Impovarati de mostenirea Securitatii si Stasi /

Împovărati de mostenirea Securit tii si Stasi
Die Erblast von Stasi und Securitate.
Răspunsuri germane, române si maghiare la o provocare istorică Eine Debatte mit deutschen, rumänischen und ungarischen Antworten, Bucuresti, Editura Compania, 2002, 200 p.

Inflatia luarilor de pozitie pe tema serviciilor secrete "recente" a început sa produca si aparitii editoriale. Unele dintre ele foarte reu­site, cum e si cazul volumului bilingv (româno-german), editat de Compania. Este vorba de transcrierea dezbaterilor organizate si gaz­dui­te de Goethe Institut Inter Nationes, în perioada 6-8 iunie 2001. S-a optat, în procesul editarii, pentru o metoda cursiva, eliminân­du-se titlurile comunicarilor si redându-se luarile de cuvânt succesiv. Manifestarea a inclus atât prezentarea unor comunicari propriu-zise, cât si dezbateri (semi)libere. Astfel, lectura are o fluenta deosebita, pastrându-se, totodata, spontaneitatea unor interventii, dar si riguro­zi­tatea altora. Textul "curge" sub ochii nostri, reusind sa formeze o imagine de ansamblu a problematicii abordate, altfel una dificila si greu de cuantificat cu deplina obiectivitate.

Expunerile nu se cantoneaza în zona spectaculo 434y2412e sului facil, cau­tându-se demontarea mecanismelor profunde ale represiunii politice. Cunoscuta scriitoare Herta Müller, de pilda, prezinta o comunicare exceptionala pentru ilustrarea terorii preventive si a represiunii difuze, mentionând, în acest context, si ceea ce s-ar putea eventual numi "urmarirea prin procura": "Urmaritorul nu trebuie sa fie pre­zent fizic ca sa ameninte. El se afla si asa în lucruri ca umbra. A vârât frica în bicicleta, în decolorarea parului, în sticlutele de par­fum, în frigider. Obiectele particulare îl personifica pe urmaritor. Orice ai face în locuinta ta cu obiectele tale, te simti ochi în ochi cu urmaritorul si îl observi pe el observându-te pe tine simultan. Se naste o privire la pânda din ambele parti, o interactiune continua, un cerc salbatic si închis. Un cerc magnetic în care una din parti nu-i poate da drumul celeilalte. Cercul magnetic cel mai periculos e, fireste, interogatoriul" (p. 22).

Ruxandra Cesereanu face o analiza, bine venita într-o astfel de mani­festare, a literaturii dedicate "obsedantului deceniu" si, în spe­ta, figurilor de securisti ce o populeaza. Concluziile comunicarii ar me­rita însa nuantate si extinse. Complementar, Ion Bogdan Lefter analizeaza documentele publicate despre Securitate si viata literara din România. Cristian Tudor Popescu, contrar obiceiului sau (dar, ne-a asigurat, conform întelegerii cu organizatorii), s-a prezentat cu un text scris, foarte elaborat, pe care l-a expus ca atare, scrisul lui fiind însa la fel de scânteietor ca în editorialele pe care le semneaza în Adevarul. Lucrarea, bazata pe o fina analiza psihologica, porneste de la ideea spectaculoasa ca "ziaristul este o varietate de securist".

Andrei Plesu, membru al Colegiului CNSAS, prezinta în mod con­vingator dificultatile inerente ale activitatii institutiei (în do­me­niul deciziilor): "Aici este vorba de ceva foarte autohton. Poate ca dife­renta fata de Stasi si de alte servicii din alte tari e de marcat si din acest punct de vedere. Cred ca e ceva autohton românesc sa ai o judecata pausala foarte rapida: «Toti sunt securisti». Cutare e secu­rist, îti spun eu, lasa mereu apa sa curga noaptea, îmi inunda apar­ta­mentul, câinele lui facea mereu în fata blocului - îti spun eu ca e secu­rist. «Securist» devenise înainte de 1989 un termen generic pen­tru o suma de calitati negative care se manifestau în diverse feluri. Orice om stabilea ca sunt securisti toti dusmanii lui în general. Ex­pe­rienta ne arata însa ca au existat foarte multi ticalosi în România care nu erau neaparat securisti. Asta nu înseamna ca erau mai putin ticalosi. Asta nu înseamna ca absolvim Securitatea de ticalosiile ei. Asta a creat multe frustrari, pentru ca fiecare român are pe creier o lista de securisti si, daca n-o vede în ziar, e frustrat. Domnule, daca ala pe care îl stiu eu nu e, astia ne fraieresc. A doua chestie româ­neasca e o iertare rapida. Daca tineti minte, Feodor Karamazov, se spune despre el ca era o cazatura. Era o cazatura si plângea usor" (p. 54). Presedintele Colegiului, Gheorghe Onisoru, întareste ideea, dupa ce prezinta si bilantul provizoriu al activitatii institutiei: "În con­cluzie, credem ca, dincolo de toate neajunsurile, criticile si cei zece ani de întârziere, aparitia CNSAS constituie un fapt pozitiv. Nu suntem atât de creduli încât sa credem în adevarul absolut, dar avem convin­gerea ca putem lumina destule momente ale trecutului" (p. 84).

De altfel, simpozionul a constituit o buna ocazie de a cunoaste, din surse autorizate, situatia arhivelor pâna de curând secrete din tarile Europei de Est (în speta, Germania si Ungaria). Numerosi ro­mâni, fideli pâna în pânzele albe zicalei "ca la noi, la nimeni", au fost si ramân predispusi sa idealizeze situatia din cele doua tari, fara o verificare prin informare a convingerii pe care o au. Fenomenul este înlesnit si de aprecierea pozitiva (si întru totul meritata) a spiri­tului de ordine (specific societatii germane), respectiv de succesul relativ rapid al tranzitiei la capitalism (în cazul Ungariei). Unii dintre conferentiari au oferit argumente împotriva acestor aprecieri unilaterale.

În mod spectaculos, scriitorul Richard Wagner (originar din România) mentioneaza câteva aspecte, total necunoscute la noi, legate de accesul la arhiva germana: "Serviciilor secrete occidentale nu li s-a acordat niciodata un acces direct la dosarele Stasi. A fost o perioada de tranzitie spre sfârsitul statului RDG, înainte de uni­fi­care, când situatia dosarelor nu era reglementata. Atunci diverse servicii secrete si organe mass-media au dobândit acces, mituindu-i pe cei responsabili, cumparând dosare, santajând. În felul acesta au disparut dosare, unele dintre ele ajungând chiar la CIA si nefiind restituite Germaniei în totalitate nici pâna astazi" (p. 57).

Acelasi conferentiar evoca si colaborarea unor occidentali cu Stasi, precum si presiunile care se fac la ora actuala asupra autori­tatii Gauck pentru ca aceasta "sa exercite cenzura prin influentarea publicatiilor care se bazeaza pe arhiva gestionata de ea" (p. 60). Mai mult, specifica faptul ca si în Germania au fost distruse (prin con­sensul autoritatilor si al societatii civile) unele arhive (ale serviciului de spionaj militar si serviciului de informatii externe; aceste dosare se regasesc, în schimb, la Moscova). Mai mult, Wagner conclu­zio­neaza ca, la amurgul RDG, "Occidentul nu era prea interesat de deschiderea dosarelor" (p. 17). Acest aspect este confirmat si de Marianne Birthler însasi: "Partidele din Germania de Vest si guver­nul federal de atunci nu au dorit legea pentru dosarele Stasi. Legea a fost impusa, pur si simplu, la insistentele germanilor din Est" (p. 80). O asemenea informatie contrazice opinia larg raspândita dupa care "fratele mare", care a înghitit fostul stat al muncitorilor si taranilor germani, si-a impus, prin intermediul legii dosarelor, interesele proprii în domeniul serviciilor de informatii. Fara a face un secret din succesele institutiei pe care o conduce, delegatul federal tine sa se delimiteze de laudele excesive care i-au fost aduse: "Dumneavoastra ati spus multe lucruri amabile despre munca institutiei noastre, dar mie mi s-au parut cam exagerate pentru ca, înainte de toate, la noi nu merge totul repede. La noi, oamenii asteapta uneori doi sau trei ani. Unele dosare sunt si distruse - între 1989 si 1990, Stasi a um­plut mii de saci de hârtie cu dosare rupte. Noi facem eforturi mari pen­tru a le reasambla: anul acesta mai relipim 500 000 de foi. Con­ti­nuând în acest ritm, o sa dureze secole pâna când si ultima fila rupta va fi reconstituita. Te poti întreba de ce se fac toate acestea. Ras­pun­sul este ca în acesti saci se afla informatii importante, extrem de in­teresante, mai ales privind actiuni operative din anii 1988-1989. Dar de rabdare e nevoie si în alte privinte. În contactele cu opinia publica, în materie de educatia tineretului, având în vedere convingerea noas­tra ca aceste informatii îi pot apara pe oameni de a redeveni corup­tibili, avem nevoie în principal de un singur lucru: de rabdare. Asta am învatat în ultimii zece ani: multe se pot face, dar procesele de maturizare sociala trebuie asteptate uneori cu rabdare. Iarba nu creste mai repede daca tragi de ea" (p. 91).

În ceea ce priveste Ungaria, luarile de cuvânt ale scriitorului István Eörsi, fost detinut politic si disident, sunt pe cât de echilibrate, pe atât de edificatoare. Printre aspectele necunoscute prezentate, sunt "mo­ti­vele pentru care situatia în Ungaria a fost alta decât în Germania sau în România" (vestitul "comunism de gulas" kádárist având la baza "refularea Revolutiei" din 1956 si tradarea ei de catre intelectualii ma­ghiari - pp. 22-24), precum si mentinerea în functii, de catre gu­ver­nele de dupa 1989, inclusiv cele de dreapta, a tuturor ofiterilor de in­for­­ma­tii din perioada comunista, atât din directiile cu profil tehnic, precum si din serviciul de spionaj, inclusiv la conducerea acestora (p. 62).

Vorbind despre "lamurirea trecutului dictaturii" ca problema in­ter­nationala, Marianne Birthler, delegatul federal pentru Actele Ser­viciului de Siguranta Statului al fostei RDG (succesoarea în func­tie a pastorului Gauck), mentioneaza colaborarea dintre Stasi si Se­cu­ritate, care a existat "pâna cel târziu în 1973, când a devenit evi­dent ca Securitatea a sistat colaborarea cu Stasi" (p. 90). Câteva luni mai târziu (octombrie 2001), Georg Herbstritt, consilier stiintific în cadrul aceleiasi Autoritati Federale, a confirmat cezura intervenita între cele doua organizatii, în cadrul unui simpozion organizat de CNSAS: "Se stie ca Ministerul Securitatii Statului din RDG si Securitatea româna au colaborat oficial pâna pe la începutul anilor '70. [...] Probabil în 1973 cele doua servicii de spionaj au încetat colaborarea oficiala. Una din cauze a constituit-o calea speciala pe care o apucase România: izolarea în cadrul blocului rasaritean" (vezi Totalitarism si rezistenta, teroare si represiune în România co­munista, Bucuresti, CNSAS, 2001, p. 26).

În privinta trecutului dictaturii ca problema internationala, se cu­vine semnalata si problema ridicata de Richard Wagner, în legatura cu existenta a "nenumarate morminte de partea iugoslava" a Dunarii. Aceste morminte anonime apartin cetatenilor români care au în­cer­cat evaziunea în tara vecina, pierind înecati ori împuscati de gra­ni­cerii români. Scriitorul german nu este informat "daca presa româ­neasca sau mediile din România s-au ocupat vreodata sa faca vreun re­portaj, pentru ca este într-adevar o problema serioasa" (p. 73). Raspunsul este pozitiv: ziaristul Radu Ciobotea, de la Evenimentul zilei, a rea­li­zat înca de la începutul deceniului trecut reportaje despre cimitirul transfugilor români amenajat pe malul iugoslav (vezi Radu Ciobotea, Razboi fara învingatori. Iugoslavia: 1990-1997, Timisoara, Editura Meridian 21 Delta, 1998, pp. 10-12). Mentionez si comunicarea prezentata în 1995, la simpozionul international de la Sighet, de Doina Magheti, care a prezentat si o lista a fron­tie­ristilor împuscati între anii 1980-1989 (vezi Instaurarea comunismului - între rezistenta si represiune, Bucuresti, Fundatia Academia Civica, 1995, pp. 468-470).

În prefata volumului, Hans Georg Thönges (directorul Insti­tu­tului Goethe Inter Nationes Bucuresti) si Hans Herbert Gruenwald (colaborator al Studioului ARD pentru sud-estul Europei), fac o precizare importanta, cu mesaj implicit îndreptat catre unele po­le­mici pe care le consideram, si noi, otioase: "Preocupându-ne mai putin sa aflam daca în centrul atentiei se cuvine sa stea dezvaluirea naturii dictaturilor comuniste din Germania de Est si din România, sau istoria dictaturilor de dreapta si a regimurilor fasciste, suntem convinsi ca mecanismele terorii din sistemele totalitare sunt, în esenta, interschimbabile. Demascarea lor urmeaza aceleasi repere" (p. 5). La baza initiativei a stat convingerea ca "mostenirea trecu­tu­lui ramâne apasatoare atât timp cât încercam sa evitam con­frun­tarea cu ea". Convingerea astfel exprimata de cei doi prefatatori se re­ven­dica explicit din teoria catharsisului formulata de scriitorul spa­niol Jorge Semprun. Pentru acesta, scrisul era "un act auto­te­ra­peutic me­nit sa-l elibereze de greaua povara a trecutului" (p. 5). As adauga la acestea ca si cititul joaca acelasi rol. Tocmai de aceea, mi-am re­pri­mat greu tentatia de a reproduce aici unele citate prea lungi pentru o simpla prezentare de carte.

Goethe Institut si domnul Thönges personal nu si-au ascuns in­ten­­tia de a largi cadrul discutiei, dintr-unul trilateral, într-unul cu­prin­zând întreaga Europa de Est. Faptul s-a realizat prin orga­ni­za­rea, între timp, a unui al doilea simpozion (în anul 2002), pe care însa ne permitem sa-l socotim mai putin reusit decât primul.

Silviu B. Moldovan