Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Combaterea "iredentismului" maghiar pe taram confesional in Romania comunista, 1968-1989

Stiinte politice




Combaterea "iredentismului" maghiar pe tărâm confesional în România comunistă, 1968-

Cristian Vasile




În primii ani ai regimului comunist, maghiarii din România au beneficiat de un tratament oarecum privilegiat, în comparatie cu perioada interbelica, fiind una din minoritatile cele mai favorizate[1]. Crearea unei regiuni autonome - Regiunea Autonoma Maghiara (RAM) - pentru comunitatile din estul Transilvaniei a fost expresia evidenta a copierii modelului stalinist de reorganizare teritoriala si "rezolvare" a problemei nationale în spirit internationalist . Chiar daca regiunea functiona dupa aceleasi principii ca si celelalte unitati administrative, componenta sa etnica era evidenta, fiind subliniata chiar în titulatura. Reorganizarea administrativ-teritoriala de la înce­pu­tul anilor '50 nu a solutionat însa problema minoritatii ma­ghiare: existau destui unguri în afara Regiunii Autonome, iar, în plus, crearea RAM a generat nemultumiri în rândul multor români, care pastrau înca amintirea umilintelor traite sub ocupatia horthysta. Cu toate acestea, este foarte probabil ca adoptarea masurii, care elimina vechile judete, sa fi contribuit la acceptarea de catre multi unguri din România a statu-quo-ului teritorial stabilit la Trianon si reconfirmat prin Tratatul de pace din februarie 1947, precum si la cautarea solu­tiilor de rezolvare a propriilor probleme în cadrul oferit de insti­tu­tiile statului român .

Chiar aderenta marii majoritati a maghiarilor, dupa 1947, la cauza PCR/PMR sau a Uniunii Populare Maghiare (UPM) este dis­cu­tabila. Exista mai multe documente care ilustreaza cristalizarea unei opozitii anticomuniste în sânul comunitatii maghiare, în special în zone din Secuime, opozitie grupata în jurul episcopului Márton Áron, titularul diecezei romano-catolice de Alba-Iulia, personalitate ecleziastica ce se bucura de sustinere din partea zonei rurale, cato­lice. Ca si satul românesc, si cel maghiar a ramas, cel putin în primul deceniu al regimului comunist, conservator si atasat de vechile traditii culturale si religioase. Maghiarii, la fel ca si românii, aveau de îndurat acelasi regim totalitar, iar dimensiunea sa ateista a facut ca unii dintre reprezentantii lor sa caute punti de colaborare sau ma­car stabilirea unui "pact de neagresiune". Se pare ca si fostul epis­cop ortodox al Armatei, Partenie Ciopron, încercase o apropiere de catolici împotriva "comunistilor fara Dumnezeu". La sfârsitul anului 1948, Securitatea semnala ca Partenie Ciopron si prelatul catolic Márton Áron s-au înteles "sa nu se atace unii pe altii, pentru a nu face placere «pagânilor»" . Episcopul Márton Áron a fost arestat pes­te numai câteva luni si, pe baza unor dubioase acuzat 15315i87p ii privind subminarea integritatii teritoriale, a fost condamnat în vara anului 1951 la munca silnica pe viata .

Robert King si alti autori au identificat anul 1956 drept moment de rascruce în privinta tratamentului aplicat minoritatii maghiare. Miscarea anticomunista din Ungaria, care a fost însotita si de formu­larea unor pretentii teritoriale, a determinat conducerea PMR sa urmareasca cu mare atentie starea de spirit a opiniei publice[6]. Astfel, la 24 octombrie 1956, Biroul Politic al CC al PMR hotara moni­to­rizarea actiunilor Bisericii Catolice, precum si retinerea lui Márton Áron în resedinta sa episcopala din Alba-Iulia . În fapt, Márton Áron s-a aflat în domiciliu obligatoriu pâna în toamna anului 1967. Ca o urmare fireasca a suspiciunilor de la vârful PMR, dupa 1956, "baza de lucru" a Securitatii - totalitatea persoanelor potential peri­cu­l­oase aflate în evidenta generala a politiei politice - s-a îmbogatit la rubrica "iredentisti", ponderea acestora crescând de la an la an pe masura ce regimul descoperea foloasele unui comunism "national". Unificarea celor doua Universitati din Cluj, în primavara lui 1959 , a stârnit preocupare nu numai în rândul intelectualitatii maghiare din Transilvania, ci si printre conducatorii comunisti de la Budapesta care, în discutiile cu tovarasii români din PMR, au cerut explicatii .

Studiul nostru încearca sa surprinda tentativele Securitatii de a-i folosi pe clericii si credinciosii greco-catolici clandestini în scopul de a anihila asa-numitul "pericol iredentist", exprimat - apreciau orga­nele MAI - prin intermediul unor preoti si prelati, cu precadere catolici. Atât greco-catolicii (români), cât si romano-catolicii (cei de nationalitate maghiara) erau pentru regimul comunist "elemente periculoase", dar începând de la sfârsitul deceniului opt, Securitatea a luat tot mai mult în calcul instrumentalizarea sentimentelor natio­nale pentru a lovi în maghiarii din România, pe care îi identifica cu tabara "nationalist-iredentista". Pentru a se facilita "colaborarea" în demascarea "iredentismului", cenzura din perioada national-co­mu­nismului a încurajat sau a închis ochii în fata "recuperarii" de catre istoriografia româna a unor clerici greco-catolici, nereveniti la orto­doxie - vinovati, pâna nu de mult de "delicte împotriva statului". Nu am neglijat nici desfasurarile semnificative din Ungaria vecina care au influentat propaganda si actiunile regimului comunist de la Bucu­resti în politica sa nationala si confesionala. Demersul nostru, care acorda o atentie deosebita episcopului Márton Áron, se înte­me­iaza în principal pe documente ale Securitatii: rapoarte, sinteze, note informative ale Directiei I (Informatii Interne), DIE/CIE sau ale inspectoratelor judetene de Securitate. Am completat documentarea cu studii de specialitate si literatura memorialistica.

La începutul anilor '50, situatia Bisericii Romano-Catolice era extrem de dificila: desi era un cult tolerat în RPR, prigoana nu-l oco­lea. Rând pe rând, prelatii romano-catolici - Márton Áron, Anton Durcovici, Alexandru Cisar, Hieronymus Menges, Augustin Pacha, János (Ioan) Scheffler, Iosif Schubert - au fost arestati sau li s-a sta­bilit domiciliu obligatoriu. Dupa 1948, în conditiile în care Biserica Româna Unita (BRU) fusese lichidata printr-un decret stalinist, îm­preuna cu Academiile sale teologice, pentru tinerii greco-catolici clan­des­tini singura posibilitate de formare în sistemul de învatamânt supe­rior teologic era reprezentata de institutele romano-catolice. Cum singurul institut din tara apartinând ritului latin (Institutul Teologic Interdiecezan) era la Alba-Iulia, mai multi tineri uniti, care aspirau sa urmeze Teologia, s-au înscris aici, beneficiind de îngadu­inta episco­pului Márton Áron. Totusi, încercarile romano-catolice de ajutorare a unitilor expuneau ambele parti, Securitatea tinând sub observatie toate centrele diecezane latine. Nicolae Plesita, fost co­mandant al Securitatii în regiunea Cluj (1962-1967), referindu-se si la supra­ve­gherea draconica a Episcopiei de Alba-Iulia, marturisea ca "urma­rin­du-l pe Márton Áron, la un moment dat, nu mai aveam loc pentru fisetele cu casete. Se înregistra tot"[11]. În plus, pentru a-i descuraja pe românii greco-catolici sa mai frecventeze lacasurile de cult roma­no-catolice din Banat si Transilvania, autoritatile au adop­tat masuri aberante: spre exemplu, în primavara anului 1956, s-a interzis folo­si­rea limbii române în bisericile ritului latin apartinând comu­ni­tatilor maghiara si germana[12]. Absurditatea prigonirii limbii române chiar în bisericile din Ardeal avea sa se perpetueze si în primul de­ce­niu al epocii Ceausescu, perioada de pretinsa redesco­perire a valorilor nationale.

Totusi, Nicolae Ceausescu a renuntat la modelul stalinist de or­ga­­nizare a teritoriului: în februarie 1968, ca urmare a reformei ad­mi­nis­trative, disparea Regiunea Mures Autonoma Maghiara, înlocuita cu trei judete - Covasna, Harghita si Mures. Atunci când evoca mo­mentele semnificative ale procesului de trecere la organizarea pe judete, generalul Ionel Gal sugereaza ca opozitia birourilor raionale ale PCR din Miercurea Ciuc si Odorheiu Secuiesc, dominate de ma­ghiari, ar fi condus la reaparitia unor "organizatii nationaliste, revi­zio­niste si revansarde", stimulând totodata manifestatii de protest ale populatiei din Secuime[13]. Acesta este contextul în care, din nou, au crescut temerile si suspiciunile puterii comuniste de la Bucuresti fata de asa-numitul iredentism maghiar. Poate nu este deloc întâm­pla­tor ca Nicolae Ceausescu, imediat dupa discursul foarte radical anti­sovietic din 21 august 1968, s-a deplasat în orase în care mino­ritatea maghiara era bine reprezentata (Sfântu Gheorghe, Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc), unde si-a domolit zelul razboinic[14]. S-ar putea sa nu fi fost vorba doar de o simpla paranoia: Gáspár Miklós Tamás îsi aminteste ca în vara anului 1968, la Cluj, intelectualii ma­ghiari ardeleni "faceau galerie trupelor lui Brejnev si Kádár care in­vadasera Cehoslovacia, pentru ca sperau revizuirea Trianonului" . În plus, URSS ar fi putut exploata nemultumirile ungurilor din Ardeal.

Conducerea de la Bucuresti pornea de la premisa ca nici liderii comunisti din Ungaria, nici cei din România nu au acceptat Tratatul de la Trianon, iar dupa 1945 si-au intensificat actiunile pentru a men­­tine pe tapet "problema Transilvaniei"[16]. Datorita ordinelor venite de sus, în atentia Securitatii se afla si sprijinul furnizat cultu­lui greco-catolic clandestin de Biserica Romano-Catolica, mai ales de Episcopia de Alba-Iulia, perceputa ca neloiala, proiredentista. În plus, reprezentantii ei aveau si contacte, permise de autoritati, cu repre­zen­tantii Sfântului Scaun, statul care în trecut "sprijinise cauza ireden­tista". Episcopul Márton Áron a continuat sa aiba un rol important în sustinerea morala si chiar materiala a unitilor, reafirmând aceasta po­zitie în fata reprezentantilor Sfântului Scaun[17]. Un ajutor semni­fi­cativ venea si dinspre zona romano-catolica din Moldova.

Márton Áron reprezenta o obsesie pentru organele de Securitate, care au ajuns pâna acolo încât au elaborat o foarte precisa harta con­fesionala a României, unde figurau, pe lânga ordinariatele, vica­ria­tele si protopopiatele romano-catolice, si atitudinile fiecarui preot romano-catolic. Clericii ritului latin erau catalogati în functie de po­zitia adoptata fata de episcopul de Alba-Iulia: preot agent ata­sat, agent cu rezerve, dusmanos - adept al episcopului Márton Áron, dusmanos fara a avea legatura cu Márton Áron, atasat regi­mului, oscilant-sovaielnic, nationalist - fara legatura cu Márton Áron si, în fine, preot nationalist dusmanos, adept al episcopului[18]. Prin urmare, nu este de mirare de ce orice contact cu exteriorul era descurajat sau atent supravegheat. La 20 noiembrie 1967 a venit în România, la in­vi­tatia patriarhului Justinian Marina, cardinalul Franz König, arhie­pis­copul Vienei, care a insistat sa se întâlneasca si cu ierarhia ro­mano-catolica, în principal cu Márton Áron . Pro­babil, solicitarea a luat prin surprindere oficialitatile, deoarece abia la 21 noiembrie lui Márton Áron i s-au ridicat restrictiile domici­liare, fiind adus la Bucuresti, nu înainte de a i se cere - fara succes - sa accepte anumite conditii[20].

Industrializarea si politica de omogenizare a societatii practicata de Nicolae Ceausescu, perceputa de multi minoritari ca "româ­ni­zare", aveau ca efect inclusiv modificarea raportului dintre români si maghiari în zona urbana, generând diverse reactii de protest. Într-un material al Directiei I din cadrul Directiei Generale de Informatii Interne, datat 5 martie 1968 si intitulat Date privind organizarea Vati­canului, prelatului maghiar de Alba-Iulia i se aduceau urma­toarele învinuiri: "Episcopul Márton Áron, erijându-se în «aparator» al nationalitatii conlocuitoare maghiare, nu a încetat sa se manifeste ostil la adresa regimului nostru, la atâtarea dusmaniei între maghiari si români. Astfel, în discutiile ce le-a avut cu doi cetateni din co­muna Sândominic , judetul Mures, a spus: «Da, se face o româ­ni­zare totala de ani de zile; de asta îmi este teama. [.] Sunt lucruri îngro­­zitoare, omului i se opreste mintea în loc. Suntem cu totul neputinciosi. Deocamdata mai trebuie sa rabdam si sa ne mentinem religia si nationalitatea, oricât ne-ar costa. Situatia este ca noi nu avem o Germanie în spate" . Documentul continua: "Din mate­ria­lele existente în dosarul actiunii informative a rezultat ca cel în cauza pretinde preotilor catolici din Dieceza Alba-Iulia intensificarea activitatii religioase în rândul credinciosilor, întrucât apreciaza ca numai în acest mod se va reusi sa se mentina spiritul si constiinta nationalitatii maghiare, ca astfel ei nu vor uita îndatoririle lor de ma­ghiari în actiunile de retrocedare a Transilvaniei (sic!) si a con­tra­ca­rarii asa-zisului proces de românizare care s-ar duce în Transil­vania. În repetate rânduri, contra indicatiilor Departamentului Cul­telor, Márton Áron a cerut preotilor din dieceza sa intensificarea cate­hizarii copiilor de vârsta scolara. Scopul activitatii de catehi­zare este îndoctrinarea copiilor în preceptele cultului romano-ca­tolic în spirit nationalist-sovin si a mentinerii treaza în constiinta lor a faptului ca sunt de nationalitate maghiara. În cadrul procesului de catehizare, copiilor le sunt predate în exclusivitate teme legate de viata si acti­vitatea unor personalitati sovine din istoria si literatura maghiara, precum si despre viata unor asa-zisi sfinti maghiari. S-a mai constatat ca M[árton] Á[ron] si marea majoritate a preotilor romano-catolici reactionari sunt preocupati de a crea legaturi cu Vaticanul sau centrele catolice din strainatate pentru care folosesc [atât] metode legale, cât si unele ilicite, creând în acest scop legaturi cu turisti si vizitatori la rude, prin intermediul carora transmit infor­matii, printre care unele constituie secrete de stat" . În mod con­cret, Márton Áron era acuzat ca, în cadrul unei întâlniri pe care a avut-o cu calugarul Szőcs Albert Dionisie, cetatean american de origine maghiara, s-ar fi manifestat ostil, furnizându-i "unele date calomniatoare la adresa tarii noastre". În general, acesta era jargonul folosit de Securitate în cazul în care preoti sau arhierei comunicau în exterior date privind numarul clericilor închisi sau decedati în peni­ten­ciarele din România comunista. "Din punct de vedere al natio­na­litatii si al scolii maghiare, stam mai prost decât în cele mai rele vremuri fasciste." - s-ar fi confesat episcopul în fata lui Szőcs Albert, care "l-a încredintat ca în SUA este privit ca un al doilea Mindszenty si ca atât pentru punerea sa în libertate, cât si pentru amnistierea detinutilor politici s-a exercitat presiune din afara. L-a asigurat în acelasi timp ca senatorii americani vor fi influentati si în continuare sa conditioneze încheierea unor contracte comerciale cu R.S. România de anumite concesii acordate Bisericii" . Cât de cre­dibile sunt presupusele afirmatii ale prelatului maghiar, înregistrate de Securitate prin intermediul informatorilor sau al tehnicii de ascul­tare? Oricum, ele trebuie coroborate cu alte marturii. În urma cu un deceniu, în anii '50, închisoarea i-a reunit deopotriva pe ortodocsi si catolici de ambele rituri, pe români si unguri. Atunci când preotul greco-catolic Tertulian Langa a insistat în bucataria Închisorii Aiud sa fie spovedit de Márton Áron, detinut în acelasi penitenciar, epis­copul i-a spus: "Ce lucruri neasteptate îmi rezerva în închisoare Sfânta Providenta! Românii si maghiarii sute de ani au fost în dus­manie, chiar s-au urât unii pe altii, desi în voia Domnului traim si împartim acelasi aer, aceeasi pâine, aceeasi suprafata de pamânt si acelasi destin în lume. Fara aceasta suferinta adusa de regimul co­munist, nu as fi cunoscut Biserica Greco-Catolica asa cum o cu­nosc acum. În libertate nu am fost apropiati. Ne despartea o întele­gere diferita a istoriei si nu vedeam ca suntem toti copiii aceluiasi Parinte. Daca numai pentru acest motiv sunt astazi la-nchisoare, îi mul­tumesc lui Dumnezeu ca m-a adus aici ca sa cunosc Biserica Unita si sa iubesc românii" . Chiar daca spusele atribuite de Se­cu­ritate episcopului sunt reale, ele trebuie întelese într-un anumit con­text: din 1959, maghiarii din Transilvania nu mai aveau o univer­si­tate proprie , iar de la sfârsitul deceniului sapte, ponderea lor chiar în orase se afla în scadere; or, toate aceste procese stârneau probabil si îngrijorarea prelatului.

În anul 1975, în situatia informativ-operativa monitorizata de Secu­ritate, inclusiv prin intermediul DIE, a aparut un element nepre­vazut: papa a numit un nou episcop pentru Biserica Greco-Catolica maghiara (pentru Dieceza de Hajdúdorogh, care supravietuise actiu­nii de lichidare a "uniatismului" est-european din epoca stalinista). Pornind de la aceasta numire, serviciul de spionaj al regimului de la Bucuresti a elaborat adevarate teorii ale conspiratiei. "Scopul ur­ma­rit de Vatican - se sustinea într-o analiza a Securitatii - nu este cu­noscut, dar el poate fi pus în directa legatura cu faptul ca, potrivit unor informatii înca neverificate, situatia fostei Biserici Greco-Catolice din România va putea fi rezolvata numai în conditiile «unei auto­nomii a Transilvaniei, or, ca aceasta sa fie încorporata Ungariei, unde este o episcopie greco-catolica recunoscuta de stat (cea din Hajdúdorogh) si care va acorda libertate deplina greco-catolicilor». Problema aceasta a aparut si se discuta mai frecvent în Occident si urmeaza sa stabilim daca ea a fost pusa în discutie de emigratia greco-catolica de origine româna si emigratia maghiara sau de alte cercuri ce desfasoara propaganda iredentista, fie ele chiar la Vatican. Pe de alta parte, urmarim sa stabilim ca nu cumva fostii clerici greco-catolici, care au legaturi cu episcopul Márton Áron de la Alba-Iulia, sa fie influentati de catre acesta, sa se lase antrenati la astfel de actiuni ce sunt de natura sa afecteze securitatea statului" . Pro­blema episcopiei greco-catolice din Ungaria parea sa fie un subiect fami­liar pentru unii lideri ai PCR: generalul Nicolae Plesita sustine ca Emil Bodnaras, care a raspuns un timp pe linie de partid de cultele religioase, i-ar fi vorbit de rolul nefast al acestei dieceze în maghia­rizarea zonei românesti din nordul Ungariei .



Textul citat mai sus este revelator pentru conceptiile specifice Securitatii în legatura cu exilul românesc - aflat în slujba strainilor, predispus la acte de tradare etc. - si pentru pastrarea unor clisee din epoca stalinista sau chiar mai vechi: acuzatia de iredentism lipita episcopului Márton Áron, Vaticanul - sustinator al cauzelor antiro­mâ­nesti etc. Avem de-a face, în acest caz, cu o atribuire nedreapta a unor sentimente iredentiste prelatului catolic si cu o viziune sim­plista si mai mult decât discutabila de genul "ungurii folosesc Bise­rica Romano-Catolica pentru activitatile lor secesioniste" . În opo­zitie cu aceste afirmatii, cineva spunea ca "Márton a fost ungur, dar un ungur întelept", iar marturiile mai multor clerici uniti sunt sem­ni­ficative în acest sens. Pe de alta parte, nu se poate nega faptul ca anumiti prelati sau clerici maghiari (catolici sau protestanti) au avut atitudini antiromânesti, si înainte si dupa 1989 , sau au manifestat prea putina fidelitate fata de statul român . Dupa cum reiese si din spusele carturarului maghiar ardelean G.M. Tamás, unii intelectuali unguri din Transilvania mai cochetau cu idei revizioniste chiar în plin deceniu sapte. Nici aplecarea spre nationalism a regimului de la Bucuresti nu putea sa încurajeze sentimente de loialitate fata de România în rândurile comunitatii maghiare din Ardeal.

Actul final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare în Europa (CSCE) semnat la Helsinki, la 1 august 1975, deschidea inclusiv calea unor anchete internationale referitoare la modul în care era tratata minoritatea maghiara din România si oferea Ungariei un instrument important de presiune si o oportunitate pentru a ridica în Occident problema limitarilor cu care se confruntau conationalii din Transilvania[33]. Actul final stipula ca statele semnatare se obliga sa respecte dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale la egalitate în fata legii, acestea putându-se bucura în mod efectiv de drepturile omului si libertatile fundamentale . Situatia s-a agravat si din cauza protestelor tot mai frecvente ale unor unguri din România fata de ceea ce ei considerau o politica de asimilare si discriminare, iar aceste manifestari au culminat cu aparitia unui samizdat în limba maghiara . Pe de alta parte, chiar un lider comunist de nationalitate ma­ghiara precum Király Károly a adresat mai multe scrisori condu­cerii de partid, exprimând nemultumiri în problema tratamentului aplicat ungurilor din România . Propaganda regimului a ripostat, iar presa oficiala si chiar publicatiile cu caracter istoric au început sa gazduiasca puncte de vedere ale unor veterani comunisti de natio­na­litate maghiara, loiali lui Ceausescu .

La fel ca si colegii lor ortodocsi sau de alte confesiuni, doar un nu­mar mic de studenti teologi si clerici romano-catolici maghiari îsi puteau definitiva studiile sau obtine doctoratul în strainatate. Cei care aveau acest noroc îsi continuau studiile cu precadere la Insti­tu­tul Germanicum-Hungaricum de la Vatican. Astfel, atunci când s-a aflat în vizita în România în perioada 6-13 iulie 1980, Theodor Beierle, rectorul institutului, a insistat în discutiile cu conducerea Institutului Teologic din Alba-Iulia sa fie trimisi la Roma cât mai multi studenti[38]. Ostilitatea autoritatilor comuniste fata de contactele cu Occidentul ale teologilor si studentilor maghiari nu este greu de descifrat. Într-un raport din 12 decembrie 1980 privind stadiul mun­cii informativ-operative în mediul elementelor din învatamântul teologic, întocmit de colonelul Ioan Banciu, se preciza ca în cadrul su­pra­vegherii informative sunt lucrate cu prioritate 97 de "ele­men­te" pentru legaturi suspecte cu cetateni straini, manifestari dusma­noase si colportarea stirilor posturilor de radio capitaliste. Majori­ta­tea acestora proveneau de la Institutul Romano-Catolic de la Alba-Iulia, "unde sunt inoculati cu idei si conceptii nationalist-iredentiste maghiare"[39]. Trei profesori de la Institutul Teologic Romano-Catolic erau acuzati ca "au desfasurat activitate de îndoctrinare nationa­list-sovina si iredentista a elevilor si studentilor. Ca urmare a acestei îndoctri­nari, precum si datorita unei educatii, primite de unii dintre ei în familie si la parohiile de care apartin, au manifestari si activi­tati de ordin dusmanos, materializate prin contestarea continuitatii popo­ru­lui român pe teritoriul Transilvaniei" . Organele de Securi­tate au adoptat solutii radicale: unul dintre profesori a fost cercetat pe linie de Militie, altul scos din învatamânt, iar împotriva celuilalt se des­fa­surau actiuni de compromitere. Pentru a preveni constituirea unui front comun contra regimului, Securitatea recurgea la adânci­rea con­­tradictiilor si crearea de disensiuni.

Orice semn de solidaritate cu "iredentismul" deghizat în haine arhieresti era aspru sanctionat, indiferent de pozitia politica sau sociala. În anul 1980 a intervenit decesul episcopului Márton Áron, iar la funeraliile sale pâna si liderul comunist maghiar, János Fazekas, a trimis o coroana de flori, fara sa-l informeze pe Nicolae Ceau­sescu. Gestul viceprim-ministrului de nationalitate maghiara, care era ur­marit de Securitate, n-a ramas fara consecinte: János Fazekas a fost pus în discutia Comitetului Politic Executiv, fiind apoi înlaturat din functii sub pretextul pensionarii .

La mijlocul anilor '80, tensiunea din relatiile româno-maghiare era evidenta. Guvernantii comunisti maghiari trebuiau sa faca fata nu numai presiunilor în directia democratizarii si pluralismului în propria tara, dar li se cerea inclusiv o implicare semnificativa în apararea libertatilor si drepturilor minoritatii maghiare din România. "Ultimii cincisprezece ani - scria istoricul literar Csaba G. Kiss într-un eseu din 1987 - au dovedit cu argumente extrem de dure carac­terul falimentar al ideii ca orice amestec dinspre Ungaria ar fi doar în dauna minoritatilor nationale maghiare din tarile vecine. Nationalitatea maghiara din România traieste momentul cel mai precar al istoriei sale de sapte decenii, în Cehoslovacia a intervenit, de asemenea, o reducere calitativa a situatiei maghiarimii"[42]. Totusi, la începutul anilor '70, Sectia pentru stiinta, Educatie si Cultura a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar a decis sa încurajeze cercetarile privind situatia culturala a maghia­rilor din statele vecine, efort stiintific ce avea sa se materializeze la mijlocul deceniului noua . Astfel, relatiile bilaterale româno-ungare au intrat în faza cea mai tensionata în anul 1986, o data cu publi­carea, sub auspiciile Academiei Ungare de stiinte, a trei volume dedi­cate Istoriei Transilvaniei . Un an mai târziu, în cadrul unei întru­niri a intelectualilor maghiari, desfasurata la Lakitelek, istoricul Lajos Für pleda pentru asumarea unei responsabilitati istorice care implica o preocupare sporita pentru situatia minoritatii maghiare din tarile vecine Ungariei . Acest punct de vedere avea sa fie însusit de liderii comunisti, care erau confruntati din ce în ce mai mult cu problema refugiatilor de nationalitate maghiara din România si, pe de alta parte, doreau sa schimbe impresia de partid "antinational".

Vrajba în relatiile româno-maghiare s-a accentuat si din cauza tentativei de cooptare de catre puterea comunista de la Budapesta într-un fel de parteneriat "democratic socialist"[46] a disidentei ma­ghiare de orientare populista - Forumul Democratic Maghiar. Aceas­ta formatiune era expresia traditiilor nationaliste si rural-cres­tine, iar situatia ungurilor din tarile vecine se afla în preocuparile aderentilor ei. Demonstratia Forumului de la 27 iunie 1988, sub protectia politiei, în sprijinul respectarii drepturilor minoritatii un­gare din Transilvania a creat iritare la Bucuresti. În acest context, inclusiv unii greco-catolici - altminteri "ostili" si "periculosi" -   erau invitati sa contribuie cu lucrari la propaganda antimaghiara oficiala, ei urmând sa se ocupe de evidentierea persecutiilor contra românilor din Transilvania si de demonstrarea tezei continuitatii românesti la nordul Dunarii. Unii ofiteri de Securitate sugerau, în diverse analize, cooptarea unor intelectuali uniti, care sa fie încurajati "a arata, în tara si în strainatate, cum au luptat împotriva politicii de maghia­rizare desfasurate de autoritatile Imperiului Austro-Ungar . În acest fel, câstigau si autoritatile, iar actiunile greco-catolicilor pe linia clandestinitatii "ar fi scazut" în intensitate. De altfel, într-un raport, datat 22 iunie 1989, privind situatia informativ-operativa în subpro­blema greco-catolica, întocmit de Serviciul I din cadrul Inspecto­ratului de Securitate Prahova, se preciza ca profesorul de istorie Anton Moisin, laic unit, este preocupat de obtinerea vizei de plecare temporara în strainatate, "unde intentioneaza sa publice mai multe lucrari cu continut istoric referitoare la continuitatea popo­rului român în spatiul carpato-danubiano-pontic" . Desi era un "element periculos", urmarit de Securitate prin DUI, nu se propu­neau nici un fel de masuri pentru a fi stopat si a i se refuza plecarea temporara din tara .

La mijlocul anilor '80, clerici greco-catolici precum Avisalon Costea si Ioan Costan au devenit personaje mai degraba pozitive chiar în istoriografia româna oficiala: ei apareau fie ca victime ale autoritatilor horthyste, fie ca rezistenti la politica de maghiarizare din anii 1940-1944[50], desi ulterior nu au scapat nici de hartuielile apa­ratului politienesc comunist si nici de supravegherea informativa a Securitatii. Într-o lucrare marcata de cenzura, dar nu lipsita de va­loare, scriitorul Francisc Pacurariu a putut evoca figura lui Ioan Costan în ipostazele de "gazetar" si militant pentru cauza româ­neas­ca pusa în pericol de tentativele horthyste de expropriere a fondului forestier graniceresc . De asemenea, episcopul Iuliu Hossu - vic­tima a regimului comunist "national" - apare în lucrare ca repre­zentant marcant al românilor din Ardealul ocupat de Ungaria, alaturi de Emil Hatieganu, om politic "reactionar".

Un caz si mai interesant este cel al preotului Avisalon Costea, fruntas al unei comunitati românesti (greco-catolice) din secuime, protopop de Gheorghieni, care a fost îndelung anchetat în anul 1946, din ordinul ofiterului Iosif Kalousek, pentru organizarea de întruniri "ilegale" sau presupuse manifestari reactionare[52]. seful Sigurantei din Brasov, Iosif Kalousek, neromân, s-a aflat în anturajul lui Vasile Luca si a fost încadrat ulterior în Directia Regionala Brasov a Secu­ritatii. Nu poate fi vorba de o preponderenta a minoritarilor în rân­durile Sigurantei, SSI si mai târziu ale Securitatii (nici macar la nive­lul conducerii) , cum încearca astazi sa ne convinga fosti ofiteri din politia politica "patriotica" sau pseudoistorici. Totusi, s-ar putea specula ca, în acei ani ai instaurarii regimului totalitar, peste con­flictul dintre tabara comunista (ce avea de partea sa aparatul repre­siv) si opozitia democratica s-a suprapus disputa interetnica, tensiu­nea româno-maghiara fiind o realitate în judetele din estul Transil­va­niei dupa 1944. Indiferent daca Avisalon Costea a fost sau nu victima unei duble hartuieli (politice si etnice), el avea sa fie "recu­perat" în lucrarile cu caracter istoric din anii national-comunismului, anche­te­le Sigurantei de dupa 1945 fiind trecute sub tacere. Evident, trebuie facuta o delimitare între lucrarile istorice oneste, care plateau tribut cenzurii, si propaganda xenofoba din istoriografie, poate la fel de nociva ca si rollerismul din anii '50.

Organele de Securitate i-au identificat, de cele mai multe ori în mod abuziv si nejustificat, pe prelatii maghiari de rit latin din Tran­sil­­vania cu mediile nationalist-iredentiste care aspirau la dezmem­brarea României. Îndeosebi în deceniul noua, ofiterii de Securitate au devenit foarte grijulii în fata "riscului" ca multi gre­co-catolici, din cauza precaritatii situatiei materiale, sa cada prada influentei ma­ghiare si a cercurilor iredentiste din Ungaria si Occident. Într-un raport din decembrie 1989, semnat de col. Gheorghe Ratiu, seful Directiei I, se mentiona ca ierarhia romano-catolica maghiara si-a inten­sificat actiunile în vederea atragerii deserventilor si credin­cio­­silor greco-catolici din Transilvania, oferindu-se sa le acorde ajutor material, moral, sprijin canonic si chiar facilitarea unor legaturi cu Vaticanul . În materialele informative ale DSS se considera ca Biserica Romano-Catolica din România este (sau ar trebui) împartita pe criterii etnice: o Biserica Romano-Catolica româna (în fapt Diece­zele de Bucuresti si Iasi) si una maghiara (Episcopia de Alba-Iulia), ignorându-se faptul ca în Transilvania si Banat existau si români romano-catolici, iar în Moldova unii ceangai, o minoritate, ce-i drept, se considerau maghiari sau secui . În acelasi timp, organele de Securitate identificau si solutia pentru a preveni "înrobirea" greco-catolicilor la cauza iredentista. În acelasi raport din decem­brie 1989, care evidentia si sprijinul material pentru uniti venit din Moldova, se preciza ca "prin acest sistem de ajutoare financiare, Bise­rica Romano-Catolica româna îsi atrage preotii nereveniti, extin­zându-si influenta în Transilvania, în dauna roma­no-ca­to­li­cismului maghiar. În confruntarea dintre cele doua Biserici Roma­no-Catolice (româna si maghiara), în contextul intensificarii actiu­nilor antiro­mâ­nesti din Ungaria, aportul greco-catolicilor poate de­veni foarte impor­tant, dat fiind sentimentele lor profund antima­ghiare. Consideram ca, în etapa actuala, sprijinirea Bisericii Roma­no-Catolice române ar con­duce la diminuarea influentei maghiare în rândul credinciosilor din Transilvania. Problema ajutoarelor se afla sub con­trol, apreciindu-se ca, din punct de vedere tactic, prin sis­tarea spriji­nului financiar exista riscul determinarii greco-catolicilor lipsiti de alte mijloace sa cedeze la insistentele Vaticanului si ale emigratiei reactionare sau sa treaca de partea iredentistilor maghiari"[56].

Daca la sfârsitul anilor '40 conducerea comunista stimula afir­ma­rea identitatii maghiare a populatiei romano-catolice din vestul Moldovei, sustinând propaganda UPM, precum si introducerea limbii maghiare în bisericile de aici, în anii '80 situatia era cu totul alta: autoritatile de la Bucuresti au tolerat aparitia mai multor studii si lucrari stiintifice care demonstrau originea româneasca a cean­gailor. Aceste publicatii (onorabile altminteri) se aflau si pe masa de lucru a ofiterilor de Securitate (am identificat în dosare, pe lânga note informative, rapoarte, analize etc., si xerocopii ale diverselor scrieri care pledau pentru identitatea româneasca a roma­no-ca­to­licilor din Moldova). Explicatia schimbarii de pozitie ne este la înde­mâna: în anii '40-'50 predomina discursul ipocrit favorabil mino­ritatilor nationale si înfiintarea de regiuni autonome dupa model sovietic, în timp ce la sfârsitul regimului era prioritara lupta contra "iredentismului" si "sovinismului". Trist este ca o chestiune stiin­ti­fica - polemica între istoricii români si maghiari în jurul originii unei populatii - a fost viciata de influenta factorului poli­ti­co-ideo­logic atât la începuturile regimului comunist, cât si în anii '80. Desi­gur, aceasta influenta nu scade cu nimic valoarea celor mai multe studii, scrise cu buna-credinta.



Pentru combaterea iredentismului maghiar "sub masca religi­oasa", Securitatea a încercat în anii '80, potrivit lui N. Plesita, "re­zol­vari de anvergura": "Am discutat cu stefan Andrei, ministrul de Externe, sa-l convinga pe Ceausescu sa le contrapunem maghia­rilor o Biserica Romano-Catolica româneasca. Cu ocazia asta, rezol­vam si problema greco-catolicilor [...]. Papa insista pentru lega­li­za­rea Bise­ricii Greco-Catolice. Tergiversam mereu pentru a-i oferi o Bise­rica catolica a românilor"[57]. Probabil, în viziune comunista, ches­tiunea greco-catolicilor s-ar fi rezolvat prin integrarea lor în ritul latin al Bisericii Catolice, alaturi de românii ceangai.

Attila Varga sustine ca în perioada 1985-1986, cu sprijinul tacit al statului, a fost initiata o miscare pentru introducerea liturghiei în limba româna în cadrul bisericilor de pe cuprinsul diecezelor latine din Transilvania, aducându-se drept argument numarul crescând al romano-catolicilor românofoni[58]. Cu putin timp înainte de prabu­si­rea sistemului comunist, planurile Securitatii prevedeau si utilizarea credinciosilor greco-catolici clandestini, care frecventau bisericile ritului latin, în scopul dublarii sau chiar limitarii folosirii limbii ma­ghiare în lacasurile de cult. O schimbare radicala în comparatie cu politica de interzicere a limbii române din anii '50-'70! În anul 1989, la instigarea informatorilor plasati în mediul greco-catolic si în coniventa cu Departamentul Cultelor, s-a obtinut impunerea lim­bii române, pe lânga cea maghiara, în bisericile catolice din Oradea, Cluj, Alba-Iulia, Brasov, Arad si Gheorghieni, toate frecventate si de unitii clandestini . "Sunt în curs de desfasurare actiuni similare în judetele Maramures, Satu Mare, Târgu-Mures si Bistrita-Nasaud, unde greco-catolicii solicita celebrarea serviciului religios în limba româna" - amintea un raport al Directiei I din 10 noiembrie 1989. Evident, nu era un act de marinimie fata de greco-catolici - care ramâneau în esenta "dusmani ai poporului" - ci o tentativa de a se lovi în ungurii catolici si de a se reduce raspândirea limbii maghiare. În plus, se sconta si pe învrajbirea celor doua comunitati din Biserica Catolica: de rit latin si bizantin.

Se poate conchide ca, pentru Securitate, termenul de "ireden­tism" depasea frontierele pe care le stabilea chiar dictionarul limbii române contemporane[60], aprobat de cenzura, fiind echivalat cu "tra­darea de patrie" numai gestul de a nu fi de acord cu politica mino­ritara (sau religioasa si scolara) a regimului, neurmat de atitudini fatise contra integritatii teritoriale. Pe de alta parte, în cazul maghia­rilor din Transilvania au supravietuit în perioada comunista si postcomunista anumite obsesii: neputinta de a se consola cu ruperea lor de patria-mama si obsesia corolarului revizionist ca expresie a acestei neputinte .

Încercarea disperata a lui Nicolae Ceausescu de conservare a puterii prin manipularea pasiunilor si frustrarilor etnice s-a sprijinit pe actiunile organelor de Securitate, însarcinate cu combaterea ire­dentismului maghiar, real sau imaginar. Ungurii din România au devenit pentru Nicolae Ceausescu un fel de "tapi ispasitori" si, în con­secinta, planurile Securitatii de anihilare s-au diversificat. Gre­co-ca­tolicii nu au cazut în capcanele întinse de Securitate[62], iar în decembrie 1989 solidaritatea româneasca cu rezistenta unui pastor reformat maghiar a fost scânteia revolutiei . Totusi, dupa 22 de­cem­brie, vechile dispute au reaparut: nici românii, nici ungurii nu au înteles pe deplin aspiratiile celorlalti. Punctul culminant al confrun­tarii a fost atins în martie 1990, în judetul Mures, când conflictul s-a purtat si în plan confesional (biserici românesti au fost incendiate).



Robert R. King, A History of the Romanian Communist Party, Stanford, Hoover Institution Press, 1980, p. 129.

Smaranda Enache, The Unitary State versus Minority rights, in Uncaptive Minds, Summer-Fall, vol. 9, nos. 3-4 (33-34), 1997, p. 81.

Zoltán Kántor ofera ca punct de reper pentru renuntarea la visul iredentist momentul 1945; v. Nationalizing Minorities and Homeland Politics: the case of the Hungarians in Romania, in Nation-Building and contested identities: Roma­nian and Hungarian case studies, edited by Balázs Trencsényi, Dragos Petrescu, Cristina Petrescu, Constantin Iordachi and Zoltán Kántor, Budapest-Iasi, Regio Books - Editura Polirom, 2001, p. 271, n. 15. Lucrurile par sa fie mai complicate: prof. Dumitru sandru sustine, pe baza documentelor de arhiva, ca o parte semni­fi­cativa a maghiarimii din Ardeal, cel putin în intervalul 1944-1946, era înca stapânita de visul revizionist - Minoritatea maghiara din Transilvania dupa 23 august 1944, în Acta Musei Porolissensis, XIX, 1995.

A.N.I.C., fond Directia Generala a Politiei, dosar 75/1946, f. 447.

Ovidiu Bozgan, România versus Vatican. Persecutia Bisericii Catolice din Româ­nia comunista în lumina documentelor diplomatice franceze, Bucuresti, Editura Sylvi, 2000, p. 49.

1956. Explozia. Perceptii române, iugoslave si sovietice asupra eveni­men­telor din Polonia si Ungaria, editie întocmita de Corneliu Mihai Lungu si Mihai Retegan, postfata de Florin Constantiniu, Bucuresti, Editura Univers Enci­clo-pedic, 1996, p. 25.

Ibidem, documentul nr. 12, p. 77.

Definitia îi apartine lui Remus Pop, Dosare cu coperti transparente (5), în Plai cu boi, anul 3, nr. 4/2002, p. 62.

Vezi detalii la Rafael-D. Chelaru, Crearea Universitatii "Babes-Bolyai" si reforma învatamântului în limba minoritatilor. Cazul János Fazekas, în Romulus Rusan (ed.), Anii 1954-1960: fluxurile si refluxurile stalinismului, Bucuresti, Fun­datia Academia Civica, 2000.

Mihai Retegan, Literatura si Partid în România si Ungaria în deceniul sase, în Adevarul literar si artistic, anul IX, nr. 511, 28 martie 2000, pp. 8-9.

Ochii si urechile poporului. Convorbiri cu generalul Nicolae Plesita. Dia­loguri consemnate de Viorel Patrichi în perioada aprilie 1999-ianuarie 2001, prefata de Dan Zamfirescu, Bucuresti, Editura Ianus Inf SRL, 2001, p. 147.

ASRI, fond documentar, dosar 20, vol. 18, f. 26; Ioan Ploscaru, Lanturi si teroare, Timisoara, Editura Signata, 1993, p. 297.

Ionel Gal, Ratiune si represiune în Ministerul de Interne 1965-1989, vol. I, Iasi, Editura Do-minoR, 2001, pp. 43-44. Multe din afirmatiile lui I. Gal trebuie privite cu reticenta.

Mihai Retegan, 1968 din primavara pâna în toamna. Schita de politica externa româneasca, Bucuresti, Editura Rao, 1998, p. 223; vezi si Robert R. King, op. cit., p. 132.

G.M. Tamás, Scrisoare catre prietenii mei români, în Dilema, anul IX, nr. 416, 16-22 februarie 2001, p. 7.

Aceasta viziune este sintetizata de Cornel Burtica, apud Rodica Chelaru, Culpe care nu se uita. Convorbiri cu Cornel Burtica, cuvânt înainte de Adrian Cioroianu, postfata de Dan Pavel, note de R. Chelaru, Bucuresti, Curtea Veche Publishing, 2001, p. 152.

ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 3, f. 49.

Ibidem, vol. 2, f. 23.

Ibidem, f. 15. Arhiepiscopul Vienei s-a interesat mai ales de situatia Bise­ricii Romano-Catolice dupa momentul denuntarii Concordatului, fiind preocupat de numarul deserventilor si al studentilor care urmeaza cursurile Institutului Teologic de la Alba-Iulia.

Árvay Zsolt, 20 de ani de la moartea episcopului Márton Áron (1896-1980), în Actualitatea crestina, anul XI, nr. 9, septembrie 2000, p. 11.

Localitatea natala a prelatului maghiar.

ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 2, f. 21.

Ibidem, ff. 21-22.

Unele pastorale ale cardinalului Mindszenty au circulat din 1945 si în spatiul românesc, mai ales printre preotii romano-catolici maghiari din Eparhia de Alba-Iulia - ASRI, fond D, dosar 2327, f. 286. Titularul diecezei, episcopul Márton Áron, era semnalat de serviciile speciale din acea vreme ca întretine legaturi cu Vaticanul, inclusiv prin intermediul lui Mindszenty, idem, dosar 2325, f. 627.

ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 2, ff. 21v.-22.

Tertulian Langa, Dulci bucurii amare traite în închisoare, în Viata cres­tina, XI, nr. 6 (244), martie 2000, p. 6.

Unii profesori de la Universitatea "János Bolyai" au ales sa se sinucida înainte de contopirea cu Universitatea "Victor Babes"; Magdolna Csegedi, Andrea Varga, Relatiile româno-maghiare în anii '50-'60, în Sfera Politicii, nr. 97-98, 2001, p. 84, n. 12.



ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 3, f. 144.

Ochii si urechile poporului, ed. cit., p. 140.

Aceste clisee sunt raspândite si azi de fosti ofiteri de Securitate - v. ibidem, pp. 146-147.

Pentru perioada postdecembrista, vezi afirmatiile d-nei Doina Cornea, ultima care ar putea fi banuita de sentimente antimaghiare; Fata nevazuta a lucrurilor (1990-1999). Dialoguri cu Rodica Palade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999, pp. 218-219, n. 88.

D. sandru, op. cit., pp. 402-403 si p. 411.

Dennis Deletant, Ceausescu si Securitatea. Constrângere si disidenta în România anilor 1965-1989, traducere din engleza de Georgeta Ciocâltea, Bucu­resti, Editura Humanitas, 1998, pp. 127-128.

Securitatea si cooperarea în Europa. Documente 1972-1989, editie îngri­jita de Valentin Lipatti si Ion Diaconu, Bucuresti, Editura Academiei Române, 1991, p. 39.

Dennis Deletant, op. cit., p. 128.

Robert R. King, op. cit., p. 132 si p. 178, n. 33.

Vezi Ladislau Bányai, Aportul tovarasului Nicolae Ceausescu la întarirea unitatii fratesti dintre poporul român si nationalitatile conlocuitoare, în Revista de istorie, tom 31, nr. 1, ianuarie 1978.

ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 2, f. 72.

Ibidem, f. 65 v.

Ibidem, ff. 65 v.-66.

Rodica Chelaru, op. cit., p. 144.

Csaba G. Kiss, Europa Centrala, natiuni, minoritati. Studii, eseuri, arti­cole, Pesti Szalon-Kriterion, Tipografia Tisedes Press SA Sf. Gheorghe, 1997, p. 170.

Gábor Vincze, Intrigile campaniei antimaghiare din România, în Sfera Politicii, nr. 97-98, 2001, p. 85.

Katherine Verdery, Compromis si rezistenta. Cultura româna sub Ceau­sescu, traducere de Mona Antohi si Sorin Antohi, Bucuresti, Editura Humanitas, 1994, p. 209.

 Lászlo Deme, Liberal Nationalism in Hungary, 1988-1990, in East European Quarterly, volume XXXII, Spring 1998, number 1, p. 61.

Adrian Pop, Tentatia tranzitiei. O istorie a prabusirii comunismului în Europa de Est, Bucuresti, Editura Corint, 2002, p. 231.

ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 3, f. 55.

Ibidem, vol. 1, f. 128.

Dupa 1989, Anton Moisin a publicat rezultatele cercetarilor sale - v. Con­ti­nuitatea si romanizarea dacilor din epoca romana: sinteza noilor cerce­tari, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1999.

Mihai Fatu, Mircea Musat (coordonatori), Teroarea horthysto-fascista în nord-vestul României septembrie 1940-octombrie 1944, Bucuresti, Editura Politica, 1985.

Francisc Pacurariu, Românii si maghiarii de-a lungul veacurilor. Para­le­lis­me, interferente, convergente si contradictii în cursul istoriei, Bucuresti, Editura Minerva, 1988, p. 452 si p. 487.

ACNSAS, fond documentar, dosar 56, f. 138 sqq.

Dennis Deletant, op. cit., p. 117; vezi si Florian Banu, Profilul angajatului Secu­ritatii în anii '50, în Totalitarism si rezistenta, teroare si represiune în Româ­nia comunista, coord. Gheorghe Onisoru, Bucuresti, CNSAS, 2001, p. 84.

ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 1, f. 5.

Potrivit recensamântului populatiei din 7 ianuarie 1992, 669 420 de ma­ghiari s-au declarat de confesiune romano-catolica. Numarul românilor de aceeasi confesiune este de 361 324; apud Nicolae Edroiu, Vasile Puscas, Ma­ghiarii din România, Cluj-Napoca, Fundatia Culturala Româna, Centrul de Studii Transilvane, 1995, p. 36.

ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 1, f. 6.

Ochii si urechile poporului, pp. 147-148.

Attila Varga, Reglementarea constitutionala a Bisericilor din România începând cu 1918, în Altera, anul II, nr. 4, 1996, p. 122.

ACNSAS, fond documentar, dosar 69, vol. 1, f. 9 v.

Vezi Vasile Breban, Dictionar al limbii române contemporane de uz curent, Bucuresti, Editura stiintifica, 1980, p. 281.

Doina Cornea, op. cit., p. 230. Doamna Doina Cornea considera ca aceste obsesii sunt vise inocente ce tin de o anumita atitudine psihologica, nu de extre­mismul politic.

Dupa 1989, prelatii romano-catolici si uniti s-au regasit în Conferinta episcopala catolica, dar cele doua comunitati si oamenii politici care au sustinut ideea retrocedarii proprietatilor ecleziastice confiscate au actionat mai degraba independent în problema reglementarii situatiei bunurilor bisericesti.

Din nefericire, dupa 1989, László Tőkés si-a asumat un punct de vedere radical, nu foarte diferit de extremismul politic.










Document Info


Accesari: 4220
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )