Conservatorismul
Conservatorismul, înainte de a fi doctrina politica, a existat ca stare de spirit, atitudine, însotind politicul de-a lungul evolutiei sale istorice.
Ca doctrina politica, conservatorismul apare în aceeasi perioada cu revol 535i82f utiile burgheze, ca o reactie la principiile doctrinei liberale, în general, si ale revolutiei franceze de la sfârsitul secolului al XVIII-lea, în special. Fondatorul doctrinei conservatoare a fost englezul Ed. Burke care, în lucrarea "Reflectii asupra revolutiei franceze", aparuta în anul 1790, se pronunta pentru apararea ordinii sociale, a ideilor si institutiilor traditionale, împotriva înnoirilor si schimbarilor afirmate de revolutionarii francezi si de doctrinarii liberali, care au inspirat revolutia franceza, inspirându-se totodata de la ea.
Doctrina politica conservatoare poate fi definita ca un ansamblu de idei, teze care vizeaza organizarea si conducerea societatii prin pastrarea pe perioade îndelungate a structurii politice traditionale.
La începuturile sale, conservatorismul sustinea, în opozitie cu liberalismul, ca ordinea traditionala este ierarhica, ca forma de guvernamânt este monarhia, iar institutiile politice sunt produsul unei dezvoltari îndelungate, si schimbarea acestora de catre oameni s-ar realiza împotriva legilor eterne, schimbarile fiind apreciate ca brutalizari ale istoriei.
Doctrina conservatoare, având la baza, ca si doctrina liberala, principiile statului de drept, sustine însa ideile inegalitatii oamenilor, ale necesitatii existentei claselor sociale, distincte si ierarhizate, rolul primordial al proprietatii private în apararea ordinii sociale, al religiei ca institutie fundamentala, al inegalitatii indivizilor si claselor sociale ca ordine fireasca, înscrisa în natura umana, statului revenindu-i sarcina apararii si reglementarii acestei ordini sociale.
si doctrina conservatoare s-a manifestat si se manifesta prin mai multe variante: conservatorismul clasic, de început, când avea la baza ideea conservarii institutiilor traditionale fata de schimbarile preconizate de revolutiile burgheze si sustinute de doctrina liberala si neoconservatorismul, aparut în perioada interbelica si care a cunoscut si cunoaste o raspândire larga în tarile dezvoltate, caracterizându-se prin sustinerea institutiilor politice traditionale create, în principal, pe baza doctrinelor liberale. Asistam, de fapt, la sustinerea de catre neoconservatori a vechilor principii ale liberalismului, inclusiv criticarea interventiei statului în viata social-economica si a initierii unor masuri cu caracter social.
Multe doctrine conservatoare din tarile dezvoltate au o importanta componenta religioasa, devenind doctrine democrat-crestine, care stau la baza partidelor cu acelasi nume.
|
