Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload




COOPEREA POLITICA EUROPEANA (EUROPEAN POLITICAL COOPERATIO - EPC)

Stiinte politice


COOPEREA POLITICA EUROPEANA (EUROPEAN POLITICAL COOPERATIO - EPC)

Incercari esuate de cooperare politica:

-Planul Pleven



-Planul Fouchet

Debutul EPC

-Summit-ul de la Haga, 1-2 decembrie 1969 : se afirma necesitatea unei Europe unite si din punct de vedere politic, nu doar economic

-Raportul Luxemburg, 27 octombrie 1970 :

  • Ministrii de externe ai celor 6 state membre au lansat conceptul EPC definit ca "necesitate de creare a unui sistem unic de informare reciproca, de consultare, coordonare si concentrare a diplomatiei statelor suverane";
  • Se stabilesc scopurile si metodele unei cooperari pragmatice in domeniul politicii externe;
  • Instrumentul de realizare a EPC: Cooperarea comunitara in domeniul politicii externe urma sa se realizeze prin colaborarea continua dintre ministerele de externe si serviciile de externe ale statelor membre, fara a se infiinta noi institutii in acest scop (doar intalniri regulate intre ministrii de externe si Comitetul Politic, sub forma unui grup de dezbatere); desemnarea de catre fiecare stat a unui oficial din cadrul ministerului de externe pentru a dezbate impreuna cu cei ai altor state (Corespondentii europeni).

-Summit-ul de la Paris, 21 octombrie 1972: "Unificarea europeana trebuie sa faca Europa capabila sa-si asigure pozitia de entitate distincta in cadrul problemelor internationale"

-Raportul de la Copenhaga, 23 iulie 1973:

  • Se stabileste obligatia fiecarui stat membru de a se consulta cu celelalte inainte adoptarii unei decizii definitive de politica externa;
  • Se stabilesc regulile de colaborare dintre EPC si Comisia Europeana ca un fundament al unificarii europene;
  • Se stabileste intensificarea consultarilor regulate la toate nivelele si a unui sistem de comunicare direct intre ministrii de externe.

-Document on European Identity, 14 decembrie 1973

  • Sunt mai clar definite relatiile statelor membre ale Comunitatii Europene cu cele terte si responsabilitatile fiecaruia in cadrul afacerilor internationale.

-Summit-ul de la Paris, 9-10 decembrie 1974

  • Se creeaza Consiliul European (ceea ce va duce la o mai buna coordonare a EPC)
  • Se decid un numar de 3 intalniri anuale (pana in ac 555i86f est moment existau doar 2) intre sefii de state si ministrii de externe in cadrul Consiliului Comunitatilor si al Cooperarii Politice pentru a discuta problemele interne ale Europei
  • Se afirma necesitatea extinderii EPC la toate domeniile problemelor internationale cu efecte asupra Comunitatii Europene
  • Se stabilesc mai multe atributii ale EPC (elaborarea pozitiilor comune, stabilirea strategiilor diplomatice)
  • Creste rolul relatiilor cu Parlamentul European;
  • Comisia Europeana prezinta pozitii oficiale publice

-London Report (13 octombrie 1981)

  • Imbunatatirea structurilor administrative si a procesului de luare a deciziilor ale EPC;
  • Redefinirea scopului EPC: realizarea de actiuni comune ale statelor membre. Sunt mentionate pentru prima data aspectele politice ale securitatii ca fundament al cooperarii
  • Imbunatatiri in functionarea anumitor instrumente si proceduri ale EPC (obligativitatea consultarilor reciproce, contactele EPC cu statele terte, cooperarea dintre membrele Comunitatii Europene in cadrul statelor terte, relatii cu Parlamentul European, participarea Comisiei Europene la cooperarea politica, adoptarea procedurilor consultative in cazuri de criza)

-Consiliul de la Milano, 29 iunie 1985

  • Infiintarea Conferintei Interguvernamentale, cu scopul realizarii unui progres real al uniunii europene.

Efecte: Actul Unic European, semnat in februarie 1986, intrat in vigoare de la 01 iulie 1987, ceea ce inseamna ca EPC a devenit un tratat international, s-a institutionalizat.

Prevederi:

  • Ministrii de externe se vor intalni acum de 6 oi pe an, in cadrul EPC, dar si in cadrul Consiliului European.
  • Comitetul Politic si Grupul Corespondentilor Europeni se vor intalni cel putin o data pe luna;
  • Stabilirea desfasurarii unor intalniri regulate a cel putin 20 de grupuri de lucru;
  • Stabilirea de intalniri ale ambasadorilor statelor membre in statele terte sau in cadrul organizatiilor internationale;
  • Crearea unui sistem de TELEX prin care ministrii de externe ai statelor membre si secretariatul EPC se pot contacta direct;
  • Presedintia EPC asigurata prin rotatie, la fiecare 6 luni, de catre fiecare stat membru; statul care detine presedintia la un moment dat devine responsabil de coordonarea EPC si actioneaza ca un purtator de cuvant;
  • Actiunile stabilite de EPC urmau a fi materializate de catre OSCE;
  • Se stabileste aria de activitate a EPC: relatiile Est-Vest; cu CSCE/OSCE, ONU; cu Orientul Mijlociu; cu Africa de Sud; cu America Centrala si Latina;
  • Se stabilesc provocarile de politica externa la care trebuiau sa raspunda statele membre;
  • Lupta impotriva terorismului;
  • Aspectele politice si economice ale securitatii europene;
  • Sanse mai mari pentru elaborarea unor pozitii si actiuni comune.

Rezultate:

  • Elaborarea Midle East Declaration, Venetia, 1987;
  • Declaratia celor 12, 23 februarie 1987;
  • EPC va include numeroase alte domenii considerate de politica externa;
  • Participari comune la conferintele ONU si CSCE/OSCE;
  • Un numar mai mare de consultari intre EPC si statele terte sau organizatiile regionale (ASEAN - Association of Southeast Asian Nations), avand ca rezultat cresterea coeziunii;
  • EPC devine al doilea pilon al procesului unificarii europene

Actul Unic European

Actul Unic European a fost semnat la Luxemburg si a fost ratificat de catre parlamentele nationale in 1986, intrand in vigoare la 01 iulie 1987, necesitatea sa derivand din imperativul dinamizarii constructiei europene dupa perioada de stagnare pe care o cunoscuse Comunitatea Europeana in ultimii zece ani anteriori elaborarii acestui document. Printre realizarile imediate ale AUE s-au aflat intarirea rolului Parlamentului European in vederea diminuarii deficitului de democratie din cadrul Uniunii Europene, imbunatatirea capacitatii de decizie a Consiliului de Ministri, stabilirea de amendamente ale tratatului de la Roma din 1957, materializate in introducerea unei noi forme de cooperare in materie de politica externa.

Principalul obiectiv al Actului Unic European este acela de a asigura realizarea la termenul propus a pietei unice europene, definita, conform articolului 7A al acestuia "spatiul fara frontiere interne in cadrul caruia libera circulatie a marfurilor, a persoanelor, a serviciilor si a capitalurilor este asigurata." Pentru atingerea acestui obiectiv fixat prin tratatul din 1957, semnat la Roma, Consiliul European a decis votul cu majoritate calificata in ceea ce priveste tariful vamal extern, libera prestare a serviciilor, libera circulatie a capitalurilor, transporturile maritime si aeriene, armonizarea legislatiilor. Chiar daca aceste obiective foarte indraznete necesitau o disciplina destul de stricta in cadrul Uniunii, au fost acceptate unele derogari pentru statele mai putin dezvoltate si au fost acceptate clauze de salvgardare in procesul armonizarii dispozitiilor legislative interne.

Prin semnarea Actului Unic European statele semnatare au decis delegarea unei parti a puterii lor de decizie catre institutiile europene prin stabilirea de noi politici comune intr-o serie de noi domenii, ca de exemplu:

-cooperarea in domeniul politicii economice si monetare; reformele monetare necesare instituirii uniunii monetare;

- cercetarea si dezvoltarea tehnologica;

-politica de mediu devine o componenta a altor politici comunitare;

-reglementari privind sanatatea si securitatea muncitorilor;

-reforma fondurilor structurale (FEOGA - Fondul European de Orientare si Garantie Agricola; FEDER - Fondurile Europene de Dezvoltare Regionala; FSE - Fondul Social European).

Actul Unic European a impus si un ansamblu de modificari institutionale, si anume:

-Extinderea votului prin majoritate calificata, care va face mai usoara adoptarea unor decizii de catre Consiliul de Ministri al Uniunii Europene.

-Sporirea capacitatilor Parlamentului European, competentele sale fiind extinse prin necesitatea exprimarii acestuia in ceea ce priveste adoptarea acordurilor de extindere a Comunitatii si a semnarii acordurilor de asociere cu tarile terte. In plus, procedura "cooperarii" ofera si ea noi capacitati acestei institutii, reformand si rolul de arbitru al Comisiei Europene, dar mentinand puterea de decizie a Consiliului European.

-Crearea Tribunalului de Prima Instanta ca institutie de asistenta a Curtii de Justitie a Comunitatii Europene, cu atributii in domeniul recursului in anulare, in lipsa sau in anulare initiate de catre persoanele fizice sau morale, a recursului impotriva Comisiei Europene initiat de intreprinderi si a litigiilor dintre Uniunea Europeana si functionarii sau agentii sai.

In cadrul cooperarii politice europene, in special al politicii externe comune, fiecare stat membru trebuie sa tina cont atat de pozitiile individuale ale partenerilor sai, cat si de interesul comun european. Politica comuna nu poate fi definita dintr-un singur pas, ci numai prin stabilirea graduala a principalelor obiective si principii comune, urmand apoi cooperarea in domeniul securitatii, mai ales din punct de vedere politic, economic si tehnologic, fara a face apel la Uniunea Europei Occidentale sau la NATO. Cooperarea politica urma a fi prezidata de catre statul care exercita presedintia Uniunii Europene, acesta veghind, impreuna cu Comisia Europeana la elaborarea unei politici externe coerente.

Structura Actului Unic European este urmatoarea:

-Titlul I, Dispozitii comune, referitoare la fundamentele Uniunii Europene si la viitorul ce urma a fi construit acesteia;

-Titlul II, Dispozitii privind modificarea Tratatelor constituind Comunitatea Europeana, aceste dispozitii fiind introduse in textul acestora;

-Titlul III, Dispozitii privind cooperarea europeana in probleme de politica externa, abrogat ulterior si prevazut in articolele Tratatului de la Maastricht;

-Titlul IV, Dispozitii generale si finale, referitoare la aplicabilitatea documentului, ratificarea, intrarea in vigoare si efectele acestuia.

Ca si continuator al Tratatului de la Roma, Actul Unic European permite transformarea, incepand din ianuarie 1993 a pietei comune instituite de primul document, intr-o piata unica, fara frontiere interne, fiind un prim pas catre Uniunea Europeana ce urma a fi instituita de catre Tratatul de la Maastricht.

Uniunea Europeana. Tratatul de la Maastricht

Anul 1989 a fost unul de gratie pentru Europa, cel care a stat la baza lansarii procesului de creare a "noii Europe" in urma sfarsitului razboiului rece, a caderii comunismului in ultimele sale bastioane, Bulgaria si Romania, avand ca rezultat direct unificarea Germaniei si caderea regimului comunist sovietic. In timp ce in centrul si estul Europei evenimentele se precipitau ducand la finalitatile amintite, in cadrul Comunitatii Europene existau numeroase dispute bugetare sau privind aprofundarea programului de realizare a pietei unice, in principal realizarea Uniunii Monetare Europeana. Divergentele erau provocate in special de Marea Britanie, prin politica de opozitie fata de Uniunea monetara Europeana pe care o ducea primul ministru Margaret Thatcher, argumentata pe atingerea suveranitatii nationale britanice si sporirea puterilor institutiilor de la Bruxelles. Pe langa aceste probleme interne ale comunitatii, anterioare perioadei deschise dupa 1989, odata cu caderea zidului au aparut altele noi, generate de reunificarea germana (in octombrie 1990) si de accesul in cadrul comunitatii a noilor landuri, ceea ce va fi adevarat test pentru statele membre ale comunitatii si o adevarata provocare administrativa. Tot in aceasta perioada a anului 1989 isi au radacinile si planurile de intensificare a integrarii politice europene. Asocierile dintre reunificarea germana si integrarea europeana au devenit o tema frecventa si constanta in dezbaterile oficiale din cadrul Parlamentului European (acestea fiind un subiect si inainte de debutul procesului de constructie europeana), dar si in cadrul conferintelor interguvernamentale, accentul punandu-se pe necesitatea accelerarii constructiei politice.

In urma conferintelor interguvernamentale de la Roma din 1990 au continuat la Bruxelles in anul urmator, materializandu-se in cele din urma in tratatul de la Maastricht, o suma a negocierilor dintre statele membre, Comisia Europeana, secretariatul Consiliului si intr-o masura insignifianta Parlamentul European. Negocierile au vizat in special crearea Uniunii Monetare Europene si a Uniunii Politice Europene, oficialitatile de la Bruxelles urmarind o cat mai mare apropiere dintre aceste doua aspecte. In perioada reuniunilor Consiliului European (reuniunilor la nivel guvernamental deci), a negocierilor lor la nivel ministerial (in care ministrii de finante au dezbatut problema Uniunii Monetare iar cei de externe problema Uniunii Politice) si a celor la nivel oficial cele doua problematici ale constructiei europene au fost totdeauna pe ordinea de zi. Dintre toate statele membre participante Germania a fost cea care a sustinut cu cea mai mare vehementa cele doua noi tendinte, datorita atat asemanarii politicii unionale monetare europene cu politica monetara si financiara germana, cat si sistemului politic federal german, Anglia fiind din nou intr-o apriga opozitie cu statele continentale (mai ales cu Italia si Germania). Dezbaterile din cadrul conferintelor interguvernamentale au facut posibila aparitia in aprilie 1991 a unei prime schite a ceea ce avea sa fie cunoscut sub numele de Tratatul Uniunii Europene, schita ce va fi revizuita la doar cateva luni de la realizarea ei. Aceasta reusea sa puna de acord, intr-o oarecare masura, desigur, cele doua curente extreme referitoare la continuarea procesului de constructie europeana, cel federalist, sustinut de catre Germania, Italia si Olanda si cel antifederalist, sustinut de Marea Britanie si Danemarca. Modificarile nu au incetat insa sa intervina nici dupa acest moment, fiecare stat membru avand propriile sale nemultumiri. Cei trei piloni pe care se axa proiectul de tratat au starnit si ei controverse, Belgia sustinand o structura comunitara unitara asemanatoare "unui copac cu ramuri" si nu cea a unui templu cu trei coloane.

TRATATUL UNIUNII EUROPENE

PREVIZIUNI COMUNE SI DISPOZITII FINALE

Primul pilon

Comunitatea Europeana (CECO, CEEA)

Al doilea pilon

Politica Externa si Securitate Comuna

Al treilea pilon

Justitie si afaceri interne

In ciuda faptului ca procesul ratificarii Tratatului Uniunii Europene a fost intens mediatizat, interesul parlamentelor nationale si a opiniei publice din diferitele state membre pentru negocierile asupra acestuia au fost scazute, cu exceptia Marii Britanii, unde opozitia fata de acesta a fost foarte puternica, atat la nivel oficial cat si la cel al opiniei publice, si in Danemarca, unde acesta a fost respins initial prin referendum, pentru ca prin aceeasi modalitate sa fie apoi adoptat. Astfel, cu exceptia Danemarcei, Marii Britanii si chiar a Germaniei (aceasta din urma datorita temerii de inflatie, a pierderii marcii ca moneda nationala si a anularii posibilitatii ca Bundesbank sa formuleze politica monetara proprie) toate celelalte state membre au ratificat tratatul in decembrie 1992 (fiecare conform propriilor proceduri, iar in unele dintre acestea prin referendum).

O ierarhie a voturilor exprimate in ceea ce priveste ratificarea tratatului ar arata astfel:

-Danemarca, iunie 1992, 40,3 voturi pentru, 50,7 impotriva;

-Danemarca, mai 1993, 56,7 voturi pentru, 43,3 impotriva;

-Irlanda, iunie 1992, 69,0 voturi pentru, 31,0 impotriva;

-Franta, septembrie 1992, 51,05 pentru, 48,95 impotriva. 

Tratatul de la Maastricht, cum a fost denumit pe scurt ulterior, a modificat tratatele originale ca constituire a Comunitatii Europene, regrupand ansamblul dispozitiilor acestora, introducand insa si un element nou privind politica externa comuna si la cooperarea in probleme de justitie si afaceri interne, contribuind in mod esential la adancirea procesului de integrare europeana. Daca primul pilon comunitar se refera in special la organizarea in domeniul economic si la principiul integrarii, ultimii doi au ca fundament cooperarea interguvernamentala. Structura acestuia, relevata de tabelul de mai sus, a fost pastrata si in urma elaborarii Tratatului de la Amsterdam.

Abordarea tot mai profunda si mai atenta a politicii externe si a securitatii comune s-a datorat in buna masura evenimentelor internationale care au obligat Uniunea sa intervina ca actor politic singular si sa-si fixeze ca principal obiectiv punerea in aplicare a unei politici externe si de securitate comuna ale carei obiective erau stabilite ca fiind urmatoarele:

-salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale si independentei Uniunii Europene;

-intarirea securitatii Uniunii Europene si a statelor membre;

-mentinerea pacii si intarirea securitatii internationale, conform principiilor Cartei Natiunilor Unite si ale Actului Final de la Helsinki si ale Cartei de la Paris;

-promovarea cooperarii internationale;

-dezvoltarea si intarirea democratiei si a statului de drept, respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale in lume.

O politica de aparare comuna europeana nu se refera la o aparare impotriva unei agresiuni exterioare, ci de gestiunea crizelor interne care ar putea destabiliza continentul prin operatii de mentinere sau de restabilire a pacii. Politica Externa si de Securitate Comuna este o continuare a Cooperarii Politice Europene initiata in 1969 care, desi nu este o politica comunitara, este sprijinita de diverse institutii comunitare, si anume: Consiliul European (prin sefii de state si de guvern decide orientarile generale); Consiliul Uniunii Europene (adopta deciziile, presedintele acestuia reprezentand Uniunea Europeana in exterior); Comisia Europeana si Parlamentul European.

Instrumentele de realizare ale PESC sunt:

-pozitiile comune, stabilite de catre Consiliul European, pe care statele membre trebuie sa le urmeze prin politicile lor nationale;

-actiunile comune, stabilite prin majoritate calificata de catre Consiliul European cu scopul de a face convergente pe scena internationala actiunile statelor membre 

-Uniunea Europei Occidentale, organizatie de cooperare infiintata in 1948, constituita din statele membre ale Uniunii, cu exceptia Austriei, Danemarcei, Finlandei, Irlandei si Suediei, ultima cu statut de observator, Turcia, Norvegia si Islanda fiind state asociate. Prin Tratatul Uniunii Europene Uniunea Europei Occidentale a devenit parte integranta in dezvoltarea Uniunii, mentinandu-si insa autonomia institutionala. Atributia acestui organism este de a pune in aplicare deciziile si actele Uniunii care au implicatii in domeniul apararii.

Tratatul Uniunii Europene a redefinit si a extins competentele comunitatii intr-o serie intreaga de domenii, in special in cele ale educatiei, cercetare si dezvoltare, pregatire profesionala, coeziune, mediu, infrastructura, industrie, sanatate, cultura, protectia consumatorului si dezvoltarea cooperarii, chiar daca in limitele votului prin majoritate calificata. In timp ce primul pilon se refera mai mult la probleme economice, fiind fundamentat pe politici si puteri comune ale statelor membre, ceilalti doi piloni ai Uniunii Europene sunt controlati de guvernele nationale, Uniunea avand doar un rol minimal. Astfel politica externa si de aparare comuna ramane inca un punct slab in constructia europeana, desi se fac eforturi pentru realizarea cat mai rapida a unei asemenea politici comune. O alta realizare a Tratatului Uniunii Europene o constituie pactul de stabilitate si de crestere, prevazut printr-o serie de reglementari bugetare destul de imprecise din articolul 104C al acestui document. Pactul de stabilitate va prelua aceste reguli si le va aprofunda, constituind baza de pornire in formularea disciplinei bugetare a uniunii monetare, articulata in jurul notiunii de deficit public excesiv, pe care statele membre trebuiau sa-l evite pentru a nu suporta sanctiunile impuse de norma comunitara. Acesta a fost stabilit la maxim 3% din PIB, ca si in cazul criteriilor de convergenta, desi pactul prevedea si eventuale exceptii de la aceasta limita maxima, in cazul unor catastrofe naturale sau a influentei unor factori exogeni statelor membre, precum si in cazul recesiunii economice severe, apreciata astfel de catre Consiliul European, in urma raportului si recomandarii Comisiei Europene. Experienta comunitara a dovedit insa ca o crestere peste limita admisa a deficitului public nu este totdeauna urmarea unui cataclism sau a vreunei recesiuni, oricat de severe, acestea fiind doar cazuri exceptionale. Obiectivul Pactului de stabilitate nu este totusi cel al aplicarii sanctiunilor, ci de a convinge statele membre sa il evite.

Unul dintre principalele merite ale Tratatului de la Maastricht este acela de a fi introdus un element ce pare a fi ireversibil in procesul de delegare treptata a unor noi parti ale suveranitatii nationale, si anume introducerea monedei unice, simbol foarte important, desi nu exclusiv, al acesteia. Acest fapt are o importanta majora in procesul constructiei europene chiar daca are loc in lipsa unei uniuni politice.

Tratatul de la Amsterdam Agenda 2000

In prima parte a anului 1995 institutiile europene au realizat rapoarte individuale asupra functionarii Tratatului de la Maastricht, analiza acestora fiind prezentata in cadrul Raportului Consiliului European de la Madrid din decembrie acelasi an. Acesta va sta la baza Conferintei interguvernamentale din martie 1996, in care au fost dezbatute probleme ca Europa cetatenilor, rolul Uniunii Europene in cadrul international si functionarea institutiilor comunitare. Dupa ce in cadrul Consiliului de la Torino a fixat, pentru urmatoarele negocieri, obiectivele foarte indraznete ale unei Europe a cetatenilor, ale rolului international al Europei si ale imbunatatirii modului de functionare al institutiilor in vederea extinderii, a urmat o alta serie de conferinte interguvernamentale, documentul care va primi numele de Tratatul de la Amsterdam fiind elaborat in urma intrunirilor oficiale ale Consiliului European de la Florenta, in iunie 1996, si Dublin, in octombrie si decembrie 1996, si a celei neoficiale de la Noordwijk, din mai 1997. Tratatul a fost adoptat in cadrul Consiliului European de la Amsterdam din 16-17 iunie 1997, si semnat la 20 octombrie 1997, de catre ministrii de externe ai celor 15 state membre. Documentul a intrat in vigoare la 01 mai 1999, dupa ratificarea de catre toate statele semnatare (prin vot parlamentar in Germania, Austria, Belgia, Spania, Finlanda, Franta, Marea-Britanie, Grecia, Italia, Luxemburg, Tarile de Jos, Portugalia, Suedia si prin referendum in Danemarca si Irlanda), si are trei parti, o anexa si 13 protocoale, secondate de cincizeci si una de declaratii adoptate la diferite conferinte interguvernamentale. Prima parte a tratatului se refera la modificarile de fond, adica la cele asupra Tratatului Uniunii Europene si a celor de instituire a CEE, cea de a doua parte se refera la simplificarea celor trei tratate de constituire a CEE si la abrogarea unor documente care isi pierdusera actualitatea, precum si la tratatul de fuziune din 1965. cea de a treia parte contine dispozitiile generale si finale ale tratatului, referitoare la renumerotarea articolelor Tratatului Uniunii Europene si ale Tratatului CEE, durata tratatului, ratificarea si intrarea in vigoare a acestuia, lista cu diferitele versiuni lingvistice ale acestuia. Anexa Tratatului de la Amsterdam echivalarile de renumerotare ale articolelor tratatelor modificate, amendate sau abrogate, iar protocoalele se refera la diferite aspecte particulare si specifice procesului de constructie europeana cum ar fi de exemplu problemele legate de vize, de imigranti etc. Chiar daca modifica o serie de dispozitii ale Tratatului de la Maastricht, ale tratatelor constitutive sau ale altor documente comunitare el nu se substituie acestora, ci doar le completeaza.

Una dintre notiunile principale din cadrul tratatului este aceea de transparenta, care se refera la modul de functionare a institutiilor comunitare si este legata de accesul mult mai larg al cetatenilor la informatii si la documente privind Uniunea, materializata si prin simplificarea tratatelor si calitatea redactarii textelor legislative. In acest sens Tratatul de la Amsterdam insereaza un nou articol in Tratatul CEE (art. 255), articol care ofera cetatenilor Uniunii dreptul de a accede la documentele Consiliului, Comisiei sau Parlamentului European, in limitele stabilite de institutiile in cauza privind respectarea interesului public sau privat. Astfel, prin politicile de ameliorare a somajului, transformarea politicilor sociale in politici comunitare, protectia drepturilor fundamentale, interzicerea oricarei discriminari, protectia consumatorului si a sanatatii publice, precum si prin instituirea politicii de transparenta, cetateanul era plasat in centrul atentiei Uniunii Europene.

Obiectivele tratatului au fost clar formulate si se refereau in special la crearea conditiilor politice si institutionale care sa permita Uniunii sa faca fata noilor provocari de pe scena internationala, in special mondializarii economiei si efectelor acestui fenomen asupra locurilor de munca, luptei impotriva terorismului si criminalitatii internationale, a traficului de droguri, a dezechilibrelor ecologice si a amenintarilor la sanatatea publica. La acestea s-au adaugat si unele chestiuni mai concrete, legate de functionarea institutiilor europene, ordinea de zi imbogatindu-se si pe parcursul negocierilor. O regrupare a obiectivelor Tratatului de la Amsterdam evidentiaza patru directii principale ale acestuia, si anume:

-Plasarea muncii si a drepturilor cetatenilor in atentia Uniunii;

-Circulatia libera si viata in deplina securitate;

-Un mesaj si o imagine a Europei in lume;

-Institutii eficace pentru o Europa largita.

Tratatul de la Amsterdam se preocupa in principal de patru domenii de importanta majora, si anume:

-Libertate, securitate, justitie, in care se fac referiri la zona de libera deplasare a persoanelor, la protectia drepturilor fundamentale, egalitatea intre barbati si femei, nediscriminarea, noile regimuri de vize, integrarea acquis-ului Schengen in cadrul juridic comunitar, cooperarea politieneasca si judiciara in domeniul penal;

-Uniunea si cetatenii, in care sunt mentionate problematicile dezvoltarii cetateniei europene si inscrierea ei printre drepturile civice de care se bucura cetatenii europeni, stabilirea legaturii dintre cetatenia nationala si cea europeana, ale strategiilor comune de combatere a somajului, ale tratamentului egal al barbatilor si femeilor, protectia consumatorilor, standardizarea legislatiei comunitare, consolidarea politicilor de mediu si adaptarea acestora la toate domeniile de activitate si simplificarea modului de luare a deciziilor comunitare, promovarea politicilor de ridicare a nivelului de sanatate publica si de protectie a consumatorilor, garantarea dreptului cetatenilor de a accede la documentele elaborate in cadrul Uniunii. 

-Politica externa eficienta si coerenta, capitol care are ca principal obiectiv clarificarea modificarilor aduse de Tratatul de la Amsterdam in vederea realizarii unui rol cat mai important al Uniunii Europene pe piata internationala prin politici economice comune si reforma Politicii Externe si de Securitate Comune (PESC). Daca referitor la reforma economica se avea in vedere adoptarea acordurilor internationale privind serviciile si drepturile de proprietate intelectuala, in ceea ce priveste PESC reforma consta in mai multe elemente, si anume:

-crearea unui nou instrument de actiune, strategia comuna;

-luarea deciziilor in cadrul Consiliului European prin metoda majoritatii calificate;

-crearea functiei de Inalt reprezentant pentru PESC (Secretariatul general al Consiliului European) in vederea planificarii actiunilor si strategiilor PESC, a oferirii unei mai mari vizibilitati si a unei coerente sporite acesteia (acesta fiind asistat de catre o unitate europeana de planificare a politicii si de alerta rapida, alcatuita din specialisti din statele membre, Consiliul de Ministri al Uniunii Europene, Comisia Europeana si Uniunea Europei Occidentale);

-simplificarea procedurilor privind finantarea PESC.

Politica Externa si de Securitate Comuna ramane insa un doar un deziderat care depinde de vointa statelor membre ale Uniunii de a o pune in aplicare prin unanimitate, un stat putand decide a se abtine si a nu participa la actiunile declansate de catre celelalte in cazul in care considera ca interesele sale ii sunt amenintate, putand bloca actiunea respectiva. PESC nu a devenit inca o politica comunitara, ci doar una interguvernamentala, orice stat membru putand bloca punerea ei in aplicare. De asemenea PESC are in vedere in special actiunile umanitare si de respectare a drepturilor omului si nu cele de aparare sau militare, care raman de realizat prin crearea corpului de armata EUROCORPS, prezenta Uniunii Europei Occidentale in cadrul NATO nepermitand Europei sa-si asume individual responsabilitatea crizelor europene si internationale. Tratatul de la Amsterdam a fost totusi un pas important in crearea unei identitati europene a securitatii si apararii.

-Probleme institutionale, in care sunt sintetizate si explicate noile reforme institutionale instituite prin Tratatul de la Amsterdam in vederea extinderii uniunii (procedura codeciziei; ponderea voturilor in cadrul Consiliului European si extinderea votului cu majoritate calificata; noua structura a Comisiei Europene, numarul comisarilor si autoritatea presedintelui; rolul Curtii de Justitie in domeniul drepturilor fundamentale si al securitatii interne a Uniunii; sporirea rolului Curtii de Conturi, a ECOSOC si a Comitetului Regiunilor; cresterea participarii si imbunatatirea informarii asupra activitatilor Parlamentului European; consolidarea principiului subsidiaritatii si intensificarea cooperarii intre state).

Tratatul de la Amsterdam preia din Tratatul Uniunii Europene dispozitia conform careia Uniunea Europeana are la baza principiile libertatii, democratiei, al respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si cel al statului de drept, principii care sunt comune tuturor statelor membre. Documentul modifica insa preambulul Tratatului de la Maastricht punand accentul pe adeziunea statelor membre la drepturile sociale fundamentale definite in carta Sociala Europeana in 1961 si in carta Comunitara a Drepturilor Sociale Fundamentale din 1989. Violarea unuia dintre aceste principii de catre un stat membru atrage dupa sine sanctionarea acestuia prin suspendarea anumitor drepturi, desigur dupa indeplinirea procedurilor de constare si probare a existentei acestei incalcari. Masurile de suspendare sau de anulare a drepturilor unui stat care a incalcat anumite principii ale Uniunii Europene pot fi anulate sau modificate in masura in care acesta aduce reparatii prejudiciului cauzat. In ceea ce priveste principiul nediscriminarii pe baze nationale instituit de Tratatul CEE, Tratatul de la Amsterdam pune un nou accent asupra acestuia, adaugand dispozitii conform carora Consiliul European poate adopta toate masurile necesare in vederea combaterii oricarei discriminari bazate pe sex, rasa, etnie, religie sau credinte religioase, handicap, varsta sau orientare sexuala. Tratatul face de asemenea referiri la tratamentul datelor cu caracter personal si la circulatia acestora. 

Prevederile introduse prin Tratatul de la Amsterdam sunt definite printr-un nou concept privind cooperarea dintre statele europene, cel de cooperare intensificata, pentru a descrie posibilitatea sporita acordata grupurilor de state mici de a se folosi de institutiile Uniunii pentru a intensifica relatiile si colaborarea dintre ele, dar nu se poate spune ca acesta este pus in practica, unele dintre statele membre considerand ca este un concept care mai trebuie revizuit si ca trebuie sa existe si siguranta ca se va mentine coerenta Uniunii. Cooperarea intensificata nu este insa considerata o bariera in calea pietei unice sau a comertului, un element de discordie in ceea ce priveste concurenta statelor membre, si nici ca o ultima posibilitate de rezolvare a unor obiective care nu pot fi indeplinite altfel intr-o perioada data. La grupul de cooperare intensificata numarul minim de state care pot participa este de opt, conditiile acestei participari fiind destul de putin permisive. Statele participante la acest grup pot lua decizii in ceea ce priveste Politicile Externe si de Securitate Comune, dar nu si in problemele de aparare. Nici un stat membru nu va putea impiedica formarea unui asemenea grup prin aplicarea dreptului de veto, in afara cazului in care este vorba despre Politica Externa si de Securitate Comuna, domeniu in care dreptul de veto va continua sa se aplice.

O importanta majora este atribuita in cadrul acestui document respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale, recunoscandu-se ca fundament al Uniunii Europene a principiilor comune tuturor statelor membre; impunand respectarea acestor principii ca pe o conditie in vederea obtinerii calitatii de membru al Uniunii; stabilind sanctiuni ce vor fi aplicate statelor membre care nu vor respecta aceste principii; mandatand Curtea de Justitie sa se asigure ca institutiile Uniunii care intra sub jurisdictia sa respecta drepturile fundamentale.

In 1996-1997 Comisia Europeana si-a elaborat opiniile privind cererile de aderare ale tarilor asociate din estul Europei, acestea fiind urmate de prezentarea opiniilor si a propunerilor de reforma a politicilor comunitare si de elaborarea Pachetului de masuri Agenda 2000, toate acestea readucand in discutie procesul de largire. Acest pachet de masuri, publicat in 1997, este un document de 1350 de pagini si se axeaza pe urmatoarele tematici:

-Uniune mai puternica si mai extinsa;

-Avizele Comisiei privind solicitarile statelor candidate la aderarea la Uniunea Europeana;

-Efectele extinderii spre tarile candidate din Europa Centrala si de Est asupra politicilor comunitare;

-Intarirea strategiei de pre-aderare.

Dupa dezbateri indelungate, Agenda 2000 a fost adoptata de catre sefii de state si de guverne in cadrul Consiliului European de la Berlin din 24-25 martie 1999. Obiectivele acesteia au fost stabilite ca fiind urmatoarele:

-Reducerea disparitatilor existente intre regiuni si intarirea coeziunii economice si sociale, realizabil prin dezvoltarea regiunilor sarace; sustinerea restructurarii economice si sociale in zonele cu dificultati structurale; sustinerea adaptarii si modernizarii politicilor si sistemelor de educatie, de formare si de acces la munca a tuturor regiunilor.

-Reforma Politicii Agricole Comune, materializata in stabilizarea cheltuielilor agricole la o anumita suma, pentru o anumita perioada de timp, reducerea progresiva a preturilor si sporirea ajutoarelor directe acordate agricultorilor.

-Extinderea prin aderarea de noi state candidate din Europa Centrala si de Est, sub conditia respectarii institutiilor democratice, a minoritatilor, a economiei de piata, a normelor comunitare. Ajutorul Uniunii Europene consta in subventiile financiare acordate prin intermediul programelor de finantare (PHARE, RICOP, TEMPUS, SOCRATES, ERASMUS, COMENIUS etc.).

-Finantarea bugetului european prin stimularea cresterii economice si a eforturilor de gestiune bugetara, cresterea contributiilor din partea tarilor beneficiare de avantajele Politicii Agricole Comune (Franta, Italia, Belgia).

Tratatul de la Nisa

Noul document elaborat in procesul de consolidare a constructiei europene are la baza o serie intreaga de evenimente si de alte documente care au facut necesara si implicita elaborarea  acestuia. Putem aminti astfel:

-prima discutie, din cadrul Consiliului European de la Dublin, din iunie 1990, privind reunificarea Germaniei dupa caderea zidului Berlinului, acesta fiind primul stat fost comunist integrat in structurile europene;

-Consiliul European de la Maastricht, din decembrie 1991, care a statuat ca fiecare stat european care respecta regulile democratiei sa poata adera la Uniunea Europeana; -Consiliul European de la Haga, din iunie 1993, in cadrul caruia s-a acceptat formal ca statele asociate sa poata deveni membre ale Uniunii Europene iar in viitor relatiile cu acestea sa se desfasoare pe aceste baze, in acelasi an avand loc si semnarea primelor patru Acorduri Europene;

-adoptarea criteriilor (politice si economice) de aderare la Uniunea Europeana in cadrul Consiliului European de la Copenhaga;

-cererile de aderare aplicate de catre statele din centrul si estul Europei in perioada 1994 si 1996;

-decizia, in cadrul Consiliului European de la Luxemburg, din decembrie 1997, de a incepe primele negocieri de aderare cu cinci state foste comuniste (Polonia, Ungaria, Slovenia, Estonia, Cehia) la care s-a adaugat si Cipru (Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania si Slovacia nu au fost considerate pregatite pentru a incepe negocierile, dar in cadrul Consiliului s-a anuntat intensificarea strategie de pre-aderare cu acestea); acceptarea Turciei ca eligibila pentru aderarea la Uniune;

-candidatura reinnoita a Maltei, in 1998 (dupa o prima candidatura in 1990);

-decizia de incepere a negocierilor de aderare, avand la baza principiul diferentierii, in functie de capacitatile individuale ale fiecarui stat (dar cu posibilitatea de a ajunge din urma statele candidate in cadrul Consiliului de la Luxemburg), cu Romania, Bulgaria, Letonia, Lituania si Slovacia, (Turcia fiind din nou exclusa de la inceperea negocierilor, desi va fi recunoscuta ca si candidat formal) in cadrul Consiliului European de la Helsinki, in decembrie 1999;

-Strategia de largire a Uniunii, elaborata de Comisie in noiembrie 2000, la care se pot adauga raporturile anuale publicate cu privire la situatia statelor candidate.

Acest nou tratat din seria celor care au contribuit la realizarea Uniunii Europene isi propune sa se inscrie intre documentele care ofera o baza juridica largirii Uniunii si sa contribuie la realizarea acestui proces care a inceput in mod practic cu Tratatul de la Amsterdam, dar in urma caruia o serie intreaga de probleme privind acest  proces au ramas nerezolvate. Acest document este rezultatul negocierilor dintre statele membre ale Uniunii si conferinta interguvernamentala, concluziile sale oferind noi interpretari in ceea ce priveste procesul de largire europeana, care va fi realizat prin aderarea noilor state candidate. Problematica largirii este cuprinsa de Tratatul de la Nisa in trei documente: un Protocol privind largirea Uniunii; o Declaratie asupra largirii; o Declaratie asupra pragului majoritatii calificate.

Sefii de state care s-au intalnit in cadrul Consiliului European de la Köln in iunie 1999 au decis ca in cadrul conferintei interguvernamentale care urma sa aiba loc la inceputul anului 2000 sa puna in dezbatere si sa rezolve problemele ramase nerezolvate in urma semnarii Tratatului de la Amsterdam, probleme care se refereau la: marimea si componenta Comisiei Europene; numarul de voturi in cadrul Consiliului European; extinderea votului prin majoritatea calificata; modificarile impuse de procesul de largire in cadrul altor institutii ale Uniunii Europene. Aceasta agenda de lucru a fost aprobata in cadrul Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, aproband si introducerea unor elemente care ar fi aparut ulterior, in timpul presedintiei portugheze.

Negocierile au inceput la 14 februarie 2000 si au fost conduse de catre ministrii afacerilor externe ai statelor participante, dezbaterile continuand si in cadrul Consiliului European din Portugalia din iunie 2000. O noua intalnire a sefilor de state va avea loc sub presedintia franceza a Consiliului, in octombrie 2000, iar in timpul Consiliului European de la Nisa din 11 decembrie s-a ajuns la un acord asupra a ceea ce avea sa fie numit Tratatul de la Nisa. Semnarea acestuia in cadru oficial, de catre ministrii de externe, va avea loc tot la Nisa, la 26 februarie 2001, iar intrarea sa in vigoare va avea loc numai dupa ratificarea de catre toate cele 15 state semnatare. Faptul ca ratificarea acestuia necesita unele modificari constitutionale din partea celor 15 state semnatare membre ale Uniunii (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda, Portugalia, Spania, Suedia) a facut ca termenul ratificarii sa fie stabilit pentru sfarsitul anului 2002. In Irlanda va fi necesara organizarea unui referendum in vederea amendarii Constitutiei pentru ca Tratatul de la Nisa sa poata fi ratificat, aceasta procedura folosindu-se si pentru Actul Unic European, pentru Tratatul de la Maastricht si pentru Tratatul de la Amsterdam.

Obiectivul acestui nou tratat este acela de a completa programul de reforma institutionala destinat sa pregateasca Uniunea Europeana pentru momentul extinderii si al cresterii numarului de membri, aceasta purtand negocieri de aderare cu urmatoarele state: Bulgaria, Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Romania, Slovacia, Slovenia, Ungaria (Turcia avand deja statutul de tara candidata). Reforma se va referi in primul rand la tratatele care au stat pana in acest moment la baza Uniunii (Tratatul CEE [1957], Actul unic European [1986], Tratatul de la Maastricht [1992]), continuandu-se procesul inceput prin Tratatul de la Amsterdam din 1997.

Prin Tratatul de la Nisa s-a cazut de acord asupra schimbarilor care urmau a fi efectuate in structura institutiilor Uniunii. In ceea ce priveste marimea si structura Comisiei Europene, dupa numeroase dezbateri s-a hotarat ca aceasta sa fie compusa din cate un reprezentant al fiecarui stat membru, iar pe masura aderarii si din reprezentanti ai noilor state membre (in prezent statele mari avand cate doi reprezentanti). La Nisa s-a cazut de acord ca pana in anul 2005, data cand va fi numita urmatoarea Comisie, cele cinci state mari sa-si pastreze dreptul de a avea cate doi membri in cadrul Comisiei. Ulterior fiecare nou stat membru isi va delega un reprezentant pana in momentul in care Comisia va ajunge la 27 de membri, urmand ca apoi Consiliul, cu participarea deplina a noilor state, tinand seama de experienta de pana in acel moment a acestei institutii si de necesitatea egalitatii depline dintre statele membre, sa decida asupra unui numar de membri mai mic decat acesta iar statele membre sa-si delege reprezentantii prin rotatie. Decizii mai detaliate privind marimea si componenta Comisiei, procedurile rotatiei cu respectarea egalitatii in drepturi a statelor comunitare, participarea deplina a statelor membre la luarea deciziilor, adoptarea in unanimitate a deciziilor, vor fi luate, prin procedura unanimitatii, de catre Consiliul European, dupa aderarea tuturor statelor candidate.

In plus fata de celelalte documente, Tratatul de la Nisa a sporit autoritatea presedintelui Comisiei care, dupa momentul ratificarii, va fi numit, prin procedura majoritatii calificate, de catre statele membre reunite prin conducatorii lor in cadrul Consiliului European (fiind necesara insa si aprobarea ulterioara a Parlamentului, ca pentru intreaga componenta a institutiei de altfel, dupa ce a fost stabilita de catre reprezentantii statelor membre) si va avea urmatoarele competente:

-de a decide asupra organizarii interne a Comisiei, pentru a se asigura asupra consistentei si eficientei actiunilor acesteia, desfasurate pe baza colegialitatii;

-de a aloca anumite sarcini membrilor Comisiei si de a redistribui portofoliile comisarilor in timpul mandatului lor;

-de a stabili numarul vice-presedintilor, cu aprobarea celorlalti membri ai Comisiei;

-de a supune aprobarii Comisiei eventualele cereri de demisie ale membrilor. De asemenea, membrii Comisiei sunt obligati sa-si prezinte demisia in cazul in care presedintele le-o cere, dar presedintele trebuie sa aiba acordul Comisiei pentru a face aceasta cerere.

In ceea ce priveste ceilalti membri ai Comisiei, acestia vor fi numiti tot de catre statele membre, prin reuniune in cadrul Consiliului European, la nivel interministerial, fiind utilizata tot procedura majoritatii calificate, dar fiind consultat si presedintele deja numit si fiind necesara aprobarea ulterioara a Parlamentului. 

Relativ la numarul voturilor din cadrul Consiliului European, acestea erau acordate pe grupuri de state care aveau aproximativ aceeasi populatie, numarul total al voturilor fiind de 87, dintre care trei reveneau Irlandei, la fel ca Finlanda si Danemarca. Tratatul de la Nisa a prevazut ca din ianuarie 2005 numarul voturilor acordate statelor membre sa fie distribuite astfel:

-Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, 29 (pentru fiecare dintre aceste state);

-Spania, 27;

-Olanda, 13;

-Grecia, Belgia, Portugalia, 12;

-Suedia, Austria, 10;

-Danemarca, Irlanda, Finlanda, 7;

-Luxemburg, 4;

-Polonia, 27;

-Romania, 14;

-Cehia, Ungaria, 14;

-Bulgaria, 10;

-Lituania, Slovacia, 7;

-Cipru, Estonia, Letonia, Slovenia, 4;

-Malta, 3.

S-a convenit de asemenea ca dupa anul 2005, cand vor adera primii noi membri, numarul necesar de voturi pentru adoptarea unei decizii sa fie de 169 de voturi din 237 (adica un procent de 71,31%, in prezent acesta fiind de 71,26%, adica 62 de voturi din 87). In momentul in care toate cele 27 de state vor deveni membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene numarul de voturi necesar pentru luarea unei decizii va fi de 255 din 345, adica o pondere de 73,9% din numarul total de voturi. In noul sistem o decizie luata pe baza Tratatului Comunitatii Europene trebuie sa aiba sprijinul majoritatii statelor membre (iar daca decizia este luata pe alte baze decat la recomandarea Comisiei sunt necesare doua treimi din voturile Consiliului); un stat membru poate cere verificarea luarii unei decizii cu acordul a cel putin 62% din totalul populatiei Uniunii. Criteriul populatiei avantajeaza statele mari, dar faptul ca se impune ca luarea unei decizii sa aiba loc cu acordul majoritatii statelor membre ale Uniunii da statelor mici posibilitatea de a avea un rol important in luarea deciziilor. Chiar daca criteriul demografic este unul important, nu exista intentia de a-l transforma in unul exhaustiv.

In ceea ce priveste Parlamentul European numarul membrilor acestuia dupa extinderea Uniunii va ajunge la 732 (de la 626 in prezent). Pentru ca dupa largirea Uniunii sa nu se produca aglomerari in cadrul conferintelor interguvernamentale, Parlamentul propunand initial o realocare a locurilor care sa fie redusa de la 6 la 4 locuri garantate pentru fiecare stat, iar locurile ramase libere sa fie alocate in functie de numarul populatiei statelor membre (sistem care ar fi lasat Irlandei doar 9 locuri din 15 cate are in prezent, motiv pentru care aceasta a propus distribuirea acestor locuri proportional cu marimea statului in cauza, ajungand sa dispuna de 12 locuri in Parlamentul European). Aceasta noua distribuire va fi operativa incepand cu alegerile din anul 2004, urmand ca pe parcursul aderarii noilor state redistribuirea locurilor sa se faca in limitele propuse prin noul tratat.

Curtea de Justitie a suferit si ea modificari in urma adoptarii Tratatului de la Nisa datorita in principal cresterii atributiilor sale in contextul largirii Uniunii iar prin aceasta si a termenelor de judecata. In acest sens au fost sporite atributiile Tribunalului de Prima Instanta, lasandu-se Curtii spre rezolvare numai cazurile foarte importante. De asemenea, este oferit pentru prima data statelor membre dreptul de a numi un reprezentant in Curtea de Audit. Comitetul Economic si Social va ajunge sa aiba maxim 350 de membri si va dobandi atributii care sa-l faca mult mai reprezentativ pentru societatea civila. Numarul membrilor Comitetului Regiunilor va ramane acelasi cu cel al ECOSOC, maxim 350, numarul de reprezentanti ai fiecarui stat fiind identic in cele doua organisme, situatie anterioara Tratatului de la Nisa. Membrii Comitetului Regiunilor vor trebui sa fie reprezentanti ai unei autoritati regionale sau locale, putand fi membri ai Comitetului doar atata timp cat vor face parte dintr-o asemenea autoritate.

O reforma minimala si limitata a fost realizata in ceea ce priveste Politica Externa si de Securitate Comuna.

Tratatul de la Nisa dispune crearea unui mecanism comunitar care sa permita Uniunii Europene sa intervina in cazurile in care exista in mod evident o incalcare a principiilor fundamentale pe care se bazeaza Uniunea, si anume democratia, respectarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, suprematia legii. Consiliul European, pe baza votului a 4/5 din totalul statelor membre si cu permisiunea Parlamentului poate decide daca are loc o incalcare a acestor principii si poate face recomandari statului respectiv. Consiliul European de la Nisa a adoptat si Carta Europeana a Drepturilor Fundamentale, care este insa o declaratie politica si nu un text juridic, dar aceasta va fi un subiect de discutie pentru viitor.

In ceea ce priveste nediscriminarea pe nici un fel de considerente, Tratatul de la Nisa nu schimba fundamental tratatele anterioare, dar a adaugat o noua prevedere conform careia Consiliul European putea vota, cu majoritate calificata si in codecizie cu Parlamentul European, deciziile Comisie privind non-discriminarea.

Printre domeniile care sunt abordate de catre Tratatul de la Nisa mai pot fi amintite libera circulatie a cetatenilor in cadrul Uniunii, uniunea economica si monetara, politicile comerciale comune, prevederi sociale si de mediu, politicile agricole comune, fondurile structurale si de coeziune, relatiile cu statele terte, nemembre ale Uniunii, partidele politice la nivelul Uniunii, statutul membrilor Parlamentului European, reglementari financiare.


Document Info


Accesari: 2395
Apreciat: hand-up

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )