Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...

















































EUROPA IN ECONOMIA MONDIALA

economie












ALTE DOCUMENTE

INSTRUMENTE DE PLATĂ UTILIZATE ÎN AFACERILE ECONOMICE INTERNAŢIONALE
Reglementari legale din domeniul impozitului pe salarii
Definire termeni
Procedura de acordare si de retragere a autorizatiei unei S.S.I.F.
Arhitectura Sistemului European al Bancii Centrale (SEBC)
O TRECERE IN REVISTA A TEORIEI MICROECONOMICE
Analiza riscului de faliment
Analiza documentelor sociale
Subiecte de sinteza propuse la disciplina \"Sisteme de e-organization\"
EVALUARE ECONOMICA

ACADEMIA DE  STUDII ECONOMICE

COLEGIUL UNIVERSITAR ECONOMIC



SPECIALIZAREA COMERŢ EXTERIOR

EUROPA ÎN ECONOMIA MONDIALĂ

Coordonator stiintific: Rodica Zaharia

   

    Absolvent: Baboi Mirela

Grupa 75

Comert exterior

ANUL UNIVERSITAR 2000 - 2001

CUPRINS

Capitolul I: Europa - profilul economic al unui continent

Aspecte actuale si de perspectiva ale economiei Europei

1.1.          Caracterizare generala

1.2.          Industria

1.3.          Agricultura

1.4.          Transporturile

1.5.          Turismul

Capitolul II: Evolutia conjuncturii economice a tarilor dezvoltate din Europa

1.1.          Evolutii economice recente

1.2.          Ipoteze de politica interna si mediul international

1.3.          Sumarul prognozelor

1.4.          Aspecte de politica economica si incertitudini

Capitolul III: Conjunctura economica în tarile centrale si est-europene (economiile în tranzitie)

1.1.Contextul economico-social-politic

1.2. Politici nationale si mediul extern

1.3. Integrarea tarilor din Europa centrala si de est în cadrul economiei mondiale

1.3.1. Tranzitia la economia de piata

1.3.2. Costurile tranzitiei

1.3.3. Liberalizarea schimburilor comerciale

Concluzii

Bibliografia

Introducere

  Se vorbeste  astazi mult despre Europa si despre integrarea europeana.Sunt doua constante atât ale discursului cotidian cât si ale domeniului politic, ale actiunii concentrate desfasurate de cele mai diferite organisme statale si non-guvernamentale.

Nu trebuie uitat însa nici o clipa ca integrare nu poate ramâne o problema de retorica si nu este nici un simplu transfer, ci un proces complex.Mai ales acum,în conditiile în care continentul s-a schimbat în ultimul deceniu mai rapid si mai radical decât oricând în secolul nostru, chiar daca avem în vedere perioadele urmatoare primului si celui de-al doilea razboi mondial.

Trebuie reamintit faptul ca, dincolo de prabusirea unui imperiu si a unui sistem social-politic totalitar, dupa 1989 nu mai putin de 16 noi state si-au înscris conturul pe noua harta a continentului.

Integrarea eiropeana, initiata pe terenul ferm al civilizatiei (cooperare în domeniul otelului si carbunelui), s-a extins apoi si la alte domenii: comert, economie si acum politici comune si chiar moneda unica, fara sa afecteze personalitatea fiecarui culturi în parte.

Secolul nostru a condamnat la pierire asocierile bazate pe ideologii si o soarta mai buna nu au nici solariditatile internationale cu alte fundamente culturale (religie, istorie, etc.), dar a demonstrat rezistenta celor cladite pe interese comune din zona edificarii civilizatiei.

  Europa a fost o arena sângeroasa de confruntari a curentelor extremiste, netolerante, a fanatismelor.Dar acum vrea sa dea lumii exemplul reconfortant si promitator al reconcilierii obtinute prin capacitatea îmbratisarii unui proiect comun al civilizatiei, bazata pe cunostinte obiective si netransmisibile.

CAPITOLUL I: Europa -profilul economic al unui continent

1.1.ECONOMIA. Caracterizare generala

  Europa, leaganul revolutiei industriale este unul dintre continentele cele mai dezvoltate din punct de vedere economic. Ţarile europene, în ansamblu, se disting printr-un grad ridicat de industrializare, printr-o agresiune intensiva, o ampla si diversificata retea a cailor de comunicatie, prin legaturi si schimburi comerciale dinamice în care predomina, la intrari - din alte zone ale globului - materiile prime si combustibilii, iar la iesiri produsele finite cu grad înalt de prelucrare, produse agricole si produse alimentare. Exista diferentieri pe plan regional, mai complex dezvoltata din punct de vedere economic fiind Europa Occidentala, în timp ce tarile foste socialiste, din Europa Centrala si de Est, au cunoscut o anumita întârziere. În pofida unei ramâneri în urma fata de S.U.A. si Japonia în anumite domenii de vârf tarile vest-europene în special dispun de o industrie cu un ridicat nivel tehnologic, de mari resurse de progres si au unele dintre cele mai mari venituri nationale / localitate.

1.2. INDUSTRIA

Resursele subsolului

Economia dispune de o larga varietate de substante minerale utile, dar rezerve importante prezinta numai la putine dintre ele. Subsolul Europei este in general, bine si de multa vreme cunoscut - unele resurse sunt utilizate înca din epoca bronzului si

s-au epuizat, iar altele s-au consumat în mare parte dupa declansarea, în urma cu doua secole a revolutiei industriale. Cu exceptia Rusiei

( care, însa, apeleaza în tot mai mare masura la resursele de subsol ale partii asiatice a tarii ), toate tarile europene sunt nevoite sa recurga la importul uneia sau al mai multor categorii de materii prime sau combustibili pentru a-si asigura dezvoltarea economiei.

Resursele energetice, carbunii în primul rând, se gasesc în cantitati apreciabile in Europa. Legate de structuri hercinice în primul rând zacamintele formeaza bazine importante, cum sunt Donbas (Ucraina), Ruhr (Germania), Northumberland, Humber, Wales (Marea Britanie), Silezia Superioara (Polonia si Cehia). Cele mai mari rezerve de carbune, în principal huila, sunt detinute de Rusia (circa 4000 miliarde tone inclusiv partea asiatica), urmata, la mare distanta, de Germania (325 miliarde tone), Marea Britanie (45 miliarde tone;dupa unele surse, peste 150 miliarde tone), Cehia (peste 10 miliarde tone).

O tara cu zacaminte, atât de carbuni superiori, cât si inferiori detin Germania (peste 100 miliarde tone), Iugoslavia, Polonia, Cehia (peste 10 miliarde tone fiecare).

Carbunii au stat, de fapt, la baza formarii primelor mari grupari industriale din Europa: West Midland (Marea Britanie), Ruhr (Germania), Silezia Superioara (Polonia), Donet (Ucraina), apoi Sambre-Meuse (Belgia), Ostrava-Karvina (Cehia), si altele. Relativ deficitara este Europa în privinta resurselor de hidrocarburi. Cea mai mare zona europeana de extractie a petrolului este regiunea Volga-Ural (cunoscuta si sub numele de "al doilea Baku"), din Rusia. O tara cu veche exploatare a petrolului (înca de la mijlocul secolului 19), în prezent cu rezerve si, respectiv productii modeste este România. Explorarile în zona platformei continentale a marilor adiacente Europei au pus în evidenta rezerve de petrol în dreptul coastelor Greciei, Spaniei, Danemarcei, României si, mai ales, ale Marii Britanii si Norvegiei. Dar productii semnificative

obtin doar aceste doua din urma tari, ambele din Marea Nordului, din importatoare ajungând mari exportatoare de petrol. Rezerve de gaze naturale detin, în primul rând, Rusia (1/3 din rezervele sigure si 2/3 din cele probabile ale lumii, inclusiv alte tari membre ale Comunitatii Statelor Independente dar în principal ea), în partea europeana aflându-se rezerve importante în zona Volga-Ural si în zona Nordului Caucazului (Podisul Stavropol). Alte tari europene cu zacaminte sunt Norvegia (circa 2400 miliarde mł rezerve), Marea Britanie si Germania, toate îndeosebi în Marea Nordului, Olanda (circa 1700 miliarde mł - zacamântul de la Gröningen fiind apreciat o vreme drept cel mai mare din lume), România (în principal în Podisul Transilvaniei), cu rezerve reduse însa. Majoritatea tarilor europene apeleaza la importul de gaze naturale fie din zona (îndeosebi din Rusia, dar si din Olanda, Norvegia, Marea Britanie), fie din alte regiuni (Africa de Nord, Golful Persic). O resursa energetica tot mai utilizata este uraniul, dar acesta se afla în cantitati reduse în Europa, doar cu peste 1/5 din rezervele mondiale: în principal în Comunitatea Statelor Independente (inclusiv partea asiatica), dar si în tari ca Suedia (zacamintele Arjeplog si Ranstad), Franta (Masivul Central). Contribuie, în schimb, cu 1/3 la productia mondiala în domeniu, în principal datorita Comunitatii Statelor Independente (Rusia si Ucraina, dar si Kazahstan si Uzbekistan) urmata de Franta si Cehia.



Europa (inclusiv Comunitatea Statelor Independente) detine importante resurse de minerale feroase si anume peste 2/5 din rezervele mondiale.

Pe primul loc se situeaza Comunitatea Statelor Independente (peste 35% din rezervele mondiale), cu mari zacaminte în partea europeana la Krivoi Rog (Ucraina), Kursk- Belgorod sau asa-numita "Anomalie Magnetica Kursk" (Rusia; cel mai mare zacamânt din lume- circa 40 miliarde tone dupa alte surse circa 100 miliarde tone).

Resurse apreciabile de minerale de fier detin si tari ca Franta (circa 6 miliarde tone), Marea Britanie si Germania (ambele cu circa 3 miliarde tone rezerve), dar cu un continut redus de metal, precum si Suedia (peste 3 miliarde tone îndeosebi în Laponia, dincolo de Cercul Polar de Nord ).

Minereuri de metale necesare producerii feroaliajelor se întâlnesc în Peninsula Kola si Muntii Ural (titan, molibden, nichel), în Rusia si la Nikopol în Ucraina (cel mai mare zacamânt de mangan din lume), precum si în Finlanda (titan, vanadiu, cobalt) si Spania (wolfram). Importante resurse de crom exista în Albania.

Metale neferoase cu rezerve notabile sunt plumbul si zincul. Europa detinând locul 1 (circa 1/3 din totalul mondial) la plumb si 2 (circa 1/4 din rezervele mondiale) la zinc- dupa America de Nord. În schimb ponderea în productia mondiala a scazut la circa 1/5 la zinc (Irlanda - locul 7 pe glob - Suedia si Spania - locurile 9 si respectiv 10 - Polonia si altele) si numai 1/10 la plumb (Suedia, Polonia, Finlanda si altele). Cuprul - aproape 1/4 din rezervele mondiale (Comunitatea Statelor Independente si Polonia - locurile 2 si respectiv 3 pe glob - Iugoslavia - la Bor, pe malul Dunarii, aflându-se un important zacamânt) si 1/6 din productia lumii (aceleasi tari - locurile 4 si respectiv, 8 pe glob, plus Portugalia, Suedia, Bulgaria si altele). În Europa s-au facut primele extractii de staniu din lume, înca din epoca bronzului (Peninsula Cornwall din Sud-Vestul marii Britanii).

Importante, prin pozitia ce o confera Europa între producatorii mondiali sunt zacamintele de substante nemetalifere. Astfel, zacamintele de apatita (fosfat de calciu) din Peninsula Kola (Nordul Rusiei) sunt cele mai mari din lume, sarurile de potasiu situeaza Europa (Germania, Rusia, Belarus- locurile 2-4 pe plan mondial, dupa Canada - Franta, Spania, Marea Britanie si altele) în fruntea productiei (circa 1/2 din totalul mondial), iar cele de sulf reprezinta peste 1/3 din cele ale lumii (remarcându-se

Polonia). Mari rezerve de magnezit se afla în Grecia si Austria, tari care au si produse însemnate.

Industria extractiva

Activitate desfasurata din cele mai vechi timpuri (de exemplu extragerea cositorului si a cuprului, înca din epoca bronzului, în Sudul Insulelor Britanice), s-a amplificat foarte mult dupa declansarea revolutiei industriei astfel ca o buna parte din resursele disponibile ale Europei au fost epuizate. Europa detine totusi înca locuri de prim rang într-o serie de subramuri ale industriei miniere. De exemplu la productia de carbune inferior ocupa primul loc (circa 60% din totalul mondial), datorita unor tari ca Germania, Rusia, Cehia, Polonia si altele; în schimb, la carbune superior ponderea a scazut de la peste 1/3 la circa 1/5 din productia mondiala (productii semnificative având Rusia, Ucraina, Polonia, Germania, Marea Britanie).

Europa, inclusiv Comunitatea Statelor Independente a detinut, multa vreme, o pondere însemnata în productia de minereu de fier (între 1/3 si 1/2 exemplu - U.R.S.S. ocupând primul loc în lume), dar în prezent asigura doar cu ceva peste 1/10 din totalul mondial. Ca urmare, Europa apeleaza, tot mai mult, la minerale de calitate superioara importat de pe alte continente (America de Sud, Africa, Asia). Dintre metalele feroase se impune cromul; desi Europa detine doar cu ceva mai mult de 1/10 din rezervele mondiale, asigura circa 1/5 din productia lumii în domeniu, în principal datorita Rusiei, Finlandei si Suediei (locurile 2, 5 si respectiv 8 pe glob). Ponderi considerabile superioare partii ce-i revine Europei din totalul suprafetei sau populatiei mondiale, detine continentul în productia de mangan (37,5% din rezervele mondiale - inclusiv partea asiatica a Comunitatii Statelor Independente - si peste 1/4 din

productie în principal Ucraina); wolfram (1/5 din rezervele mondiale si 1/6 din productia lumii - Rusia, locul 2, Portugalia locul 5 si altele); vanadiu (1/2 din rezervele mondiale; la productie - Comunitatea Statelor Independente pe locul 2 si Finlanda pe locul 4 pe glob); argint (1/4 din rezervele mondiale si circa 1/5 din productia lumii - Comunitatea Statelor Independente si Polonia, locurile 5 si respectiv 7 pe glob, realizând împreuna circa 1/6 din productia Terrei).

În ceea ce priveste substantele nemetalifere Europei (inclusiv partea asiatica a Comunitatii Statelor Independente) detine, printre altele, primul loc la rezervele de saruri de potasiu (1/2 din total) si sulf (peste 1/3) si locul 2 la magneziu (38%) dupa continentul african. Ca productie ocupa acelasi prim loc (1/2 din totalul mondial) la saruri potasice (Germania, Rusia si Belarus acopera împreuna circa 40% din productia lumii plus tari ca Franta, Spania, Marea Britanie) si peste 1/3 din productie (în principal Comunitatea Statelor Independente, Norvegia si Franta - locurile 2,4 si, respectiv 5 pe glob).

La sulf, desi detine peste 1/3 din rezervele mondiale (Comunitatea Statelor Independente, Norvegia, Franta), ponderea Europei în productia planetei a scazut foarte mult, la numai circa 1/5 principalii producatori fiind Germania, Polonia si Rusia (locurile 5,6 si respectiv 7 pe glob, plus Franta, Ucraina, Spania).La sare, ponderea Europei a scazut, în productia mondiala, de la 2/5 la circa 1/4, principalii producatori de pe continent fiind Germania, Marea Britanie si Franta - locurile 4,8 si respectiv 9 pe glob, plus Ucraina, Polonia, Rusia si România. Sunt de amintit si azbestul (30% din rezervele mondiale, Rusia fiind cel mai mare producator mondial - peste 1/3 din total) si fluorina (peste 2/5 din rezervele mondiale - circa 1/3 numai Comunitatea Statelor Independente - dar numai 1/10 din productia lumii, datorita Frantei, Italiei, Spaniei, Rusiei).

Europa, în al carei subsol se afla cele mai mari rezerve mondiale de mercur asigura peste 1/2 din productia lumii de cinabru (minereul din care se extrage mercurul: Comunitatea Statelor Independente realizeaza 1/3 din total) si peste 1/2 din productia de mercur propriu-zis (Comunitatea Statelor Independente - cel mai mare producator mondial, cu 1/4 din total, Spania, cu 1/5, Finlanda si altele).

Industria prelucratoare

Este o ramura bine dezvoltata, cu traditie mai ales în Vestul si centrul continentului, în ultimele decenii tarile ex-socialiste dezvoltându-si si ele, prioritar, ramuri industriale precum energetica, constructiile de masini, chimia, si altele.

În majoritatea tarilor europene, în structura productiei globale industriale sunt predominante ramurile industriei grele cu un accent deosebit în statele dezvoltate pe industriile de vârf (electronica si electrotehnica, autovehicule, petrochimie si altele).

În functie de o serie de factori, între care sursele de energie (accent pe dezvoltarea energiei atomice în multe tari ale continentului), de materii prime, de posibilitatile de import de materii prime si de pietele de desfacere a productiei  industriale de organizarea productiei etc., unele tari europene au o însemnata productie industriala plasându-se în rândul celor mai industrializate ale planetei (Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, si altele).

Industria prelucratoare europeana cunoaste o serie de forme principale de localizare si anume: în bazinele carbonifere (siderurgie, constructii de masini grele, carbochimie), care au fost, totodata, si primele focare industriale ale Europei si au

evoluat spre regiuni industriale cu productie diversificata, generând mari aglomeratii urbane.

Puternice regiuni industriale care au avut ca punct de pornire zacamintele de carbune, sunt printre multe altele Yorkshire (Marea Britanie), Ruhr (Germania), Silezia Superioara (Polonia), Donet (Ucraina). În schimb, localizarea industriei în aproprierea resurselor de minerale de fier cunoaste în Europa doua exemple semnificative si anume în bazinul Krivoi - Rog (Ucraina) si în Lorena (Franta). Dupa ultimul razboi mondial, datorita importului de materii prime din alte regiuni adesea extraeuropene, a luat o amploare semnificativa în special industria grea (siderurgia, petrochimia), mai ales în zona litorala. Aceasta a fost generata, pe lânga aparitia gigantismului naval, de varietatea posibilitatilor de aprovizionare cu materii prime, de libertatea accesului la pietele mondiale (desfiintarea sistemului colonial si aparitia a zeci de noi state independente) si, de asemenea, de progresul tehnic intervenit în procesele de productie.

Între aceste dezvoltari industriile portuare se afla Botlek (lânga Rotterdam) prima zona industriala portuara din Europa (1958), apoi cele din zona estuarului Elbei (în Germania), cele de pe Sena inferioara, din Marsilia si din zona Dunkerque (Franta), Sudul Ţarii Galilor (în Marea Britanie) si altele. Alte concentrari industriale se întâlnesc în aproprierea hidrocentralelor (având ca specific electrometalurgia, electrochimia) - exemplu clasic oferindu-l zona industriala din Alpii francezi - apoi în aglomeratiile urbane (constructiile de masini, industria usoara si alimentara) cum este cazul celor mai multe dintre capitalele europene sau al altor mari orase (München, Barcelona, Sankt - Petersburg si altele) cu rol teritorial bine precizat. Multe concentrari industriale s-au dezvoltat în zone de veche activitate mestesugareasca (cum sunt, printre altele, arealele industriale Sibiu si Brasov din Sudul Transilvaniei),

iar altele s-au conturat în lungul sau la intersectia magistralelor de transport feroviar sau fluvial (Stuttgart în Germania, Strasbourg în Franta si altele).

În tarile ex-socialiste, un rol important în conturarea arealelor industriale l-a jucat, pâna în 1989, politica de "repartizare planificata" a investitiilor, mai ales a celor industriale în profil teritorial.

Europa a detinut si înca mai detine unele ponderi semnificative la anumite ramuri si subramuri industria Europei (inclusiv Comunitatea Statelor Independente) asigura peste 40% din productia de fonta si otel: Comunitatea Statelor Independente multa vreme principalul producator mondial ocupa înca un loc important (3 la fonta si 4 la otel). Totodata Europa asigura peste 1/3 din productia de aluminiu (peste 2/5 în anii 1980), dezvoltata atât pe baza de resurse interne (Rusia - locul 2 pe glob, dupa S.U.A. - si partial Grecia, Iugoslavia, România, si altele) cât si pe baza de import de bauxita din Africa (îndeosebi din Guineea), America Latina si altele. Europa realizeaza aproape 3/5 din productia mondiala de zinc, Comunitatea Statelor Independente - multa vreme principalul producator mondial - ocupând înca un loc important (4), urmata, pe baza importului de concentrate, de tari ca Franta, Spania, Italia, Belgia, Olanda: circa 2/5 din productia mondiala de plumb este realizata de Comunitatea Statelor Independente (1/4 din totalul mondial), plus Marea Britanie, Franta, Germania, Italia. În productia de cupru rafinat (circa 1/4 din productia planetei), pe baza importului de materii prime, în principal din import din tarile africane, se remarca Germania, Spania, Finlanda, Belgia; pe baza resurselor proprii detin productii semnificative Polonia (locul 7 pe glob si 2 în Europa) si mai ales Comunitatea Statelor Independente (circa 1 miliard tone locul 4 pe glob), dar grosul productiei este realizat îndeosebi în partea asiatica.

Industria chimica, ramura traditionala în Europa s-a dezvoltat si diversificat foarte mult dupa cel de-al doilea razboi mondial, atât pe baza materiilor prime locale (huila, sare, fosfati, sulf), cât si pe cea a hidrocarburilor, în mare parte importate si care au revolutionat aceasta ramura, precum si altele (prin productia de materii plastice, fire si fibre sintetice si altele mari producatoare fiind Germania, Franta, Olanda, Italia, Rusia, Marea Britanie).Productia de baza ale industriei chimice: acidul sulfuric (o scadere a ponderii în productia mondiala de la aproape 1/2 la circa 1/4, Comunitatea Statelor Independente ramânând un important producator mondial, dar coborând de pe locul I pe locul 3, cu o pondere de 1/10 fata de 1/5 din totalul mondial); soda caustica (1/4 din productia mondiala, fata de 2/5 în anii 1980), remarcându-se Germania (aproape 1/10 din totalul mondial) si Comunitatea Statelor Independente (Rusia si Ucraina), urmate de Franta.

Europa joaca un rol semnificativ si în productia de îngrasaminte potasice (cu o puternica baza de materii prime locale), îndeosebi datorita Comunitatea Statelor Independente (cu mari centre precum Berezniki si Soligorsk) si Germania si de ingrasaminte azotoase, pe baza de gaze naturale, în Comunitatea Statelor Independente, Franta, Olanda, România.Continentul asigura peste 1/3 din productia mondiala de cauciuc sintetic, în principal prin Comunitatea Statelor Independente (circa 1 miliarde tone locul 3 pe glob, dupa ce multa vreme a fost cel mai mare producator mondial, fiind depasita de S.U.A. si Japonia), Germania, Franta, Italia, Marea Britanie.

În Europa, s-a dezvoltat o puternica si diversificata industrie a constructiilor de masini, caracterizata printr-un înalt nivel tehnologic si concentrare în mari unitati productive, în special în tarile din Vestul continentului (Germania, Franta, Marea Britanie, Suedia, Olanda, Italia). O pondere însemnata, mai ales în tarile vest-

europene, revine constructia de autovehicule (aproape 40% din productia mondiala de autovehicule si peste 45% din cea de autoturisme, în ambele cazuri detinând suprematia pe glob), legata de avântul transporturilor rutiere, intervenit dupa cel de-al doilea razboi mondial si care,prin complexitatea sa, are legaturi de productie cu multe alte ramuri industriale (siderurgie, chimie, textile si altele), constructia de autovehicule fiind îndeobste considerata un barometru al starii generale a economiei unei tari. Pe locuri fruntase se afla Germania si Franta (locurile 3 si, respectiv 4 pe glob), urmate de Spania, Marea Britanie si Italia (locurile 7,8 si respectiv 9 pe glob), Belgia si altele; în Estul continentului sunt Rusia (atât pentru autoturisme, cât si pentru camioane si vehicule utilitare), Polonia, Cehia, România si altele. În ultimii ani, se remarca investitiile considerabile în acest domeniu facute de mari concerne precum Volkswagen (în Cehia), General Motors (în Ungaria), Daewoo (în România), Fiat (în Rusia si Polonia).Gradul înalt de mecanizare a agriculturii Europei este strâns legat de ponderea continentului în productia mondiala de tractoare.

În sectorul productiei de energie electrica se remarca o serie de modificari în ceea ce priveste sursa folosita în obtinerea acesteia.

Astfel, daca pâna la ultimul razboi mondial carbunele asigura cea mai mare parte a productiei de energie electrica, iar în anii 1960 - 1970 acesta a cedat în fata hidrocarburilor (relativ ieftine si de calitate superioara), ulterior se constata o reorientare a multor tari ale continentului spre folosirea crescânda a energiei nucleare si spre utilizarea carbunilor inferiori (România, Grecia, Bulgaria si altele); energia nucleara detine ponderi importante în balanta energiei electrice în tari ca Franta si Lituania - peste 3/4 din totalul productiei - Belgia peste 1/2 - Suedia, Elvetia, Spania, Marea Britanie, Ucraina, Ungaria, Bulgaria - peste 30% din totalul productiei. Potentialul hidroenergetic al Europei este, în mare parte, valorificat, productii

importante de energie hidroelectrica obtinând Rusia (cu mari hidrocentrale - în afara celor de pe fluviile siberiene - pe Volga si afluentul sau kama), Ucraina (pe Nipru), Norvegia (aproape întreaga sa productie, detinând recordul mondial la productia de energie electrica pe locuitor), Elvetia, Austria, Iugoslavia.Între amenajarile importante la nivel european se înscrie si hidrocentrala de la Portile de Fier I (2.100 MW), construita în anii 1960 de catre România si Iugoslavia, cea mai mare de pe continent, dupa cele din Rusia si Ucraina.

Capacitatea rafinariilor de petrol, desi în scadere dupa cele doua socuri petroliere din anii 1970, se mentine ridicata (35% din totalul mondial: fara Comunitatea Statelor Independente - 20% ), Europa ocupând în continuare, locul I pe glob. Mari capacitati de rafinare si-au dezvoltat în afara de Comunitatea Statelor Independente (peste 500 miliarde tone, locul 2 pe glob), tarile vest-europene Italia, Germania (peste 100 miliarde tone fiecare - locurile 5 si respectiv 6 pe glob), Marea Britanie, Franta, Spania, Olanda, Turcia si România. Italia, de pilda, are mari rafinarii în Sicilia, Sardinia si în Nordul industrializat al tarii, majoritatea în orasele - porturi, ca, de altfel, si în celelalte tari industrializate (Franta, Marea Britanie, Olanda, Germania, Grecia si altele pe continentul european). O mare parte din rafinarii se afla în lungul sau la capatul unor mari oleoducte transeuropene care pornesc - spre Europa Centrala si, mai recent, spre cea de Vest - în principal din porturile mediteraneene (Marsilia, Genova, Trieste, Rijeka si altele), traversând, apoi, Alpii.Ţarile ex-socialiste din Europa (cu exceptia României) sunt racordate la doua mari conducte petroliere ce pornesc din Rusia (din zona Volga-Ural).

Importantul fond forestier (mai extins în Nordul Europei) a favorizat dezvoltarea unei puternice industrii de exploatare a lemnului, în principal datorita Rusiei (circa 160 miliarde mł anual - 1/10 din productia mondiala) si tarilor nordice




(Suedia - a doua tara europeana plasata în primele zece din lume în acest domeniu - si Finlanda), precum si Frantei, Germaniei si altor tari. Rezultate semnificative în prelucrarea lemnului s-au obtinut în tarile nordice (în primul rând Suedia, urmata de Finlanda), apoi în Rusia, Germania, Franta, România, tarile mari consumatoare de lemn vest-europene apelând si la importul de lemn brut.

Europa se situeaza pe locuri de prim rang în productia de celuloza (Rusia, Finlanda - cu cea mai mare fabrica din Europa, cea de la Kaukopäa - Suedia si altele) si hârtie (locul 2 pe glob - cu o pondere de circa 30% din totalul mondial - dupa America, în principal datorita tarilor nordice, Finlanda si Suedia, precum si unor tari mari industrializate ca Germania, Franta, Italia, Marea Britanie, Spania si altele). În industria materialelor de constructii, tarile Europei ocupa pozitii mai importante îndeosebi în productia de ciment.

Dar Europa, care ocupa primul loc pe glob în anii 1980, cu aproape 1/2 din productia mondiala, si-a scazut simtitor activitatea în domeniu, contribuind, în prezent, doar cu circa 1/4 si nemaifiind prezenta cu nici o tara în primii cinci mari producatori ai lumii; productii semnificative (peste 20 limiarde tone) se obtin în Rusia, Italia, Turcia, Spania si Franta. Cu productii mai mici, dar cu export însemnat de ciment se situeaza Polonia, România si Grecia.

Industria usoara si industria alimentara sunt bine dezvoltate si diversificate în raport de consumul populatiei, de amterii prime locale sau importante (mai ales în fostele metropole coloniale, care si-au dezvoltat puternic industria de prelucrare a cafelei, ceaiului si a altor productii agricole tropicale, situatie care se mentine si în prezent). Exista anumite specializari notabile, cum sunt: Olanda în productia de lactate, îndeosebi brânzeturi, Franta, Italia, Spania si Grecia (în vinuri ), Germania, Cehia, danemarca si Belgia în productia de bere, Marea Britanie (îndeosebi Scotia) în

productia de bauturi spirtoase, elvetia în productia de ciocolata si lactate etc. La vinuri, Europa domina, în continuare, productia mondiala: 3/4 din total; între primii cinci producatori mondiali se afla trei tari europene (Italia, Franta - împreuna aproape 1/2 din productia mondiala - si Spania, care ocupa locurile 1,2 si respectiv 4), plus România, Portugalia, Grecia si altele.În industria textila, traditia îndelugata, seculara, a creat premisele unei ample si diversificate productii obtinute prin prelucrarea bumbacului importat, a lânei (si aceasta în parte importata - din Australia, Argentina, Noua Zeelanda) si matasii (centru renumit la nivel mondial fiind orasul francez Lyon). În industria bumbacului, dominata în prezent de tarile asiatice. Europa este prezenta prin Comunitatea Statelor Independente, Germania, Franta, Marea Britanie, Turcia, Polonia. Mai importanta a ramas ponderea Europei în industria de prelucrare a lânii, datorita unor tari ca Rusia, Italia, Franta, polonia, Bulgaria, Marea Britanie, România, si altele, toate cu traditii în domeniu. Industria chimica a pus, dupa al doilea razboi mondial, la dispozitia industriei textile o gama foarte larga de fire si fibre sintetice, care a stat la baza dezvoltarii deosebite a acestei ramuri si apoi a industriei tricotajelor si confectiilor. În Europa se afla doi dintre cei patru mari exportatori de productii textile, respectiv Italia si Germania.

Industria usoara vest-europeana, orientata în buna parte spre export, este confruntata, în prezent cu o serie de dificultati de desfacere a productiei cauzate de aparitia unor importanti producatori, în special din Asia (China, Japonia, India, Coreea de Sud, si altele).

1.2. AGRICULTURA

Europa se caracterizeaza, în ansamblu, printr-o agricola intensiva; în Est are doar partial acest caracter. Continentul dispune de un important fond funciar (circa

350 miliarde hectare din care 225 miliarde hectare în Comunitatea Statelor Independente) si de însemnata suprafata amenajata pentru irigatii (16,5 miliarde hectare din care 5,4 miliarde hectare în Rusia). Suprafete importante amenajate pentru irigatii mai detin Spania (3,7 miliarde hectare), România (3,1 miliarde hectare), Italia (2,7 miliarde hectare), Bulgaria (0,8 miliarde hectare), tari care se confrunta cu un considerabil deficit de umiditate, în perioada de vegetatie. Populatia ocupata în agricultura a scazut treptat si a ajuns la valori foarte mici (rezultat, în principal, al mecanizarii majoritatii lucrarilor, munca agricola devenind o varianta a celei industrializate), îndeosebi în Europa Occidentala: Belgia (1,5% din totalul populatiei ocupate), Marea Britanie (2,1%), Germania (4%), Franta (4,3%), Elvetia (5,1%); printre exceptii se înscriu Portugalia (14%), Spania (9%). În unele tari, mai ales din Europa Centrala si de Est, se mentin înca valori ridicate: Albania (46%), Grecia (22%), Republica Macedonia (22%), Ucraina (20,5%), România (18%), Polonia (17%), Rusia (14%).

Ţara

Forta de munca în agricultura (%)

ALBANIA

46

ROMÂNIA

22

DANEMARCA

3,9

GERMANIA

3

MAREA BRITANIE

2,1

BELGIA

1,5

De regula, Europa are productii medii la hectare superioare mediei mondiale (cu exceptia porumbului, fiind depasita de America Centrala si de Nord), în unele cazuri acestea fiind aproape duble (la ovaz, orz, grâu, mei si altele).În multe tari vest-europene productivitatea muncii agricole (vegetala sau zootehnica) este cu mult superioara mediei mondiale, în unele cazuri fiind de peste 10 ori mai mare (Olanda, Danemarca, Elvetia, Germania, si altele).

În privinta structurii productiei vegetale, a ponderii pe care o detine Europa pe plan mondial, se remarca specializarea continentului (inclusiv Comunitatea Statelor Independente) în productia de secara (circa 95% din productia mondiala), orz si ovaz (în ambele cazuri, câte 2/3 în anii 1980), prune (2/5, de asemenea în scadere, fata de peste 70% în anii 1980, principalii producatori fiin Germania, Franta, România, Iugoslavia si Turcia care, împreuna, asigura jumatate din productia Europei), mere (peste 1/3; Franta, Italia, Spania, Turcia, Germania, Ungaria si altele) si pere (aproape 1/3; Italia, Spania, Turcia, Germania, Ungaria si altele) - la ultimele doua sortimente ponderea este în scadere -, migdale (circa 2/5) si altele.

La grâu, cea mai importanta cereala planificabila - ponderea este, de asemenea, considerabila, Europa asigurând 1/3 din productia mondiala (inclusiv Comunitatea Statelor Independente). În afara de Comunitatea Statelor Independente (în care producatori importanti sunt Rusia si Ucraina), producatori semnificativi sunt Franta, Germania, Marea Britanie si Turcia (cu minimum 10 miliarde tone fiecare), plus Polonia, Italia si altele. La cultura orzului, alaturi de Comunitatea Statelor Independente, care asigura, singura, 1/5 din productia mondiala, se inscriu Marea Britanie, Germania, Spania, Franta, cu productia în jur de 10 miliarde tone fiecare, plus Turcia, Marea Britanie si altele. În productia de secara si ovaz, alaturi de Comunitatea Statelor Independente, în continuare cu ponderi mari pe plan mondial (circa 2/5 si, respectiv, 1/3), se situeaza Polonia, Germania si altele. La cultura

porumbului continentului are o pondere mai redusa în productia mondiala (doar cu ceva mai mult de 1/10, fata de peste 1/5 în anii 1980), producatori importanti fiind Franta, România si Italia urmate de Iugoslavia, Ungaria si Spania.

Între culturile traditionale europene se înscriu sfecla de zahar si cartoful, la ambele Europa ocupând pozitii importante. La sfecla de zahar, de pilda, Europa domina productia mondiala (circa 80% din total), principalii cultivatori fiind Comunitatea Statelor Independente, locul I pe glob (numai Rusia si Ucraina produc împreuna 15% din totalul mondial), Franta si Germania (fiecare cu peste 1/10 din ptoductia lumii), Polonia, Turcia, Italia si altele. Europa asigura mai mult de jumatate din productia mondiala de cartofi; Rusia, Ucraina si Belarus obtin împreuna 1/4 din totalul mondial, urmate de Polonia, Germania, Olanda, Marea Britanie, Franta, Turcia, Spania, România. Arealul mediteranean se înscrie cu mari productii de masline (aproape 3/4 din productia mondiala, în principal datorita unor tari ca Italia si Spania, împreuna aproape jumatate din totalul mondial, urmate de Grecia si Turcia) si struguri (circa 3/5 din productia mondiala, în scadere fata de anii 1980, datorita extinderii culturilor în tari ca S.U.A., Argentina. Chile, China si altele), între primii zece producatori ai lumii înscriindu-se cinci tari europene (Italia, Franta si Spania - împreuna peste 1/3 din productia mondiala - Turcia si Germania): alti reprezentanti europeni sunt România, Grecia si Portugalia.

În productia de citrice si ele culturi specifice zonei mediteraneene, ponderea Europei se mentine la circa 1/4 pentru lamâi si mandarine si circa 1/10 la portocale, datorita unor tari ca Spania, Italia, Turcia si Grecia, Spania fiind cel dintâi producator mondial de mandarine si cel mai mare exportator al lumii la toate cele trei sortimente.

Cresterea animalelor îmbraca un caracter intensiv, industrial, în Europa Occidentala si cea Centrala, în zona mediteraneana si Europa Rasariteana întâlnindu-se si forme de crestere traditionala, pastorala (a ovinelor, dar si bovinelor, pe pasunile

care acopera suprafete apreciabile în ansamblu continentului - aproape 90 miliarde hectare inclusiv Comunitatea Statelor Independente, dar cele mai mari suprafete ale acesteia se afla în partea asiatica). Efectivele de animale nu sunt foarte mari la nivel mondial (14% la bovine, putin peste 1/4 la porcine, sub 1/5 la ovine), dar calitatea lor, în mare parte datorita ameliorarilor îndelungate, este superioara. Efective mari de animale exista în Rusia (circa 40 milioane bovine, 27 milioane porcine si 26 milioane ovine), Franta (21 milioane bovine), Germania (16 milioane bovine, 22 milioane porcine), Polonia (peste 7 milioane bovine si aproape 20 milioane porcine), Marea Britanie (12 milioane bovine si aproape 30 milioane ovine), Spania (aproape 20 milioane porcine si peste 20 milioane ovine).Prin calitatea efectivelor de bovine si/sau de porcine se remarca tari ca Danemarca, Olanda, Elvetia, productia acestora fiind în mare aprte exportata, Suedia, Germania, si altele.La nivel mondial Europa se înscrie cu mari productii de lapte, brânzeturi si unt la fiecare din aceste productii detinând în jur de jumatate din productia mondiala, în principal în tari precum Rusia, Germania, Olanda, Italia (la unt).La carne, în schimb, participarea Europei a scazut de la circa 2/5 la numai 1/4 (Franta, Germania, Rusia, Italia, Spania, Marea Britanie, Olanda si altele). Cresterea animalelor s-a dezvoltat si în tarile nordice (fara Danemarca, producator traditional), Suedia si Finlanda reusind sa-si acopere din productia proprie cea mai mare parte a consumului intern de carne si productia de lactate. Cresterea pentru lâna a ovinelor, desi însemnata, a pierdut din importanta, la nivel mondial, în favoarea tarilor din emisfera sudica, între primii zece producatori

mondiali înscriindu-se doar doua tari europene (Rusia si Marea Britanie); alti producatori în domeniu sunt Irlanda, Spania, România, Bulgaria si altele.

1.3. TRANSPORTURILE

Europa dispune de o retea de comunicatii densa, diversificata si complementara. Pe ansamblul continentului se remarca, în ultimele decenii, o crestere a capacitatii si vitezei de transport, folosirea transportului combinat între diferite categorii (rutier - feroviar, feroviar - fluvial, rutie - fluvial si altele), containerizarea marfurilor facilitând considerabil aceste transporturi combinate si contribuind la intensificarea legaturilor între diferite zone sau tari ale Europei.

Tranporturile feroviare, aparute în Europa la începutul secolului 19 (Anglia, 1825), s-au impus cu rapiditate, configuratia retelei feroviare a continentului fiind stabilita înca la sfârsitul aceluiasi secol. În conditiile extinderii tot mai pronuntate a transporturilor rutiere (mai ales dupa al doilea razboi mondial), transporturile feroviare au înregistrat o ramânere în urma (ca pondere a marfurilor si, mai ales, a calatorilor), desi eforturile de modernizare a lor sunt evidente în majoritatea tarilor. Se poate vorbi de o retea feroviara unitara, care uneste toate tarile Europei.

  La mijlocul secolului 20, reteaua feroviara în functiune în Europa masura circa 360.000 km fiind electrificata în proportie de 43%. Ponderea cea mai ridicata de cai ferate electrificate o detine Elvetia (99,5%), la polul opus aflându-se Grecia (fara cai ferate electrificate). Procente însemnate privind electrificate exista si în tari ca Suedia, Olanda, Belgia, Norvegia, Italia (între 60 si 75%), Bulgaria, Spania, Rusia (peste 40%), iar procente mai reduse în Danemarca, Portugalia, Estonia (10-15%) si foarte reduse în Irlanda (circa 2%) si Lituania (circa 6%). În România ponderea cailor ferate

electrificate este de 32% din lungimea totala a retelei.Cele mai mari retele feroviare nationale în exploatare detin Rusia (87.469 km), Germania (41.400 km), Franta (32.275 km), Polonia (24.313 km), Ucraina (22.729 km), Marea Britanie (17.091 km) si Italia (16.066 km), iar cele mai mici Albania (630 km) si Luxemburg (275 km), exceptând desigur ministatele europene - San Marino (32 km), Liechtensein (18,5 km) si Monaco (1,6 km). Reteaua feroviara este mai densa în tarile din Vestul si centrul Europei (între 8,5 si 14,8 km/100 km˛ de teritoriu) si mai rara în tarile nordice (unde se concentreaza în zonele sudice, mai dens populate si industrializate) si în cea mai mare parte a tarilor mediteraneene si balcanice (1,5 - 5 km/km˛ ; România 4,67 km/km˛). Mari tunele feroviare au fost realizate la sfârsitul secolului 19 si în secolul 20; acestea strabat muntii Alpi, asigurând legatura Europei Centrale si Nordice cu Europa Sudica. Sunt de mentionat tunelele Simplon cu doua galerii de aproape 19 km fiecare, St.Gothard (15 km), Mont Cennis (13,7 km; construit în 1871). Un tunel de mari dimensiuni (18,2) exista în Muntii Apenini (Italia), pe linia ferata Bologna - Florenta. În 1993 s-a realizat legatura feroviara a Insulelor Britanice cu continentul prin tunelul construit sub Marea Mânecii ("Eurotunelul", 50,5 km lungime).Legaturile feroviare sunt realizate si peste lacuri sau mari cu ajutorul ferry-boat-urilor, mai numeroase în zona Marii Mânecii, Marii Nordului si Marii Baltice. Transporturile feroviare cunosc un nou reviriment în europa Occidentala, ce se va prelungi în urmatorul deceniu si spre Estul continentului, reviriment legat de folosirea trenurilor de mare viteza (TGV).



Unul din proiectele ambitioase ale Uniunii Europene, numit PBKAL, de la initialele oraselor ce vor fi legate pâna în anul 2005 prin TGV (Paris, Bruxelles, Köln, Amsterdam, Londra), va scurta considerabil timpul calatoriei în conditii de confort

superioare; de exemplu distanta Paris - Bruxelles va fi parcursa în numai o ora si 20 de minute.

Transporturile rutiere au cunoscut o dezvoltare fara precedent în ultimele decenii, în paralel cu crearea parcului de autovehicule (peste 200 milioane autoturisme - locul 2 pe glob, dupa America - si peste 30 milioane vehicule comerciale - locul 3, dupa America si Asia) si realizarea unei vaste retele de cai rutiere, modernizata în proportie tot mai mare.

S-au construit magistrale rutiere, respectiv autostrazi, mai numeroase în tarile dezvoltate, cu un trafic ridicat, din Vestul si centrul continentului. La mijlocul deceniului 10 al secolului 20, reteaua de autostrazi a europei masura circa 78.400 km, o retea mai extinsa având tari ca Rusia (24.980 km), Germania (11.150 km), Franta (7.960 km), Spania (7.740 km), Italia (6.400 km), Marea Britanie (3.300 km), Olanda (2.300 km), Ucraina (1.840 km). Asemenea cailor ferate, si magistralele rutiere au strapuns lanturile montane atunci când constructia serpentinelor n-a mai fost posibila. Realizari remarcabile exista în Muntii Alpi, între care tunelurile Mont Blanc (11,6 km) si Fréjus (12,9 km), care leaga Franta si Italia, Saint Gothard (16,9 km) în Elvetia, Arlberg (14 km) în Austria, Gudvangen (11,4 km) în Norvegia. Magistralele rutiere au traversat si cursurile de apa prin constructia de poduri, între care cel peste estuarul Humber (Marea Britanie), cel mai mare pod suspendat din lume (deschiderea fiind de 1500 m).Exista în Europa retele de linii ferry-car (pentru transportul peste mare al autovehiculelor) în Marea Nordului, Marea Baltica si în Marea Adriatica, acestea facilitând, în afara traficului de marfuri international si un flux turistic, îndeosebi în perioada estivala. Cele mai mari parcuri de autovehicule le detineau - în 1994 - Germania (39,8 milioane autoturisme si 2,11 milioane autovehicule comerciale), Italia (27,5 milioane autoturisme, 1,8 milioane vehicule comerciale),

Franta )24,9 milioane autoturisme si 3,6 milioane vehicule comerciale), Marea Britanie (21,7 milioane autoturisme, 2,5 milioane vehicule comerciale), Spania (13,7 milioane autoturisme, 1,44 milioane vehicule comerciale), Rusia (12,9 milioane autoturisme si 2,9 milioane vehicule comerciale), Polonia (7,15 milioane autoturisme si 1,0 milioane vehicule comerciale), Olanda (5,9 milioane autoturisme, 352,0 mii vehicule comerciale).

Transporturile fluviale sunt bine dezvoltate, au o vechime considerabila - primul canal din Europa (Briare, 58 km) a fost construit în secolul 17, în Franta si lega Sena de Loire - si completeaza reteaua cailor terestre de comunicatie, vehiculând un mare volum de materii prime, materiale de constructii, combustibili, marfuri generale. Constituita în secolul 19, reteaua de canale - componenta a retelei de transporturi fluviale - a cunoscut în ultimele decenii o continua modernizare si completare, spre a facilita accesul navelor cu un tonaj mereu sporit. Reteaua de navigatie interioara fluviala a Europei însumeaza circa 40.000 km, din care 13.700 km sunt canale (1/3 din reteaua de transport interior).

Principalul sistem de transport fluvial european Rhinul, pe care circula nave de pâna la 6.000 tone (1.000 tone de la Basel Elvetia, de unde începe traficul international), traficul anual depasind  300 milioane tone marfuri.

O alta mare artera fluviala este Volga pe care, datorita amenajarilor din ultimele decenii, se poate circula cu nave de mare tonaj pâna spre Moscova. Reteaua de transporturi fluviale din Comunitatea Statelor Independente este uriasa: peste 140.000 km, din care 100.677 km Rusia, 3.647 km Ucraina si 2.579 km Belarus.

Alt sistem de navigatie european este Dunarea, ce serveste 10 tari (fluviul fiind navigabil pentru nave de 600 tone de la Regensburg, Germania). Dupa finalizarea canalului european (Rhin-Main-Dunare), în 1992, se poate, practic, circula de la

Rotterdam la Constanta, prin inima Europei, cu nave de 1000 - 1500 tone (inclusiv pe canalul Dunare - Marea Neagra, dat în folosinta în 1984). Cea mai mare retea nationala de transport fluvial o detine Franta (8.568 km, 4.613 km canale; în uz sunt însa numai 5.817 km, din care 3.384 km canale); alte tari cu retele mai însemnate fiind Finlanda (6.245 km, dar numai 77 km de canale), Germania (6.929 km, din care 2.087 km canale), Olanda (5.046 km, aproape 4.000 km canale), Polonia (3.997 km), Marea Britanie (2.353 km, 944 km canale), Belgia (1.513 km). Traficul intens de marfuri a condus la dezvoltarea unor porturi cu valori ridicate de trafic. Astfel, în zona Ruhr, portul Diusburg are un trafic ce depaseste anual 60 milioane tone (locul I între porturile fluviale).

Porturile Moscovei însumeaza 20 - 30 milioane tone anual, ale Parisului peste 20 milioane tone iar porturile Ismail si Reni de pe Dunare si Basel de pe Rhin înregistreaza peste 15 milioane tone trafic anual. Beneficiind  de numeroase facilitati naturale (tarm dantelat, estuare patrunse adânc în inima continentului). Europa a cunoscut înca din antichitate o vie activitate portuara (mai ales în bazinul Marii Mediteraneene), continuata în evul mediu si amplificata odata cu marile descoperiri geografice. Dezvoltarea portuara, îndeosebi a fatadei atlantice s-a amplificat  odata cu revolutia industriei si constituirea imperiului coloniale, Canalul Suez (1869) a condus la înviorarea activitatii porturilor Europei din Marea Mediterana. Dupa al doilea razboi mondial, porturile Europei au cunoscut o dezvoltare remarcabila legata de importul unor cantitati tot mai mari de petrol mineral si alte materii prime în primul rând. Aceasta expansiune a încetat în deceniul 8 al secolului 20 odata cu cele doua "socuri" petroliere (1973, 1979) si recesiunea economiei prelungita de la începutul anilor 1980. Cele mai active porturi sunt cele de la Marea Nordului si Marea Mânecii, ele deservind cea mai mare concentrare industriala si de populatia urbana din Europa

(Nordul Frantei, Belgia, Olanda, Germania, Marea Britanie). Traficul acestor porturi este diversificat - desi nu lipsesc specializarile (exemplu Dunkerque - port mineralier, Dieppe - import productii agricole tropicale si altele) - cu predominarea la intrari a petrolului, a materiilor prime (minereu de fier, carbune, concentrate neferoase), productii siderurgice, productii agricole tropicale si altele, iar la expedieri a bunurilor manufacturate, cereale si productii agricole în aceasta zona a Europei se afla Rotterdam, portul cu cel mai mare trafic complex din lume (293 milioane tone - 1994), apoi Anvers / Antwerpen (110 milioane înscriindu-se între primele 10 porturi ale lumii), Hamburg (aproape 70 milioane tone), Londra, Forth Ports si Tees Hartlepool (între 40 si 55 milioane tone), Le Hâvre (55 milioane tone) si Dunkerque (aptoape 40 milioane tone), plus multe alte proturi având în jur de 30 milioane tone (Wilhelmshaven si Bremen în Germania, Milford Haven, Southampton si Liverpool în Marea Britanie, Amsterdam în Olanda, Göteborg în Suedia si altele). Trafic intens, dar mai putin diversificat, înregistreaza porturile mediteraneene: Marsilia, (peste 90 milioane tone, cel mai mare port francez si, totodata, din bazinul Marii Mediterane), Genova si Trieste (în Italia; în jur de 40 milioane tone), Izmir (Turcia; peste 30 milioane tone), Algeciras, Barcelona si Tarragona (Spania), Taranto, Augusta si Venezia (Italia) si altele, având între 20 si 30 milioane tone.

În bazinul Marii Negre s-a dezvoltat foarte mult, în ultimele doua-trei decenii, Constanta, devenind cel mai mare port din zona, cu un trafic de peste 35 milioane tone anual. În Comunitatea Statelor Independente porturi active sunt Odessa si Kerci (Ucraina) si Novorossiisk (Rusia), la Marea Neagra, Sankt-Peterburg la Marea Baltica si Arhanghelsk la Marea Alba (Rusia). De regula, principalele porturi si-au construit avant-porturi specializate (mai ales mineraliere si petroliere) care sa poata primi navele cu tonaje sporite (de exemplu Antifer, avanportul lui Le Hâvre, primeste nave

de pâna la 500.000 tone r.b.). În ceea ce priveste traficul porturilor europene pe ansamblu predomina marfurile debarcate (peste 2/3 din total, petrolul si produsele petroliere detinând, de obicei, circa jumatate), cele îmbarcate ocupând mai putin de 1/3 (în principal productii manufacturate, plus produse agricole si alimentare).

Porturile Belgiei si o parte din porturile din Nordul Frantei, dar mai ales cele olandeze - Rotterdam în speta - tranziteaza marfuri si pentru alte tari din partea centrala a Europei (preluate de reteaua de canale sau a transporturilor rutiere si feroviare).

Transporturile aeriene au o remarcabila dezvoltare în Europa, continent ce ocupa locul secund (dupa America de Nord) atât la numarul pasagerilor transportati, cât si al altor indicatori de trafic (calatori -km si tone-km, respectiv). Cea mai mare frecventa a transporturilor aeriene si cea mai densa retea se întâlneste în Europa de Vest si Centrala, datorita intenselor legaturi transoceanice (legaturile deasupra Oceanului Atlantic formeaza cea mai intensa regiune a zborurilor intercontinentale din lume).Marile metropole au mai multe aeroporturi (Moscova are 4, Parisul 3, Londra 2) si au un rol important în formarea rutelor internationale. Alaturi de ele, aeroporturile Frankfurt am Main (Germania), Leonardo da Vinci (Roma) si Barajas (Madrid) au o contributie majora în formarea rutelor aeriene din Europa. O serie de aeroporturi au o anumita specializare, evidentiindu-se cele turistice (cu trafic important de charter) din Spania (Barcelona, Palma de Mallorca, Las Palmas) si, la o scara mai mica, Mihail Kogalniceanu - Constanta (România).

Alte aeroporturi sunt importante ca escala tehnica (Shannon în Irlanda pe rutele transatlantice), Kastrup/Copenhaga (Danemarca) pe rutele transpolare (spre America de Nord si Japonia). Traficul aeroporturilor europene este ridicat.

În 1995, 6 dintre ele, cele mai importante, aveau un trafic depasind 20 milioane pasageri (Heathrow/Londra - aproape 55 milioane, locul 4 pe glob, Frankfurt si Main - 38 milioane, Charles de Gaulle si Orly/Paris, Schiphol/Amsterdam, Gatwick/Londra, Leonardo da Vinci/Roma, Barajas/Madrid. Multe alte aeroporturi au un trafic de peste 10 milioane pasageri.

1.4. TURISMUL

Turismul are o veche traditie în Europa (fiind considerata leaganul turismului) si a luat o amploare fara precedent în ultimele decenii, încât unele tari ale continentului cu potential natural (peisagistic, de cura), istoric sau cultural au facut din turism una dintre cele mai importante ramuri economice (Spania, Elvetia, Italia, Franta, Austria si altele).

Cel mai important tip de turism practicat în Europa este cel balnear-maritim (circa 3/4 din fluxurile anuale de turisti). Principala zona este bazinul Marii Mediterane, cu importante amenajari pe litoralul Spaniei (celebrele "costa": Costa del Sol, cu renumitele statiuni Torremolinos si Marbella, Costa Blanca, având ca principal centru Valencia, Costa Dorada cu statiunile din jurul Barcelonei, Costa Brava spre granita cu Franta), insulele Balneare, cu Palma de Mallorca, litoralul Frantei (cu celebra "Côte d'Azur" - centrele Nice, Cannes, Sant Tropez si altele si zona mai noua spre granita cu Spania, cu statiunea deja cunoscuta Grande Motte),

  Italia (cu Riviera di Ponente - statiuni: Bordighera, San Remo - Riviera di Levante - cu Portofino, Sestri Levante - si zona golfului Napoli - Sorrento, Amalfi, Capri, Ischia - zone cunoscute din secolul trecut pe plan european, apoi

amenajari mai noi în jurul Venezei si în alte parti ale litoralului Adriaticei - Rimini, Riccione, Pesaro si altele).

O intensa activitate turistica, estivala mai ales, cunosc si statiunile dezvoltate în zona litorala rasariteana a Marii Adriatice, cu relief deosebit de pitoresc (Coasta Dalmatiei) si numeroase insule amenajate pentru turism (Korčula, Hvar, Peljeasc si altele).

  Statiuni cunoscute sunt Portoroz (Slovenia), Opatija, Split, Dubrovnik (Croatia), Budva (Iugoslavia). Grecia, pe lânga patrimoniul istoric inestimabil, care atrage anual milioane de turisti si-a amenajat pentru turismul estival insula Creta, insulele Ionice (Zante, Kerkya, Ithaca si altele) si Egeene (Rhodos, Thasos si altele).

Turismul balnear-maritim estival se practica si pe tarmurile Marii Nordului si Marii Baltice, aici însa sezonul este mai redus; sunt cunoscute statiunile Ostende, Knokk-Herst (Belgia), Scheveningen, Noord-Wijk, Blankerberge (Olanda), Cuxhaven, Westerland (pe insula Sylt), si Warneműnde (Germania), Visbz (Suedia), Sopot (Polonia), Riga si Jurmala (Letonia). La tarmul Oceanului Atlantic sunt renumite statiunile din Franta, de pe Coasta de Argint (între care Biarritz), cele din Normandia si Vendée (Deauville, Honfleur, Les Sables d'Olonne), apoi tarmul Spaniei (San Sebastian, Santander, Gijon), Portugaliei (Estoril, Viana do Castelor) si al Marii Britanii (Blackpool, Brighton, insula Wight).

În ultimele decenii s-au dezvoltat foarte mult amenajarile turistice de pe riviera Marii Negre în România (Mamaia, Eforie si zona Mangalia Nord), în Bulgaria (Albena, Zlatni Piasâci, Varna, Burgas) si Ucraina (Ialta, Alupka, Aluska si altele în Crimeea).

A doua mare categorie de turism, bine dezvoltat în Europa, este turismul montan, practicat din secolul 19 în Alpi, unde azi exista numeroase statiuni, atât în zona înalta (cu importante si diverse dotari pentru sporturile de iarna), cât si în zona lacurilor glaciare de vale. Renumite sunt statiunile din Elvetia (Zermatt, Gstaad, Jungfrau, Davos, Sant Mortiz, apoi Lausanne, Vevey, Montreux), Franta (Chamonix, Megčve, Avoriaz, Albertville si altele), Italia (Courmayeur, Cortina d`Ampezzo, Madona di Campiglio, Cervinia, apoi Como, Bellagio, Toscolano, Streza, Riva sul Garda si altele), Austria (Innsbruck, Kitzbühel), Germania (Obersdorf, Garmisch-Partenkirchen, Berchtesgaden) si Slovenia (Bled, Bohinj si altele). Amenajari turistice de rang international exista, de asemenea, în Muntii Tatra (Zakopane în Polonia, Tatranska, Polianka si Strbske Pleso în Slovacia) si în Carpatii Românesti (Poiana Brasov, Sinaia, Predeal si altele), apoi în Pirinei, Rodopi si în Alpii Scandinaviei (Lillehammer în Norvegia si altele).

Turismul de cura balneara cu ape minerale si termale este cea mai veche forma de turism, tarile continentului valorificând mai ales pe plan intern sursele de ape minerale sau termale de care dispun multe dintre ele. La nivel international se evidentiaza Vichy, Vittel, Aix-les-Bains (în Franta), Spa (în Belgia), Baden-Baden (Germania), Karlovy Vary si Marianske Lazne (Cehia), Viterbo, Acqui Terme (Italia), Baile Herculane (România).

Fluxurile turistice sunt generate, de asemenea, de importante vestigii istorice sau comori de arta, unele tari europene, cum sunt Italia, Grecia, Franta, Belgia, Marea Britanie, Spania, având din acest punct de vedere o pozitie privilegiata. Ele au pastrat numeroase marturii ale civilizatiilor trecute (antice, feudale în special), inclusiv opere ale marilor artisti ai Renasterii si au constituit cele mai mari ale lumii (exceptie cele din SUA si Muzeul Ermitaj din Sankt-Peterburg).

Sub raportul numarului turistilor primiti (raportat la numarul locuitorilor tarii) se remarca Andorra cu circa 5 milioane turisti anual ( la circa 30 mii locuitori), majoritatea în tranzit, San Marino (circa 2,5 milioane turisti anual). Dar efectivele cele mai mari se înregistreaza în Franta, Spania si Italia, de regula 50-60 milioane de

turisti anual (în unii ani, numarul acestora este mai mic în Italia), urmate de Marea Britanie, Ungaria si Polonia (cu peste 20 milioane de turisti), la care se adauga Austria, Cehia, Germania, Elvetia, Grecia si Portugalia (între 10 si 20 milioane de turisti). Ca venituri detinute din turism se remarca tot Franta, Italia si Spania (cu 25-27 miliarde $), Elvetia, Polonia, Olanda, Belgia si altele.



loading...











Document Info


Accesari: 12289
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )