Documente online.
Zona de administrare documente. Fisierele tale
Am uitat parola x Creaza cont nou
 HomeExploreaza
upload
Upload


Ordinea internationala - ordinea bipolara


ORDINEA INTERNATIONALA - ORDINEA BIPOLARA


In relatiile internationale emergenta unei noi ordini tinde sa se produca in momentele de turnura ale istoriei, de regula dupa consumarea unor razboaie majore majore. Aceste mutatii in evolutia relatiilor internationale, denumite de Robert Gilpin „schimbare sistemica”, reprezinta momentele cand regulile si institutiile guvernarii sunt refacute pentru a servi interesele noilor state preeminente sau hegemone.

Traditia realista explica schimbarea ordinii prin schimbarile in distributia puterii. O ordine bazata pe echilibrul de putere este organizata pe principiul anarhiei, ce postuleaza inexistenta unei unice autoritati politice supraordonate, dominante. Potrivit lui Kenneth Waltz, aceasta este insasi esenta sistemului international. Sistemul este alcatuit din state suverane, nediferentiate prin functia lor, ce cauta sa-si asigure securitatea in conditiile unui sistem anarhic. Teoria echilibrului de putere explica ordinea - precum si regulile si institutiile acesteia - ca produs al unui permanent proces de echilibrare si ajustare a concentrarilor de putere in conditiile anarhiei. Echilibrarea se poate efectua atat prin mobilizare interna, cat si prin formarea de coalitii sau aliante temporare. Cel mai adesea, pentru a contrabalansa concentrarea puterii in conditii de anarhie, statele dezvolta coalitii sau aliante temporare, acest comportament echilibrant fiind de natura sa conduca la stabilitatea sistemului. Ordinea care ia nastere este fie consecinta neintentionata a presiunilor de echilibrare, fie expresia unor reguli invatate si formalizate de echilibru si contrabalansare.




ORDINEA BIPOLARA

Dintre toate ordinile internationale care au statuat echilibre de putere, cea a Razboiului Rece a fost cea mai durabila si stabila. Intr-adevar, de la tratatul de la Westphalia (1648) si nasterea statului teritorial modern, nici un alt echilibru de putere nu a durat atat de mult. Cel statuat de tratatul de pace de la Utrecht (1713) a durat 20 de ani (1713-1733), cel al carui baze au fost puse de Congresul de la Viena (1815) a fiintat 38 de ani (1815-1853), cel statuat de cancelarul Bismarck, 19 ani (1871-1890), iar cel post-bismarckian, doar 7 ani (1907-1914). Prin contrast, echilibrul de putere al Razboiului Rece a durat 44 de ani (1947-1991).

Sintagma de Razboi Rece o datoram lui Don Juan Manuel de Castilia si Leon, care, in secolul al XIV-lea, a utilizat cel dintai expresia pentru a descrie conflictul dintre crestini si musulmani in Spania – un conflict in care ostilitatile au inceput fara o declaratie de razboi si s-au sfarsit un fara tratat de pace. Razboiul care a opus superputerile sovietica si americana si statele aflate in sfera lor de influenta a intrunit aceleasi caracteristici: a fost un razboi nedeclarat si nefinalizat printr-un tratat de pace. Presiunile exercitate de partile beligerante, unele asupra celorlalte, au fost de natura complexa, iar intensitatea lor s-a modificat de la o etapa la alta. Acesta este si motivul pentru care din acest punct de vedere nu ar fi cu totul impropriu sa vorbim de mai multe razboaie reci pe parcursul epocii bipolare, de existenta unor momente de tensiune maxima, urmate de existenta unor perioade de relativa acalmie, cand partea sovietica a argumentat necesitatea coexistentei pasnice intre cele doua sisteme cu oranduiri social-economice si politice antagonice.

Mai stabila si mai previzibila decat cele care au precedat-o, ordinea bipolara s-a caracterizat prin omniprezenta, directa sau prin intermediari, a doua superputeri pe esichierul vietii internationale – SUA si URSS. O superputere se defineste prin intinderea globala si diversitatea tipologica a intereselor sale, prin pretentia de a promova valori universale si prin  capacitatea de a-si promova interesele printr-o mare diversitate de mijloace (politico-militare, economico-financiare, ideologic-culturale, etc.). Spre deosebire insa de puterea hegemonica, superputerea, desi confera statului care o poseda mai multe mijloace de a stabili „regulile jocului”, nu elimina competitia si nici caracterul incert al rezultatelor sale.

Rivalitatea dintre cele doua superputeri structural antagonice – singurele capabile de a-si proiecta puterea la nivel global – a dominat ansamblul raporturilor internationale si a determinat pozitia tuturor celorlalti actori, indiferent ca erau nationali, internationali sau transnationali. In jurul lor s-au constituit, „in oglinda”, pe parcursul primului deceniu postbelic (1945-1955), aliante politico-militare si blocuri economice opuse, ce au consfintit, institutional, separatia Est-Vest: Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER, 1949) si Tratatul de la Varsovia (1955), pe de o parte, Organizatia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO, 1949) si Comunitatea Economica Europeana (CEE, 1957), pe de alta parte.

Noua ordine postbelica a impus intelegerea aproape exclusiva a conceptului de securitate pe dimensiunea sa militara si o noua abordare a conceptului de securitate nationala – in conditiile in care ambele superputeri si-au definit interesele de securitate in termeni globali, securitatea nationala ca atare, a fost impinsa pe un plan secundar, fiind subordonata securitatii celor doua blocuri politico-militare rivale.

In perioada postbelica statutul Europei pe scena politica mondiala se modifica radical, batranul continent transformandu-se din subiect, in obiect de strategii concepute in buna masura in afara sa. Devenind simbolul si realitatea prima a conflictului Est-Vest, singurul punct terestru de contact intre cele doua cele mai puternice aliante politico-militare ale perioadei Razboiului Rece (NATO si Tratatul de la Varsovia) si arsenalele militare detinute de acestea si, totodata, perimetrul privilegiat al cursei inarmarilor, Europa s-a transformat intr-un spatiu al jocului cu suma nula – spatiul unde, timp de decenii, s-a considerat ca avansul unui bloc politico-militar nu poate insemna decat reculul celuilalt.

Cu toate ca au existat scenarii de invadare a Occidentului de catre sovietici si aliatii sai, confruntarea militara era practic exclusa pe continentul european, atat datorita recunoasterii reciproce a sferelor de hegemonie, cat si, mai ales, datorita concentrarii unor puternice arsenale nucleare, a caror uzitare ar fi condus la neantizarea vietii pe Terra.

Neputand fi asumata la „centru”, violenta trebuia „exportata” inspre zone periferice ale sistemului bipolar. Mijlocul cel mai utilizat de „export” l-a constituit violenta simbolica, drapata sub haina ideologica. S-a produs astfel o recuperare si integrare a conflictelor locale, prin diseminarea cadrelor de referinta si legitimare ideologica ale confruntarii Est-Vest: lupta pentru triumful democratiei versus lupta pentru triumful socialismului real, capitalism versus versus comunism, economie de piata versus economie dirijata. Sustinerea unuia sau altuia dintre actorii politico-militari locali a devenit astfel un act de strategie indirecta indreptat impotriva adversarului principal: cealalta putere nucleara. Nerespectarea regulii evitarii confruntarii directe dintre superputeri a indus tensiuni extreme in sfera relatiilor internationale – cazul crizei rachetelor din Cuba (1962). Exemple clasice de razboaie purtate prin intermediari (proxy wars) au fost cele din Coreea (1950-1953), Vietnam (1959-1975) si Afganistan (1979-1989). Chiar si atunci cand nu a generat conflicte armate – cazul crizei iraniene de la inceputul deceniului 5, de pilda, solutionata de CIA (1953) printr-o operatiune sub acoperire – confruntarea prin interpusi a creat zone planetare de maxima volatilitate – Orientul Mijlociu, continentul african, etc.

Treptat s-a constituit o geostrategie globala in care, cel putin teoretic, fiecare zona indeplinea un anumit rol in confruntarea dintre superputeri.

Era nucleara a permis valorificarea plenara a modelului strategic al descurajarii sau disuasiunii. Din momentul in care URSS a fabricat primele arme de distrugere in masa (bomba atomica – 1949, bomba cu hidrogen – 1953), cursa inarmarilor a generat un echilibru ad-hoc de putere. Nici una din parti nu putea avea certitudinea securitatii sale, iar puterea de distrugere reciproca era atat de mare incat cei care o detineau nu o puteau utiliza – situatie pe care Raymond Aron a denumit-o „neputinta puterii”. Pe acest fundal, ambele superputeri au jucat din plin cartea escaladarii cursei inarmarilor. Cartea era cu atat mai usor de jucat cu cat ritmul progresului tehnic interzicea instaurarea unei autentice paritati – capabilitatile dezvoltate prin mimetism de o superputere, cu o anumita intarziere, nu puteau fi niciodata echivalente celor dezvoltate de cealalta superputere, anterior, intrucat integrarea ultimilor cuceriri tehnologice de catre superputerea ramasa in urma o incita pe cealalta la o noua modernizare – si tot asa mai departe. Valoarea disuasiunii era data nu numai de capacitatea de a impresiona adversarul pentru a-l determina sa nu declanseze un atac, ci si de capacitatea de a „supravietui” primului atac inamic, prin declansarea unor represalii in cazul in care totusi acesta ar fi fost declansat.

Daca in discursul strategic american ideea descurajarii nucleare a patruns de timpuriu, intrarea sa in “arsenalul” discursului strategic sovietic s-a produs relativ tarziu, ea acomodandu-se greu viziunii politico-militare dinamice a Kremlinului, specifica mesianismului revolutionar. Odata insa acceptata atat de catre strategii americani, cat si de cei sovietici, descurajarea nucleara a transformat echilibrul de putere intr-un „echilibru al terorii”. Asa dupa cum a observat Raymond Aron acest echilibru facea razboiul improbabil, iar pacea imposibila. Razboiul era improbabil pentru ca descurajarea nucleara impiedica superputerile sa transforme razboiul rece in conflict real. Iar era pacea imposibila pentru ca telurile celor doi actori erau fundamental antagonice.

O perspectiva adecvata asupra cursei inarmarilor nucleare si a lipsei de cooperare dintre dintre cele doua superputeri ne-o ofera dilema securitatii. In esenta, modelul postuleaza faptul ca statele isi asigura adesea propria securitate prin mijloace ce se constituie in provocari la adresa securitatii altor state. Potrivit acestui model, fiecare jucator al politicii internationale, animat de interesul propriu, are tendinta sa ia decizii adecvate pentru maximizarea propriului profitului. Rational in sine, comportamentul non-cooperant este irational in raport cu faptul ca rezultatul cel mai bun pentru toti jucatori se obtine atunci cand cei acestia coopereaza.

Situatia cand promovarea de catre fiecare jucator a interesului propriu conduce la un rezultat mai prost pentru fiecare dintre ei in parte este reprezentata adecvat de faimosul joc al „dilemei prizonierului”. La acest joc participa doi jucatori, ce au fiecare doua optiuni – a coopera sau a defecta. Fiecare trebuie sa opteze fara sa stie ce va face celalalt. Indiferent de optiunea celuilalt, defectiunea aduce un profit mai mare decat cooperarea. Dilema consta in aceea ca daca amandoi defecteaza, amandoi obtin un rezultat mai prost decat daca ar fi cooperat. Modelul ofera un instrument analitic ce permite intelegerea irationalitatii deciziilor politice care au alimentat escaladarea cursei inarmarilor  nucleare in perioada Razboiului Rece.

Cursa inarmarilor in era nucleara este in acelasi timp produs al binomului americano-sovietic si generator al acestuia din urma. Ea este cea care defineste, in interiorul clubului inchis al puterilor nucleare, statutul specific de superputere. Recunoasterea reciproca a acestui statut implica nu doar asumarea tacita a crearii un condominium nuclear cu risc limitat, ci si libertatea fiecarei dintre cele doua parti de a produce si exporta armament conventional in profitul clientilor proprii din Lumea a Treia.

In timp, constatarea irealismului proiectului dezarmarii complete a condus Washingtonul si Kremlinul la doua reevaluari esentiale: nu exista proces de dezarmare fara vointa politica si nici dialog productiv in negocieri fara incredere; in locul unei dezarmari totale, ce obliga stapanirea prea multor variabile, e preferabil a lucra la o dezarmare pe spatii geografice limitate – cele mai „explozive” – si pe categorii de armament bine definite – cele mai periculoase. Prima dintre ele a condus la adoptarea de masuri concrete de crestere a increderii (confidence building measures, CBMs) in cadrul procesului Helsinki. Iar cea de a doua a condus la diminuarea cantitativa a arsenalelor nucleare prin acordurile SALT (strategic arms limitation talks) I (1972) si II (1979).

O provocare serioasa la adresa bipolarismului a constituit-o insa proliferarea armelor nucleare. Statele care le-au produs au facut-o pentru a proba un anumit nivel de independenta si a descuraja orice incercare de agresiune sau diplomatie coercitiva.

Dupa SUA si URSS, prima putere care a testat bomba nucleara a fost Marea Britanie. La doar cateva zile dupa ce primele bombe atomice cadeau asupra Japoniei (august 1945), primul ministru britanic Clement Attlee le trimitea colegilor de cabinet un memorandum secret  prin care le facea cunoscuta opinia sa potrivit careia pentru a ramane o mare putere si a descuraja orice act de agresiune la adresa sa, Marea Britanie trebuie sa posede arma nucleara. Conceperea si realizarea sa s-a facut in cel mai strict secret si cu costuri considerabile, intrucat incepand din 1946 (pana in 1958, cand colaborarea a fost restabilita), SUA nu au mai impartasit Marii Britanii informatiile si, implicit, know how-ul sau in sfera armamentului nuclear. Premierul Winston Churchill isi incepuse (1951) de putin timp noul mandat cand, in 1952, prima bomba atomica – Blue Danube – a fost testata si incredintata spre administrare fortelor aeriene britanice (Royal Air Force, RAF). Ulterior (1954), cabinetul Churchill a trebuit sa decida daca Marea Britanie dispunea de capacitatea si trebuia sa treaca la o noua faza in cursa inarmarilor nucleare, concepand si producand bomba cu hidrogen, ce putea aduce un randament de peste 1000 de ori mai mare decat bomba atomica. In 1955 membrii cabinetului britanic au primit o copie a unui raport ultra secret – raportul Strath – ce detalia consecintele pe care le-ar putea avea detonarea pe teritoriul Marii Britanii a 10 bombe sovietice cu hidrogen. Raportul a ramas secret pana in 2002, cand a fost depus spre pastrare si consultare la Arhivele Nationale britanice. Potrivit raportului, puterea exploziva a celor 10 bombe cu hidrogen ar fi echivalat cu cea a tuturor bombelor aliate aruncate asupra Germaniei, Italiei si Frantei ocupate in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial. In primele secunde de dupa detonare, 12 milioane de oameni si-ar fi gasit moartea prin incinerare instantanee, iar alte 4 milioane ar fi fost ranite, inainte chiar ca norii radioactivi sa acopere cerul. Marea Britanie ar fi urmat sa fie divizata in 12 mini-regate semi independente, conduse de o parte din politicienii ramasi in viata, de armata si fortele de politie, in conformitate cu o justitie extrem dura. In ultimile ore de pace, o lege de urgenta, rapid trecuta prin Parlament, ar fi conferit autoritatilor regionale drept de viata si moarte asupra fiecarui cetatean britanic supravietuitor, precum si dreptul de a dispune de averea acestora in interes national. Primul ministru si o parte din membrii cabinetului, ce si-ar fi gasit refugiul in buncarul ultra secret (cu nume de cod Turnstile) pregatit pentru aceasta eventualitate, urmau sa ia decizia de declansare a represaliilor.

Angajarea Marii Britanii in cursa inarmarilor nucleare a generat o reactie in lant. Exemplul sau a fost urmat de Franta (1960), China (1964), Israel, India si Pakistan, dar si de incercarile nereusite ale unor state din Lumea Treia (ale Irakului, de pilda).

Incepand cu anii ’60, bipolarismul a fost influentat de intrarea Chinei si a Lumii a Treia – in marea sa majoritate „nealiniata” (Iugoslavia, India, Egiptul, Ghana, Tunisia, Indonezia, o serie de tari latino-americane, etc) – in arena mondiala si, mai ales, de noua putere economica a RFG si Japoniei.

Pe acest fundal, de la exclusivitatea dialogului americano-sovietic in domeniul nuclear, treptat au luat fiinta mecanisme de consultare si negociere care ambitionau reunirea la nivel pan-european a marilor actori si protagonisti ai erei nucleare – procesul Conferintei pentru Securitate si Cooperare in Europa (CSCE).



Document Info


Accesari: 84
Apreciat: hand icon

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site


in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate | Termenii si conditii de utilizare




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2024 )