ELABORAREA SI PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE BUGETULUI COMUNITAR
Inca din anii '60, finantarea Comunitatilor europene a constituit o tema de larga dezbatere intre actorii politici europeni, confruntandu-se doua conceptii: una federalista, care pune pe primul plan 757h77h existenta unui buget comunitar autonom, format din resurse si cheltuieli proprii, comunitare, si o a doua, clasica, ce sustine proportionalitatea contributiilor financiare ale statelor cu beneficiile de care profita acestea (cu alte cuvinte, fiecarui stat i se cuvin sume proportionale cu contributiile pe care le-a avut la bugetul comunitar)2.
Negocierile permanente intre statele membre pentru dimensionarea bugetului comunitar reflecta modul in care se da castig de cauza, partial, uneia sau alteia dintre cele doua abordari. Bugetul comunitar reprezinta, in cele din urma, expresia unei solidaritati intre statele membre, unele contribuind mai mult si primind mai putin, altele, dimpotriva, primind mai mult decat contribuie.
Bugetul comunitar este elaborat, administrat si executat uniform in cadrul comunitatilor europene, cu exceptia cheltuielilor operationale si a activitatii B.E.I., in baza celor doua Tratate bugetare adoptate in 1970, respectiv in 19773.
Activitatea Uniunii Europene presupune doua categorii de cheltuieli: cheltuieli institutionale, menite a sustine functionarea institutiilor si organelor comunitare, respectiv cheltuieli operationale, prin care se pun in aplicare politicile comunitare stabilite ca obiective in tratatele comunitare.
Regulamentele financiare sunt adoptate de Consiliu care hotaraste in unanimitate, pe baza propunerii Comisiei si dupa consultarea Parlamentului si a Curtii de Conturi
Cheltuielile au cunoscut o crestere continua, dar intr-un ritm neregulat, o data cu intrarea unor noi membri si atribuirea unor prerogative suplimentare. S-au ridicat doua probleme esentiale : cea a autoritatii care detine puterea de decizie financiara si cea a naturii resurselor ce trebuie colectate.
Nevoile sporite de finantare. Legate, la inceput, mai ales de unele activitati ale Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), precum si de functionarea unor servicii ale Comunitatii , aceste nevoi au crescut in functie de :
dezvoltarea politicilor comune : crearea in 1962 a Fondului european de Orientare si de Garantie Agricola (FEOGA); extinderea cercetarii in diverse domenii, altele decat cel nuclear; intarirea, in 1972, a Fondului Social European (FSE); aparitia, in 1975, a Fondului European de Dezvoltare Regionala (FEDER), precum si punerea la punct a unor tehnologii specifice. Cheltuielile agricole, care au crescut rapid, reprezinta si la ora actuala aproape jumatate din cheltuielile comunitare. “Fondurile structurale” au dobandit, treptat, un loc important (35% in 2000), mai ales incepand cu anii 1981 si 1990;
extinderile succesive : de la 6 state la 27 de state in prezent;
punerea in aplicare a unor noi tratate : Actul unic, in februarie 1986, care instaureaza Marea Piata Unica, si Tratatul de la Maastricht, in februarie 1992, privind Uniunea Monetara, Tratatul de la Amsterdam si Tratatul de la Nisa.
Atribuita la inceput Consiliului de Ministri prin Tratatul de la Roma, puterea monetara a fost impartita, mai apoi, cu Parlamentul (acordul din 22 iulie 1975). Acesta din urma hotaraste asa-numitele cheltuieli neobligatorii (CNO), legate de functionarea institutiilor sau de actiunile structurale. Consiliului isi pastreaza puterea asupra celor obligatorii (CO), care se refera la angajamente ce decurg din Tratat (subventionarea preturilor agricole sau ajutorul alimentar oferit tarilor din Lumea a treia). Procedura, de lunga durata si complicata, presupune mai multe etape pe parcursul perioadei 1 septembrie-31 decembrie a anului ce precede exercitiul in cauza :
elaborarea de catre membrii Comisiei a unui proiect preliminar, in functie de necesitatile serviciilor si ale institutiilor, proiect care este comunicat Consiliului;
aprobarea proiectului de catre aceasta ultima instanta, care-l transmite Parlamentului;
o prima lectura efectuata de catre Parlament, care poate prezenta, cu o majoritate absoluta, amendamente vizand CNO sau poate vota, in aceleasi conditii, modificari legate de CO;
dupa o prima intelegere cu o delegatie a Parlamentului, urmeaza a doua examinare efectuata de Consiliu. Procedura se opreste aici daca acesta din urma accepta amendamentele si modificarile introduse . Daca nu, poate face noi propuneri Adunarii, hotarand in ultima instanta asupra nivelului CO;
supunerea spre aprobare Parlamentului care, in urma unei intelegeri cu Comisia, se pronunta definitiv asupra CNO si stabileste bugetul cu votul majoritatii membrilor si cu trei cincimi din sufragiile exprimate.
In cazul unui refuz global, trebuie prezentat un nou proiect. Daca nu se ajunge la nici un acord inainte de
1 ianuarie, se apeleaza la sistemul “douasprezecimilor provizorii”, care consta in reorientarea, in fiecare luna, a unei a douasprezecea parti din creditele anului precedent, permitand astfel rezolvarea nevoilor imediate.
In cursul exercitiului bugetar, Comisia poate, atunci cand este cazul, sa propuna bugete rectificate sau suplimentare.
Sunt in numar de patru :
universalitatea, conform careia incasarile nu trebuie destinate unui obiectiv precis, nici contractate cu cheltuielile, sumele trebuind sa fie inscrise integral;
anualitatea implica asocierea operatiilor cu un exercitiu contabil;
echilibrarea incasarilor si cheltuielilor, orice deficit fiind interzis;
specializarea creditelor, obligatoriu dirijate, cu exceptia unor cazuri particulare, catre o destinatie precisa, pentru a evita orice risc de deturnare si a garanta transparenta necesara.
|
