Pornind de la tipurile de factori care justifica interventia autoritatilor publice in sectorul agricol, se pot distinge trei tipuri (Hallet, 1981) de politici agricole: politici de venit sau de pret, politici axate pe piata si politici structurale (de dezvoltare rurala). Sigur, este inevitabila intersectarea acestora cu o serie de alte politici implementate de autoritatile publice, precum politica comerciala, politica regionala, politica de mediu, politica de protectie a consumatorilor etc.

Politicile de pret sau de venit reprezinta forma predilecta prin care se manifesta interventionismul agricol. Trebuie precizat ca statul poate interveni fie numai pentru a sustine veniturile fermierilor prin diverse mecanisme, fara a actiona asupra preturilor nationale, fie pentru a stabili anumite niveluri ale preturilor nationale. in acest al doilea caz, nivelul administrat al preturilor trebuie sa concilieze, in masura posibilului, interesele agricultorilor cu cele ale consumatorilor. Este destul de greu de facut o afirmatie transanta in legatura cu interesele care au prevalat in procesul de interventie la nivelul preturilor. in orice caz, toate mecanismele de interventie asupra preturilor au avut ca rezultat sustinerea veniturilor fermierilor. Mai mult, influentarea preturilor se poate face atat prin metode directe (autoritatea nationala stabileste anumite niveluri ale preturilor), cat si prin metode indirecte (autoritatea nationala limiteaza cantitatea produsa, inducand modificari si la nivelul preturilor). in orice caz, in situatia in care interventia statului conduce la aparitia unei diferente intre pretul national si pretul mondial al produselor agro-alimentare, devine necesara relativa izolare, prin mecanismele politicii comerciale, a sectorului agricol national de piata mondiala. Sintetizand, tipurile de masuri care pot fi adoptate in cadrul politicilor de venit sau de pret sunt:

masuri care urmaresc sustinerea exclusiva a veniturilor fermierilor, prin:

acordarea de venituri compensatorii (deficiency payments);

utilizarea masurilor interne de sprijin;

masuri care urmaresc influentarea pretului la produsele agro-alimentare, prin:

mecanismul pretului garantat;

actionarea asupra cantitatii oferite.

Ambele categorii de masuri au in comun, in ultima instanta, sustinerea veniturilor agricultorilor. Avand acest lucru in vedere, se poate interpreta ca motivul real al interventionismului la nivelul preturilor si al veniturilor il reprezinta reducerea disparitatilor dintre veniturile obtinute in agricultura si cele obtinute in alte sectoare (industrie sau servicii). Mai putin conteaza in aceasta politica alte motivatii invocate de organele de interventie, 949h75j precum asigurarea unui anumit nivel al productiei nationale (fie din motive de securitate, fie pentru acoperirea deficitului alimentar al Tarilor din Lumea a Treia). De altfel, nu de putine ori, existenta unui surplus de produse agro-alimentare in tarile dezvoltate a condus la efecte negative asupra tarilor in curs de dezvoltare⁶ .

Implicarea consumatorilor in sustinerea acestor venituri poate fi, prin urmare indirecta (in cazul in care agricultorii sunt sprijiniti prin transferuri bugetare) sau directa (in cazul in care consumatorii sunt nevoiti sa plateasca preturi mai mari decat cele mondiale, avantajandu-i pe producatorii nationali).

in orice caz, la nivelul unui stat, este posibila imbinarea unor masuri atat din aceeasi categorie (pret garantat, corelat cu cote de productie), dar si din categorii diferite (venituri compensatorii, corelate cu cote de productie sau pret garantat, corelat cu alocare de subventii). in aceasta a doua situatie, consumatorii contribuie la sustinerea veniturilor fermierilor atat direct, cat si indirect.

Modalitatile prin care guvernul sustine veniturile producatorilor agricoli depasesc, dupa cum se poate remarca, dihotomia sistem de preturi garantate versus sistem de venituri compensatorii. O astfel de analiza ar fi fost simplista si nu ar fi reflectat complexitatea masurilor prin care statul poate interveni in sectorul agricol.

Sistemul veniturilor compensatorii (deficiency payments) este specific agriculturii americane. De asemenea, el a fost utilizat si de Marea Britanie inainte ca aceasta sa devina membra a Comunitatii Economice Europene (CEE). in acest caz, este posibil ca pretul national sa coincida cu cel mondial, in conditiile in care nu se iau alte masuri (spre exemplu, diverse restrictii la import, dublate sau nu de restrictionarea productiei interne), care sa conduca la cresterea pretului national in raport cu cel mondial. Indiferent insa, pretul intern al pietei agricole nu este direct determinat de catre stat. Statul stabileste insa un "pret' care s-ar cuveni producatorilor agricoli, in conformitate cu obiectivul privitor Ia garantarea veniturilor. Daca pretul pietei este mai mic decat acest "pret' cuvenit fermierilor, guvernul recurge la alocarea de venituri compensatorii, acordate de la bugetul de stat. Consumatorii nationali au avantajul de a achizitiona produsele agricole la un pret mai mic decat cel "garantat' producatorilor si contribuie la sustinerea veniturilor agricultorilor numai pin calitatea lor de platitori de taxe si impozite.

Masurile interne de sprijin pentru fermieri (in esenta subventii "de productie', dar si o serie de masuri indirecte cu efecte similare) se deosebesc de veniturile compensatorii prin faptul ca au o destinatie foarte precisa: spre exemplu, fermierii se pot folosi de banii astfel alocati de Ia buget numai pentru a cumpara input-uri pentru productia agricola (echipamente, seminte, fertilizatori, combustibili etc). De asemenea, masurile din aceasta categorie nu presupun neaparat asigurarea unui venit minim pentru fermieri, ci contribuie intr-o masura mai mare sau mai mica la imbunatatirea raportului dintre venituri si costuri, cu alte cuvinte la imbunatatirea rentabilitatii activitatii agricole (eventual chiar in scopul asigurarii unui anumit nivel cantitativ sau calitativ al productiei). in orice caz, aceste masuri au ca efect o stimulare a productiei agricole. Cu toate acestea, exista si o categorie de subventii "de productie', al caror rol primordial este de a sustine veniturile, si nu de a stimula productia. Este vorba de subventiile alocate prin politicile de "inghetare' a terenurilor (set-aside land). Prin acestea, fermierii sunt practic platiti si pentru o cantitate pe care nu o mai produc. O astfel se situatie este posibila in conditiile decuplarii acordarii sprijinului agricol de cantitatea obtinuta. Transferul financiar poate avea loc in functie de suprafata detinuta de fermier sau de niste niveluri 'istorice' (dintr-o perioada de referinta) ale productiei. Se poate cauta o rationalitate economica in spatele acestui paradox, in termeni de cost de oportunitate:

pe de o parte, in lipsa inghetarii terenului, productia nationala ar creste foarte mult, fapt care ar atrage dupa sine o reducere a pretului si posibile consecinte sociale importante (o serie de fermieri ar fi fost puternic afectati);

pe de alta parte, prin inghetarea terenului, productia se doreste a fi mentinuta la un nivel la care pretul nu devine amenintator pentru sanatatea economica a fermierilor; de asemenea, tot in aceasta parte a balantei costului de oportunitate trebuie incluse si aspectele ambientale - inghetarea terenurilor fiind benefica pentru refacerea solului.

Totusi, masura de inghetare a terenurilor s-a dovedit ca nu conduce intotdeauna la reducerea proportionala a productiei, prin urmare eficienta ei sub aspectul impactului asupra preturilor ramane discutabila. Totodata, punandu-se problema daca o alta masura - spre exemplu cotele de productie - nu ar putea rezolva mai bine dilema reducerii cantitative a productiei, se poate concluziona ca subventiile care insotesc inghetarea terenurilor reprezinta o forma particulara a masurilor de sprijin acordate agricultorilor - cotele de productie nu ar fi presupus un transfer financiar catre agricultori - , prin care se urmareste sustinerea veniturilor acestora, fara stimularea productiei. Totusi aceste subventii se deosebesc de veniturile compensatorii prin faptul ca nu presupun stabilirea unui venit minim garantat. O astfel de solutie se poate dovedi un compromis de succes intre cerintele fermierilor de a beneficia de sprijin si constrangerile bugetare care apar cand productia este stimulata prea mult. Pe langa subventiile directe de productie, care presupun alocarea de fonduri de la buget pentru anumite destinatii, trebuie mentionat ca rentabilitatea agricultorilor mai poate fi imbunatatita si printr-o serie de modalitati indirecte: credite preferentiale pentru agricultori, un sistem de asigurari pentru productia agricola, o serie de facilitati fiscale etc, toate actionand in sensul in care actioneaza si subventiile directe. Diferitele masuri interne de sprijin pot sau nu sa influenteze pretul national al produselor agro-alimentare. Cel mai probabil este ca acestea sa nu exercite totusi presiuni asupra pretului national, din urmatoarele motive:

- fie statul nu intervine asupra pretului national si acesta este situat la un nivel scazut, situatie in care rentabilitatea fermierilor este redusa, iar ajutoareleprimite imbunatatesc situatia financiara a acestora, dar nu justifica o scadere a pretului de vanzare,

fie statul a stabilit un pret maxim pentru o serie de produse (aflat insa la un nivel scazut, pentru a fi protejate interesele consumatorilor), iar diversele masuri de sprijin reprezinta o modalitate de a atenua efectele negative ale acestei limitari.

Cea de-a doua posibilitate, prin care acordarea diferitelor masuri interne de sprijin conduce la scaderea pretului national, presupune existenta unui pret al pietei suficient de mare pentru a fi protejate interesele producatorilor. intr-o astfel de situatie, acordarea diferitelor masuri de sprijin poate avea ca obiectiv cresterea competitivitatii prin pret a produselor autohtone fata de cele straine. Caracterul distorsionant al acestui tip de masuri asupra fluxurilor comerciale a condus la reglementarea stricta a masurilor interne de sprijin in cadrul sistemului comercial multilateral.

Mecanismul pretului garantat presupune stabilirea de catre stat a unor limite minime si eventual maxime (daca sunt luate in calcul si interesele consumatorilor) ale pretului de vanzare pe piata a produselor agro-alimentare. Daca exista un pret minim (mai mare decat pretul mondial), este absolut necesar ca o astfel de interventie sa fie dublata de masuri de protectie la frontiera. Existenta unui pret minim garantat atrage dupa sine doua alternative, sub aspectul corelatiei pret - cantitate produsa:

piata poate sa absoarba intreaga cantitate produsa, situatie in care veniturile producatorilor sunt asigurate fara costuri suplimentare de la bugetul de stat; consumatorii fiind cei care suporta direct, prin mecanismul preturilor, asigurarea unor venituri minime pentru producatorii agricoli;

piata nu poate sa absoarba intreaga cantitate produsa, situatie in care veniturile producatorilor nu mai sunt asigurate decat daca statul intervine din nou, cumparand si stocand cantitatea in exces sau stimuland exportarea surplusului prin acoperirea diferentei dintre pretul national si pretul mondial. in acest caz, populatia asigura un venit minim fermierilor in dubla calitate: de consumator de produse agricole si de contribuabil fiscal, deoarece pentru gestionarea surplusului este nevoie de transferuri bugetare.

Actionarea asupra cantitatii oferite este o modalitate indirecta de influentare a pretului produselor agricole si implicit a veniturilor inregistrate de agricultori. Se pot distinge mai multe modalitati de a influenta preturile prin intermediul parghiei cantitative, la nivel national:

alocarea de cote de productie;

folosirea stocurilor regulatorii;

retragerea unor terenuri agricole din circuitul productiv ('inghetarea terenurilor').

In primul caz, nivelul preturilor este, daca se ignora factorii naturali si alti determinanti care imprima imprevizibilitate sistemului, practic predeterminat. Guvernul il poate planifica si conduce in sensul dorit. De asemenea, stabilirea cotelor de productie poate reprezinta o utila masura complementara majoritatii interventiilor care vizeaza sustinerea veniturilor fermierilor, deoarece in acest mod devine posibil un mai bun control asupra cheltuielilor bugetare.

In al doilea caz, nivelul preturilor este ajustat prin masuri pe termen scurt: daca se produc fluctuatii insemnate ale preturilor, care pun in pericol incasarile agricultorilor sau interesele consumatorilor, se poate interveni asupra ofertei de pe piata prin cresterea sau scaderea, dupa caz, a marimii stocurilor regulatorii, in ceea ce priveste 'inghetarea terenurilor agricole', masura nu este in mod obisnuit utilizata izolat. Ea poate fi insotita de transferuri banesti catre fermieri, sub forma de venituri compensatorii, sau de o serie de alte masuri de politica agricola. De asemenea, eficienta ei sub aspectul reducerii cantitatii oferite este discutabila, dupa cum s-a vazut anterior, masura putand avea, pe de alta parte, o importanta dimensiune ecologica.

Politici axate pe piata

Masurile prin care guvernul poate influenta structura pietei produselor agricole - si mai ales raporturile de forta de pe aceste piete - pot fi extrem de diversificate si presupun deja depasirea cadrului strict al politicii agricole si/sau al politicii in domeniul concurentei. Motivul pentru care poate fi, in unele cazuri, justificata interventia statului in domeniul desfacerii produselor agricole tine de relatia dintre o piata cu concurenta cvasi-perfecta (piata producatorilor agricoli) si o piata imperfecta - monopolistica, de oligopol sau chiar de monopol (piata prelucratorilor si a comerciatilor de produse agricole). Fermierii sustin adesea ca veniturile lor sunt afectate de puterea de negociere a agentilor economici situati in continuarea lantului de distributie. Cu alte cuvinte, pe de o parte se afla producatorii agricoli care nu pot influenta pretul produselor pe care le realizeaza, iar pe de alta parte se afla o serie de intermediari de pe piata agro-alimentara, care, dat fiind caracterul imperfect al acestei piete, pot exercita un impact mai mult sau mai putin important atat asupra pretului de achizitionare de la fermieri, cat si asupra pretului de vanzare ulterior.

De asemenea, pe langa ratiunile ce tin de sustinerea producatorilor agricoli, guvernele isi justifica interventia prin necesitatea protejarii prin diferite cai a intereselor consumatorilor.

Se pot distinge astfel mai multe modalitati in care se concretizeaza politicile axate pe piata:

masuri care urmaresc corectarea raportului de forta nefavorabil dintre producatorii agricoli primari si intermediarii de pe piata agro-alimentara;

masuri legate de calitatea produselor agro-alimentare;

masuri vizand scaderea cheltuielilor cu marketingul agricol.

Masurile din categoria celor care urmaresc corectarea raportului de forta nefavorabil dintre producatorii agricoli primari si intermediarii de pe piata agro-alimentara pot lua o varietate de forme. Spre exemplu, statul, prin legea antitrust, poate dispune eliminarea puterii de monopol a intermediarilor agricoli. Este cazul distrugerii monopolului distribuitorilor americani de came, prin legea Sherman din

Este interesant de observat insa ca, in unele tari si pentru unele produse, statul printr-o serie de agentii de interventie - este cel care isi asuma rolul de agent de colectare a produselor agricole primare de la fermieri. Se pot distinge doua situatii:

statul, ca intermediar, are pozitie de monopol (numai el poate achizitiona produsele fermierilor). O astfel de pozitie nu le este intotdeauna favorabila fermierilor. Daca masura nu este corelata cu o politica de sustinere a veniturilor lor, pretul de achizitie stabilit de catre stat poate scadea sub un nivel care sa le asigure agricultorilor rentabilitatea exploatarii agricole, iar acestia nu pot avea alte alternative de desfacere a produselor obtinute. De asemenea, un astfel de monopol al statului poate actiona impotriva intereselor fermierilor si in situatia in care, chiar daca preturile oferite sunt remuneratorii, apar o serie de dificultati, precum intarzierea platilor catre producatori etc.

statul, ca intermediar, are un rol regulator (de echilibrare a raportului dintre cerere si oferta). in acest caz, organul de interventie actioneaza ca o forta menita sa contracareze, macar partial, puterea ridicata a intermediarilor de pe privati.

Pe langa influentarea pretului pe care il primesc producatorii agricoli, un organism de interventie isi poate manifesta autoritatea si in domenii precum:

reducerea marjei de profit a distribuitorilor de produse agro-alimentare (considerate pe scara larga ca fiind nejustificat de mari);

impiedicarea discriminarilor intre producatorii agricoli (impunand ca toti producatorii sa primeasca acelasi pret pentru acelasi produs);

favorizarea dezvoltarii fermierilor de mici dimensiuni in raport cu marile ferme. O alta modalitate prin care statul poate influenta raportul de forte dintre producatorii agricoli si intermediarii agro-alimentari o constituie favorizarea intrarii de noi actori pe piata intermediarilor. O astfel de masura poate lua forma, in primul rand, a unor stimulente fiscale si/sau financiar-bancare, iar obiectivul sau il constituie cresterea concurentei si reducerea puterii de monopol sau de oligopol de pe piata intermediarilor.

Masurile legate de calitatea produselor agro-alimentare castiga tot mai mult teren in prezent. Se constata o tot mai mare preocupare a statelor de a influenta calitatea produselor cultivate si consumate. Principala modalitate de interventie in aceasta directie o constituie impunerea unor standarde de calitate pentru produsele agro-alimentare, precum si ierarhizarea acestor produse pe diferite niveluri calitative. Nerespectarea de catre producatori a unor astfel de norme sanitare si fitosanitare poate atrage dupa sine fie excluderea de pe piata a produselor necorespunzatoare, fie eliminarea sau reducerea sprijinului acordat de stat.

Modul in care sunt formulate cerintele de calitate pentru produsele agro-alimentare, ca si felul in care este directionat sprijinul pe categorii de produse pot influenta semnificativ orientarea producatorilor agricoli, dar si pretul produselor. Preferinta pentru realizarea si consumarea unui anumit tip de produse agro-alimentare poate fi influentata si de catre consumatori. Acestia, daca beneficiaza de o educatie alimentara corespunzatoare, la care poate contribui si statul prin realizarea unor campanii, dar si de venituri adecvate pot ajunge sa prefere, de exemplu, produsele 'sanatoase', obtinute in conditii 'naturale, ecologice', in detrimentul produselor care contin substante chimice care pot dauna sanatatii umane.

Masurile vizand reducerea cheltuielilor cu marketingul agricol au de regula o importanta componenta de politica comerciala. Ele sunt folosite de regula fie pentru ca produsele nationale sa castige teren in fata celor de import, fie pentru ca produsele nationale sa fie promovate la export.

1.3. Politici structurale

Politica structurala nu se refera numai la sectorul agricol, ci cuprinde spatiul rural in sens mai larg. Prin urmare, din clasificarea propusa in lucrare nu trebuie inteles ca politica structurala reprezinta o forma particulara pe care o poate lua interventionismul in agricultura. Teza face insa referire la aspectele agricole ale politicii structurale, care sunt o forma de manifestare a interventiei statului in domeniul agricol. Pentru acest sector, politica structurala acopera urmatoarele aspecte majore:

adaptarea structurii fermelor la diferitele schimbari, in sensul aducerii fermelor la dimensiunea optima, reducerea sau cresterea numarului de fermieri, schimbarea structurii populatiei agricole, reducerea suprafetelor cultivate etc;

gestionarea consecintelor sociale si de mediu care decurg din transformarile enumerate mai sus;

rezolvarea cazului special al fragmentarii activitatii agricole din anumite regiuni.

in linii generale, se poate considera ca politicile structurale, in agricultura, vizeaza sa:

incurajeze modificarile in marimea si organizarea fermelor;

atenueze efectele negative ale unor astfel de modificari;

gaseasca modalitati de a pastra beneficiile sociale nefinanciare ce risca sa fie pierdute prin actiunea fortelor pietei.

Masurile structurale aplicate in sectorul agricol se pot imparti in urmatoarele categorii:

masuri privind marimea exploatatiilor agricole;

masuri privind cresterea rentabilitatii pe termen lung^8[2] si a imbunatatirii calitatii exploatatiilor agricole;

masuri vizand gasirea de utilizari alternative ale terenurilor agricole;

masuri privind aspectele sociale ale activitatii agricole.

Actiunea statului asupra marimii exploatatiilor agricole se poate manifesta intr-una dintre urmatoarele doua forme:

reforma proprietatii agricole;

consolidarea si concentrarea proprietatilor agricole.

Reforma proprietatii agricole se refera la divizarea marilor proprietati (de stat) si redarea fractiunilor rezultate acelor persoane care le-au detinut inaintea procesului de concentrare fortata (Hallet, 1981). O astfel de masura nu se regaseste in toate statele, ci numai in acelea in care s-a produs o nationalizare si o restructurare a sectorului agricol. Spre deosebire de alte masuri de politica structurala, interventia statului este, in acest caz, limitata in timp. Reforma poate sau nu sa fie urmata de un proces de consolidare si concentrare a proprietatii agricole. Acest lucru depinde de dimensiunea medie a exploatatiilor care rezulta dupa reforma. Daca ele sunt prea mici sau prea dispersate, apare imposibilitatea exploatarii eficiente a pamantului.

Procesul de consolidare presupune gruparea spatiala a unor proprietati disipate, apartinand aceluiasi proprietar. Ea este necesara daca, spre exemplu, un fermier detine o suprafata de pamant (putand fi chiar una optima din punct de vedere al dimensiunii totale), care consta din mai multe fasii de pamant dispersate. O astfel de situatie nu creeaza premisele unei exploatari eficiente si din acest motiv este de dorit interventia statului, care poate adopta un program ce incurajeaza realizarea de schimburi intre proprietarii agricoli (un fel de bursa a pamantului). Dupa finalizarea consolidarii poate aparea necesitatea concentrarii proprietatii agricole. in orice caz, procesul de concentrare a pamantului nu trebuie in mod obligatoriu sa fie precedat de reforma proprietatii sau de consolidare. El poate aparea in mod independent, in orice stat in care fermele sunt in general de mici dimensiuni.

Concentrarea reprezinta procesul de grupare a mai multor ferme (fie prin achizitii, fie prin asociatii), tinzand catre atingerea unui nivel optim al exploatatiei agricole. De cele mai multe ori concentrarea apare ca o necesitate care decurge din actiunea fortelor pietei, iar interventia guvernului este destul de redusa. Cu toate acestea, ea se poate manifesta, spre exemplu, sub forma unei intreprinderi de stat care intermediaza achizitionarea de terenuri. O astfel de intreprindere are drept de preemtiune in raport cu alti cumparatori si urmareste sa vanda exploatatiile pe care le obtine proprietarilor aflati in vecinatatea acestora.

Atingerea unei dimensiuni optime a exploatatiei agricole este o conditie necesara pentru o utilizare eficienta a resurselor agricole, insa nu si o conditie suficienta. De aceea statul poate interveni prin adoptarea unor masuri privind cresterea rentabilitatii pe termen lung si a imbunatatirii calitatii exploatatiilor agricole. Aceste masuri vizeaza in primul rand dezvoltarea infrastructurii agricole, introducerea progresului tehnic in agricultura si, mai recent, promovarea dimensiunii ecologice in activitatea agricola. Interventia statului, cel putin in cazul dezvoltarii infrastructurii si al promovarii dimensiunii ecologice in agricultura, poate fi justificata prin argumentul externalitatilor. Desi producerea bunurilor agricole este justificata economic, exista riscul inregistrarii unei subalocari a resurselor necesare, din cauza costurilor, ce pot deveni prohibitive, ale componentelor de infrastructura. Din acest motiv statul poate interveni prin preluarea unei parti sau chiar a intregului cost al infrastructurii agricole. Cazul externalitatilor negative poate fi, la randul sau, ilustrat prin exemplul poluarii asociate activitatii agricole. Fenomenul poate fi favorizat chiar de unele dintre masurile prin care guvernul incearca sa stimuleze activitatea agricola, cum ar fi:

subventionarea folosirii fertilizatorilor si a pesticidelor. Aceasta poate conduce la exploatarea intensiva a pamantului, ceea ce va duce la deteriorarea solului si la poluarea retelei de apa subterana;

asigurarea unui anumit nivel al incasarilor pentru producatorii agricoli, in functie de cantitatea realizata. Ei devin astfel stimulati sa produca o cantitate cat mai mare, ceea ce va aduce din nou in atentie problema exploatarii intensive a pamantului;

aplicarea de catre stat a unor programe prin care se asigura un sprijin mai mare producerii unor anumite specii de plante agricole; acest lucru ii va determina pe multi dintre agricultori sa prefere cultivarea speciilor respective, ignorand necesitatea rotatiei culturilor si alte aspecte privind exploatarea agricola. O astfel de atitudine poate avea efecte negative asupra mediului.

Interventia guvernului este justificata si in acest caz, pentru inlaturarea acestor externalitati negative. Ea poate lua forme diferite, unele dintre ele putand fi corelate si cu forme de interventie care fac parte din alte categorii de masuri

incurajarea exploatarii extensive, mai ales prin politica de 'inghetare' a terenurilor;

decuplarea sprijinului acordat fermierilor fata de cantitatea produsa;

incurajarea dezvoltarii rurale non-agricole;

elaborarea unor cerinte cu privire la calitatea produselor obtinute.

in ceea ce priveste introducerea de noi tehnologii in agricultura, interventia statului se poate dovedi o chestiune delicata. Pe de o parte avansul tehnologic poate eficientiza activitatea de obtinere a produselor agricole, prin reducerea costurilor. Pe de alta parte el poate conduce la acumularea de surplusuri, de multe ori chiar dublate de probleme ecologice. Prin urmare, modalitatea si gradul de interventie publica in problema promovarii progresului tehnic in agricultura trebuie corelate atat cu nivelul tehnologic la care se situeaza fermierii nationali, cat si cu cererea si cu problemele ambientale. Concret, interventia guvernului in 'mecanizarea' agriculturii se manifesta mai ales prin masuri de venit sau de pret (subventionarea sau acordarea unor credite in conditii de favoare pentru achizitionarea masinilor agricole, a subventiilor si fertilizatorilor etc). Un alt tip de masuri apartinand categoriei structurale se refera la masuri vizand gasirea de utilizari alternative ale terenurilor agricole. Acestea au la baza urmatoarele motivatii principale: reducerea surplusurilor agricole obtinute din diferite cauze, asigurarea protectiei mediului si solutionarea unor probleme social-economice ale populatiei rurale. Utilizarile alternative ale terenurilor agricole se pot concretiza in:

adaptarea unor suprafete de pamant din zonele rurale pentru a deveni puncte de atractie in cadrul agro-turismului;

actiuni de impadurire ale unor regiuni scoase din circuitul productiv;

crearea unor zone de agrement mai ales in apropierea marilor aglomeratii urbane.

Pe langa aceste masuri cu impact direct asupra suprafetelor cultivate, mai pot fi

mentionate si alte activitati: dezvoltarea unor mici industrii in zonele rurale (conexe cu

activitatea de productie agricola), dezvoltarea mestesugurilor etc. Masurile de acest tip

au un impact indirect asupra productiei agricole, prin 'reconvertirea' unei fractiuni a

populatiei agricole. Guvernul poate interveni intr-o astfel de directie prin crearea unor

programe de finantare desinate dezvoltarii rurale, prin acordarea unor credite

avantajoase micilor intreprinzatori locali, prin promovarea turismului rural etc.

in fine, nu trebuie ignorate in aceasta categorie nici masurile privind aspectele sociale

ale activitatii agricole.

Principalele probleme sociale care se pot manifesta in regiunile rurale si pot afecta

productia agricola sunt legate de:

dimensiunea populatiei agricole raportata la forta de munca necesara pentru obtinerea unui nivel al productiei justificat economic;

varsta populatiei agricole.

In legatura cu prima problema, se pot distinge doua situatii:

cand populatia agricola risca sa devina subdimensionata, din cauza exodului
populatiei rurale (mai ales tinere) catre zonele urbane.

O astfel de situatie, mai putin acuta in prezent, manifestandu-se cu precadere in secolul al XlX-lea in tarile dezvoltate, este asociata unui ritm de dezvoltare urbana mult mai accentuat decat cel de dezvoltare rurala. Si in prezent se inregistreaza un fenomen similar, insa de mult mai mica anvergura, caracterizat prin faptul ca populatia tanara prefera zonele urbane pentru ca acestea ofera conditii mai bune sub aspectul unor servicii esentiale (magazine, scoli, transport, divertisment) si al realizarii profesionale.

Masurile care se pot adopta pentru contracararea, cel putin partiala, a unei astfel de situatii sunt imbunatatirea serviciilor din mediul rural, pentru a stabiliza cel putin o parte din populatia care doreste sa se stabileasca in zona urbana, si stimularea progresului tehnic in agricultura, pentru a compensa reducerea fortei de munca ocupate in agricultura.

cand populatia agricola este supradimensionata. in mod paradoxal, o astfel de
situatie se poate intalni si in economii foarte dezvoltate (unde progresul tehnic a
facut inutila o cantitate de munca foarte mare, iar reconversia populatiei agricole
este dificila), dar si in economii cu un grad scazut de dezvoltare (unde se poate
intampla chiar ca o parte din populatia urbana sa se mute in zona rurala pentru a
practica o agricultura de subzistenta; in orice caz, in aceste economii randamentul
populatiei agricole este extrem de scazut). Masurile pe care le poate lua statul pentru
a contracara efectele negative produse asupra sectorului agricol de o populatie
agricola prea numeroasa depind de tipul de tara in care este inregistrat un astfel de
fenomen. in cazul tarilor dezvoltate, interventia se refera in principal la incurajarea
diversificarii activitatii din zonele rurale, dublata, daca este nevoie, de programe de
reconversie profesionala. Problema este mult mai complexa in cazul tarilor cu un
nivel redus de dezvoltare. Strict in plan agricol, promovarea tehnologizarii ar fi
necesara pentru eficientizarea activitatii, insa, in lipsa dezvoltarii unor piete care sa
absoarba surplusul de munca astfel aparut in agricultura, o astfel de masura nu ar
face altceva decat sa agraveze problema supradimensionarii. Cea de-a doua problema, imbatranirea populatiei agricole cu deosebire, reprezinta o problema importanta deoarece pune sub semnul intrebarii viitorul populatiei agricole. O posibila solutie la aceasta problema ar fi incercarea de atragere a tinerilor in productia agricola, prin acordarea de diferite avantaje.

1.4. Pietele agricole in realitate - o diversitate de modele privind concurenta

Desi teoretic vorbind, piata agricola este vazuta ca fiind cea mai apropiata de modelul pietei cu concurenta perfecta, afirmatia trebuie analizata mai atent. Pentru o serie de produse, apar abateri, mai mult sau mai putin importante, de la acest model.

De asemenea, se poate observa ca departarea fata de modelul pietei cu concurenta perfecta creste pe masura ce creste gardul de prelucrare a produselor.

Astfel, in realitate, se pot distinge situatii de:

piata monopolista;

Teoretic, piata monopolista prezinta cele mai multe similitudini cu piata cu concurenta perfecta. Singurul element distinctiv este dat de diferentierea produselor, specifica acestui model de piata cu concurenta imperfecta. Mai mult, diferentierea produselor determina si o diferentiere a preturilor, in functie de factori precum diferentele calitative, diferentele de marca si de alte elemente de publicitate.

Un exemplu de pe piata agro-alimentara este dat de piata laptelui. Astfel, daca acesta este vandut en gros, se poate vorbi, in lipsa interventiei statului, de o piata foarte apropiata de modelul concurentei perfecte. Din momentul in care laptele este imbuteliat, piata sa devine monopolista, mai ales ca urmare a introducerii marcii producatorului sau a comerciantului. Totusi, chiar si pe aceasta piata este posibil ca vanzatorii sa aiba un control destul de important asupra preturilor.

piata de oligopol sau de oligopson;

Piata de oligopol sau de oligopson se caracterizeaza prin existenta unui grup restrans de vanzatori, respectiv cumparatori, care are o influenta importanta asupra pretului produselor. in cazul oligopolului, vanzatorii pot avea una dintre urmatoarele doua atitudini: de concurenta (caz in care impactul asupra cresterii pretului este mai redus) sau de cooperare (caz in care se formeaza asa-numitele carteluri, cu un gard ridicat de control asupra pretului), in ceea ce priveste produsele, acestea pot fi omogene sau diferentiate. Pentru produsele agro-alimentare, situatiile de oligopol sau de oligopson sunt mai rar intalnite pe pietele nationale, dar pot fi remarcate pe plan international. Astfel, oligopolul este specific pietei mondiale a graului, care este dominata de SUA, UE si Canada (aproximativ 50% din exporturile mondiale de grau), iar oligopsonul este specific pietei mondiale a produselor temperate. - piata de monopol sau de monopson;

Intr-o economie de piata, este destul de rara intalnita situatia in care pe piata produselor agro-alimentare nu exista decat un singur producator/vanzator sau un singur cumparator. Totusi, nu trebuie neglijata piata tutunului, care intr-un numar de tari este supusa monopolului de stat, din ratiuni care par mai degraba a tine de slaba elasticitate a cererii a produselor din tutun fata de pret decat de protectia consumatorilor.

O trecere in revista a caracteristicilor si a mecanismelor care pun in miscare interventia statului pe pietele agro-alimentare este oportuna pentru o mai buna intelegere a aparitiei si dezvoltarii ulterioare a controversatei PAC. Dupa cum se va vedea, interventionismul a cunoscut aici forme si intensitati diferite, in functie de produs si in functie de perioada de timp. Accentul s-a deplasat treptat dinspre politicile de venit sau de pret catre politicile structurale si cele axate pe piata. Conditiile care au favorizat sau au fortat o astfel de deplasare, ca si formele exacte in care s-a incadrat interventionismul agricol european urmeaza sa fie analizate in continuare.