiei publice, respectiv, un functionar public sau, dupa caz, o structura autorizata sa presteze un serviciu public, pe de o parte, si un alt subiect de drept, pe de alta parte, în care organul public sau functionarul public apare ca detinator al administratiei publice."[98] Frecvent, notiunea de contencios administrativ este definita ca totalitarea litigiilor de competenta sectiilor de contencios administrativ ale instantelor judecatoresti.

Noua lege a contenciosului administrativ formuleaza si ea, la art. 2, alin. (1), lit. e), o definitie a acestei notiuni: "activitatea de solutionare, de catre instantele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel putin una dintre parti este o autoritate publica, iar conflictul s-a nascut fie din emiterea sau încheierea, dupa caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesolutionarea în termen legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim."

În ceea ce priveste subiectul care poate introduce actiunea, din dispozitiile art. 52 alin. (1) din Constitutia republicata reiese ca aceasta poate fi "orice persoana fizica sau juridica care se considera vatamata în drepturile sau interesele sale legitime", notiunea de "persoana vatamata" fiind definita de legea contenciosului administrativ ca fiind: orice persoana fizica sau juridica, ori grup de persoane fizice sau juridice ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vatamate prin acte administrative", asimilând persoanei vatamate si "organismele sociale care invoca vatamarea unui interes public prin actul administrativ atacat".

Notiunea de "persoana vatamata" se fundamenteaza pe ideea vatamarii drepturilor subiective, fiind vorba despre un contencios subiectiv. Scopul lui este de a proteja drepturile subiective care apartin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizate. Contenciosul administrativ obiectiv are în principal scopul asigurarii legalitatii si promovarea intereselor generale la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale.

Exemplul tipic pentru contenciosul administrativ obiectiv este cel al prefectului în exercitarea controlului de tutela administrativa. Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agentia Nationala a Functionarilor Publici[100].

Controlul în instanta de contencios administrativ asupra actelor administrativ-jurisdictionale, este prevazut la art. 6, alin. (2): "actele administrativ-jurisdictionale pot fi atacate, direct la instanta de contencios administrativ competenta..." Aceste dispozitii marcheaza o adevarata "revolutie" a reglementarii, o schimbare de optica, de filosofie în ceea ce priveste locul si rolul jurisdictiei administrative, implicit a actelor prin care aceasta se realizeaza, actele administrativ-jurisdictionale[101].

Asa se explica si faptul ca în cadrul organizatiei militare s-au organizat si functioneaza Consiliile de disciplina si cele de judecata, ca fiind organe administrative-jurisdictionale, ele privesc acele jurisdictii speciale administrative, potrivit art. 21 alin. (4) din Constitutia revizuita, care desfasoara activitati de solutionare a litigiilor dintre cadrele militare si Ministerul Apararii, ca reprezentant al unitatii militare cu care cei dintâi sunt într-o stare de conflict. Acestea sunt singurele organe care sunt abilitate sa judece un litigiu bazat pe încalcarea prevederilor legale sau cele ale regulamentelor militare.

Legea nr.29 a contenciosului administrativ[102] reia traditia interbelica si creeaza în sistemul instantelor judecatoresti sectii specializate de contencios administrativ la nivelul tribunalelor judetene si Curtii Supreme de Justitie, cu atributia expresa de a controla actele administrative si refuzul nejustificat al unei autoritati administrative care vatama drepturile recunoscute de lege oricarei persoane fizice sau juridice. Se revine, astfel, la caracteristica esentiala a contenciosului administrativ de a fi un control de plina jurisdictie, instanta fiind competenta sa se pronunte si asupra legalitatii actelor sau operatiunilor admi­nistrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii, ea putând dispune anularea actului, obligarea la emiterea actului si acordarea de despagubiri; el este caracterizat, de asemenea, ca fiind un control direct, pe cale de actiune judiciara, atât fata de actul administrativ propriu-zis cât si fata de cel asimilat - tacerea sau tardivitatea autoritatilor administrative.

Contenciosul administrativ român e organizat pe doua grade de jurisdictie date în competenta sectiilor de contencios administrativ de la tribunale si curti de apel (fondul) precum si de la Curtea Suprema de Justitie (recursul). Alte trasaturi ale contenciosului administrativ reglementat de Legea nr.29/1990 se refera la actul atacat (cu exceptia finelor de neprimire, actul sa fie al unei autoritati administrative, putând fi atacate si actele administrative jurisdictionale dupa epuizarea cailor admi­nistrativ-jurisdictionale cu exceptia celor din domeniul fiscal si contraventional) sau la actiunea în justitie: obligarea celui care se considera vatamat la actiune prealabila în fata autoritatii emitente sau superioare ierarhic înainte de introducerea actiunii în instanta (art.5); posibilitatea formularii actiunii în justitie si personal împotriva functionarului autoritatii administrative pârâte, care poate fi obligat la plata daunelor în mod solidar cu autoritatea administrativa (art.13); dreptul instantei care admite cererea de a hotarî atât asupra daunelor materiale cât si asupra daunelor morale cerute (art.ll); posibilitatea ca instanta sa oblige pe conducatorul autoritatii administrative sa plateasca statului amenda pentru fiecare zi de întârziere nejustificata daca nu trimite lucrarile cerute de instanta (art.10) sau nu executa hotarârile irevocabile (art.16) la termenele impuse; dreptul reclamantului de a cere instantei suspendarea executarii actului pâna la solutionarea actiunii (art.9) si obligatia de a depune o data cu actiunea si actul pe care îl ataca (art.18); efectul suspensiv de executare al recursului (art.14); completarea dispozitiilor Legii nr.29/1990 în ceea ce priveste actiunea cu prevederile Codului de procedura civila (art. 18).

Desi înca în vigoare cu toate caracteristicile enuntate Legea contenciosului administrativ a fost modificata implicit sub anumite aspecte prin aparitia Constitutie din 1991 ceea ce, impune adoptarea unui nou act normativ în materie. El este cerut si de faptul ca în perioada de tranzitie pe care am parcurs-o, anumite litigii tipice de contencios administrativ au ramas în competenta instantelor de "drept comun" daca ne referim numai la solutionarea cailor de atac în materia contraventiilor sau la solutionarea litigiilor legate de considerarea bunurilor proprie­tate publica, aspecte care intereseaza si autoritatile militare implicate în contenciosul administrativ. Cu ocazia acestor clasificari ar fi rezolvata si complexa problema a definirii actelor de comandament cu caracter militar.

CAPITOLUL IV. CONTROLUL ACTELOR AUTORITĂŢILOR MILITARE

Controlul administrativ

Notiunea si rolul controlului administrativ

Una dintre modalitatile prin care se concretizeaza principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat o reprezinta institutia contenciosului administrativ, consacrata de art. 1 alin. (4) din Constitutia României din 1991, modificata si republicata în anul 2003, prin exercitarea controlului judecatoresc asupra activitatii desfasurate de catre autoritatile administratiei publice, în conformitate cu prevederile dreptului international sau, mai exact, cu principiul promovat de drepturile omului conform caruia orice om are dreptul la o buna administratie.

Specificul administratiei publice consta în organizarea executarii si executarea în concret a legilor si a celorlalte acte normative. Uneori este posibil ca prin activitatea sa, prin actele emise/adoptate, autoritatile administratiei publice sa lezeze drepturi subiective sau interese legitime ale particularilor, persoane fizice sau juridice. În acest sens, s-a introdus notiunea de contencios administrativ, în doctrina româneasca, înca din perioada interbelica.

Termenul de "contencios" a început sa fie folosit pentru a delimita caile de atac jurisdictionale împotriva actelor si operatiilor administrative de recursurile administrative obisnuite.

Etimologic, cuvântul contencios deriva din latinescul "contendare", care înseamna a lupta[103] sau din substantivul "contentio", care înseamna: conflict, disputa, confruntare.

În peroada interbelica, Rarincescu defineste contenciosul administrativ ca fiind, "totalitatea litigiilor nascute între particulari si administratiunile publice, cu ocaziunea organizarii si functionarii serviciilor publice si în care sunt puse în cauza reguli, principii si situatiuni juridice apartinând dreptului public."[105] În doctrina româneasca interbelica aceasta notiune era utilizata în sens larg material, evocând totalitatea litigiilor dintre administratie si particulari (solutionate de organul judecatoresc sau de organul administrativ) si în sens strict, evocând litigiile solutionate numai în instantele judecatoresti. Dreptul comun al contenciosului administrativ era dat de normele juridice care reglementau atributiile instantelor judecatoresti, instante obisnuite si uneori instante speciale.

Din analiza legislatiei în vigoare rezulta ca prin notiunea de contencios administrativ se întelege, în sens larg, "litigiile de competenta instantelor judecatoresti, dintre un organ al administratiei publice, respectiv, un functionar public sau, dupa caz, o structura autorizata sa presteze un serviciu public, pe de o parte, si un alt subiect de drept, pe de alta parte, în care organul public sau functionarul public apare ca detinator al administratiei publice."[106] Frecvent, notiunea de contencios administrativ este definita ca totalitarea litigiilor de competenta sectiilor de contencios administrativ ale instantelor judecatoresti.

Noua lege a contenciosului administrativ formuleaza si ea, la art. 2, alin. (1), lit. e), o definitie a acestei notiuni: "activitatea de solutionare, de catre instantele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel putin una dintre parti este o autoritate publica, iar conflictul s-a nascut fie din emiterea sau încheierea, dupa caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesolutionarea în termen legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim."

În ceea ce priveste subiectul care poate introduce actiunea, din dispozitiile art. 52 alin. (1) din Constitutia republicata reiese ca aceasta poate fi "orice persoana fizica sau juridica care se considera vatamata în drepturile sau interesele sale legitime", notiunea de "persoana vatamata" fiind definita de legea contenciosului administrativ ca fiind: orice persoana fizca sau juridica, ori grup de persoane fizice sau juridice ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vatamate prin acte administrative", asimilând persoanei vatamate si "organismele sociale care invoca vatamarea unui interes public prin actul administrativ atacat".

Notiunea de "persoana vatamata" se fundamenteaza pe ideea vatamarii drepturilor subiective, fiind vorba despre un contencios subiectiv. Scopul lui este de a proteja drepturile subiective care apartin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizate. Contenciosul administrativ obiectiv are în principal scopul asigurarii legalitatii si promovarea intereselor generale la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale.

Exemplul tipic pentru contenciosul administrativ obiectiv este cel al prefectului în exercitarea controlului de tutela administrativa. Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agentia Nationala a Functionarilor Publici[108].

Controlul în instanta de contencios administrativ asupra actelor administrativ-jurisdictionale, este prevazut la art. 6, alin. (2): "actele administrativ-jurisdictionale pot fi atacate, direct la instanta de contencios administrativ competenta..." Aceste dispozitii marcheaza o adevarata "revolutie" a reglementarii, o schimbare de optica, de filosofie în ceea ce priveste locul si rolul jurisdictiei administrative, implicit a actelor prin care aceasta se realizeaza, actele administrativ-jurisdictionale[109].

Asa se explica si faptul ca în cadrul organizatiei militare s-au organizat si functioneaza Consiliile de disciplina si cele de judecata, ca fiind organe administrative-jurisdictionale, ele privesc acele jurisdictii speciale administrative, potrivit art. 21 alin. (4) din Constitutia revizuita, care desfasoara activitati de solutionare a litigiilor dintre cadrele militare si Ministerul Apararii, ca reprezentant al unitatii militare cu care cei dintâi sunt într-o stare de conflict. Acestea sunt singurele organe care sunt abilitate sa judece un litigiu bazat pe încalcarea prevederilor legale sau cele ale regulamentelor militare. Problema aceasta a fost dezbatuta pe larg într-un subcapitol anterior.

Includerea fortelor armate între institutiile administratiei publice centrale de specialitate face ca cel putin unele elemente ale teoriei generale a controlului administratiei publice sa fie valabile si oricum utile si pentru autoritatile militare. Iar în conturarea unor modalitati specifice de control a actelor autoritatilor militare trebuie pornit de la achizitiile doctrinare în domeniu. Teoria generala a controlului administratiei publice identifica urmatoarele criterii de clasificare a controlului asupra organelor administrative publice:

a) dupa natura autoritatii care îl exercita avem: control parlamentar, control administrativ si control judeca­toresc;

b) dupa regimul procedural aplicabil avem: control contencios (exercitat de Curtea Constitutionala, organe administrative cu caracter jurisdictional si uneori, comisii parlamentare de ancheta) si control necontencios (controlul parlamentar traditional, controlul adminis­trativ ierarhic, unele forme ale controlului administrativ specializat, controlul Avocatului Poporului);

c) dupa efectele pe care le determina, exista: control care atrage  atentionari si sanctionari ale organelor administrative si functionarilor acestora, însotite de anularea actelor, si control care atrage numai atentionari si sanctionari (politice, disciplinare, contraventionale sau patrimoniale)[110]. In definirea rolului controlului, doctrina dreptului administrativ apreciaza functionarea administratiei publice în spiritul exigentelor principiului legalitatii reclama existenta unor factori cu caracter autoreglator atât la nivelul structurii administratiei externe (ansamblul relatiilor si interrelatiilor dintre organele administratiei de stat) cât si a celei interne (ansamblul relatiilor dintre diferitele elemente componente ale fiecarui organ al administratiei publice). Oricum, garantarea legalitatii actelor administrative prin intermediul controlului presupune si existenta unor forme de control în cadrul organelor administratiei însesi[111], asa cum exista, de altfel, si în sistemul serviciului public al apararii nationale.

Exercitând, pe baza Constitutiei, conducerea generala a administratiei publice, Guvernul controleaza organele de stat centrale autonome numai în masura în care Constitutia nu reglementeaza un control special al Presedintelui României sau al Parlamentului, în timp ce organele subordonate direct sau indirect sunt controlate în virtutea subordonarii iar cele locale ale autonomiei unitatilor administrativ-teritoriale sunt controlate pe baza dreptului de tutela administrativa rezultat din coroborarea art.101 si 122 din Constitutie. Este evident ca efectele controlului sunt diferite în cazul controlului de supraveghere generala, de subordonare sau de tutela, ceea ce nu înseamna ca nu poate fi instituit si un control administrativ specializat si asupra tuturor structurilor administratiei publice. Astfel, principiul constitutional al dreptului de control al guvernului asupra celorlalte autoritati ale administratiei publice are ca exceptie acele structuri statale pentru care Constitutia prevede un control parlamentar special sau al Presedintelui României. În aceasta situatie, daca dreptul de control al Guvernului asupra Ministerului Apararii Nationale este indiscutabil, fortele armate beneficiaza în Constitutie de mai multe dispozitii care le includ în exceptia definita mai sus. Le amintim pe cele mai importante: subordonarea fortelor armate exclusiv vointei poporului (art.117 coroborat cu art.58 care prevede ca Parlamentul e organul reprezentativ suprem al poporului român); organizarea si coordonarea unitara a activitatilor care privesc apararea tarii si siguranta nationala de catre CSAT (art. îndeplinirea de catre Presedintele României a functiilor de Comandant al fortelor armate si de presedinte al CSAT (art.92); întrunirea Camerelor în sedinta comuna pentru declararea mobilizarii si starii de razboi, suspendarea sau încetarea ostilitatilor militare, examinarea rapoartelor CSAT, numirea directorului SRI si exercitarea controlului asupra activitatii acestui serviciu (art.62). Nu putem sa nu observam ca în ceea ce priveste controlul parlamentar asupra componentelor fortelor armate, exista doar mentionarea expresa a SRI.

În ceea ce priveste controlul judecatoresc asupra administratiei publice din care face parte si armata, Constitutia prevede accesul liber la justitie (art.21), dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica (art.48), reglementarea contenciosului administrativ prin lege organica (art.72) precum si întregul capitol VI al Titlului III referitor la autoritatea judecatoreasca, care include si controlul exercitat asupra administratiei  de Ministerul Public (art. 130). Tot în sfera contenciosului judiciar se include si controlul exercitat de Curtea Constitutionala care se pronunta asupra constituti­onalitatii legilor înainte de promulgarea acestora si hotaraste asupra exceptiilor ridicate în fata instantelor judecatoresti privind neconstitutionalitatea legilor si a ordonantelor (art.144) deci inclusiv a acelora care reglementeaza activitatile militare. Amintim, de asemenea, faptul ca în cazul încalcarii drepturilor omului prin acte ale autoritatilor militare se poate ajunge la controlarea acestora de catre organisme internationale cum ar fi Comitetul drepturilor omului din sistemul ONU sau Curtea Europeana a Drepturilor Omului. În timp ce controlul parlamentar este analizat în special la dreptul constitutional, controlul judecatoresc face obiectul de cercetare al mai multor ramuri de drept între care si cel administrativ (contenciosul administrativ), iar aspectele sale internationale sunt studiate cu precadere la dreptul international.

Nefiind un simplu autocontrol, controlul intern ca forma de verificare a legalitatii (si oportunitatii) întregii activitati desfasurate se realizeaza în cadrul tuturor autoritatilor adminis­tratiei publice de catre functionarii superiori asupra celor inferiori ori de "subdiviziunile organului" cu pozitie supraor­donata fata de "subdiviziunile" lui subordonate[112]. În absenta unui cod de procedura administrativa care sa consacre modalitati unitare de rezolvare a controlului general intern, normele cu caracter procedural sunt variate, fiind desprinse din actele normative de organizare si functionare, din regulamente, din acte normative de sanctionare administrativa s.a.



Nici Legea nr.29/1990 si nici Constitutia nu elimina jurisdictiile administrative caracterizate prin faptul ca organul competent în materie este independent fata de partile în conflict iar activitatea sa jurisdictionala se desfasoara dupa o procedura imperativa prevazuta de lege, întemeiata pe contradictorialitate, publicitatea dezbaterilor, egalitatea partilor, dreptul de aparare[113]. Argumente în acest sens sunt: art.4 din Legea nr 29/1990 care admite atacarea cu recurs, dupa epuizarea cailor administrativ-jurisdictionale, a actelor administrative junsdictionale cu exceptia celor referitoare la impozite, taxe si contraventii; art.139 din Constitutie care mentioneaza ca, în conditiile legii, Curtea de Conturi exercita si atributii jurisdictionale. Legislatia noastra consacra mai multe jurisdictii administrative speciale, cum ar fi cele privind pensiile, inventiile, inovatiile, marcile de fabrica[114], impozitul pe profit[115], executarea bugetului de stat . Din domeniul militar amintim jurisdictia speciala creata prin Ordonanta Guvernului nr. 121/1998 privind raspunderea materiala a militarilor[117], cea prevazuta de Legea privind pregatirea populatiei pentru aparare sau cea din materia pensiilor militarilor[118]. În toate aceste cazuri, organele administrative abilitate emit un act administrativ jurisdictional, definit ca fiind actul administrativ tipic care, în cazuri riguros determinate de lege, solutioneaza cu forta de adevar legal si dupa o procedura bazata pe principiile independentei si contradictorialitatii, litigiile ivite în realizarea administratiei de stat active[119]. Apreciem ca putem încadra în aceasta definitie si actele emise de Consiliile de onoare, de judecata sau de disciplina care functioneaza potrivit reglementarilor proprii pentru luarea masurilor disciplinare în caz de abateri ale militarilor[120].

Notiunea de contencios (de la lat. contendere = a lupta) a început sa fie folosita în dreptul administrativ pentru a delimita caile de atac jurisdictionale împotriva actelor si operatiunilor administrative de recursurile administrative obisnuite în care autoritatea de solutionare nu are calitatea de judecator. Acest fenomen juridic are însa în valente specifice în diferite sisteme nationale de drept sau în functie de evolutia în  timp a acestora[121], existând atât formula sistemului administratorului judecator cât si aceea a sistemului francez al jurisdictiei speciale administrative (tribunale administrative si Consiliul de Stat) precum si sistemul anglo-saxon al competentei instantelor de drept comun si în materie administrativa. Pe baza legislatiei românesti actuale, doctrina a definit contenciosul administrativ în sens restrâns ca totalitatea litigiilor de competenta sectiilor de contencios administrativ si în sens larg ca ansamblu al litigiilor de competenta instantelor judecatoresti, litigii aparute între un organ al administratiei publice (structura autorizata sa presteze un serviciu public, functionar public) purtator al autoritatii publice si alt subiect de drept. Contenciosul administrativ român a parcurs mai multe perioade evolutive, inclusiv epoca "socialista" când a devenit o institutie pur formala, cu caracter de control subsidiar si nu s-a mai folosit denumirea traditionala, considerata inadecvata realitatilor mo­mentului[122]. În fiecare din etapele sale evolutive s-au utilizat unul sau altul din cele trei mari sisteme de contencios administrativ enumerate mai sus, dupa accentele date de legile fundamentale si de legislatia specifica. Dincolo de diferentele de sistem respectiv, actele autoritatilor militare au avut întotdeauna o pozitie speciala în cadrul contenciosului administrativ, pozitie datorata specificului lor fata de actele administrative generale.

4.1.2. Forme ale controlului administrative asupra actelor autoritatilor militare

Controlul administrativ intern

Controlul administrativ intern este executat în cadrul fiecarui organ al administratiei publice ca o componenta a activitatii de conducere, de catre functionari publici cu functii de conducere asupra subordonatilor. Se realizeaza în mod permanent, fiind si cea mai extinsa forma de control în cadrul administratiei. În aceasta situatie atât subiectul activ, cât si subiectul pasiv apartin aceleiasi autoritati administrative.

Potrivit art. 2 lit. d) din O.G. nr. 119/1999, pivind controlul intern si controlul financiar, controlul intern este "ansamblul formelor de control la nivelul entitatii publice, inclusiv auditul intern, stabilite de conducere în concordanta cu obiectivele acesteia si cu reglementarile legale, în vederea asigurarii administrarii fondurilor în mod economic, eficient si eficace; acesta include, de asemenea, structurile organizatorice, metodele si procedurile."[123]

Aceasta forma de control se exercita prin doua forme: control intern general si control intern specializat.

Obiectul controlului general îl reprezinta întreaga activitate desfasurata de catre autoritatea în cauza, raportata la actele normative care reglementeaza organizarea si functionarea, având un rol exhaustiv. Se poate declansa anterior, concomitent sau ulterior activitatii supuse controlului, finalizându-se printr-un document în care se consemneaza constatarile verificarilor, propunerile pentru îmbunatatirea activitatii, precum si eventualele sanctiuni ce se impun neregulilor constatate.

Controlul intern general este asigurat de catre conducatorul institutiei publice, ca un atribut al functiei de conducere, având drept scop verificarea bunei organizari si functionari a structurilor conduse, perfectionarea activitatilor desfasurate de personalul aflat în subordine, precum si îmbunatatirea propriei activitati.

Controlul intern specializat se executa de catre structuri sau persoane specializate, în baza unor reglementari speciale, doar în anumite domenii de activitate. Aceasta forma de control se concretizeaza prin emiterea unei vize de conformitate pe considerente de legalitate, oportunitate sau eficientizare a activitatii controlate. Neacordarea ei trebuie sa fie motivata.

Controlul administrativ intern se exercita prin doua modalitati. O prima modalitate o reprezinta autocontrolul, actiune care se refera la controlul propriei activitati si care are menirea de a corecta imediat abaterile sau sa le previna în operatiunile de executare ce urmeaza a fi efectute. Cea de-a doua modalitate se refera la actiunea de control intern exercitata de conducatori si vizeaza executarea deciziilor administrative ce-i privesc.[124]

Forma controlului administrativ intern îmbraca forma controlului curent în administratia militara. El reprezinta controlul efectuat de structura militara asupra propriei activitati sau, cel mult, de structura militara cu un esalon mai sus. Este reglementat de Dispozitia nr. S.M.G - 109 privind organizarea si desfasurarea controalelor curente pe linia ordinii interioare în unitati, activitatii în garnizoana, sigurantei circulatiei si disciplinei militare în Armata României si consta în "verificarea respectarii normelor si îndatoririlor prevazute de legi si regulamente, depistarea abaterilor existente de la normele aflate în vigoare, analiza cauzelor care au generat disfunctionalitatile si stabilirea masurilor de remediere în vederea optimizarii activitatii ..." Conform aceleiasi dispozitiuni desfasurarea controlului cuprinde: informarea comandantului/ sefului unitatii militare despre obiectivele si activitatile ce urmeaza a fi controlate, durata controlului, competenta comisiei de control; stabilirea compartimentelor, subunitatilor, formatiunilor care vor fi controlate, precum si a documentelor de planificare si evidenta care vor fi prezentate comisiei de control; verificarea stadiului deficientelor constatate la controalele anterioare; verificarea îndeplinirii obiectivelor, conform planului si fiselor de control; verificarea modului de întocmire a documentelor de planificare si evidenta în domeniul controlat.

Comandantii unitatilor militare de la toate esaloanele acorda sprijin comisiei de control pentru îndeplinirea obiectivelor propuse. Comisia de control îsi îndeplineste atributiunile asa cum reies ele din cele doua modele de documente, prevazute în anexele dispozitiei nr. S.M.G. - 109. Acestea sunt planul de control si fisa de control, iar întocmirea lor este obligatorie.

Controlul curent poate fi executat de catre comandantul unitatii militare respective, sau de catre o comisie stabilita de acesta, de catre comandantul esalonului superior sau de o comisie de control stabilita de acesta. În egala masura, aceasta forma de control poate fi exerecitata, în limita competentelor sale, si de catre Politia militara/Statul Major General, urmarind, în deosebi, ordinea si disciplina militara.

Legalitatea actelor, dupa cum se poate constata din dispozitia amintita mai sus, se stabileste de catre comisia de control. Dispozitia care reglementeaza acest control nu statueaza posibilitatea apelarii la caile de atac cu privire la masurile luate.

Însa Regulamentul de ordine interioara, în capitolul VIII, intitulat Rapoartele personale ale militarilor, se reglementeaza acest lucru prin art. 179, 180. Aici se mentioneaza ca sesizarile militarilor, în legatura cu violarea drepturilor legitime, se pot adresa, prin raport verbal sau scris, atât presedintelui comisiei de control, cât si comandantului direct sau comandantului care i-a lezat aceste drepturi, care au obligatia de a le rezolva, daca intra în competenta lor. În cazul în care rapoartele depasesc competenta comisiei, aceasta le trimite esalonului superior. Comandantii care nu pot sa solutioneze cazul din diverse motive motiveaza personal acest lucru militarului care a facut raportul.

Controlul administrativ intern, la nivelul administratiei publice, se declansaza din oficiu sau la sesizarea unei persoane fizice sau juridice interesate. Sesizarea îmbraca forma recursului gratios (neierarhic), calea administrativa de atac care se manifesta prin plângerea reclamantul care solicita autoritatii emitente sa modifice sau sa revoce actul despre care considera ca îi lezeaza un drept legitim. Prin el se poate contesta legalitatea, temeinicia, sau oportunitatea actului sau masurii atacate, avându-se în vedere îndeplinirea urmatoarelor conditii: sa existe un act administrativ nesolutionat la timp ori un refuz nejustificat cu privire la nesolutionare sau o petitie adresata autoritatii administrative; sa existe o vatamare a unui drept sau interes legitim; sa existe o petitie a solicitantului în cauza adresata autoritatii administrative competente.

Masurile preventive reglementate si implementate la nivelul administratiei militare face ca evaluarea legalitatii si activitatii cu caracter militar sa se faca în mod permanent. De exemplu, orice act de comandament cu privire la activitatea de instructie (în timp de pace) sau cu privire la operatiile luptei armate includ obigatoriu elemente de comanda si control, care nu reprezinta altceva decât un feedback al actiunilor militare care urmeaza sa se desfasoare. Prin conceptiile operationale elaborate în aceste situatii comandamentele urmaresc întotdeauna sa controleze nu numai legalitatea actelor pe care le adopta ci si oportunitatea lor, urmarindu-se astfel îndeplinirea obiectivelor subsidiare vointei poporului sau puterii politice, echivalente mentinerii ridicate a capacitatii de lupta ale fortelor armate sau succesului actiunilor militare specifice misiunilor în care acestea sunt angajate.

Este greu de imaginat ca, în timpul unui razboi, un militar ar putea sa conteste un ordin primit. si, la urma urmei, care ar fi finalitatea acestiu fapt, avându-se în vedere ca fiecare secunda poate sa salveze sau sa ia viata unui camarad sau chiar propria viata, sa distruga obiective strategice, pe care fortele armate sunt obligate sa le apere?

Orice militar român are datoria de a cunoaste si, în situatii concrete, sa aplice drepturile internationale ale omului, reglementarile internationale ale Conventilor de la Haga si Geneva sau alte reglementari prevazute în acte internationale ratificate de România.

La nivel tactic, de regula, comandantii de unitati sau de subunitati pot sa preia initiativa pentru îndeplinirea misiunilor ce revin fiecarei unitati/subunitati, dar ordinele pe care le dau trebuie sa se încadreze în directivele trasate de catre esalonul superior, la nivel operational sau strategic. Atât ei cât si esaloanele superioare trebuie sa cunoasca în orice moment capacitatea de lupta a fortelor si mijloacelor, situatia tactica, date despre inamic, informatii privind moralul trupelor proprii, pentru a putea controla activitatea inteprinsa la un moment dat si a avea un feedback eficient, prin care sa se justifice evaluarea oportunitatii actelor de comandament. Acest lucru se realizeaza prin rapoarte scrise sau verbale transmise criptat la intervale scurte de timp prin mijloace de comunicatii, intervale indicate de reguli stricte sau ori de câte ori este nevoie.

Pe timp de pace, fortele armate în pregatirea lor pentru lupta realizeaza sistematic instructia trupelor si instructia comandamentelor, conform planurilor de instructie elaborate de Statul Major General si, respectiv, de statele majore ale categoriilor de forte sau categoriile de arme (specializare militara). Aceasta se doreste a fi cât mai aproape de realitatea data de misiunile fortelor armate pe categorii de arme si unitar. De aceea controlul intern al actelor de comandament nu ar trebui sa difere cu mult celui realizat pe timpul operatiilor specifice luptei armate - apararea, ofensiva si operatiile intermediare - sau operatiile de stabilitate si sprijin.

În cadrul comandamentelor, rolul de a controla activitatea privind elaborarea actelor de comandament cu caracter militar îi revine Compartimentului/Biroului Operatii (G3/S3).

Controlul administrativ extern

Cele mai importante forme ale controlului administrativ extern sunt: controlul ierarhic, controlul de tutela administrativa si controlul administrativ-jurisdictional.

Controlul ierarhic se realizeaza de catre organele administratiei publice, superioare ierarhic fata de cele asupra carora se realizeaza controlul. În acest caz dreptul de control apare si ca o obigatie, de aceea el nu este prevazut în mod expres de lege. Activitatea de control la nivel de ierarhie se poate desfasura atât din oficiu, cât si la sesizarea autoritatii în cauza sau a altui subiect de drept.

Prin intermediul acestei forme de control, superiorului îi este conferita o anumita putere, care îi da dreptul de a aproba, modifica, suspenda sau de a anula actele organelor subordonate, atunci când exista indicii de nelegalitate sau când aceste acte se abat de la principalele directive pe care superiorul le avea stabilite.

Pentru administratia militara, problema controlului ierarhic se poate analiza atât în cadrul controlului administrativ intern (când se ia în discutie un anumit comandament), cât si în cadrul controlului administrativ extern (când vorbim despre o ierarhie a structurilor militare, în interiorul organizatiei militare sau în afara ei), datorita reglementarilor de ordine interioara specifice, privind relatiile dintre militari sau dintre structurile militare, a caror manifestare se regaseste în subordonarea ierarhica.

Controlul ierarhic al actelor autoritatilor militare se poate realiza de catre esaloanele superioare comandamentului care a adoptat actul respectiv pe considerente de legalitate sau oportunitate. Mergând pe cale ierarhica, de sus în jos, activitatea de control se desfasoara de catre ministrul apararii, prin intermediul controlului general al ministrului care vizeaza toate activitatile, de la toate esaloanele, el fiind în masura sa sanctioneze disciplinar orice militar, conform Regulamentului Disciplinei Militare. O alta forma de control o reprezinta inspectia, care se desfasoara o data la patru ani si are în vedere, în deosebi, activitatile care decurg din actele autoritatilor militare, cum este instructia trupelor sau instructia comandamentelor. Ca o modalitate de desfasurare a acestei forme de control, de exemplu, Inspectoratul de la nivelul Ministerului Apararii sau comisia însarcinata a executa inspectia poate sa ceara structuri militare controlate sa execute un scenariu privind o situatie tactica/operativa pentru o forma a luptei armate sau poate sa alarmeze aceea stuctura militara, cu alte cuvinte sa execute activitati care sunt specifice scopului serviciului militar în situatii de criza sau de razboi.

Ca forme ale controlului ierarhic extern, mai trebuie mentionate înca doua forme de control, si anume: controlul pe donenii de activitate si controlul activitatilor specifice. Prima forma se executa, de exemplu, la nivelul fiecarei categorii de arma, o data la 3 ani, pe când cea de-a doua forma, se executa cu cel mult doua esaloane mai sus decât nivelul unitatii miltare controlate, conform listei de indicatori reglementate de acte normative, de obicei la sfârsitul fiecarui an de instructie.

Din multitudinea de elemente pe care comisiile de control le au în vedere cu ocazia controalelor efectuate la esaloanele subordonate, un element central al contolului extern îl constituie obligatia de a verifica legalitatea actelor emise conform Legii 346/2006 de organizare si functionare a Ministerului Apararii. Constatarile în acest domeniu se înscriu în rapoarte care se centralizeaza la nivelul ministerului, autoritate care raspunde în fata autoritatilor constitutionale competente.

Aceste forme de control sunt reglementate de dispozitii speciale clasificate. Datorita gradul de secretizare nu putem sa facem referire la continutul lor.

În virtutea acestui fapt nu putem sa afirmam cu pecizie daca militarii care s-ar considera nedreptatiti sau lezati cu privire la drepturile si libertatile lor legitime, pot sa recurga la o anumita cale de atac, cu ocazia controlalelor ierarhice externe.

Legea 554/2004 prin art. 7 si Ordonanta Guvernului nr. 2/2003[125] reglementeaza calea administrativa de atac sub forma recursului ierarhic. El poate aparea ca actiune prealabila actiunii instantei de judecata, ca o plângere împotriva unui proces-verbal de constatare a contraventiei. Este obligatoriu ca el sa fie prevazut de lege odata cu statuarea procedurii administrative speciale. Solutionarea acestor cazuri intra în sarcina organelor ierarhic superioare în virtutea controlului ierarhic asupra organelor inferioare. Pe aceasta cale de atac pot fi controlate legalitatea, temeinicia si oportunitatea actului.

Recursul ierarhic se adreseaza autoritatii ierarhic superioare celei care a emis actul sau înscrisul ori a dispus masura atacata sau care era competenta sa le emita/dispuna.

Controlul de tutela administrativa este exercitat de catre organele administratiei publice centrale asupra autoritatilor administrative descentralizate în cazurile prevazute expres de lege.

Cât despre controlul administrativ jurisdictional, acesta se declansaza numai la sesizarea celor interesati si intervine numai în cazurile si în conditiile expres prevazute de lege, unde sunt reglementate si actele sau operatiunile care fac obiectul unui asemenea control. Este o forma de control de natura contencioasa, asemanându-se cu procedura de judecata realizata de instantele de judecata. Se finalizeaza cu emiterea unui act administrativ-jurisdictional, supus cailor de atac prevazute de lege (recursul administrativ si controlul judecatoresc).

Putem însa sa amintim aici ca exista organisme specializate, care se organizeaza si functioneaza de la nivelul comandamentului de tip batalion pâna la nivelul celui mai înalt comandament, consiliile de judecata si consiliile de disciplina, organe special constituite pentru a judeca "abaterile grave" savârsite de cadrele militare. Prin "abatere grava" se întelege "încalcarea cu consecinte grave, a normelor si principiilor regulamentare, care produce disfunctii în activitatea structurii militare, afecteaza ordinea si disciplina militara si lezeaza demnitarea si onoarea militata."[126] Abaterile care constituie infractiuni nu intra în competenta acestor organisme.

Aceste organisme se organizeaza si functioneaza dupa proceduri asemanatoare instantelor judecatoresti, hotarârile acestora sunt atacabile prin cai de atac reglementate de regulamente proprii, care contin si metodologii de desfasurare a activitatilor pentru aplicarea unitara unor prevederilor, dupa cum vom încerca sa aratam mai detaliat în continuare[127].

4.2. Controlul administrativ jurisdictional - organisme jurisdictionale specializate

Controlul legalitatii actelor administrative se poate realiza de catre unele organe de jurisdictie, special create, prin lege. Ele pot functiona în structura administratiei publice, emitând astfel acte administrativ-jurisdictionale.

Sfera jurisdictiilor administrative speciale cuprinde organe jurisdictionale specializate numai din cadrul administratiei publice locale sau centrale, fara a include în aceasta categorie alte autoritati publice, din sfera puterii judecatoresti, sau alte structuri nestatale (asociatii profesionale, sindicate, fundatii, federatii sportive, ligile profesioniste sportive).

Actul administrativ jurisdictional este actul juridic pronuntat (emis) de un organ cu atributii jurisdictionale ce functioneaza în cadrul unei autoritati a admninistratiei publice, în vederea solutionarii cu putere de adevar si dupa o anumita procedura, un conflict juridic intrat în competentele sale.[128] Definitiia legala, care exprima acelasi lucru este data de Legea contenciosului administrativ la art. 2 alin. (1) lit. d).

Comisiile disciplinare din sfera diferitelor corpuri profesionale sau sportive, exced notiunii de jurisdictie administrativa speciala. Acestea emit acte administrative care pot fi atacate în instantele judecatoresti competente. Similar acestor comisii disciplianare se organizeaza si functioneaza, la nivelul fiecarei unitati militare consiliul de disciplina.

A. Iorgovan, considera ca suntem în perzenta unui act administrativ-jurisdictional daca se îndeplinesc cumulativ urmatoarele conditii: actul sa fie emis de catre o autoritate administrativa; autoritatea administrativa emitenta sa aiba atributii de a solutiona un conflict (sa fie un organ administrativ jurisdictional); conflictul sa se solutioneze cu citarea partilor în baza principiului contradictorialitatii; partilor sa le fie recunoscut dreptul de a fi reprezentate sau asistate de un avocat. 

Actele administrativ-jurisictionale se deosebesc atât de actele administrative de autoritate, cât si de hotarârile judecatoresti.

Ministrul apararii, pentru aplicarea art. 35 din Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificarile si completarile ulterioare, a emis Ordinul nr. M.153/2005 pentru aprobarea "R.G.-8, Regulamentului consiliilor de judecata".

Astfel, Regulamentul Consiliilor de Judecata prevede ca aceste consilii se înfiinteaza doar în cadrul acestor structuri militare si au competenta necesara sa solutioneze litigiile de natura contencioasa, pentru abateri grave care nu constituie infractiuni.

Art. 1 alin. (1) din regulamentul amintit stabileste competenta consiliilor de judecata, mentionând ca aceste organe sunt special constituite pentru a cerceta si judeca abaterile grave savârsite de ofiterii, maistrii militari sau de subofiterii în activitate, fiind singrele abilitate sa adopte una din urmatoarele hotarâri: a) mentinerea în activitate a ofiterilor, maistrilor militari sau a subofiterilor; sau b) trecerea în rezerva, plin aplicarea art. 85 alin. (1) lit. i) si j) si art. 88 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificarile si completarile ulterioare.

Consiliile de judecata se constituie la toate esaloanele de nivel brigada/similare si superioare acestora, prin ordin al loctiitorului comandantului/sefului structurii militare la care se constituie.

Daca de impune judecarea comandantilor/sefilor structurilor de nivel brigada/similare si superioare, a loctiitorilor comandantilor/sefilor structurilor subordonate nemijlocit ministrului apararii si Statului Major General, precum si a generalilor/similari consiliul se constituie prin ordin al ministrului, la propunerea comandantilor/sefilor structurilor centrale în subordinea carora se afla cadrele milirtare respective.

Pentru primul caz, consiliile de judecata se compun dintr-un presedinte si 4 membrii, dintre care un consilier juridic/ofiter de justitie militara sau un ofiter, absolvent, cu examen de licenta, al facultatii de drept, iar în cel de-al doilea caz, se compun din 5 membrii, cel putin egali în grad cu cel ce urmeaza a fi judecat, dintre care un ofiter de justitie militara. Presedintele, în acest din urma caz, va avea grad superior ofiterului judecat. Cadrele militare numite sa faca parte din consiliile de judecata trebuie sa se remarce prin integritate morala si competenta profesionala.

Ordinul de trimitere în fata consiliului de judecata se emite, conform art. 11, din Regulamentul consiliilor de judecata de organele competente în termen de 5 zile lucratoare de la data luarii la cunostinta despre fapta comisa. Acesta cuprinde: temeiul legal în baza caruia se emite, gradul, numele, prenumele, unitatea militara si functia celui trimis în judecata, faptele savârsite si nominalizarea prevederilor legale încalcate, competenta consiliului de judecata si numele ofiterului cu cercetarea penala care va face cercetarea si va întocmi dosarul. Acesta se comunica în termen de 5 zile lucratoare de la emitere, sub semnatura de primire, cu mentiunea ca poate sa fie asistat de un aparator pe tot parcursul judecarii cauzei.

Ofiterul cu crecetarea penala de la esalonul unde se constituie consiliul are obligatia de a asculta pe cel trimis în judecata, precum si persoanele care cunosc faptele ce îi sunt imputate acestuia, lasând declaratii scrise. La ascultare sau la darea declaratiei scrise, cel trimis în judecata poate sa fie asistat de aparatorul ales. Pe baza acestor declaratii, el întocmeste dosarul cauzei în termen de 30 de zile de la primirea ordinului.

Putem sa indentificam, pâna acum, faptul ca aceste organe ale administratiei militare au atributii în solutionarea unui conflict, dar putem sa identificam ca se garanteaza dreptul la aparare si la audienta, în concordanta cu prevederile constitutionale si prevederile Conventiei Europene ale Drepturilor Omului.

sedinta consiliului de judecata se tine în cel mult 10 zile lucratoare de la prezentarea dosarului. Acest termen se reduce la 4 zile lucratoare, daca prin trimiterea în judecata se face pentru abateri prin care se aduc prejudicii grave ordinii si disciplinei militare.

În cazul în care abaterile pentru care cel trimis în judecata decurg din actele de comandament cu caracter militar, sedintele se desfasoara fara asistenta, deoarece informatiile ce se vor discuta fac parte din categoria actelor din domeniul apararii, clasificate potrivit legii si sunt exceptate de la accesul liber al cetatenilor, implicit al presei, potrivit art. 12 lit. a) din Legea 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes general[129]. Accesul presei este permis doar în situatiile în care cadrul militar a facut o avertizare în interes public si este judecat pentru aceasta.

sedintele se desfasoara în prezenta celui judecat, în afara cazurilor exceptionale, motivate. Membrii consiliului de judecata nu vor depune juramânt, dar presedintele consiliului le va atrage atentia ca votul sa fie acordat în spiritul dreptatii. Martoriilor li se va cere sa spuna numai adevarul si sa nu ascunda numic din ceea ce cunosc.

Consiliile de judecata vor delibera prin luarea unei hotarâri: a) nevinovatia celui în cauza; b) vinovatia celui în cauza cu mentinerea în activitate, fiind sanctionat conform Legii statulului cadrelor militare si regulamentelor militare; c) vinovatia celui în cauza cu propunerea de trecere în rezerva. Hotarârea consiliului de judecata va cuprinde si motivarea luarii acelei hotarâri, precum si termenul în care poate fi atacata si locul de depunere al cererii, formulata în calea de atac, sub sanctiunea nulitatii hotarârii luate.

În cazul în care cel trimis în judecata se considera nedreptatit prin hotarârea luata, poate formula cerere de apel motivata, care se va depune la compartimentul de documente clasificate al esalonului caruia s-a constituit consiliul de judecata, în termen de 2 zile lucratoare de la data luarii la cunostinta, sub semnatura, a hotarârii, moment în care se suspenda aplicarea sanctiunilor stabilite de aceasta.

Cererea de apel va fi solutionata în termen de 10 zile lucratoare de la înregistrarea ei, de catre un consiliu de judecata al apelului, format dupa aceleasi reguli, de alti 3 membrii, fiind obligatoriu ca dintre acestia sa faca parte si un consilier juridic/ofiter de justitie militara de la esalonul superior unitatii militare care a constituit consiliul de judecata.

Hotarârea consiliului de judecata a apelului este definitiva, daca nu a fost formulata o cerere de apel. Decizia consiliului de judecata al apelului (ANEXA 6) pronuntata în urma rejudecarii cauzei, ramâne definitiva, aceasta poate fiatacata în termen de 30 de zile la instantele de judecata competente.

Rapoartele cu propunerile consiliilor de judecata privind trecerea în rezerva sau mentinerea în activitate vor fi avizate de consilierul juridic al esalonului la care s-a constituit consiliul de judecata. Ele vor fi însotite de dosarul consiliului de judecata si de dosarul consiliului de onoare, în cazul celor judecati pentru aducerea de prejudicii grave onoarei si demnitatii militare si vor fii prezentate ministrului apararii sau comandantului/sefului care au competente în domeniu de a decide asupra propunerii (conform art. 22, alin. (6) si art. 25).

Evidentiem, ca o particularitate, pentru practica acestor organe jurisdictionale speciale, faptul ca actele emise de acestea nu se pun în executare în mod direct, ci în prealabil este necesar ca cei competenti - ministrul apararii sau comandantul/seful unitatii militare la care este încdrat cadrul militar judecat, dupa caz - sa decida asupra propuneii facuta de consiliul de judecata (al apelului) prin hotarâre (decizie). Acelasi lucru reiese si din art. 22, alin. (6) si art. 25, chiar daca decizia consiliului de judecata al apelului este cea care mentioneaza calea de atac la instantele judecatoresti si nu actul (ordinul) ministrului apararii sau comandantului/sefului, care dispune efectiv sanctionarea disciplinara grava.

Faptele ce intra în competenta consiliului de judecata reclamate sau sesizate dupa 2 ani se prescriu mai putin cele prevazute la art. 2 lit h)-k).

Asadar, se întrunesc conditiile pentru care putem sa consideram consiliile de judecata ca fiind organe jurisdictionale speciale. Sub aceleasi conditii se organizeaza si functioneaza consiliile de onoare, care prin extrapolare sunt si ele organe jurisdictionale speciale.

Trebuie mentionat faptul ca, dupa cum am aratat la un moment dat si în argumentatia noastra, nu toate abaterile pentru care carelele militare pot fi trimise în fata consiliilor de judecata, se bazeaza pe emiterea sau executarea unui act de comandament, dar, de exemplu constituie abatere grava si poate fi trimis în fata consiliului de judecata, si nu în fata instantei de judecata militarii care comit abateri grave prin nerespectarea regulamentelor militare cu implicatii legale (cu privire la activitatile strict militare) sau cauzarea sau favorizarea producerii unui eveniment grav, ca urmare a neîndeplinirii atributiilor de serviciu.

Prezentul regulament/ordin nu mentioneaza daca se aplica si pe timp de razboi, sau în situatii criza.

4.3. Alte forme ale cotrolului asupra activitatilor cu specific militar

Oricât de riguros ar fi sistemul militar, nu putem sa neglijam faptul ca armata se subordoneaza vointei poporului si ca serviciul de aparare îl realizaeza în virtutea suveranitatii, independentei si unitatii statului, integritatii teritoriale si democratiei constitutionale, conform textului Constitutiei.

Asupra armatei manifesta control atât institutiile statale si suprastatale (organizatii guvernamentale internationale la care România este parte, cum este, de exemplu, NATO sau Uniunea Europeana), cât si opinia publica. Aceasta, din urma, în epoca în care traim, a devenit a patra "putere" în stat, deci, cu o greutate însemnata în influientarea deciziilor la nivel institutional.

Prin urmare, activitatile administratiei militare sunt controlate prin forme care se concretizeaza în legea fundamentala. Atfel, se manifesta controlul parlamentar[130] fata de Guvern, cu respectarea principiului separatiei si echilibrului puterilor în stat) sau controlul populatiei civile asupra armatei (armata se supune vointei poporului). În ultimul caz, de cele mai multe ori, mass-media se manifesta ca o interfata între problemele concrete ale cetatenilor si organele administratiei care ar trebui sa le solutioneze într-o maniera favorabila lor.

Parlamentul exercita un control care se refera, în principiu, la întreaga activitate statala si la toate autoritatile publice, realizându-se prin cai si mijloace adecvate. Dintre formele si procedeele principale prin care se realizeaza controlul parlamentar, amintim: darile de seama, mesajele, rapoartele, programele prezentate Parlamentului si angajamentele cu privire la acestea; comisiile parlamentare; întrebarile si interpelarile; dreptul deputatilor si senatorilor de a cere si a obtine informariile necesare cu privire la activitatea autoritatilor publice; dreptul de petitionare si rezolvarea petitiilor cetatenilor. În egala masura, parlamentul reprezinta interesele poporului, având atributiuni în ceea ce priveste serviciul de aparare, mai cu seama aproba participarea fortelor armate la misiuni în afara teritoriului de mentinere sau restabilire a pacii, dar si în ceea ce priveste alocarea resurselor pentru asigurarea serviciului de aparareasigurat de Armata României.

Institutia Avocatului Poporului are menirea de a combate fenomenele care, prin natura lor, reperezinta încalcari ale drepturilor si libertatilor cetatenesti. Prin urmare, Legea 35/1997[131] prevede anumite atributii pentru Avocatul Poporului, dintre care retinem pe urmatorele: conduce si coordoneaza activitatea institutiei publice si o reprezinta în relatiile cu tertii, primeste cererile persoanelor lezate în drepturile si libertatile lor de catre autoritatile administratiei publice si decide asupra lor, urmareste rezolvarea legala a acestor cereri si solicita, autoritatilor administrative sau functionarilor publici în cauza, încetarea încalcarii drepturilor si libertatilor cetatenesti legitime, repunerea în drepturi a petitionarilor si repararea pagubei. Avocatul Poporului prezinta celor doua camere ale Parlamentului rapoarte, anual sau la cererea acestora, care contin recomandari privind legislatia sau masurile de alta natura pentru ocrotirea drepturilor si libertatilor cetatenesti.

Facând referire la categoria actelor de comandament cu caracter militar, acestea nu pot face obiectul unei sesizari ale acestei institutii, deoarece Avocatul Poporului este titular al actiunilor în contencios administrativ, în numele, cetateanului vatamat[132], adica o forma indirecta de control judecatoresc la aceasta instanta, de la care actele în discutie sunt exceptate.

Fenomenul administrativ poarta amprenta - si este influientat în mod esential de acesta - mediului social sau a opiniei publice care poate fi determinanta pentru forma de manifestare ale structurilor administratiei publice - un exemplu de actualitate, pe care nu îl vom comenta, este retragerea trupelor din Irak -, manifestare care nu este altceva decât o optiune cu caracter politic, în baza careia se va emite actului de comandament cu caracter militar privind mentinerea sau retragerea trupelor.

4.4. Discutii privind controlul judiciar asupra actelor autoritatilor militare

4.4.1. Notiunea contenciosului administrativ

Una dintre modalitatile prin care se concretizeaza principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat o reprezinta institutia contenciosului administrativ, consacrata de art. 1 alin. (4) din Constitutia României din 1991, modificata si republicata în anul 2003, prin exercitarea controlului judecatoresc asupra activitatii desfasurate de catre autoritatile administratiei publice, în conformitate cu prevederile dreptului international sau, mai exact, cu principiul promovat de drepturile omului conform caruia orice om are dreptul la o buna administratie.

Specificul administratiei publice consta în organizarea executarii si executarea în concret a legilor si a celorlalte acte normative. Uneori este posibil ca prin activitatea sa, prin actele emise/adoptate, autoritatile administratiei publice sa lezeze drepturi subiective sau interese legitime ale particularilor, persoane fizice sau juridice. În acest sens, s-a introdus notiunea de contencios administrativ, în doctrina româneasca, înca din perioada interbelica.

Termenul de "contencios" a început sa fie folosit pentru a delimita caile de atac jurisdictionale împotriva actelor si operatiilor administrative de recursurile administrative obisnuite.

Etimologic, cuvântul contencios deriva din latinescul "contendare", care înseamna a lupta[133] sau din substantivul "contentio", care înseamna: conflict, disputa, confruntare.

În peroada interbelica, Rarincescu defineste contenciosul administrativ ca fiind, "totalitatea litigiilor nascute între particulari si administratiunile publice, cu ocaziunea organizarii si functionarii serviciilor publice si în care sunt puse în cauza reguli, principii si situatiuni juridice apartinând dreptului public."[135] În doctrina româneasca interbelica aceasta notiune era utilizata în sens larg material, evocând totalitatea litigiilor dintre administratie si particulari (solutionate de organul judecatoresc sau de organul administrativ) si în sens strict, evocând litigiile solutionate numai în instantele judecatoresti. Dreptul comun al contenciosului administrativ era dat de normele juridice care reglementau atributiile instantelor judecatoresti, instante obisnuite si uneori instante speciale.

Din analiza legislatiei în vigoare rezulta ca prin notiunea de contencios administrativ se întelege, în sens larg, "litigiile de competenta instantelor judecatoresti, dintre un organ al administratiei publice, respectiv, un functionar public sau, dupa caz, o structura autorizata sa presteze un serviciu public, pe de o parte, si un alt subiect de drept, pe de alta parte, în care organul public sau functionarul public apare ca detinator al administratiei publice."[136] Frecvent, notiunea de contencios administrativ este definita ca totalitarea litigiilor de competenta sectiilor de contencios administrativ ale instantelor judecatoresti.

Noua lege a contenciosului administrativ formuleaza si ea, la art. 2, alin. (1), lit. e), o definitie a acestei notiuni: "activitatea de solutionare, de catre instantele de contencios administrativ competente potrivit legii, a litigiilor în care cel putin una dintre parti este o autoritate publica, iar conflictul s-a nascut fie din emiterea sau încheierea, dupa caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesolutionarea în termen legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim."

În ceea ce priveste subiectul care poate introduce actiunea, din dispozitiile art. 52 alin. (1) din Constitutia republicata reiese ca aceasta poate fi "orice persoana fizica sau juridica care se considera vatamata în drepturile sau interesele sale legitime", notiunea de "persoana vatamata" fiind definita de legea contenciosului administrativ ca fiind: orice persoana fizca sau juridica, ori grup de persoane fizice sau juridice ori grup de persoane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private vatamate prin acte administrative", asimilând persoanei vatamate si "organismele sociale care invoca vatamarea unui interes public prin actul administrativ atacat".

Notiunea de "persoana vatamata" se fundamenteaza pe ideea vatamarii drepturilor subiective, fiind vorba despre un contencios subiectiv. Scopul lui este de a proteja drepturile subiective care apartin unei persoane fizice sau juridice determinate, individualizate. Contenciosul administrativ obiectiv are în principal scopul asigurarii legalitatii si promovarea intereselor generale la nivelul unitatilor administrativ-teritoriale.

Exemplul tipic pentru contenciosul administrativ obiectiv este cel al prefectului în exercitarea controlului de tutela administrativa. Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agentia Nationala a Functionarilor Publici[138].

Controlul în instanta de contencios administrativ asupra actelor administrativ-jurisdictionale, este prevazut la art. 6, alin. (2): "actele administrativ-jurisdictionale pot fi atacate, direct la instanta de contencios administrativ competenta..." Aceste dispozitii marcheaza o adevarata "revolutie" a reglementarii, o schimbare de optica, de filosofie în ceea ce priveste locul si rolul jurisdictiei administrative, implicit a actelor prin care aceasta se realizeaza, actele administrativ-jurisdictionale[139].

Asa se explica si faptul ca în cadrul organizatiei militare s-au organizat si functioneaza Consiliile de disciplina si cele de judecata, ca fiind organe administrative-jurisdictionale, ele privesc acele jurisdictii speciale administrative, potrivit art. 21 alin. (4) din Constitutia revizuita, care desfasoara activitati de solutionare a litigiilor dintre cadrele militare si Ministerul Apararii, ca reprezentant al unitatii militare cu care cei dintâi sunt într-o stare de conflict. Acestea sunt singurele organe care sunt abilitate sa judece un litigiu bazat pe încalcarea prevederilor legale sau cele ale regulamentelor militare. Problema aceasta a fost dezbatuta pe larg într-un subcapitol anterior.

4.4.2. Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ

Cadrele militare se bucura de drepturile si libertatile fundamentale prevazute în Constitutia României, cu exceptia celor restrictionate sau interzise prin Legea privind statutul cadrelor militare sau Legea contenciosului administrativ, în lumina art. 21 din Constitutie, beneficiind de dreptul de a se adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si intereselor lor legitime, dar într-un mod restrâns.

Potrivit textului Constitutiei sau textului Legii nr. 554 din privind contenciosul administrativ, cadrele militare pot sa-si apere drepturile ce le sunt încalcate prin acte administrative ale autoritatilor publice (autoritatilor militare) în fata instantelor de contencios administrativ organizate în conformitate cu legea, numai ca este important de stiut faptul ca nu pot fi atacate în contenciosul administrativ, potrivit art. 5 din aceeasi lege anumite categorii de acte administrative, printre care si actele de comandament cu caracter militar.

Asa cum impecabil se demonstra în literatura interbelica de drept administrativ[140], armata este o institutie pentru care statul face sacrificii mari si de tot felul în schimbul unei misiuni marete ce i s-a incredintat, aceea de a sta de veghe la hotare si de a sti sa învinga, la nevoie pornirile de dezordine dinauntru.

Pentru ca un stat sa evolueze în toate domeniile de activitate în mediul international actual, care presupune nu numai cooperare, ci si competitie, el are nevoie de liniste si de siguranta ca hotarele lui sunt bine aparate astfel încât eforturile depuse în acest sens sa conduca la rezultale optime în asigurarea unei evolutii armonioase, în concordanta cu politicile si strategiile spre care Romania tinde, prin administratia guvernamentala, si cu obligatiile ce decurg din tratalele si parteneriatele la care tara noastra este parte.

Statul si cetatenii sai fac sacrificii pentru armata atât în vreme de pace, cât si, mai ales, în timp de conflict armat. Militarii trebuie sa se conformeze multor restrictii, prevazute chiar de legea fundamentala, constând în restrângerea anumitor drepturi si libertati cetatenesti. Pe timpul conflictelor armate militarilor le este permis sa se conduca dupa legi si reguli proprii, cu derogari de la dreptul comun, prevazute de Constitutie, acestea fiind consacrate în statutul cadrelor militare si în regulamentele militare.

Restrângerea sau interzicerea exercitarii unor drepturi, pecum si obigatiile prevazute în legile speciale din domeniul apararii si regulamentele militare, a caror necesitate este iminenta în orice societate din ratiuni practice ale razboiului, au infuientat viata a generatii întregi de ostasi. Derogarile, uneori flagrante, de la dreptul comun favorizeaza îndepinirea misiunilor armatei, mentinand puternic sentimentul disciplinei care da dreptul superiorului sa comande si sa impuna subalternului sa execute întocmai ordinele sale. Acestea au condus spre masura legiuitorilor din perioada de dupa 1989, prin care controlul modului de exercitare a functiei de comnada, cu privire la serviciul militar sa deroge de la controlul puterii judecatoresti. Pâna la revizuire, Constitutia României nu garanta accesul la justitie si excepta actele de comandament cu caracter militar de la controlul judecatoresc.

Problema nemultumirilor într-un sistem închis caracterizat de atribute precum ordinea si disciplina, asa cum este sistemul militar, este una delicata. Natura subiectiva a firii umane nu poate sa fie suprimata nici macar pentru militari. Prin urmare si administratia militara se poate confrunta la un moment dat cu obiectii privitoare la ilegalitatea unui ordin, la lezarea drepturilor fundamentale prevazute de Constitutie sau la încalcarea libertatii legitime. Regulamentele militare precizeaza cu strictete modalitatile prin care cadrele militare au dreptul sa conteste un ordin. Mai exact, Regulamentul de ordine interioara arata la Capitolul VIII, art. 172, alin. (1) ca "orice militar poate solicita sprijinul comandantilor pentru rezolvarea problemelor personale si are dreptul sa faca raport în legatura cu actiunile unor comandanti sau cu dispozitiile pe care le considera nedrepte." Acest raport îmbraca forma caii de atac numita în dreptul administrativ recurs administrativ.

Printr-o scurta analiza a Constitutiei României modificata si republicata, se pot identifica doua forme ale contenciosul administrativ: conflictul dintre persoana vatamata printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea la termen a unei cereri si autoritatea emitenta sau care tace[142]; tutela administrativa jurisdictionala exercitata de prefect asupra actelor administrative ale autoritatilor administratiei publice locale autonome . Prima forma de contencios administrativ, care este si cea principala, formeaza obiectul unei reglementari constitutionale de substanta, fiind cea care ne intereseaza pentru lucrarea de fata.

Art. 21 din Constitutie prevede ca orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor legitime si ca nici o lege nu poate îngradi acest drept. Potrivit acestui articol, accesul liber la justitie este garantat în absolut toate domeniile, deci si în domeniul contenciosului administrativ, ca forma de litigii în justitie. Existenta contenciosului administrativ, din aceasta perspectiva, este garantata de art. 73 alin. (3) lit. k), potrivit caruia constituantul cere legiuitorului organic sa reglementeze materia contenciosului administrativ. Astfel, intra în vigoare Legea 554/2004 privind contenciosului administrativ.

Privitor la dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica, art. 52, alin. (1) si (2), prevede ca persoana vatamata într-un drept al sau de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea în termen legal, este îndreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei, în conditiile si limitele exercitarii acestui drept, stabilite prin lege organica.

Cele doua articole, se demonstreaza în literatura de specialitate[144], nu trebuie corelate si interpretate ca un raport corect de la regula la exceptie, asa cum a statuat Instanta de Contencios Constitutional , ci de la norma cu valoare de principiu, la norma obisnuita. Art. 52 este o norma constitutionala ordinara, privind un drept al omului, iar art. 21 este un princupiu fundamental în materia drepturilor omului. Asadar, dispozitiile art. 52 trebuie interpretate în lumina principiului art. 21, pentru respectarea lui, iar nu pentru a fi împotriva sau pentru a deroga de la el.

A considera art. 52 o exceptie de la art. 21 ar însemna sa se accepte ca, în materie de contencios administrativ, spre deosebire de accesul la justitie în general, îi este permis constitutional legiuitorului organic sa introduca limitari ale dreptului de acces la justitie. Ori, aceasta solutie este fundamental gresita, deoarece reglementarile constitutionale nu garanteaza ca toate actele administrative pot fi atacate în justitie, pe calea contenciosului administrativ. Legiuitorului organic îi este permins sa instituie exceptii de la principiul conform caruia procedura judiciara de cenzura a actelor administrative este contenciosul administrativ, fapt reglementat constitutional în art. 52 alin. (2): "Conditiile si limitele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica".

Prin urmare, în temeiul art. 52 alin. (2), legiuitorul organic poate institui limite de la dreptul de actiune în contencios administrativ, pentru anumite categorii de acte administrative, limitându-se la aceasta forma de justitie, fara a viza accesul la alte instante judecatoresti pentru apararea drepturilor (libertatilor) si intereselor legitime, deoarece acest lucru este interzis prin art. 21 alin. (1) si (2) si îngradeste accesul la justitie în general.

Controlul judiciar recunoscut de art. 21 alin. (1) si (2) si art 52 din Constitutie, pentru actele administrative, fie pe calea contenciosului administrativ, fie prin alta procedura judiciara, este un control deplin, care asigura recunoasterea dreptului sau a interesului legitim, anularea actului atacat si repararea prejudiciului. Asadar, sunt avute în vedere, ca forme ale contenciosului administrativ: contenciosul în anulare (anularea actului administrativ în totalitate sau numai în parte) si contenciosul de plina jurisdictie (anularea actului, obigarea autoritatii publice sa emita un alt act administrativ sau orice înscris, sau pronuntarea cu privire la despagubiri).

Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, stabileste conditii si limite prin care anumite categorii de acte administrative nu sunt supuse controlului instantelor de contencios administrativ precum si alte restrictii de natura procedurala. Astfel, legea 554/2004 privind contenciosul administrativ prevede la art. 5 alin. (1) lit. j) ca actele de comandament cu caracter militar sunt exceptate de la controlul judecatoresc pe calea contenciosului administrativ, ele reprezintentând un fine de neprimire în aceasta materie[147].

Unii autori[148] considera ca sensul vointei legiuitorului constituant este de a sustrage controlului justitiei în general al actelor de comandament cu caracter militar, interpretând, în acest înteles, ca fiind neconstitutional art. 126 alin. (6) fraza I in fine, conform caruia "Controlul judecatoresc al actelor administrative ale autoritatilor publice, pe calea contenciosului administrativ, este garantat, cu excetia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum si a actelor de comandament cu caracter militar".

Verificarea legalitatii actelor de comandament cu caracter militar se face de catre juristul unitatii militare pentru care se emite actul respectiv, dar doar daca se dispune de catre comandantul unitatii.[149]

Aceiasi autori considera ca fiind neconstitutional art. 126 alin. (6), fraza I, aducându-se atingeri drepturilor consacrate la art. 148 alin. (2), cu privire la drepturile care se regasesc în tratatele internationale la care România este parte si pe care tara noastra s-a angajat sa le respecte cu buna-credinta (art. 11, alin. (1)), si anume: nelimitarea accesului la o instanta, dreptul unui proces echitabil, respectarea demnitatii omului si a drepturilor fundamentale care reprezinta valori supreme si care sunt garantate.

Consideram ca actele de comandament cu caracter militar se încadreaza în limitarile ce pot fi impuse accesului individual la o instanta, prin Hotarârea din 19 iunie 2001, Cauza Kreuz[150], si consideram a fi constitutional articolul în discutie si în lumina art. 53, care stabileste restrangerea exercitiului unor drepturi sau al unor libertati pentru: "apararea securitatii nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav", precum si în lumina art. 54 care prevede obligativitatea depunerii juramântului pentru militari, cerut de lege. Prin juramântul militar, aceasta categrie profesionala se obliga la apararea tarii si la respectarea atât a legilor tarii cât si a regulamentelor militare.

Tot atât de adevarat este ca Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare reglementeaza în baza textului constitutional restrângerea exercitarii anumitor drepturi ale militarilor, în setiunea a III-a, Interzicerea sau restrângerea exercitiului unor drepturi si libertati. Astfel, la art. 28 sunt interzise anumite drepturi în legatura cu activitatea politica si participarea sai declararea grevei, la art. 29 cadrelor militare în activitate le sunt restrânse anumite drepturi si libertati, cum este libertatea cuvântului, aderarea la culte religioase, constituirea în diferite forme de asociere, casatorie, participarea la mitinguri, demonstratii, procesiuni sau întruniri cu caracter politic ori sindical, deplasarea în strainatate.

Obligatiile si raspunderile militarilor ce decurg din regulile disciplinei militare sunt stabilite la art. 6, în Regulamentul Disciplinei Militare, astfel "se impun militarilor urmatoarele obligatii: sa respecte prevederile Constitutiei, legilor tarii si actelor normative specifice, în fata carora militarii sunt egali si protejati în aceeasi masura si cerintele ce decurg din juramântul militar; ...sa cunoasca si sa îndeplineasca îndatoririle ce le revin din regulamentele militare, precum si din legile cu aplicabilitate în domeniul militar; ...sa actioneze cu fermitate pentru oprirea altor militari de la încalcarea legilor, actelor normative specifice, ordinii militare si celei publice; sa informeze pe comandanti când constata încalcarea disciplinei; ...sa cunoasca, sa respecte si sa aplice prevederile dreptului international umanitar, în cazul conflictelor armate".

Dupa cum se poate observa autoritatile militare recunosc egalitatea aplicabilitatii legilor tarii pentru cadrele militare, promoveaza respectarea lor si stabileste sanctiuni pentru nerespectarea acestora. În acelasi timp se pune accentul si pe ordine si disciplina, valori specifice sistemului militar, care vin în sprijinul îndeplinirii cu strictete a ordinelor militare, asigurarii prestigiului si onoarei personale si ale armatei, cultivarii sentimentului datoriei prin internalizarea normelor.

Principalele abateri savarsite de militari, care se sanctioneaza disciplinar, fac referire la: a) compromiterea sau lezarea onoarei si demnitatii militare; b) la exercitarea defectuasa sau neexecutarea atributiunilor functionale sau c) la abaterile de la regulile de îndeplinire a misiunilor/activitatilor. Unele abateri transpar din actele normative aplicabile miliatrilor, ca de exemplu: pastrarea secretului de stat si a secretului de serviciu sau detinerea ilegala a documentelor clasificate; introducerea sau detinerea, fara aprobare a materialeor inflamabile într-o unitate, la bordul unei nave sau aeronave; întrebuintarea armamentului fara autorizare sau fara aprobare; neacordarea la timp a drepturilor ce le revin militarilor, portul neregulamentar al gradelor sau însemnelor militare. Alte abateri mentionate în regulament transpar din drepturile fundamentale sau din alte legi: deschiderea neautorizata a corespondentei (secretul corespondentei reglementat de art. 28 din Constitutia României); nerespectarea normelor de protectie a mediului (Legea 137/1995 privind protectia mediului[151], actualizata si republicata).

Majoritatea abaterilor reies din regulamentele miliatare si în practica ele decurg din neînsusirea normelor specifice conduitei militare, dar mai ales din ordinele comandantilor date pentru îndeplinirea misiunilor si activitatilor în raport cu instructia sau misiunile de lupta, de exempu: neexecutarea la timp a controalelor stabilite prin reglementari în vigoare, parasirea fara aprobare a locului de dispunere (tabere, cartiruire) sau a unitatii; neîndeplinirea misiunii în conditiile ordonate; nerespectarea atributiunilor în executarea serviciului; sustragerea de la activitati ordonate; neexecutarea la timp a ordinelor sau întârzierea în transmiterea lor; devierea de la intinerarul fixat, fara motiv plauzibil; încredintarea vehicolului, navei sau aeronavei altei personae, fara aprobare.

Abaterile amintite constituie încalcari ale actelor de comandament cu caracter militar si sunt sanctionate conform legislatiei si/sau regulamentelor militare.

Daca pentru acele abateri care reies din acte normative sunt reglementate sanctiuni, atunci ele se aplica si militarilor, aplicându-se, de altfel, si sanctiunile disciplinare, când fapta constituie abatere de la disciplina militara, chiar daca, instanta militara de judecata a pronuntat achitarea ori încetarea procesului penal sau daca procurorul a dat o solutie de încetare a urmaririi penale ori scoaterea de sub urmarire. Militarul sanctionat disciplinar nu este absolvit de raspundere penala, daca faptele constituie infractiuni, potrivit legii.

Pentru abateri grave, care nu constituie infractiuni, militarii sunt trimisi, dupa caz, în fata consiliului de onoare sau a consiliului de judecata, având dreptul la audienta si aparare. Fiind o procedura administrativ-jurisdictionala care, potrivit Constitutiei, este facultativa si gratuita, hotarârile pot fi atacate la instantele judecatoresti competente, iar nu cum gresit s-a retinut, dupa cum rezulta din Sentinta civila nr. 32 din 14 ianuarie 2002 a Curtii de Apel Bucuresti[152], irevocabila, prin care s-a retinut ca hotarârea consiliului de judecata a Corpului 1 Armata din 24 iunie 1998, privind sanctionarea disciplinara a recurentului, este act de comandament militar, exceptat de la cenzura instantelor judecatoresti.

Considram important de precizat ca pot fi atacate în justitie, la instantele de drept comun actele de comandament prin care se încalca prevederi legale, fiind tras la raspundere în materie penala sau civila ministerul apararii singurul oganism care are personalitate juridica si capacitate procesuala, ca reprezentant al unitatilor militare în cauza. De exemplu, daca în urma unei aplicatii militare, se încalca norme de protectia mediului reglementate de lege, este chemat în justitie ministerul pentru a raspunde în fata legii. Obligatii juridice într-o unitate militara are doar comandantul, care raspunde de ordinele pe care le da. Daca ordinul de instructie este în conformitate cu reglementarile legale, se face raspunzator cel care a condus activitatea respectiva, în caz contrar cel care raspunde este comandantul care a aproba documentul în cauza.

Am încercat sa demonstram ca militarii au acces la justitie si la un proces echitabil, ca le sunt garantate drepturile la audienta si la aparare, pe tot timpul procesului, neîncalcându-se, deci reglementarile Conventiei Europene a Drepturilor Omului. Asadar, consideram art. 126 alin. (6), fraza I ca fiind perfect constitutional, cât despre vointa constituantului, suntem de parere ca si-a exprimat cu exactitate opinia considerând ca este necesar sa excluda de la controlul judecatoresc pe calea contenciosului administrativ actele de comandament cu caracter militar, si numai de la aceasta forma de justitie. A lasat astfel posibilitatea ca cei vinovati de crime împotriva umanitatii sau de alte infractiuni, savarsite pe timpul conflictelor armate, ca urmare a emiterii sau executarii unor acte ce comandament cu caracter militar, sa raspunda în fata instantelor militare penale, nationale sau internationale.

În egala masura, atât Constitutia, care reglementeaza controlul organelelor administratiei statale competente asupra armatei, cât si legile organice (Legea 346/2006 pentru organizarea si functionarea Ministerului Apararii), completate de acte/norme interne, care reglementeaza posibilitatea ca ministrul apararii sa poata controla toate activitatile desfasurate de structurile subordonate si de a verifica legalitatea actelor acestora. Alte autoritati, cum sunt Marele Cartier General, Consiliul Suprem de Aparare a Ţarii, comandantii miliatri ai judetelor si a Municipiului Bucuresti, cu atributii în situatii exceptionale sau de conflict armat, reglementate atât de Constitutie, cât si de Legea 45/1994 privind apararea, cu modificarile ulterioare, conduc si contoleaza activitatile desfasurate de fortele armate, precum si toate activitatile implicate în procesul de aparare.

Desi pentru actele de comandament cu caracter militar, Constitutia României, restrânge dreptul acestei categorii profesionale de a se adresa inatantelor de contencios administrativ, nu interzice întru totul accesul la justitie. Ramân deschise aceste posibilitati de reparare a drepturilor militarilor, pentru alte categorii de acte. Pentru actele de comandament cu caracter militar, cadrele militare raspund în fata instantelor judecatoresti militare, potrivit Legii 54/1993 privind organizarea si functionarea instantelor si parchetelor militare[153], art. 2, în cazul în care, potrivit Codului penal se comit infractiuni specificate la Titlul X Infractiuni contra capacitatii de aparare a României, Capitolul I Infractiuni savârsite de militari si Capitolul II Infractiuni savârsite de militari sau de civili, precum si Titlul XI Infractiuni contra pacii si omenirii.

O concluzie la care am ajuns în suprapunerea a trei elemente esentiale, si anume infractiunile care vizeaza cadrele militare, stipulate în codul penal, abaterile disciplinare mentionate în regulamentul disciplinei militare si institutia actului de comandament militar, asa cum reiese din lucrarea de fata, este aceea aceea ca abaterile disciplinare de la actele de comandament constituie infractiuni. Importanta necontestabila a serviciului despre care vorbim si respectiv a actelor în discutie este una deosebita prin angajamentele facute de catre militari, în primul rând vorbim despre juramântul militar si obligatiile privind pastrarea secretului, dar si restrictionarea dreptului exprimarii opiniei în mod public în ceea ce priveste serviciul militar cât si opiniei de natura politica.

Prin urmare, legiuitorul a instituit pedepse de natura penala calificând ca infractiune, fara exceptie, de exemplu, refuzul de a executa un ordin (Codul penal, art. 334). Aceeasi fapta este prevazuta si de regulamentul disciplinei militare, deci, probabil, în functie de gravitatea consecintelor militarii raspund disciplinar sau penal.

Exceptarea de la controlul judecatoresc pe calea contenciosului administrativ are repercusiuni si asupra dovedirii legalitatii actelor de comandament cu caracter militar, dupa cum am mai mentionat, întrucât, fiind o dispozitie constitutionala, reprezinta un fine de neprimire si pentru exceptia de iligalitate: "Exceptiile de nelegalitate a actului administrativ poate fi ridicata poate fi ridicata doar cu privire la actele care pot forma obiectul unei actiuni în anulare în fata instantelor de contencios"[154]. Singura institutie abilitata sa se exprime cu privire la acest lucru este instanta de contencios administrativ, iar interdictia constitutionala vizeaza, prin textul art. 126 alin. (6) atât actiunile directe, cât si exceptiile de nelegalitate . Se apreciaza ca celelalte exceptii prevazute de Legea contenciosului administrativ, la art. 5 alin. (2) si (3), sunt neconstitutionale.

Dupa cum s-a constatat în doctrina, exceptia de nelegalitate constituie "o aparare împotriva unui act edministrativ ilegal si prin intermediul careia acesta urmareste solutionarea favorabila a cauzei sale"[157]. Ea trebuie sa prezinte un interes pentru solutionarea cauzei, astfel încat instanta urmeaza sa hotarasca actul sau faptul criticat poate fi luat în considerare sau înlaturat de la solutionarea litigiului .

Valorificand partial doctrina si practica judiciara existente, pâna la acea data, legiuitorul român din 2004 a stabilit un regim juridic al acestui mijloc de aparare, mult diferit de cel ce se aplica pâna atunci, prin dispozitiile art. 4 din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ. Aceasta reglementare a fost criticata de doctrinarii dreptului administrativ, argumentându-se ca existenta intantelor specializate nu se justifica[159]. La fel s-a aratat si ca ne aflam în prezenta unei situatii similare cazului exceptiei de neconstitutionalitate, consacrat Curtii Constitutionale, sesizarea pentru judecarea exceptiei de catre "instantele specializate", situatie impusa în baza principiului analogiei legii , dar argumentul nu este suficient pentru a fundamenta solutia adoptata.

Doctrina mai pledeaza si pentru aplicarea principiului de drept procesual potrivit caruia judecatorul actiunii este si judecatorul exceptiei[161], adica indiferent de natura actului juridic si a litigiului, instantei de judecata sesizata sa îi revina abligatia de a se pronunta incidentului.

Din perspectiva obiectului lucrarii noastre si a obiectivelor propuse de a rezolva problema controlului actelor de comandament, suntem de acord cu aceasta afirmatie. Întrucât aceste acte sunt exceptate de la controlul instantei de contencios administrativ, ele nu pot face obiectul unei actiuni indirecte în contencios, aceea a exceptiei de nelegalitate, pentu legalitatea acestora, practic, nu se poate pronunta nici o instanta judecatoreasca, încalcandu-se astfel principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat, lasând astfel posibilitatea autoritatii militare sa actioneze dupa alte principii decât cele ale statului de drept.

Principiul legalitatii trebuie sa guverneze nu numai asupra autoritatilor administratiei publice, ci si asupra activitatilor instantelor judecatoresti de solutionare a litigiilor cu care au fost investite.

PARTEA A II - A : REPERE DE ORDIN PRACTIC

Controlul jurisdictional administrativ asupra actelor autoritatilor militare a fost reluat abia dupa 1990 când jurisprudenta în materie a început sa se reformuleze doar dupa aparitia Legii 29/1990.

Pâna în anul 1997, când sectiile de contencios administrativ ale tribunalelor si Curtii Supreme de Justitie, tributare conceptiilor preponderente între 1948-1990, au considerat ca orice act emis în sistemul apararii nationale este un act de comandament cu caracter militar si, în consecinta, necenzurabil de catre justitie, asa cum prevedea art.2 lit.b din Legea nr.29/1990. În motivarea sentintelor si deciziilor unor instante era invocat Ordinul M126/1990 al ministerului apararii nationale ca si când acesta ar fi fost legislatia speciala în domeniu.

Cea mai cunoscuta solutie în acest sens este Decizia nr. 118 din 23 martie 1992 a Sectiei Contencios Administrativ a Curtii Supreme de Justitie[162]. În speta, reclamantul Z.I. a chemat MAp în judecata solicitând obligarea pârâtului la anularea ordinului de trecere în rezerva pe care îl considera ilegal iar refuzul MAp de a-l anula total nejustificat; prin sentinta Sectiei de contencios administrativ a TMB actiunea fusese respinsa, retinându-se ca ordinul în litigiu este un act de comandament militar emis de ministrul apararii, motiv pentru care s-a aplicat art.2 lit.b din Legea nr. 29/1990. Recursul declarat de reclamant pentru nelegalitatea hotarârii este apreciat de CSJ ca nefondat pe baza art.l lit.d din Ordinul M. 126/1990 în care se prevede ca actele de comandament militar cuprind si actele ministrului privind numiri, eliberari si retrogradari din functii, mutari si detasari, treceri în rezerva, chemari în cadrele active ale armatei cât si orice alte probleme privind situatia cadrelor militare. Pe aceasta baza, instanta a apreciat ca pretentia reclamantului de a i se satisface cererea este total nefondata deoarece din continutul ordinului în litigiu rezulta ca actul respectiv priveste trecerea în rezerva a reclamantului cât si efectele unui ordin anterior, deci, în sens larg, probleme privind situatia cadrului militar. E de neînteles de ce instanta a motivat respingerea recursului si prin faptul ca "chiar reclamantul a aratat în actiunea sa ca s-a adresat instantei de contencios administrativ datorita faptului ca forurile militare competente au solutionat toate cererile si contestatiile sale în sens nefavorabil". 

O alta speta din 1992, în care reclamantul a chemat în judecata MAp pentru refuzul de a-i înmâna ordinul militar "Mihai Viteazul". Ca instanta de fond, TMB a respins actiunea pe motivul ca nu e vorba de un act administrativ ci de un "ordin militar" (este curios ca nu s-a folosit expresia consacrata legal ci tot o notiune utilizata în Ordinul M126/1990); instanta de recurs a respins cererea pe motivul ca nu se încadreaza în prevederile art.1 din Legea nr.29/1990 si, ca atare, nu poate face obiectul unei actiuni în contenciosul administrativ, ceea ce reprezinta o aplicare implicita a exceptiei din art.2 lit.b. În ambele cazuri prezentate, respingerea actiunii prin invocarea explicita sau implicita a exceptiei actelor de comandament militar este eronata, instanta având obligatia sa cerceteze fondul, pronuntându-se asupra faptului daca refuzul MAp este sau nu justificat . Din aceeasi perioada, au mai fost respinse ca nefondate si recursurile formulate împotriva unor acte ale unor autoritati militare referitoare la decizii medico-militare[164], la stabilirea calitatii de veteran de razboi[165] si a pensiei unui invalid de razboi[166]. În aceeasi perioada, din domeniul actelor unor autoritati militare de trecere în rezerva si de pensionare atacate în contenciosul administrativ amintim sentinta nr.188/1991 a TMB[167]; solutionând cauza, instanta a retinut ca ordinul de trecere în rezerva este un act de comandament militar si a respins actiunea prin aplicarea art.l lit.b din Legea nr.29/1990. Solutia a fost mentinuta prin respingerea recursului de catre CSJ prin Decizia nr.116/1992 care, pe lânga exceptia prevazuta de art.2 lit.b a mai adaugat-o si pe aceea din art.2 lit.e potrivit careia sunt exceptate de la controlul legalitatii actele administrative pentru desfiintarea carora se prevede prin lege speciala o alta procedura speciala; în speta, potrivit Decretului nr.214/1977 privind pensiile militare de stat, s-a apreciat ca doar Comisiile de Pensii ale MAp sunt competente sa solutioneze litigiile izvorâte din drepturile de pensii. Opinam ca acest argument este totusi superfluu în cauza respectiva deoarece era vorba de contestarea unui act administrativ si nu de calculul pensiei. O solutie pe baza art.2 lit.c s-a dat si în decizia nr.554 din 1992 a Sectiei de Contencios Administrativ a CSJ[168] la cererea reclamantului de a obliga un comandament militar sa-i recunoasca dreptul de pensie de invaliditate ca urmare a accidentului suferit pe timpul satisfacerii stagiului militar; instanta de fond respinsese actiunea motivând ca reclamantul are deschisa calea procedurii prevazute de legislatia privind pensiile militarilor. Judecând recursul, instanta suprema a retinut ca potrivit art.2 lit.c din Legea contenciosului administrativ nu pot fi atacate în justitie actele administrative pentru desfiintarea sau modificarea carora se prevede prin lege speciala o alta procedura judiciara; s-a precizat ca pentru recunoasterea dreptului de pensie de invaliditate al recurentului în urma accidentului suferit în timpul stagiului militar exista procedura prevazuta de art. 43-49 din Legea nr.3/1977, modificata prin Legea nr.73/1991 si Decretele nr.214/1977 si nr.249/1977 pentru solutionarea pretentiilor referitoare la dreptul de pensie.

În dosarul nr.239 din 1991 de la Tribunalul Municipiului Bucuresti, actiunea a avut ca obiect anularea unui ordin al ministrului apararii de trecere în rezerva a unui ofiter, instanta de fond respingând în sentinta actiunea pe motiv ca e vorba de un act de comandament cu caracter militar; solutia aceasta este mentinuta si de instanta de recurs (dosar nr.70/1992) care retine în motivarea deciziei, alaturi de art.2 lit.b din Legea nr.29/1990 si art.l lit.d din Ordinul M.126. Curtea Suprema de Justitie ar fi trebuit, eventual, sa puna în discutie legalitatea dispozitiilor Ordinului M.126, nu sa le invoce ca si când ar fi dispozitii legale; si asta chiar în conditiile în care, pâna la urma, reclamantul n-ar fi obtinut satisfactie dar nu pe baza unei decizii gresit motivate ci pe considerente de drept material, oferindu-i-se sansa sa-si apere dreptul la cariera militara în contradictoriu cu autoritatea militara care estimase ca trecerea sa în rezerva corespunde legii.

O alta speta de jurisprudenta româneasca referitoare la actele autoritatilor militare în activitatea Curtii de Casatie dateaza din 1893 când s-a concluzionat ca "sefii de corp, în cazurile anume prevazute de lege, sunt raspunzatori, chiar pecuniar de administratia lor si de executarea legilor si regulamentelor"[169]. În aceeasi perioada, în Decizia nr. 242/1894, Curtea de Casatie aprecia ca "statul, ca putere executiva, este raspunzator în principiu de pagubele ce ocazioneaza atunci când investit cu puterea suverana comanda, oarecari masuri în numele ordinei sociale si sigurantei publice sau a conservarii ori a prosperitatii statului si aceasta responsabilitate nu înceteaza decât în caz de forta majora "; în concret, era vorba de masurile luate de autoritatea militara prin care se dispusese varsarea bauturilor alcoolice ale reclamantului care locuia într-un sat unde nu a fost rascoala, dar ca masura de prevedere pentru a împiedica întinderea eventuala a rascoalei[170].

Avem mai multe exemple de decizii în acest sens: cea prin care se declara ca instantele de drept comun pot cerceta pe cele de exceptie legalitatea unui decret de punere în retragere a unui ofiter ; cea prin care se recunoaste dreptul tribunalelor de a cerceta pe cale de exceptie legalitatea actelor administrative definitiv consumate[172]; cea prin care se declara ilegala si se caseaza fara trimitere Ordonanta Comandantului Cetatii Bucuresti care înfiinteaza pedepse[173]. Alteori, instantele judecatoresti au apreciat ca anumite acte ale autoritatilor militare nu pot fi cenzurate, exemple în acest sens fiind: Decizia nr. 436/1920, prin care se declara inadmisibila ordonanta privitoare la confiscarea unei marfi ca prada de razboi[174]: Decizia nr. 787/1923, care declara inadmisibil recursul direct contra lucrarilor emanate de la comisii de examinare[175]; Decizia nr. 962/1933, care stabileste ca hotarârile de invaliditate ale comisiunilor medico-militare trebuie sa fie atacate la Consiliul Central Sanitar si nu direct la contenciosul administrativ[176]; Decizia nr. 860/1930, referitoare la dispozitia Consiliului de Razboi al Corpului 3 Armata prin care s-a interzis recurentului dreptul de a mai pleda în fata acelei instante, fiind un act de jurisdictie dat de Consiliul de Razboi ca instanta de judecata (nu ca autoritate militara), cu atât mai mult cu cât "Codul Justitiei Militare a organizat cai speciale de atac contra hotarârilor Consiliului de Razboi"[177]. În multe din spetele analizate, instantele s-au pronuntat în sensul calificarii unor acte ale autoritatii militare ca acte de guvernamânt: actele de rechizitii[178] ; actul prin care statul declara unele obiecte drept prada de razboi[179] ; actele prin care se declara nule si inexistente contractele unor particulari cu prepusii statelor inamice[180] masura de a distribui depozitele de cereale din zona de lupta pentru a micsora forta combativa a inamicului[181]; devastarea unei vii de soldatii rusi e considerata fapt de razboi[182]; distrugerea unei mori în timpul retragerii[183]; varsarea bauturilor spirtoase la cererea MCG[184]; masura guvernului de a opri expedierea pe calea ferata a unor ziare în scop de a împiedica raspândirea unor stiri în urma carora s-ar putea produce tulburari interne[185]; mobilizarea armatei ; chiar daca n-a fost justificat de împrejurarile de fapt si motivat de necesitatea de a preveni izbucnirea unor tulburari, si ordinul de confiscare a unei gazete a fost considerat drept act de guvernamânt[187]. În alte cazuri s-a admis ca anumite acte ale autoritatilor militare sunt supuse contenciosului administrativ, spre exemplu: decizia ministrului armatei data pe cale administrativa conform art. 7 din Legea gradelor inferioare, pentru stabilirea cuantumului pensiei, a fost considerata un act administrativ de autoritate cenzurabil de curtile de apel ca instante de contencios administrativ si nu pe cale ordinara de judecata înaintea instantelor de pensionare[188]; în acelasi sens, refuzul ministrului armatei de a elibera o copie dupa hotarârea Comisiei de Rechizitii este considerat ca cenzurabil în fata instantelor de contencios administrativ[189].

Criticile adresate în doctrina solutiilor date de instantele judecatoresti în materia actelor autoritatilor militare i-au determinat pe magistrati sa aiba în vedere în solutionarea cazurilor respective si jurisprudenta antebelica. Astfel, în 1997, se constata o desprindere de conceptia totalitara care nu permitea controlul jurisdictional al actelor emise în domeniul apararii nationale si o întelegere mai profunda a realitatii ca nu toate actele autoritatilor militare reprezinta acte de comandament cu caracter militar. Primul caz care a marcat aceasta schimbare de optica este cel al reclamantului M.E. care a chemat în judecata MAp solicitând sa se dispuna anularea ordinului de trecere în rezerva pentru reorganizarea unitatii, motivul necorespunzând realitatii[190]; prin sentinta instantei de fond, cererea a fost respinsa ca inadmisibila motivându-se ca în conformitate cu Ordinul M 126/1990 trecerile în rezerva nu pot fi atacate în justitie deoarece sunt acte de comandament militar. Putem observa cu usurinta efectul pe termen lung pe care deciziile instantei supreme l-au produs asupra sistemului judiciar. Reclamantul a declarat recurs cu motivarea ca instanta de fond a aplicat gresit legea si nu a facut o corecta apreciere a probelor administrate în cauza. Spre deosebire de solutiile anterioare si bazându-se pe doctrina si jurisprudenta antebelice, de data aceasta, Sectia de Contencios Administrativ a CSJ a decis ca recursul este fondat criticând solutia instantei de fond pe considerentul ca "prin acte de comandament cu caracter militar se înteleg actele emise de autoritatile militare competente în scopul asigurarii ordinei si disciplinei cadrelor militare în cadrul unitatilor militare; se au în vedere deci acte care se refera la serviciul si îndatoririle militare si care exprima ideea de ordin, de comanda. Prin urmare, orice acte emise de autoritatile militare, straine de necesitatile propriu-zise ale actiunii militare, pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ". Prin Decizia nr. 1051/5 iunie 1997 s-a apreciat, în concluzie, ca ordinul de trecere în rezerva contestat nu constituie un act de comandament cu caracter militar în sensul Ordinului Ml26/1990 si deci nu este exceptat de la controlul instantei de contencios administrativ conform art.2 lit.b din Legea nr.29/1990; s-a constatat ca în mod gresit a procedat instanta de fond la solutionarea actiunii pe baza unei exceptii de inadmisibilitate, astfel încât recursul a fost admis, sentinta atacata a fost casata cu trimiterea cauzei spre rejudecarea primei instante.

O decizie asemanatoare, având nr.2263, a fost elaborata la 19 noiembrie 1997 (nepublicata); în afara considerentelor mentionate anterior, în aceasta solutie s-a invocat si faptul ca ordinul de trecere în rezerva a reclamantului nu arata motivele luarii acestei masuri; or, neindicarea motivelor trecerii în rezerva sau mentionarea lor în formulari cu totul generale si neverificabile atrage nulitatea absoluta si iremediabila a ordinului de trecere în rezerva. Ceea ce a determinat instanta de recurs ca, în afara admiterii recursului si casarii sentintei atacate, sa admita în fond contestatia si sa anuleze ordinul de trecere în rezerva. Pe aceasta baza, reclamantul a formulat o noua actiune împotriva MAp solicitând obligarea acestuia la plata despagu­birilor materiale pentru salariul ce l-ar fi încasat ca ofiter activ în perioada cât a fost trecut în rezerva (1995-1998), a daunelor materiale pentru socul suferit ca si a daunelor-întârziere pâna la punerea în executare a Deciziei CSJ nr.2263/1997; Curtea de Apel Bucuresti a admis în parte actiunea si a obligat MAp la plata despagubirilor banesti, împotriva acestei sentinte MAp declarând recurs, acesta din urma fiind declarat nul de catre CSJ deoarece depasise termenul legal fara ca în cauza sa existe motive de ordine publica. Trebuie sa reamintim ca astfel de solutii prin care anumite acte ale autoritatilor militare au putut fi cenzurate din 1997 în instantele judecatoresti au fost posibile datorita semnalelor date de catre doctrina, prin studiile publicate în reviste de specialitate, prin manuale si tratate ale profesorilor de drept administrativ ca si prin congresele si seminariile organizate de Institutul de stiinte Administrative al României "Paul Negulescu ".

În continuare voi prezenta câteva decizii pronuntate de Înalta Curte de Casatie si Justitie a României cu privire la actele autoritatilor militare:

Ordin trecere în rezerva. Lipsa caracteristicilor specifice unui act de comandament militar. Posibilitatea cenzurarii legalitatii lui pe calea contenciosului administrativ.

Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. j

Cuprins pe materii: Drept administrativ

Indice alfabetic: Act administrativ

                  Act de comandament militar.

                  Ordin de trecere în rezerva

Potrivit dispozitiilor art. 5 alin. (1) lit. a din Legea nr. 554/2004, sunt exceptate de la controlul contenciosului administrativ actele de comandament cu caracter militar, adica acele acte ce se refera la probleme strict militare ale activitatii din cadrul fortelor armate, specifice organizarii militare, care presupun dreptul comandantilor de a da ordine subordonatilor în aspecte privitoare la conducerea trupei, în timp de pace sau razboi, sau dupa caz, la îndeplinirea serviciului militar.

 Rezulta ca orice alt act emis de autoritatile militare este susceptibil de a fi cenzurat de catre instanta de contencios administrativ, asadar inclusiv ordinul de trecere în rezerva, act care în mod evident este lipsit de caracteristicile enumerate în art. 2 alin (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004.

Î.C.C.J., Sectia de contencios administrativ si fiscal,

                                   Decizia nr. 532 din 15 februarie 2006

            Prin actiunea în contencios administrativ - înregistrata la Curtea de Apel Constanta la data de 29 martie  2005, CV a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Apararii, obligarea pârâtului la emiterea ordinului de trecere a sa în rezerva, în temeiul Ordonantei de Urgenta nr.7/1998 precum si la plata sumelor compensatorii, potrivit vechimii avute în activitate.

            Curtea de Apel Constanta  - Sectia comerciala, maritima si fluviala, contencios administrativ si fiscal prin sentinta civila nr.275/CA din 14 iulie 2005 a respins actiunea, motivând ca reclamantul nu a dovedit vatamarea dreptului sau ocrotit de lege, în conditiile în care a solicitat si s-a apreciat trecerea sa în rezerva prin demisie, conform art.85 din Legea nr.80/1995. S-a retinut de asemenea si sustinerea pârâtilor privind trecerea în rezerva, ca fiind un act de comandament militar, exceptat controlului contenciosului administrativ.

            Împotriva acestei hotarâri, reclamantul a declarat recurs.

            Recursul este fondat.

            Potrivit dispozitiilor art.5 alin.1 lit.a) din Legea nr.554/ 2004,  nu pot fi atacate în contencios administrativ actele de comandament cu caracter militar, adica acele acte administrative ce se refera la probleme strict militare ale activitatii din cadrul fortelor armate, specifice organizarii militare, care presupun dreptul comandantilor de a da ordine subordonatilor în aspecte privitoare în conducerea trupei, în timp de pace sau razboi, sau dupa caz, la îndeplinirea serviciului militar.

            Orice alte acte emise de autoritatile militare, straine de necesitatile propriu-zise ale actiunilor militare, cum ar fi si ordinele de trecere în rezerva ale militarilor, nu sunt acte de comandament militar în sensul art.2 alin.1 lit.i) din Legea nr.554/2004 si pot fi astfel cenzurate pe calea contenciosului administrativ.

            Asa fiind, s-a retinut ca în mod gresit instanta de fond a considerat ca nu poate verifica aspectele aduse în discutie de catre reclamant privitoare la nelegalitatea actului administrativ prin care  s-a dispus în legatura cu trecerea sa rezerva, recursul fiind astfel admis, hotarârea atacata casata, si cauza trimisa spre rejudecare la aceeasi instanta.

2. Act al ministrului apararii în legatura cu impozitarea drepturilor cuvenite la  trecerea în rezerva

Solda lunara bruta  este venit de natura salariala si se impoziteaza, chiar daca s-a acordat în temeiul art.31 alin.2 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar

(Sectia de contencios administrativ,

decizia nr.1334 din 1 aprilie 2003)

            Prin actiunea în contencios administrativ, reclamantul a solicitat obligarea Ministerului Apararii la plata sumei de 59.864.306 lei, cu dobânda legala de 28% pe an începând cu data introducerii actiunii si pâna la achitarea efectiva.

            În motivarea actiunii, reclamantul a sustinut ca: a fost angajatul Ministerului Apararii, de unde a fost pensionat si trecut în rezerva; în conformitate cu prevederile art.31 alin.1 si 2 din Legea nr.138/1999 avea dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunara bruta (echivalentul a 26 solde) respectiv la suma de 149.013.748 lei; din aceasta suma a primit numai suma de 89.149.442 lei, diferenta de 59.864.306 lei fiind retinuta în mod nelegal cu titlu de impozit pe venit, conform O.G.nr.73/1999.

            Curtea de Apel Cluj, Sectia comerciala si de contencios administrativ a respins actiunea reclamantului.

            Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a considerat ca suma acordata reclamantului reprezinta o forma de retribuire a muncii, supusa impozitarii în conditiile O.G.nr.73/1999.

             Impotriva acestei sentintei, reclamantul a declarat recurs, sustinând ca nelegal s-au asimilat ajutoarele acordate personalului militar cu ocazia pensionarii cu drepturile salariale.

            Recursul este nefondat.

            Potrivit art.31 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar, militarii trecuti în rezerva au dreptul la un ajutor neimpozabil stabilit în raport cu solda lunara bruta; acestea trebuie însa corelate cu dispozitiile O.G.nr.73/1999 privind impozitul pe venit precum si H.G.nr.1066/1999 care precizeaza veniturile care fac parte din categoria celor neimpozabile, excluzându-le pe  cele salariale.

            Ajutorul stabilit prin reglementarile legale în vigoare este cel despre care se face referire în dispozitiile art.31 alin(2) din Legea nr.138/1999 privind salarizarea si alte drepturi ale personalului militar din institutiile publice de aparare nationala, ordine publica si siguranta  nationala precum si acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste institutii.

            Solda lunara reprezinta o forma de retribuire a muncii personalului militar, deci venituri de natura salariala, care cad sub incidenta Ordonantei Guvernului nr.73/1999.

            Sentinta instantei de fond fiind legala si temeinica, recursul a fost respins ca nefondat.

3. Pensie. Asigurari sociale. Calitate procesuala activa

Dreptul la pensie este personal si netransmisibil si, ca urmare, se exercita, inclusiv prin actiuni în justitie numai de catre titular.

Sectia de contencios administrativ, decizia nr.193 din  22 ianuarie 2003

        Organizatia Judeteana Cluj a Uniunii Nationale a Cadrelor Militare în Rezerva si în Retragere a chemat în judecata Guvernul României si Ministerul Apararii, solicitând obligarea pârâtilor la plata diferentelor dintre cuantumul pensiilor ce vor fi recalculate potrivit art.79 din Legea nr.164/2001 si pensiile platite efectiv membrilor pensionari militari de stat din judetul Cluj, începând cu 1.04.2001.

            În motivarea cererii, reclamanta a învederat ca Legea nr.164/2001 prevede recalcularea pensiilor militare de la 1.04.2001, data intrarii în vigoare. Ulterior însa, prin O.U.G. nr.85/2001, Guvernul României a  dispus suspendarea aplicarii dispozitiilor art.79 din lege pâna la 1.01.2002, masura ce a determinat scaderea  veniturilor si deci a nivelului de trai al pensionarilor din judetul Cluj.

            Prin sentinta civila nr.114/ 2.04.2002, Curtea de Apel Cluj, Sectia comerciala si de contencios administrativ a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei, dispunând, în consecinta, respingerea actiunii. Instanta a retinut ca dreptul la pensie este un drept personal al titularului, netransmisibil, ale carui atribute nu pot fi exercitate decât de cel îndreptatit, indiferent daca face parte sau nu dintr-o organizatie.

            Împotriva sentintei a declarat recurs reclamanta sustinând ca, potrivit statutului de organizare si functionare, organizatia este împuternicita sa reprezinte în fata justitiei interesele membrilor sai, drept reconfirmat  prin hotarârea adunarii generale nr.32/ 26.09.2001.

            Recursul este nefondat.

            Instanta de fond a retinut în mod justificat ca dreptul la actiunea privind plata unor diferente rezultând din recalcularea pensiei apartine numai titularilor, reclamanta neavând dreptul de a le solicita în nume propriu, printr-o cerere colectiva.

            Nici o dispozitie legala si nici statutul uniunii nu confera reclamantei acest drept de a formula actiune în numele si în interesul membrilor sai.

            Mentiunea din statut, confirmata prin hotarâre a adunarii generale a organizatiei, privind împuternicirea reclamantei de a reprezenta în justitie interesele membrilor sai, nu îi confera recurentei calitatea procesuala activa de a promova actiunea al carei obiect îl constituie un drept personal si netransmisibil al titularului pensiei, ci doar posibilitatea de a exercita în instanta, ca mandatar, drepturile procedurale ale acestuia.

            Pentru considerentele expuse,  Curtea a respins recursul ca nefondat.

CONCLUZII sI PROPUNERI

Prin aceasta lucrare am încercat sa definesc bazele teoretice si doctrinare a ceea ce s-ar putea denumi dreptul public militar insistând pe regimul juridic al actelor autoritatilor militare ca nucleu al acestei posibile institutii juridice. În legislatia si jurisprudenta româneasca întâlnim adeseori referiri la autoritatile militare si actele lor, facând apel la teoria si stiinta generala a dreptului public si administrativ, fara a dispune însa de concepte clare, de fundamente precise. Institutia actelor autoritatilor miliatre este una care pune semne de întrebare din punct de vedere al delimitarii sferei, al legalitatii si constitutionalitatii, dar si al oportunitati exceptarii de la controlul judecatoresc, al actelor de comandament cu caracter militar, pe calea contenciosului administrativ. De aceea, lucrarea de fata încerca sa rezolve si problema controlului judiciar, explicând necesitatea exceptarii de la control în instanta de contencios administrativ.

Studierea legislatiei militare românesti si straine atât din perspectiva evolutiva cât si prin prisma imperativelor momentului, dictate de intrarea într-un nou mileniu care poate însemna noi elemente de ordine juridica interna si internationala, a permis întelegerea mai clara a faptului ca apararea nationala e o functie statala necesara si indispensabila într-o societate democratica, functie dusa la îndeplinire de catre autoritatile executive ale statului. Au fost gasite si valorificate argumentele care sa sustina ca armata reprezinta, în coplexul sistemic al acestei autoritati executive, organul specializat pentru apararea comunitatii nationale împotriva atacurilor armate, indiferent de originea lor, organismul militar îndeplinindu-si atributiile legal stabilite numai pe baza capacitatii si competentei administrative de care dispune. Literatura de specialitate juridica si militara si, în special doctrina de drept administrativ, au facilitat fundamentarea precisa a faptului ca militarii sunt autoritati exercitând puteri publice în beneficiul societatii, personalul militar profesionalizat nefiind, în ultima instanta, decât o categorie speciala de functionari publici, cu drepturi si îndatoriri specifice, rezultate din misiuni încredintate legal. O concluzie importanta la care s-a ajuns a fost ca indiferent ca sunt de comandament sau de pura administratie militara, activitatile militare se încadreaza în sfera larga a fenomenelor administrative cuprinse în activitatea executiva a statului, ceea ce înseamna, în mod automat, ca atât la pace cât si la situatiile de criza ori la razboi actele de autoritate militara trebui sa li se aplice regimul juridic general al actelor administrative având însa în vedere si specificul lor de a produce efecte juridice în împrejurarile exceptionale ale interventiei militare.  Întrucât aceste acte sunt exceptate de la controlul instantei de contencios administrativ, ele nu pot face obiectul unei actiuni indirecte, aceea a exceptiei de nelegalitate în contenciosul administrativ. Pentru legalitatea acestora, practic, nu se poate pronunta nici o instanta judecatoreasca. Încalcandu-se astfel principiul separatiei si echilibrului puterilor în stat, se lasa posibilitatea autoritatii militare sa actioneze dupa alte principii decât cele ale statului de drept, desi asa cum am aratat, administratia militara promoveaza actionarea si conduita în spiritul si litera legii interne sau internationale.

Încercarea de perfectionare a legislatiei actelor autoritatilor militare are astazi trei repere sigure. Primul este stadiul la care ajunsese legislatia militara si doctrina dreptului public la apogeul epocii interbelice, ce pot fi modele de urmat în elaborarile legislative si doctrinare actuale. Al doilea este reprezentat de achizitiile în domeniu ale dreptului public european din moment ce în Uniunea Europeana exista si un pilon de politica externa si de securitate comuna bazat pe interese comune dar si pe traditii constitutionale si legale comune ale statelor europene. Iar al treilea reper de perfectionare al legislatiei militare consta în ansamblul regulilor generale deja adoptate în societatea româneasca dupa elaborarea Constitutiei din 1991 pentru sistemul general al administratiei publice, cum ar fi, spre exemplu, conceperea statutului militarilor pe baza modelului statutului functionarilor publici.

Astfel, prin raportarea la textul Constitutiei României, se impune elaborarea urgenta a legii de organizare a armatei care sa indice în mod clar sistemul institutional al autoritatilor militare, competenta si capacitatea acestora, atât sub aspectele cantitative cât si al celor calitative, referitoare la misiuni, competenta materiala si teritoriala, mod de racordare la atributiile altor autoritati publice cu atributii în domeniul apararii nationale.

Sub aspectul modificarii unor legi deja existente, aplicabile si actelor autoritatilor militare, credem ca unele legi continând dispozitii reglementând acte de autoritate militara, elaborate dupa elaborarea Constitutiei, ar trebui modificate pentru a le putea pune în concordanta cu evolutiile recente ale fenomenelor politice, juirdice si administrative. Spre exemplu Legea de organizare si functionare a MAp ar trebui corelata cu Legea nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului si ministerelor care a aparut ulterior aratând mai clar diferenta dintre comanda si administrarea armatei, atributiile în domeniul administrarii domeniului public miliatr, sistemul autoritatilor militare si actele acestora.

Apreciem ca întregul proces de perfectionare legislativa a sistemului actelor autoritatilor militare trebuie sa aiba drept fundament teoria si practica dreptului public militar ca parte a dreptului public si administrativ general. În situatia în care armata nu este izolata de ansamblul comunitatii ci face parte din sistemul autoritatilor publice ale statului iar principiul separarii puterilor ne indica în mod clar cine are atributii normative, autoritatile militare nu dispun de suficiente prerogative în acest sens. Din pacate, nici administratia publica generala, s-o denumim "civila", nu include în preocuparile sale si aspectele referitoare la actele autoritatilor militare. În special administratia publica centrala trebuie însa sa actioneze permanent în sensul includerii în viitor a activitatii autoritatilor militare în sfera sa de cuprindere.

Comandantii miliatri ar întelege mai bine acest fenomen daca în învatamântul militar s-ar pune accentul mai serios pe studierea problematicii complexe a conducerii administrative; ca ei însisi nu sunt decât o parte a sistemului administrativ general, agenti publici ai statului care detin competente, la fel ca alti functionari publici, într-un domeniu specializat si limitat. Ca autoritati publice, comandantii trebuie sa-si aminteasca faptul ca unul din codurile militare de justitie antebelice preciza ca miliatrii, fiind un corp la dispozitia puterii executiveîn ceea ce priveste menirea lor de a pastra ordinea si linistea publica, implicit trebuie sa fie socotiti drept agenti ai fortei publice; pe aceasta baza, ei însisi trebuie sa-si redefineasca activitatile pe care le desfasoara si actele pe care le emit, plecând de la prevederile constitutionale, legale si regulamentare caci, scopul nobil al apararii nationale trebuie îndeplinit numai în conditii de legitimitate si legalitate.

ANEXE

Anexa 1

FORMULAR No. 001

Comandantului...........................

ORDIN PRELIMINAR

(WARNO)

Linia 1. Referinte

Linia 1.1. HĂRŢI:.......... ..... ...... .....................

Linia 1.2. SCARA.......... ..... ...... .....................

Linia 1.3. T.O.......... ..... ...... ............................

Linia 2. SITUAŢIA:

Linia 2.1. Situatia politica si militara a fortelor inamice din aria de operatii:

Linia 2.2. Actiuni si atitudini ce se asteapta din partea natiunilor prietene:

Linia 2.3. Cantitatea de forte solicitata pentru îndeplinirea misiunii, cereri adresate comandantilor privind nevoile de transport (C.F.; aerian, naval, etc.):

Linia 2.4. Estimari ce ar putea influenta semnificativ planificarea comandantului:

Linia 3. MISIUNEA:

Linia 3.1. Misiunea:

Linia 3.2. Scop:

Linia 4. EXECUŢIA:

Linia 4.1. Conceptia actiunilor (daca doreste comandantul examinarea unui curs anume):

Linia 4.2. Misiuni probabile pentru subunitatile care executa manevra:

Linia 4.3. Misiuni probabile pentru subunitati de sprijin:

Linia 4.4. Instructiuni de coordonare:

Linia 4.4.1. Nevoile de informatii critice ale comandantului:

Linia 4.4.2. Limite temporale orientative:

Linia 4.4.3. Constrângeri operationale:

Linia 4.4.4. Precizari privind regulile de angajare:

Linia 4.4.5. Legatura de cooperare:

Linia 4.4.6. Alte indicatii:

Linia 5. SPRIJINUL LOGISTIC:

Linia 5.1. Transportul:

Linia 5.2. Constrângeri logistice cunoscute:

Linia 6. COMANDA sI COMUNICAŢIILE:

Linia 6.1. Instructiuni privind comunicatiile:

Linia 6.2. Relatii de comanda:

Linia 6.3. Cuvinte de cod sau denumirea actiunii:

Linia 6.4. Instructiuni de racordare, sprijin si pentru transmitere:

Linia 6.5. Instructiuni privind caracterul documentelor:

Linia 7. AUTENTIFICARE:

Linia 7.1. Nume:

Linia 7.2. Grad:

Anexa 2

FORMULAR No. 002

ORDIN DE OPERAŢII No.

(OPORD)

Linia 1:

Referinte:

Harti:

T.O.:

Linia 2: ORGANIZAREA PENTRU SARCINĂ:

2.1. Situatia:

Situatia inamicului (compunere, dispunere putere de foc):

2.1.1. Inamicul:

2.1.2. S-a descoperit la inamic:

2.1.3. Cursul actiunilor inamicului:

2.1.3.a. cel mai probabil curs de actiune:

2.1.3.b. cel mai periculos curs de actiune:

Linia 3: INTENŢIA:

Linia 4: CONCEPŢIA:

Linia 4.1. Dispozitiv de lupta:

Linia 4.2. În primul esalon:

Linia 4.3. În esalonul secund:

Linia 4.4. La stânga trece la..............

Linia 4.5. La dreapta trece la..............

Linia 5 MISIUNEA (cine, ce, unde, când, de ce)

Linia 6 EXECUŢIA

Linia 6.1. Conceptul operatiei:

Linia 6.1.1. Intentia:

Linia 6.2. Sarcinile subunitatilor de manevra:

Linia 6.3. Instructiuni de coordonare:

Linia 6.3.1. Restrictii (actionale, temporale, spatiale)

Linia 7 SERVICII sI SPRIJIN

Linia 7.1. Conceptia serviciilor:

Linia 7.2. Materiale si servicii:

Linia 7.2.1. provizii; apa:

Linia 7.2.2. transportul:

Linia 7.1.3. servicii:

Linia 7.1.3. mentenanta:

Linia 7.1.4. transport medical si specializare:

Linia 8 COMANDA sI SEMNALE:

Linia 8.1. Comanda

Linia 8.1.1. Locul P.C.:

Linia 8.1.2. Succesiunea la comanda:

Linia 8.1.3. P.A.L. la..............; P.A.R. la..............:

Linia 8.2. Semnale

Linia 8.2.1. Frecvente si indicative radio:

Linia 8.2.2. Tacere radio pâna la:

Linia 8.2.3. Comunicare:

Linia 9. AUTENTIFICARE

Linia 9.1. Nume:

Linia 9.2. Grad:

Anexa 3

FORMULAR No.003

ORDIN FRAGMENTAR No......

(FRAGO)

Linia 1. Referinte (ordinul pe care îl modifica; completeaza):

Linia 1.1. T.O.:

Linia 2 SITUAŢIA: (fara modificari/cu modificari):

Linia 3. MISIUNEA: (fara modificari/cu modificari):

Linia 4. EXECUŢIA: (fara modificari/cu modificari):

Linia 5. SPRIJINUL LOGISTIC: (fara modificari/cu modificari):

Linia 6. COMANDĂ sI COMUNICAŢII: (fara modificari/cu modificari):

Linia 7. AUTENTIFICARE

Linia 7.1. Nume:

Linia 7.2. Grad:

Anexa 4

FORMULAR No.004

CERERE SPRIJIN FOC A PLUTONULUI DE INFANTERIE

Linia 1:.................... (indicativ radio esalon superior); sunt .......... ..... ...... ....(indicativ radio propriu); x=..........................; y=..............................(coordonate harta);

Linia 2 (metoda prin care se transmite cererea; coordonate sau polara¤).......... ..... ...... ...........

Linia 3 (marimea obiectivului):.......... ..... ...... ..........

Linia 4 (natura obiectivului).......... ..... ...... ...............

Linia 5 (activitatea obiectivului).......... ..... ...... .........

Linia 6 (tipul de protectie a obiectivului)...........................

Linia 7 (localizarea obiectivului, directia)..........................

Linia 8 (localizarea obiectivului, distanta).........................

Linia 9 (localizarea obiectivului, sus/jos).......................... Linia 10: x=......................; y=............... (coordonatele tintei)

Linia 11 (tipul focului):.............................ÎNCHEIAT.

NOTä: Cererea de sprijin de foc este un hibrid între cererea prin metoda coordonatelor si cea polara.

Anexa 5

FORMULAR No.005

CEREREA DE SPRIJIN LOGISTIC

(LOGASREQ)

Linia 1: unitatea catre care se înainteaza cererea

Linia 2: unitatea care înainteaza cererea

Linia 3: clasificarea documentului

Linia 4: numarul cererii anterioare

Linia 5: numarul cererii

Linia 6: motivul pentru care se înainteaza cererea

Linia 7: clasele de materiale

Linia 8: denumirea materialelor, unitatii de masura

Linia 9: cantitatile necesare

Linia 10: stocuri existente

Linia 11: data, ora si locul la care se solicita livrarea

Linia 12: metoda de livrare

Linia 13: implicatiile livrarii

Anexa 6

FORMULAR No.006

CERERE DE INFORMAŢII

(INTREQ)

Linia 1: unitatea de la care se solicita informatiile

Linia 2: unitatea care solicita informatiile

Linia 3: clasificarea documentului

Linia 4: numarul cererii anterioare

Linia 5: numarul cererii

Linia 6: gradul de urgenta

Linia 7: prioritatea cererii

Linia 8: intentia de utilizare a informatiilor

Linia 9: tipul informatiilor

Linia 10: date generale despre zona

10.1. tara

10.2. numele zonei

10.3. coordonate geografice

Linia 11: date generale despre aria de operatii

11.1. coordonatele ariei de operatii

11.2. tipulde relief din aria de operatii

Linia 12: date specifice

12.1. coordonatele subunitatii care solicita informatiile

12.2. tipul de relief

12.3. date suplimentare

Linia 13: date despre harta

13.1. seria hartii

13.2. nomenclatura hartii

13.3. editia

Linia 14: detalii de timp

14.1. perioada pentru care sunt valabile informatiile

14.2. perioada actiunilor desfasurate anterior

14.3. frecventa rapoartelor

Linia 15: detalii despre informatii

15.1. informatii solicitate

15.2. nivelul de detaliere a informatiilor

15.3. nivelul de securitate a informatiilor

Linia 16: instructiuni de transmitere a informatiilor

16.1. unde se trimit informatiile

16.2. metoda de transmitere a informatiilor

Linia 17: persoana de contact

17.1. grad, nume, prenume

17.2. unitatea din care face parte

17.3. indicativ radio

Anexa 7

FORMULAR No.007

CERERE DE EVACUARE

(MEDEVAC)

Linia 1 (data si locul)............................

Linia 2 (subunitatea).............................

Linia 3 (pozitia):........................(coordonate)¤

Linia 4 (frecventa radio):......................(frecventa radio la locul evacuarii, indicativele)

Linia 5 (numarul persoanelor evacuate):.......... ..... ...... ...

(numarul pacientilor cu prioritate; codificati informatiile: A-URGENT; B-URGENT OPERAŢIE; C-CU PRIORITATE; D-RUTINĂ; E-NORMAL. Daca doua sau mai multe categorii trebuie raportate în aceeasi cerere, introduceti cuvântul PAUZĂ între fiecare categorie)

Linia 6 (echipamente speciale):.......... ..... ...... ....................(echipamente descarcerare, resuscitare, etc.)

Linia 7 (subunitatea):..............................(subunitatea care întocmeste raportul)

Linia 8 (numarul de pacienti):........................(numarul total de pacienti, pe tipuri)

Linia 9 (securitatea locului de evacuare):.......... ..... ...... ..........(N - nu sunt trupe inamice; P - posibile trupe în zona, apropierea cu precautie; E - trupe inamice în zona, apropierea cu precautie; X - trupe inamice în zona, este necesara escorta armatei)

Linia 10 (fara rani, boli):.......... ..... ...... ........(informatii specifice referitoare la tipul ranii pacientului)

Linia 11 (metoda de marcare a zonei de evacuare):.......... ..... ...... .....(codificati tipul: A - banda; B - semnal pirotehnic; C - fum; D - fara; E - altele)

Linia 12 (nationalitatea pacientilor)...........................(numarul de pacienti din fiecare categorie nu trebuie codificat; codificati urmatoarele: A - militari români; B - civili români; C - militari non-români; D - civili non-români; E - prizonieri de razboi)

Linia 13 (contaminare NBC):..........................(contaminarea NBC; utilizarea abrevierilor: N - nuclear; B - biologic; C - chimic; U - necunoscut; A - zona libera)

Linia 14 (autentificare):.......... ..... ...... (autentificarea raportului)

Anexa 8

FORMULAR No.008

RAPORT ZILNIC

(SITREP)

Linia 1 (evaluarea generala în aria de operatii):

Linia 2 (evaluarea informatiilor):

Linia 3 (operatii terestre):

(misiunea):

3.1.1. (în ultimele 24 ore):

3.1.2. (în urmatoarele 24 ore):

Linia 4 (incidente):

Linia 5 (comanda si controlul):

(comanda):

(controlul):

Linia 6 (locatia grupelor):

(grupa 1):

(grupa 2):

(grupa 3):

Linia 7 (personalul participant la misiune):

(subordonari): A......................; B......................; C.....................; D..................

(re-subordonari): A.................; B......................; C.....................; D..................

(grupa 1): A..............; B.................; C...............;D................

(grupa 2): A..............; B.................; C...............; D...............

(grupa 3): A..............; B.................; C...............; D...............

(pedepse sau recompense aplicate):.......... ..... ...... .......

(cereri de personal): A..........; B............; C..............;

(A-ofiteri; B-subofiteri; C-mlitari voluntari; D-total)

Linia 8 (asigurare logistica):

(echipamente):

(ATAM): 1..............; 2..................; 3................

(1-grupa 1; 2-grupa 2; 3-grupa 3)

Linia 9 (comunicatii):

Linia 10 (Cereri logistice):

Linia 11 (Cereri genistice):

Linia 12 (Cereri medicale):

Linia 13 (Cereri sprijin):

Linia 14 (comunicatii si informatica): 1..............................(sisteme tactice: fir, radio,satelit); 2.......... ..... ...... (functionarea legaturilor: stare tehnica, cu nevoi de reparatii)

Linia 15 (alte rapoarte)

Anexa 9

FORMULAR No.009

RAPORT SALUTE

Linia 1 (data si ora):.............................

Linia 2 (subunitatea)...........................(subunitatea care transmite raportul)

Linia 3 (marimea subunitatii fortei opuse):..............................

Linia 4 (activitatea fortei opuse):.......... ..... ......

Linia 5 (coordonatele fortei opuse):.......... ..... ...... ...

Linia 6 (subunitatea fortei opuse):.......... ..... ...... ..

Linia7 (data si ora observarii):.......... ..... ...... .......

Linia 8 (echipamentele observate la forta opusa):.......... ..... ...... .......... ..... ...... ......

Linia 9 (alte informatii):.......... ..... ...... .......... ..... ......

Linia 10 (autentificarea raportului):.......... ..... ...... .............

Anexa 10

FORMULAR No.010

RAPORT PRIVIND SITUAŢIA NBC

(NBC SITREP)

Linia 1 (data si ora).......... ..... ...... .........(dtg)

Linia 2 (unitatea).......... ..... ...... ..............................(unitatea care întocmeste raportul)

Linia 3 (conditii de pericol).......... ..... ...... ...........(nivelul amenintarii unitatii)

Linia 4 (nivelul minim de protectie):

Linia 5 (nivelul radiatiilor).......... ..... ...... ......(nivelul radiatiilor în raionul unitatii)

Linia 6 (inamicul).......... ..... ...... .......... ..... ...... .................(activitatea nbc inamica, folosirea, nefolosirea mijloacelor nbc, unitati nbc detectate)

Linia 7 (unitati nbc).......... ..... ...... ...................(situatia unitatilor nbc: loc, activitatea, gradul de pregatire)

a.       Sisteme de mascare cu fum..........actiuni..........actiuni planificate în 24 ore..................

b.       Sisteme de decontaminare............actiuni..........actiuni planificate în 24 ore..................

c.       Sisteme de cercetare.....................actiuni..........actiuni planificate în 24 ore..................

Linia 8 (cercetarea nbc).......... ..... ...... ......(misiuni de cercetare desfasurate în ultima perioada)

Misiuni planificate.................data executarii..............locul.............unitatea sprijinita.............scopul misiunii.......................

Linia 9 (decontaminare).......... ..... ...... .............(misiuni de decontaminare desfaturate)

Misiuni planificate.................data executarii..............locul............unitatea sprijinita..............scopul misiunii.......................

Linia 10 (mascarea prin fum)...........................(misiunea de mascare desfaturata)

Misiuni planificate.................data executarii...............locul...........unitatea sprijinita..............scopul misiunii.......................

Linia 11 (text).......... ..... ...... ...................(informatii suplimentare necesare pentru clasificarea raportului)

Linia 12 (autentificare).......... ..... ...... ...............(autentificarea raportului)

Anexa 11

FORMULAR No.011

RAPORT INCIDENT EOD

(EODINCREP)

Linia 1 (data si ora impactului/atacului/descoperirii).......... ..... ...... ..........(dtg)

Linia 2 (unitatea).......... ..... ...... ..........................(unitatea care întocmeste raportul)

Linia 3(locatia).......... ..... ...... ...............(gridul, descrierea locatiei)

Linia 4 (calea de acces).......... ..... ...... ...................(pe jos-usor, dificil, imposibil sau pe vehicul-usor, dificil, imposibil)

Linia 5 (tipul, descrierea tipului UXO)..............................(bombe, grenade, rachete, proiectile, submunitii, echipament pirotehnic, de demolare, DEI, containere, tuburi)

Linia 6 (cantitatea UXO).......... ..... ...... ...........

Linia 7 (efectul asupra operatiei)..............................

Linia 8 (masuri de siguranta-evacuare luate).......... ..... ...... ...................

Linia 9 (amenintarea NBC).......... ..... ...... .....................

Linia 10 (informatii tactice despre inamic, fortele aliate, obstacole).......... ..... ...... .........

Linia 11 (detalii ale punctului de întâlnire cu echipa EOD).......... ..... ...... .......................

Linia 12 (informatii tactice despre inamic, forte aliate, obstacole)

Linia 13 (text).......... ..... ...... ........(informatii suplimentare necesare pentru clarificarea raportului)

Linia 14 (autentificarea).......... ..... ...... ................(autentificarea raportuliu)

BIBLIOGRAFIE

I.  Tratate. Monografii. Colectii de studii. Lucrari cu caracter general. Dictionare.

Antonie Iorgovan, Drept administrativ si stiinta administratiei, TUB, 1989;

Antonie Iorgovan, Legalitatea actelor administrative, Editura Politica, Bucuresti, 1985;

Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneza, explicatii si jurisprudenta, editia a II-a, Editura Kullusys, Bucuresti, 2006;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editia 4, Editura All Back, 2005;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Biblioteca Juridica Nemira, Bucuresti, 1996;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura Nemira, Bucuresti, 1996;

Constantin Degeratu, Constantin Zamfir, Florea serban, Adrian susu, Executarea ordinului militar, dificultati si controverse, Editura Militara, Bucuresti, 1999;

Constantin Dissescu, Drept constitutional, Bucuresti, 1915;

Dictionar explicativ al limbii române, Academia Româna, 1996;

H. Georgescu, Dictionar enciclopedic militar, 1996;

Ioan Alexandru Administratia publica, Editia a III-a, Editura LuminaLex, Bucuresti, 2002;

Ion Dragoman, Actele autoritatilor militare, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

Istoria Statului Major Român, documente 1859-1947, Editura Militara, Bucuresti, 1994;

Lucian Culda, Gestionarea organizatiei. Utilitatea optiunilor fondatoare, Editura Centrul de studii sociale procesual-organice, Sibiu, 2006;

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Europa Nova, 1995;

Probleme de drept din deciziile C.S.J., 1990-1992, Editura Orizonturi, Bucuresti, 1993;

Romulus Ionescu, Drepr administrativ, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970;

I. Prisacaru, Contenciosul administrativ român, Editura All, Bucuresti, 1994;

Valentin Prisacaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Back, Bucuresti, 1998;

Valentin Prisecaru, Contenciosul administrativ român, Editura All, Bucuresti, 1994.

II Studii. Articole

Alexandru Vlad, L. Giurgiu, Controlul jurisdictional al actelor administrative si faptelor asimilate lor, realizat pe calea exceptiei de ilegalitate, Caietul stiintific al Institutului de stiinte Administrative al României "Paul Negulescu", Editura Burg, Sibiu;

Antonie Iorgovan, Comentariu privind unele puncte de vedere referitoare la Proiectul Legii contenciosului administrativ, Revista de Drept Public, nr. 3/2004;

Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii ale CSJ pe 1997, Argessis, Bucuresti, 1998;

Constantin Movila, Curs de administratie militara pe scurt, Imprimeria statului, Bucuresti, 1871;

Corneliu Liviu Popescu, Contenciosul administrativ potrivit dispozitiilor constitutionale revizuite, Revista Dreptul, Anul XV, Seria a III-a, Nr. 3/2004;

Curierul Judiciar , nr. 11/2003, Coneliu Liviu Popescu, Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ, potrivit revizuirii constitutionale, în lumina dreptului de acces la o instanta judecatoreasca;

D. Macovescu, Acte de comandament militar, Revista de Drept Public, ISAR, Bucuresti, anul V, 1930;

Dana Apostol Tofan, Modificari esentiale aduse institutiei contenciosului administrativ prin noua lege cadru în materie, Curierul Judiciar, 4/2005;

Lexicon miltar, Editura militara, Bucuresti, 1980;

Liviu Giurgiu, Consideratii privind exceptia de nelegalitate a actelor administrative în reglementarea instituita prin Legea 554/2004, Curierul Judiciar, 2/2005;

Liviu Giurgiu, Consideratii privind exceptia de nelegalitate a actelor administrative în reglementarea instituita prin Legea 554/2004, Curierul Judiciar, 2/2005;

Mircea Djuvara, Introducere la politica generala, trei conferinte facute la Cursul de comandament în 1931, Tipografia scolii Militare a Aeronauticii Regele Carol II;

Ovidiu Puiu, Exceptia de nelegalitate în lumina dispozitiilor noii Legi a contenciosului administrativ, Curierul Judiciar, nr. 7-8/2005

Pandectele saptamânale

Studii de cercetare stiintifica - probleme actuale ale stiintei militare, Editura Universitatii Nationale de Aparare "Carol I", Bucuresti, 2006;

Tudor Draganu, Câteva reflectii pe marginea unui recent proiect de Lege a contenciosului administrativ, Revista de Drept Public nr. 3/2004;

Tudor Draganu, Câteva reflectii pe marginea unui recent proiect de Lege a contenciosului administrativ, Revista de Drept Public nr. 3/2004.

III. Legislatie interna

Constitutia României, modificara si republicata, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. . din .;

Codul penal al României, republicat în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, pâna la 22 iulie 2005; publicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997;

Legea apararii nationale a României nr. 45/1994, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172/1994, cu modificarile ulterioare;

Legea nr. 106 a protectiei civile (publicata în Monitorul Oficial nr. 241 din 1996);

Legea nr. 139/1995 a Societatii Nationale de Cruce Rosie din România (publicata în Monitorul Oficial nr. 303 din 1995);

Lege nr. 90/2001 privind organizarea si functionarea Guvernului României si a ministerelor (publicata în Monitorul Oficial nr. 164 din 2 aprilie 2001);

Legea nr.6/2000 pentru aplicarea Acordului dintre statele parti la Tratatul Atlanticului de Nord si celelalte state participante la Parteneriatul pentru pace cu privire la statutul fortelor lor, publicata în Mon. Of., Partea I, nr. 185/2000;

Legea 346/2006 privind organizarea si functionarea Minisrerului Apararii, publicata în M. Of., Partea I nr. 654 din 28.07.2006;

Legea nr.24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, publicat în Mon.Of., Partea I, nr. 139/2000;

Legea nr. 410 din 18 octombrie 2004 pentru modificarea si completarea Legii nr. 132/1997 privind rechizitiile de bunuri si prestarile de servicii în interes public;

Legea nr. 1/1967 cu privire la judecarea de catre tribunale a cererilor celor vatamati în drepturile lor prin acte administrative ilegale

Legea nr.29/1990 a contenciosului administrativ;

Legea nr.554 din 2 decembrie 2004, contenciosului administrative, modificata prin Decizia nr. 65 din 25 ianuarie 2007 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 1 alin. (9) teza întâi din Legea contenciosului administrativ nr.554/2004;

Legea 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes general, M. Of. al Rom., Partea I, 663/2001 ;

Legea 35/1997 privind organizarea si functionarea institutiei Avocatului Poporului, publicata în M. Of. al Rom., Partea I, 48/1997;

Legea 137/1995 privind protectia mediului, actualizata si republicata în M.Of.al Rom., Partea I 70/2000;

Legea 54/1993 privind organizarea si functionarea instantelor si parchetelor militare, publicata în M. Of. Partea I nr. 160/1993, modificata de Legea 43/1999, publicata în M. Of. 130/1999;

Proiect de Lege pentru aplicarea Acordului dintre statele parti la Tratatul Atlanticului de Nord si celelalte state participante la Parteneriatul pentru Pace cu privire la statutul fortelor lor, încheiat la Bruxelles, la 19 iunie 1995, a devenit Legea 61/24.04.2000 publicata în M.O. 185/28.04.2000;

Hotarârea Guvernului nr. 935/1996 privind organizarea si functionarea prefecturilor, Publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 259/1996;

Ordonantei Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apararii nationale a României (publicata în Monitorul Oficial nr.525 din 2000);

Ordonantei Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apararii nationale a României (publicata în Monitorul Oficial nr.525 din 2000);

Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul starii de asediu si regimul starii de urgenta;

Ordonanta Guvernului nr.121/1998 privind raspunderea materiala a militarilor, publicata în Mon. Of., Partea I, nr.328/1998, Ordonanta fiind ratificata prin Legea nr. 25/1999, Mon.Of. nr.34/1999;

O.G. nr. 119/1999, pivind controlul intern si controlul financiar republicata;

Ordonanta Guvernului nr. 2/2003 privind regimul juridic al contraventiilor, publicata în M.Of. nr. 410/2001.

IV. Manuale, regulamente, dispozitii militare

A.N.2-Regulamentul general pentru conducerea actiunilor militare;

F.T. 1, Doctrina operatiilor fortelor terestre, aprobata prin ordinul sefului Statului Major General nr. S.M.G. 31/2004;

F.T.-2 Manualul pentru organizarea de Stat Major si operatii ale Fortelor Terestre, Bucuresti, 2005;

M-70/2000, R.G.-3, Regulamentul disciplinei militare, cu modificarile si completarile ulterioare;

Mon.Oastei nr.6/1862, Partea neoficiala;

O. Nr. M 42/2000, cu modificarile si completarile ulterioare, pentru aprobarea R.G. 1, Regulamentul de ordine interioara în unitate;

O. nr. M. 101 din 12.09.2005 pentru aprobarea "R.G. - 7, Regulamentul Consiliilor de Disciplina";

O. nr. M. 153 din 12.09.2005 pentru aprobarea "R.G. - 8, Regulamentul Consiliilor de Judecata";

R.G. 1, Regulamentul de ordin interioara.

V. Jurisprudenta

Decizia Curtii Constitutionale nr. 103 din 1.10.1996, publicata în M. Of. 7/20.01.1997;

Decizia nr. 1051/5 iunie 1997, Curtii Supreme de Justitie, Sectia contencios administraiv;

Decizia nr. 1840/2005 a I.C.C.J., Sectia de contencios administrativ si fiscal, publicata în Buletinul Casatiei nr. 2/2005;

Decizia nr. 1840/2005 a I.C.C.J., Sectia de contencios administrativ si fiscal, publicata în Buletinul Casatiei nr. 2/2005, p. 6-8;

Decizia nr.139/1919;

Decizia nr.1438/1934 a Curtii de Casatie, masura disciplinara luata de comandant contra unui jandarm;

Decizia nr.175/1931 a Curtii de Casatie, act de avansare;

Decizia nr.475/1922, actul de reformare a unui militar;

Decizia nr.834/1906, Decretul de punere în retragere a generalului Groza;

Decizia nr.87/1934 a Curtii de Apel Bucuresti, sunt apreciate drept acte de comandament militar indicarea elementelor chemate la mobilizare;

Hotarârea din 19 iunie 2001, Cauza Kreuz c. Polonia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului;

Sentinta civila nr. 32/2002 a Curtii de Apel Bucuresti, dosar nr. 2009/2001.



Carl von Clausewitz, Despre razboi, Editura militara, Bucuresti, 1982, p.67.

Platon, Legile, Editura IRI, Bucuresti, 1995, p.42-43. În acelasi sens, Sun Tzu nota în Arta Razboiului, Editura Antet XX Press, Bucuresti, 1993, p.7, ca "razboiul este o problema vitala pentru stat, domeniu al vietii si al mortii, calea care duce spre supravietuire sau spre nimicire".

Între care amintim Pactul si rezolutiile Societatii Natiunilor, Pactul Briand-Kellogg si Conventiile de la Londra din 1933 asupra definirii agresiunii.

Dreptul la autoaparare se coreleaza cu alte drepturi ale statelor (dreptul la existenta, la suveranitate, la securitate, la integritate teritoriala, la inviolabilitatea frontierelor etc.) dar si cu diferite îndatoriri ale acestora (respectarea personalitatii, independentei, tratatelor internationale, drepturilor omului, etc.).

Art. 7 din Definitia agresiunii adoptata prin rezolutia Adunarii Generale a ONU nr. 3314 (XXXIX) din decembrie 1974.

Capitolul VIII al Cartei ONU.

Deoarece amenintarea cu forta nu justifica recursul la violenta armata iar teoriile autoprotectiei si autoapararii preventive sunt respinse de dreptul international chiar daca surprinderea realizata de agresor îi ofera avantaje considerabile în balanta de forte militare.

Cu alte cuvinte, ineficacitatea apararii nationale nu afecteaza drepturile statelor suverane.

Constantin Dissescu, Drept constitutional, Bucuresti, 1915, p.780. Alte puteri luate în considerare de marele jurist român erau opinia publica, presa, puterea electorala, sindicatele, regele.

În Constitutiile României de la 1866 si 1923 existau titluri speciale intitulate "Despre puterea armata".

Antonie Iorgovan, Odissea elaborarii Constitutiei, Editura Vatra Românesca, Târgu-Mures, 1998, Anexa a III-a, Fisa "C", p.752.

Conform Ordonantei Guvernului nr. 52/1998 privind planificarea apararii nationale a României (Mon.Of. nr.525/2000) aceste documente programatice sunt: Strategia de securitate nationala a României, Programul de guvernare, Carta Alba a securitatii si apararii nationale a Guvernului precum si strategiile, directivele, planurile si programele departamentale elaborate de ministerele si institutiile cu atributii în domeniul apararii, ordinii publice si sigurantei nationale.

Legislatia privind apararea, ordinea publica si siguranta nationala, în vigoare la 10 martie 2001, Editura All Beck, Bucuresti, 2001.

Potrivit Legii nr.45/1994, sistemul national de aparare cuprinde: conducerea, fortele, resursele si infrastructura teritoriala.

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.II, Editura Nemira, Bucuresti, 1996, p.340.

Art.43 din Protocolul aditional I din 1977 la Conventiile de la Geneva din 1949.

Mircea Djuvara, Introducere la politica generala, trei conferinte facute la Cursul de comandament în 1931, Tipografia scolii Militare a Aeronauticii Regele Carol II, p. 44.

În opozitie cu "statul militar" în care comandantul militar este si seful statului.

În acest sens, doctrina administrativa apreciaza ca un batalion independent, desi nu dispune de personalitate juridica civila proprie are propria personalitate administrativa.

Publicat în Mon.Of., Partea I, nr.172/1994.

Se apreciaza ca aceasta structura a fortelor apararii este conforma cu dreptul international aplicabil în conflictele armate cu mentiunea ca în stabilirea competentelor trebuie avut în vedere foarte clar ca în timp ce fortele armate pot desfasura acte de ostilitate împotriva adversarului, fortelor de protectie li se interzice acest lucru; aceasta problema a fost rezolvata partial prin Legea nr. 106 a protectiei civile (Mon,Of. nr. 241/1996) si prin Legea nr. 139/1995 a Societatii Nationale de Cruce Rosie din România (Mon.Of. nr. 303/1995).

Programul de guvernare pe perioada 2001-2004 contine capitolul VIII intitulat "Apararea nationala, ordinea publica si siguranta cetateanului"

Publicat în Mon. Of., Partea I, nr.164/2001.

Acordul de colaborare între MAp si Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale/ Agentia Nationala pentru Ocuparea Fortei de Munca în vederea aplicarii unor servicii de preconcediere în armata.

Art. 35 din Legea nr. 45/1994 prevede ca autoritatile administratiei publice locale au în raza lor teritoriala potrivit competentei specifice, urmatoarele atributii în timp de pace si în caz de mobilizare si de razboi: asigura îndeplinirea dispozitiilor legale privind pregatirea populatiei, economiei si a teritoriului pentru aparare; urmaresc satisfacerea cererilor prezentate de unitatile militare pentru nevoile de mobilizare; îndeplinesc masurile necesare pentru efectuarea de rechizitii si chemari pentru prestari de servicii: pun la dispozitia centrelor militare judetene monografia economico-militara a unitatilor administrativ-teritoriale respective; asigura centrelor militare terenurile, dotarile si fondurile necesare desfasurarii activitatii acestora.

Hotarârea Guvernului nr. 935/1996 privind organizarea si functionarea prefecturilor, Publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 259/1996.

În art. 67: "... extrase de pe actele de stare civila ce au fost eliberate de autoritatile militare în baza legii", publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 282/1996.

Publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 161/1997, în art. 11, 14, 17, 18, 34.

Vezi textele respective în Drept international al conflictelor armate, instrumente internationale, Editura sansa, Bucuresti, 1992.

Publicat în Mon. Of., Partea I, nr. 185/2000.

Vezi detalii în documentele adoptate de NATO de Washington în 1999, în Sinteza, agenda de securitate internationala nr. 4/1999.

Ratificat prin Ordonanta Guvernului nr. 43/1999, publicata în Mon. Of. nr. 404/1999.

Aceasta anexa la Acord prevede ca România sa ocupe urmatoarele posturi: loctiitorul comandantului pentru operatii (între 1999-2001); Presedintia Comitetului Director Politico-Militar (2001-2003 si 2013-2015); sef de stat Major (2003-2007); loctiitor sef stat major pentru operatii (2009-2011); loctiitor sef stat major pentru logistica (2011-2013).

Le petit Larousse, Paris, 1993, p.247; Dictionar explicativ al limbii române, Academia Româna, 1996, p.199.

Lexicon miltar, Editura militara, Bucuresti, 1980, p.181; H. Georgescu, Dictionar enciclopedic militar, 1996, p.123.

Lexicon militar, p.26; Dictionar enciclopedic militar, p.31.

A.N.2-Regulamentul general pentru conducerea actiunilor militare, p.9-14.

Monitorul Oastei nr.6/1921.

Ibidem, nr.2/1919.

Istoria Statului Major Român, documente 1859-1947, Editura Militara, Bucuresti, 1994, p.404.

Publicat în Mon.Of., Partea I, nr.65/2001.

Ioan Alexandru Administratia publica, Editia a III-a, Editura LuminaLex, Bucuresti, 2002, p. 274 si urm.;

Ibidem;

Lucian Culda, Gestionarea organizatiei. Utilitatea optiunilor fondatoare, Editura Centrul de studii sociale procesual-organice, Sibiu, 2006, p.130;

Ibidem, p131 si urm.;

Idem;

Eugen Badalan, op.cit.;

Ion Dragoman, Actele autoritatilor militare, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2004;

Legea 346/2006 privind organizarea si functionarea Minisrerului Apararii, publicata în M. Of., Partea I nr. 654 din 28.07.2006;

Constantin Movila, Curs de administratie militara pe scurt, Imprimeria statului, Bucuresti, 1871, p.15.

Publicat în Mon.Of., Partea I, nr. 139/2000.

Înlocuitor O.G. nr. 12/1995 privind metodologia de elaborare, modificare, completare, avizare si abrogare a actelor normative specifice în armata. Notam ca, între timp, atât Conceptia cât si Metodologia au fost abrogate fiind înlocuite începnd din 2002 de A.N.S.-1, Regulamentul privind elaborarea actelor normative specifice, doctrinelor si manualelor militare în armata Româna.

Vezi în acest sens, Romulus Ionescu, Drepr administrativ, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970, p.218-221; Antonie Iorgovan, Legalitatea actelor administrative, Editura Politica, Bucuresti, 1985, p.38.

Antonie Iorgovan, op. cit., p.274.

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Europa Nova, 1995, p.182.

Antonie Iorgovan, op. cit., p.278.

Antonie Iorgovan, Drept administrativ si stiinta administratiei, TUB, 1989, p.151.

Publicat în Mon. Of., Partea I, nr.328/1998, Ordonanta fiind ratificata prin Legea nr. 25/1999, Mon.Of. nr.34/1999.

Pentru amanunte vezi Constantin Degeratu, Constantin Zamfir, Florea serban, Adrian susu, Executarea ordinului militar, dificultati si controverse, Editura Militara, Bucuresti, 1999.

Masuri prevazute de art.25 din Ordonanta de urgenta nr.1/1999.

Legea nr.132/1997, art.14.

Ibidem, art.17.

Ibidem, art.31.

1.Art.5, par.3, lit.g din Legea pentru Curtea de Casatie si Justitie din 1912.

Art.14 din Legea nr.1/1967.

Art.103 din Constitutia din 1923 precizeaza:"Numai Curtea de Casatie în sectiuni unite are dreptul de a judeca constitutionalitatea legilor si a declara inaplicabile pe acelea care sunt contrare Constitutiei. Judecata asupra neconstitutionalitatii legilor se margineste numai în cazul judecat".

Parere exprimata de Valentin I. Prisacaru, Contenciosul administrativ român, Editura All, Bucuresti, 1994, p.171.

Constantin G. Rarincescu, op.cit., p.309.

Constantin G. Rarincescu, op.cit., p.310.

Antonie Iorgovan, Floarea serban, op.cit., p.48.

Anibal Teodorescu, op. cit., p.430.

Mon.Oastei nr.6/1862, Partea neoficiala; vezi si "Afacerea violarii teritoriului român" în care o banda armata ce calcase teritoriul nostru a fost dezarmata, speta consemnata în Mon.Oastei nr.38/1863.

Dupa Constantin G. Rarincescu, op.cit., p.86-87.

Pandectele saptamânale, 1926, p.313; în speta ce vorba de luare în posesie de Ministerul Finantelor a unei fabrici de spirt devastata de soldatii rusi.

Decizia nr.834/1906, în Buletinul Casatiei, 1906, p.1925.

Buletinul Casatiei, 1927, p.296.

Decizia nr.87/1934 a Curtii de Apel Bucuresti, Repertoriul de Jurisprudenta Administrativa, 1934, p.1834.

Decizia nr.1438/1934 a Curtii de Casatie, Repertoriul de Jurisprudenta Administrativa, 1934, p.2496.

Decizia nr.139/1919, Curierul judiciar, 1919, p.43.

Decizia nr.475/1922 a Curtii de Casatie, Jurisprudenta româna, 1922, p.280.

Decizia nr.175/1931 a Curtii de Casatie, Jurisprudenta româna, 1931, p.100.

Între multe decizii în acest sens, vezi Decizia nr. 3117/1935, Repertoriul de Jurisprudenta Administrativa, 1935, p.1802.

Probleme de drept din diciziile C.S.J., 1990-1992, Editura Orizonturi, Bucuresti, 1993, p.611.

Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii ale CSJ pe 1997, Argessis, Bucuresti, 1998, p.116.

Publicat în Mon.Of.,Partea I, nr. 7/1997.

F.T. 1, op.cit., p.

Studii de cercetare stiintifica - probleme actuale ale stiintei militare, Editura Universitatii Nationale de Aparare "Carol I", Bucuresti, 2006, p. 176;

F.T. 1, op.cit., p.

Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnica legislativa pentru elaborarea actelor normative, publicata în M. Of. 139/2000

Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ. Geneza, explicatii si jurisprudenta, editia a II-a, Editura Kullusys, Bucuresti, 2006, p. 161;

Decizia nr. 1840/2005 a I.C.C.J., Sectia de contencios administrativ si fiscal, publicata în Buletinul Casatiei nr. 2/2005, p. 6-8;

Ordonanta Guvernului nr. 121/1998 privind raspunderea materiala a militarilor, publicata în M. Of. 328/1998;

Codul penal al României, republicat în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, pâna la 22 iulie 2005; publicat în Monitorul Oficial nr. 65 din 16 aprilie 1997;

R.G. 1, Regulamentul de ordin interioara, op.cit., art. 14, alin. (2);

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editia 4, Editura All Back, 2005, p.486;

Valentin Prisacaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Back, Bucuresti, 1998, p. 6;

C. Rarincescu, op. cit. p.8;

Antonie Iorgovan, op.cit., p.489;

Ibem;

Vezi Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 81;

Ibidem, p. 82-83;

Publicat în Mon.Of., Partea I, nr.122/1990.

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editia 4, Editura All Back, 2005, p.486;

Valentin Prisacaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Back, Bucuresti, 1998, p. 6;

C. Rarincescu, op. cit. p.8;

Antonie Iorgovan, op.cit., p.489;

Ibem;

Vezi Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 81;

Ibidem, p. 82-83;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol.I, Biblioteca Juridica Nemira, Bucuresti, 1996, p.377-378.

Ibidem, p.373.

Antonie Iorgovan, op.cit., p.382.

Ibidem, p.389; Valentin Prisecaru, Contenciosul administrativ român, Editura All, Bucuresti, 1994, p.242.

Legea nr.64/1991 privind brevetele de inventii, Mon.Of. nr.212/1991.

Legea nr.12/1991 privind impozitul pe profit, Mon.Of. nr.25/1991.

Legea nr.94/1992 privind organizarea si functionarea Curtii de Conturi, în Mon.Of. nr.224/1992.

Aprobata prin Legea nr.25/1999, în Mon.Of nr.34/1999.

Legea pensiilor militare de stat nr.164/2001, în Mon.Of. nr.183/2001.

Antonie Iorgovan, op.cit., p.394.

Prevazute în Statutul cadrelor militare si de art.72 al Regulamentului disciplinei militare.

Antonie Iorgovan, op.cit., p.379-389.

Ibiden, p. 395-401.

O.G. nr. 119/1999, pivind controlul intern si controlul financiar republicata, art. 2, lit. d), M. Of. 799/2003;

Cezar Corneliu Mandea, op.cit., p. 125;

Ordonanta Guvernului nr. 2/2003 privind regimul juridic al contraventiilor, publicata în M.Of. nr. 410/2001;

O. nr. M. 153/.2005, op.cit.,art. 1, alin. (2), p.7;

Vezi O. nr. M. 153/2005 pentru aprobarea "R.G. - 8, Regulamentul Consiliilor de Judecata" si O. nr. M. 101/pentru aprobarea "R.G. - 7, Regulamentul Consiliilor de Disciplina";

Ioan Alexandru, Mihaela Carausan, Sorin Bucur, op.cit., p. 588;

Legea 544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes general, M. Of. al Rom., Partea I, 663/2001;

Vezi capitolul IV din Constitutia României din 1991, modificata si republicata în anul 2003;

Legea 35/1997 privind organizarea si functionarea institutiei Avocatului Poporului, publicata în M. Of. al Rom., Partea I, 48/1997;

Dana Apostol Tofan, Modificari esentiale aduse institutiei contenciosului administrativ prin noua lege cadru în materie, Curierul Judiciar, 4/2005, p. 82;

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Editia 4, Editura All Back, 2005, p.486;

Valentin Prisacaru, Contenciosul administrativ român, Editura All Back, Bucuresti, 1998, p. 6;

C. Rarincescu, op. cit. p.8;

Antonie Iorgovan, op.cit., p.489;

Ibem;

Vezi Dana Apostol Tofan, op. cit., p. 81;

Ibidem, p. 82-83;

D. Macovescu, Acte de comandament militar, Revista de Drept Public, ISAR, Bucuresti, anul V, 1930, p.121.

O nr. M. 42/2000 pentru aprobarea R.G. - 1, Regulamentul de ordine interioara, modificat prin ordinele nr. M. 1/2003, M. 23/2004, M.135/2005, Capitolul VIII, art. 172, alin. (1);

Constitutia României, 2003, op.cit., art. 21si art.52;

Ibidem, art. 122, alin.

Revista Dreptul, Anul XV, Seria a III-a, Nr. 3/2004, Corneliu Liviu Popescu, Contenciosul administrativ potrivit dispozitiilor constitutionale revizuite, p. 8;

Decizia Curtii Constitutionale nr. 103 din 1.10.1996, publicata în M. Of. 7/20.01.1997 si Decizia Curtii Constitutionale nr. 139, din 19.11.1996, publicata în acelasi M.Of.

Curierul Judiciar , nr. 11/2003, Coneliu Liviu Popescu, Exceptarea actelor de comandament cu caracter militar de la contenciosul administrativ, potrivit revizuirii constitutionale, în lumina dreptului de acces la o instanta judecatoreasca, p.105 ;

Ibidem, p. 101;

Ibidem, p. 107;

F.T.-2, op.cit., p177;

Hotarârea din 19 iunie 2001, Cauza Kreuz c. Polonia, Curtea Europeana a Drepturilor Omului;

Legea 137/1995 privind protectia mediului, actualizata si republicata în M.Of.al Rom., Partea I 70/2000;

Sentinta civila nr. 32/2002 a Curtii de Apel Bucuresti, dosar nr. 2009/2001;

Legea 54/1993 privind organizarea si functionarea instantelor si parchetelor militare, publicata în M. Of. Partea I nr. 160/1993, modificata de Legea 43/1999, publicata în M. Of. 130/1999;

Decizia nr. 1840/2005 a I.C.C.J., Sectia de contencios administrativ si fiscal, publicata în Buletinul Casatiei nr. 2/2005, p. 6-8;

Antonie Iorgovan, op.cit., p. 161;

A se vedea Ovidiu Puiu, Exceptia de nelegalitate în lumina dispozitiilor noii Legi a contenciosului administrativ, Curierul Judiciar, nr. 7-8/2005, p. 125 si Antonie Iorgovan, Comentariu privind unele puncte de vedere referitoare la Proiectul Legii contenciosului administrativ, Revista de Drept Public, nr. 3/2004, p.87;

Ioan Santai, op. cit., p.372;

Alexandru Vlad, L. Giurgiu, Controlul jurisdictional al actelor administrative si faptelor asimilate lor, realizat pe calea exceptiei de ilegalitate, Caietul stiintific al Institutului de stiinte Administrative al României "Paul Negulescu", Editura Burg, Sibiu, p. 286-288;

Liviu Giurgiu, Consideratii privind exceptia de nelegalitate a actelor administrative în reglementarea instituita prin Legea 554/2004, Curierul Judiciar, 2/2005, p. 91-92;

Tudor Draganu, Câteva reflectii pe marginea unui recent proiect de Lege a contenciosului administrativ, Revista de Drept Public nr. 3/2004, p. 56-66;

Liviu Giurgiu, op.cit., p. 92;

Probleme de drept din deciziile C.S.J., 1990/1992, Editura Orizonturi, Bucuresti, 1993, p.611.

Antonie Iorgovan, op.cit., p.488. În sens contrar, ca ordinul de trecere în rezerva a unui militar este act de comandament militar exceptat de la contenciosul administrativ, s-a pronuntat Valentiv I. Prisecaru, op.cit., p.312.

Probleme de drept administrativ din deciziile C.S.J., op.cit., p.597.

Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii ale C.S.J. pe 1995, Editura Proema, p.575.

Ibidem, p.563.

Valentin I. Prisacaru, op.cit., Anexa II, Practica judiciara, p.311.

Ibidem, p.371.

Mon. Oastei nr.30/1893.

I. Dobrescu, Buletinul Casatiei, 1894, p.293; vezi si o alta speta identica, în N. Pascu, Buletinul Casatiei, 1895, p.693, Decizia nr.392/1895.

Decizia nr.269/1914, general Mustata, Buletinul Casatiei, 1914, p.275.

Decizia nr.325/1922, general Macridescu, Jurisprudenta Româna, 1922.

Decizia nr.3135/1924, Margulius si altii, Buletinul Casatiei, 1924, p.275.

Cazul stefan Miculescu, Jurisprudenta Româna, 1921, p.227.

Jurisprudenta Româna, 1923, p.443.

Jurisprudenta Româna, 1933, p.1318.

Pandectele saptamânale, 1930, p.593.

Decizia nr.618/1927, Pandectele saptamânale, 1927, p.756; în acest domeniu, exista, de altfel, o bogata jurisprudenta, citarea deciziei respective fiind cu titlu exemplificativ.

Decizia nr.1527/1927, Pandectele saptamânale, 1930, p.251.

Decizia nr.325/1919, Pandectele Române, 1922, p.34.

Sentinta Tribunalului Ilfov nr.2828/1925, Pandectele saptamânale, 1926, p.95.

Decizia Curtii de Apel Iasi, Jurisprudenta generala, 1926, p.713.

Decizia Casatiei nr.4165/1926, Buletinul Casatiei, 1926, p.165.

Decizia nr.109/1927 a Curtii de Apel Bucuresti, Buletinul Curtilor de Apel, 1927, p.165

Decizia Casatiei nr.778/1912, Buletinul Casatiei, 1912, p.1863.

Decizia 590/1931, Pandectele saptamânale, 1931, p.553

Decizia Casatiei 1231/1930, Buletinul Casatiei, 1930, p.711.

Decizia 1892/1934, Repertoriul jurisprudentei administrative, 1935, p.357.

Decizia nr.390/1925, Pandectele saptamânale, 1925, p.236.

Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii ale C.S.J. pe 1997, Argessis, Bucuresti, 1998, p.116.





Document Info


Accesari: 17791
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )