Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























TEORIA MONETARISTA A INFLATIEI

economie




TEORIA MONETARIST A INFLAŢIEI


Teoria monetarista a inflatiei, denumita si materialista, a furnizat o analiza critica a fundamentelor macroeconomiei. Polemicile au atins intensitatea maxima la începutul anilor '70, odata cu aparitia a doua articole semnate de Milton Friedman[1] intitulate "O schema teoretica a analizei monetare" (1970) si "Teoria monetara a venitului nominal" (1971), precum si in dezbaterile teoretice referitoare la acestea. În plus, la formularea si popularizarea monetarismului, ca teorie macroeconomica, au contribuit si lucrarile urmatorilor autori: K.Brunner (1970), K.Brunner si A.H. Meltzer (1976), A.Meltzer (1977), H.G. Johson (1972), D.E.W. Laidler (1975, 1976, 1981) si M.J. Parkin (1975). In ace 11111d321l ste lucrari monetariste rolul central este jucat de explicarea procesului inflationist. Cu toate ca acesti autori au abordari teoretice diferite, trei ipoteze apar în mod constant în lucrarile lor:




1.inflatia este in esenta un fenomen monetar;

2.teoria keynesiana , pe care monetaristii o echivaleaza cu o curba simpla a lui Phillips , neajustata la asteptari, nu poate explica problema inflatiei, în special accelerarea inflatiei;

3.rata de crestere si accelerarea ofertei de moneda explica rata inflatiei si, respectiv, accelerarea inflatiei.

Monetarismul (termen lansat de Karl Brunner) doreste sa devina însa, mai mult decât o teorie a inflatiei. Monetarismul poate fi privit ca o incercare de a stabili o paradigma teoretica la nivel macroeconomic alternativa la punctul de vedere keynesian. Cum autorii monetaristii nu alcatuiesc un grup omogen si cum ei difera, atât ca metodologie cât si din punct de vedere al specificitatii metodelor, este foarte greu de caracterizat scoala de gândire macroeconomica a monetarismului printr-o lista de teoreme general acceptate. Totusi, au existat asemenea initiative din partea mai multor autori , ca de exemplu J.L.Stein in lucrarea « Monetarism » publicata in 1976, H. Frisde (1977), D.W.Laidler (1981) si in special Th.Majer si altii care au incercat sa caracterizeze monetarismul în douasprezece propozitii.

Membrii scolii monetariste se disting prin acceptarea urmatoarelor patru propozitii :

1.sectorul privat al economiei este inerent stabil. sistemul economic revine automat la un echilibru de ocupare deplina in urma unei tulburari ; rata somajului revine la valoarea ei "naturala"  

2.orice rata de crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina, desi rezulta rate ale inflatiei diferite.

3.o modificare a ratei de crestere a ofertei de bani modifica mai intâi rata cresterii economice reale (si, de aici si rata somajului) ; pe termen lung acest efect real dispare si se mentine numai o crestere permanenta a tendintei ratei inflatiei (teorema acceleratiei)

4.politica activista de gestionare a cererii este respinsa, fie ea monetara sau fiscala, si se prefera "reguli" pentru politica monetara pe termen lung sau obiective prestabilite.

Postulatul stabilitatii nu se afla in mod intâmplator pe primul loc. In esenta, teza existentei unui sistem economic inerent stabil reprezinta o propunere a monetaristilor (deoarece economia de piata se caracterizeaza prin instabilitate si , in consecinta, stabilitatea din ipoteza de mai sus nu este decât o propunere apriorica), asa cum remarca A.Leijounhuford in 1976. Stabilitatea pietei ca sistem economic este presupusa, nu dovedita. Spre exemplu, se afirma ca piata muncii tinde mereu spre echilibru , adica rata somajului este egala cu rata naturala, care reprezinta numai somajul de frictiune. Pe baza postulatului stabilitatii, monetarismul exclude posibilitatea unui echilibru keynesian de subocupare, caracterizat printr-un exces de oferta de bunuri si forta de munca. Astfel, monetarismul trece dincolo de granitele teoriei economice si se caracterizeaza, totodata, ca având o doza de ideologie. Acest lucru a fost exprimat de H.G.Johnson in 1972, facând referire la postulatul stabilitatii.



Spre deosebire de aceasta, teoria keynesiana arata ca economia reala este instabila intr-un mod înalt si gestiunea monetara are o relevanta si un control redus asupra ei. Opinia adeptilor monetaristi afirma, in schimb, ca economia reala este relativ stabila in mod inerent, dar ca ea poate fi destabilizata de evolutiile monetare care trebuie prin urmare sa fie controlate cât mai bine posibil printr-o politica monetara abila.

Cea dea doua teorema a monetarismului (care arata ca orice crestere a ofertei de bani este compatibila cu o ocupare deplina), poate fi denumita si teoria cantitatii pe termen lung. Intr-o stare stabila, in care toate variabilele sunt anticipate corect, rata inflatiei este influentata exclusiv de rata de crestere a ofertei de bani. Ce alte cuvinte, o stare de echilibru in conditiile unui nivel al ocuparii depline este independenta de o rata a inflatiei anticipata corect.

A treia teorema a monetarismului, mult mai importanta decât cea mentionata anterior, este teoria cantitatii pe termen scurt. Aceasta teorie sustine ca accelerarea ratei de crestere a ofertei de bani (adica o rata mai rapida a cheltuielilor nominale cu bunurile finale) determina, temporar, o suplimentare a ratei cresterii economice reale si, prin urmare, reduce rata somajului. Inflatia rezultata duce la o ajustare a sistemului economic. In decursul acestui proces de ajustare, rata cresterii economice reale revine la valoarea initiala. Astfel, accelerarea cresterii reale obtinute printr-o rata mai rapida de crestere a cantitatii de bani este doar temporara. Karl Brunner a intitulat acest principiu drept "teorema acceleratie". Majoritatea autorilor monetaristi, precum Fridman, Brunner, Laidler apeleaza la acest principiu, dar cu particularitati diferite ale modelelor. Totusi, per ansamblu, teorema acceleratiei detine un rol central in analizarea procesului de ajustari pe termen scurt.

Cea dea patra propozitie acceeptata de adeptii monetarismului are ca element central respingerea politicilor monetare si fiscale discretionare. Gestionarea activista a cererii si, politicile compensatorii anticiclice sunt considerate o sursa de instabilitate. Modelul monetarist arata ca productia si ocuparea pot fi influentate de politica economica numai intr-atât incât sa determine modificarea de preturi care nu sunt anticipate de agentii economici din sectorul privat. Pe termen lung, efectul acestora asupra variabilelor reale va fi eliminat treptat, dar nivelul mai inalt al preturilor (sau rata inflatiei) se va mentine. Monetaristii se indoiesc, de asemenea, ca cei care decid politica economica au abilitatea de a prognoza modificarile viitoare ale variabilelor economice relevante si, cu atât mai putin, de a prevedea efectul viitor al schimbarilor curente intervenite in instrumentele de politica economica. Problema esentiala a politicii economice este deci inlocuirea politicii economice activiste cu reguli, cum ar fi regula ratei constante de crestere pentru oferta de bani sau reguli de constanta pentru politica fiscala.

In cadrul monetarismului unii autori fac distinctie intre doua scoli de monetarism: monetarismul I si monetarismul al II-lea (scoala asteptarilor rationale). Adeptii monetarismului I sunt de acord cu toate cele patru propozitii mentionate anterior, iar adeptii celei de a doua scoli monetariate sunt de acord doar cu propozitiile 1, 2 si 4.

Monetarismul I se intemeiaza pe distinctia intre curbele lui Phillips pe termen lung si, respectiv, scurt. Pentru monetaristii de tipul al II-lea nici macar nu exista o curba a lui Phillips. Principala deosebire dinte cele doua scoli este ca, in vreme ce monetarismul I accepta procese de ajustare pe termen scurt in care piata bunurilor si piata muncii pot fi in dezechilibru, monetarismul al II-lea presupune ca exista nu numai o tendinta catre echilibru pe termen lung, ci si o serie continua de echilibre.

Conform abordarii asteptarilor rationale, propozitia trei (care nu este agreata de adeptii acestei scoli) a programului monetarist ar trebui sa fie modificata in felul urmator: politica monetara are efecte reale, dar acestea nu sunt cauzate de componenta imprevizibila a ofertei de bani si, prin urmare, nu pot fi valorificate de o politica economica sistematica.

In finalul acestei expuneri, pe scurt, a teoriei monetariste referitoare la inflatie, mai trebuie mentionata si opinia monetaristilor referitoare la economia deschisa.Abordarea monetara a teoriei balantei de plati, dezvoltata in special de B.Mundell si H.G.Johnson se concentreaza asupra modelului unei economii mici, deschise (acest model se poate aplica si in cazul României), conectata la economia mondiala prin intermediul balantei de plati. Prin contrast cu teoria monetarista a economiei inchise, acest model accentueaza faptul ca o crestere interna a ofertei de bani nu ridica rata interna a inflatiei, dar duce la o deteriorare a balantei de plati.






Laureat al premiului Nobel pentru economie în 1976, a fost profesor de stiinte economice la Universitatea din Chicago, actualmente cercetator in cadrul Institutului Hoover (S.U.A.). Principalele lucrari sunt: "Eseuri in stinta economica pozitiva" (1953), "Capitalism si libertate" (1962), "Inflatie si somaj" (1976)

curent de gândire economica care are la baza punctele de vedere ale economistului J.M.Keynes (1883-1946), situând in centrul atentiei urmatoareme aspecte: wtabilitatea sistemului de piata si mentinerea unei ocupari depline; rolul banilor, dinamica pe termen scurt a economiei de piata

curba lui Phillips este dezvoltata in capitolul al II-lea al lucrarii

Rata "naturala" a somajului este un concept dezvoltat de Milton Friedman si reprezinta acea forma de somaj proprie persoanelor care hotarasc in mod deliberat sa inceteze lucrul total sau partial. Acest tip de somaj mai este cunoscut si ca somaj voluntar.

Aceasta idee a fost accentuata de Laidler. Ea corespunde in acelasi timp si prezentarii lui Brunner si Meltzer:"O teorie monetarista trebuie sa indeplineasca 3 conditii:

1-starea catre care se indreapa sistemul pe termen lung depinde de stocuri (bani) si nu de fluxuri ;

2-ajustarea la o modificare a cantitatii de bani presupune o substitutie intre bani, alte bunuri si noua productie ;

3-sistemul economic este stabil.

Miscarile cumulative ale preturilor sau productiei rezulta, in principal, din deciziile sau actiunile guvernelor, nu ale unei institutii individuale

J.Tobin (1980) si F.H.Hahu (1980)










Document Info


Accesari: 4119
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )