POLITICI DE STABILIZARE

POLITICI DE STABILIZARE

3.1. Obiectivul politicii de stabilizare

Politicile de stabilizare macroeconomica au ca scop controlul cererii agregate astfel incat sa se realizeze o serie de obiective bine determinate: obtinerea unui output apropiat de cel potential (prin aceasta obtinandu-se si un somaj cat mai apropiat de cel al angajarii totale), diminuarea inf 727h73h latiei sau echilibrul balantei de plati.

Obiectivul creatorilor de politica macroeconomica este minimizarea costurilor (Z_t) determinate de deplasarea somajului si a inflatiei fata de valorile lor potentiale:

3.2. Activism vs. nonactivism in politica macroeconomica

3.3. Teoria asteptarilor

3.4. Inflatia: definitie si cuantificare

Inflatia este una dintre cele mai grave probleme cu care se confrunta economiile contemporane. Notiunea de inflatie este legata de masa monetara in circulatie si de raporturile acesteia cu cererea de moneda a economiei. Potrivit cerintelor echilibrului monetar, in economie trebuie sa existe o concordanta intre cantitatea de moneda pusa in circulatie si cererea de moneda manifestata pentru derularea tranzactiilor si pentru constituirea rezervelor.

Clasificarea inflatiei se poate face dupa intensitatea sa: inflatie taratoare (cresterea preturilor cu 3-4% anual), inflatie deschisa (cu o crestere de 5-10% pe an), inflatie galopanta, hiperinflatie; dupa cauzele sale: inflatie prin cerere (exces al cererii globale fata de oferta), inflatie prin costuri (datorata cresterii preturilor diferitilor factori de productie), inflatie structurala (provocata de dezechilibrele interne ale economiei), inflatie importata (avand cauzele in afara tarii dar cu influentarea economiei interne prin diferite canale); dupa functionarea mecanismelor pietei: inflatie deschisa (apare in economiile de piata, in care mecanismul preturilor functioeaza normal) si inflatie reprimata (cand controlul guvernamental impiedica cresterea preturilor); dupa asteptarile inflationiste: inflatie anticipata (populatia se asteapta la o anumita crestere a preturilor in urmatoarea perioada si actioneaza ca atare) sau neanticipata.

Masurarea inflatiei se face utilizand o serie de indici ce calculeaza modificarile nivelului general al preturilor din economie. Pentru aceasta se pot folosi in calcul indici de tip Laspeyres,

3.5. Curba lui Phillips

3.6. Politici de stabilizare

Politicile macroeconomice reduc instabilitatea doar daca injecteaza stimuli sau aplica restrictii intr-o faza a ciclului si din acest motiv, o prevedere corecta a aparitiei fluctuatiilor are un rol capital. In SUA prevederea viitoarelor fluctuatii se face urmarind o serie statistica bazata pe unsprezece indici: "The index of leading indicators", metoda prevazand toate cele 7 recesiuni de dupa 1950 cu 8-11 luni inainte de producere. Problema metodei este determinata de faptul ca a prevazut mai multe recesiuni decat au fost in realitate, aplicarea politicilor de stabilizare asupra unei economii stabile avand un efect destabilizator .

Cei unsprezece indicatori urmariti sunt:

In tarile foste comuniste specific este existenta inflatiei reprimate in acelasi timp cu cea deschisa. Politica de stabilizare in Polonia s-a bazat pe patru elemente: o politica bugetara restrictiva (colectare riguroasa si o disciplinare economica), o politica monetara restrictiva, iar ca ancore o inghetare relativa a salariilor si stabilirea unui rate de schimb fixa.

3.7. Probleme ale echilibrului dintre cererea si oferta de bani in Romania

Problemele controlului curbei LM in Romania tin de diferite anomalii ale economiei, specifice mai ales perioadei de tranzitie de la o economie centralizata la una de piata: economia subterana detine o pondere mare in economia nationala, mai mare decat in tarile dezvoltate, existenta unei zone dolarizate a economiei, formata din tranzactii interne realizate prin utilizarea valutei externe detinute direct de agentii economici si populatie, tranzactiile desfasurandu-se la un curs de schimb diferit de cel al pietei oficiale (devalorizat) si de existenta arieratelor, care introduc distorsiuni in masa monetara, cu urmari nefaste asupra econoiei.

Intr-o economie de piata normala, dezvoltata, creditele bancare si nonbancare sunt ca pondere aproximativ egale, creditele fiind expresia vointei agentilor de a-si plasa temporar excesul de lichiditati. Problemele apar atunci cand aceste credite (nebancare) sunt acordate fortuit, fara a respecta nici o regula economica, sub forma platilor intarziate (arierate).

Arieratele sunt simptomele unei economii tensionate, avand un rol negativ atat asupra disciplinei si eficientei pietelor (reprezinta dimensiunea alocarii gresite a resurselor) cat si asupra nivelului general al preturilor, alimentand inflatia (permit cresterea preturilor si a salariilor fara consecinte imediate pentru intreprindere). Totodata, acestea reduc viteza ajustarilor din economie si influenteaza politicile monetare ale autoritatii monetare, deoarece in momentul in care politica de stabilizare este orientata spre combaterea inflatiei prin masuri restrictive, arieratele formeaza un mijloc de evadare pentru interprinderi, acestea continuand sa obtina credite cu cost 0 permitand cresterea in continuare a salariilor fara teama de consecinte.

In cazul aplicarii unei politici monetare restrictive curba LM ar trebui sa se deplaseze de la LM₀ (nivelul initial) pana la LM₂, insa arieratele compenseaza reducerea masei monetare, curba LM inregistrand o evolutie doar pana la nivelul LM₁.

Caracteristicile arieratelor fac ca acestea sa fie considerate cvasi-bani interni temporari (le-am putea considera o inovatie financiara), deci o componenta a masei monetare (M2), insa cu caracteristici aparte, producand distorsiuni monetare greu de controlat (cresterea monetara nu are contrapartide reale), cu implicatii negative asupra deciziilor de politica monetara si a rezultatelor acesteia, fiind o sursa de dezechilibre economice si de inflatie.

Potentialul inflationist al arieratelor provine din faptul ca, inlocuind banii acestea elimina una din ancorele programului de stabilizare, afectand in acelasi timp si pretul imputurilor iar o parte din arierate este utilizata pentru finantarea pierderilor unor intreprinderi, fara a se putea preciza sau controla scara fenomenului.

Distorsiunea monetara introdusa de aceste aspecte poate fi exprimata dupa modelul:

e^* fiind cursul de schimb practicat in tranzactiile interne, e este cursul de schimb raportat de banca centrala, H este volumul valutei externe care intermediaza tranzactiile interne iar N este volumul arieratelor nete (echivalent M₂).

Modelul distorsiunilor provocate de aceste probleme este:

Cererea monetara:     M=a₀Y-a₁i;

Oferta monetara:     L=M₂+(e^*-e)H+N

N=nY_s=a₂iY_s

unde Y_s-nivelul economiei subterane,

n-raportul dintre arierate si productia subterana,

i-dobanda nominala,

Y=AM₂+(e^*-E)H+a₁iI/(a₀+s*a₂*i),

unde E-cursulul de schimb oficial,

e^*-cursul tranzactiilor interne in valuta,

s-raportul Y_s/Y,

a_j-constante pozitive,

0<i<a₀/s*a₂, 0<n<1