Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...

















































Marile migratii si arianismul popoarelor barbare

istorie












ALTE DOCUMENTE

O istorie a planetei Marte
Recviem
CONTINUAREA REVOLUŢIEI DE LA 1848 ÎN TRANSILVANIA
Viata si opera lui Herodot
Winston Churchill, discurs la Fulton, Missouri, 5 martie 1946
EVOLUŢIA VIEŢII SOCIAL-POLITICE ÎN ROMÂNIA (1918-1940) (II)
Directorul fabricii de iluzii
DE LA GENEZA ETNICA LA GENEZA STATALA
De la Ra la Osiris
Descriptio/re-scriptio Moldaviae (Ionel Muntele)

Marile migratii si arianismul popoarelor barbare



Barbarii nu au fost mereu tentati sa intre în Imperiu prin violenta sau pentru jaf: popoarele germanice nu aveau decât admiratie si respect pentru maretia romana. Ei doreau numai sa be 18218o141s neficieze de binefacerile si de bogatiile sale, de aceea Imperiul i-a primit adesea cu bunavointa în armata sau administratie. Asistam uneori la o adevarata «invazie  pacifista». În vremea lui Teodosie I, sau mai ales sub Arcadius, gotii devin atotputernici la Constantinopol, iar conducatoarul lor, Gainas, reuseste chiar sa-l omoare pe Eutropius, unul din favoritii Curtii imperiale. Urmarea acestui gest: o revolta populara soldata cu asasinarea lui Gainas. Pe timpul lui Marcian si Leon I, un alt conducator got, Aspar, ajunge sa guverneze Orientul pâna în ziua în care împaratul, avertizat de pericolul unei nemultumiri generale, îi înlatura atât pe Aspar cât si pe partizanii sai, punând astfel capat influentei gotilor la Constantinopol. Nu va fi însa usor pentru Imperiu sa faca fata masei germanice sau altor barbari «agitati», atunci când în fruntea lor s-au aflat conducatori ambitiosi. Numai ca vizigotii lui Alaric, hunii lui Atilla, sau ostrogotii lui Teodoric, dupa ce vor pune în mare pericol Orientul, vor fi dirijati catre Occident, ce va fi sacrificat în cele din urma în beneficiul salvarii celeilalte jumatati a Imperiului.




Vizigotii


În urma negocierilor, împaratul Arcadius a obtinut instalarea vizigotilor în Illiric, iar Alaric a fost numit magister militum per Illyricum. Masura se va dovedi abila, atentia lui Alaric îndreptându-se acum catre Occident. Dupa o prima tentativa în 402, când este învins de generalul lui Honorius, Stilichon, Alaric reuseste în 410 sa cucereasca Roma. Dupa aceasta data ei se vor instala în Galia si Spania si nu îi vom mai întâlni în Orient.



Hunii


Ei au fost cei care i-au înlocuit pe vizigoti. Teodosie al II-lea le dadea anual un tribut în aur. Bienecunoscutul conducator hun Atilla nu se va multumi cu acest tribut si va obtine de la Teodosie al II-lea si titlul de magister militum. Nesatisfacut, Atilla a trecut Dunarea în 441 cucerind orasele Sirmium si Naissus (Nis), îndreptându-se catre Constantinopol. Constrâns si de pericolul persan, Teodosie al II-lea a semnat în 443 un tratat umilitor cu hunii, prin care tributul anterior era triplat. În cele din urma Atilla si-a dirijat fortele catre Vest, iar în 452 e înfrânt de catre împaratul Marcian, Imperiul fiind salvat pentru a doua oara.


Ostrogotii


Supletea diplomatiei bizantine se va manifesta înca odata cu prilejul invaziei ostrogotilor. Sub Leon I ei au primit pamânturi, numai ca seful lor, Teodoric, mândru de serviciile aduse împaratului Zenon, s-a aratat exigent si a invadat Peninsula Balcanica, amenintând Constantinopolul. Tot acum lucrurile se precipita si în Occident: în 476, un sef al unor triburi germanice, Odoacru, l-a înlaturat pe ultimul august de sânge roman, Romulus Augustus, cucerind Italia. În plus, el obtine de la Zenon delegatie pentru a guverna Italia. Dându-si seama de pericolul reprezentat de o astfel de autonomie, Zenon se gândeste sa-l pedepseasca atât pe el, cât si pe Teodoric. Planul sau era urmatorul: îl sfatuieste pe acesta din urma sa lupte împotriva lui Odoacru, promitându-i în cazul unei victorii succesiunea. Teodoric reuseste sa-l înfrânga pe Odoacru, cucereste Ravenna, iar Orientul este salvat pentru a treia oara. Teodoric se instaleaza ca suveran al Italiei având Ravenna drept capitala, cerând împaratului Anastasie legitimitatea. Prin acest gest se poate observa cum împaratul din partea orientala a Imperiului reusea sa-si pastreze înca autoritatea. Aparentele erau salvate: Imperiul îsi conserva unitatea, iar împaratul autoritatea. Vom asista însa la un proces care cu timpul se va accentua, anume acela al opozitiei din ce în ce mai vizibila dintre Orientul intact si Occidentul desirat între ostrogotii ce detineau Italia, francii ce ocupau o buna parte a Galiei, vizigotii care aveau restul Galiei si Spania, iar vandalii detinatori ai Africii. De altfel, încercarile lui Justinian din secolul al VI-lea, de refacere a frontierelor occidentale se vor dovedi în buna masura zadarnice, separatia fiind defintiva.

Prezenta acestor barbari la granitele Imperiului era o traditie, ca si încadrarea lor uneori în armata romana; puterea civilizatoare a romanitatii asigura însa asimilarea lor rapida. Invaziile masive din secolele IV-V vor modifica profund datele prezentei barbare pe teritoriul Imperiului suscitând aprigi controverse. Pentru unii, lumea romana risca sa-si piarda identitatea: acesti barbari trebuiau eliminati cu atât mai mult cu cât o buna parte dintre ei erau arieni. Pentru altii, încrezatori în superioritatea civilizatiei romane, prezenta lor era o sansa pentru repopularea unor teritorii ca cele din Tracia, depopulate înainte de invazii. În cazul ostrogotilor lui Teodoric, prea puternici pentru a fi învinsi si prea numerosi pentru a fi asimilati, este experimentata chiar o solutie originala: devenit magister militum, regele ostrogot conduce Italia cucerita în numele împaratului si mentine administratia romana.

Aceasta situatie necesita de asemenea si o pace durabila pe cel de al doilea front, deschis aproape în permanenta confruntarilor cu persii. Luptele se vor da timp de mai multe decenii pentru controlul câmpiilor bogate situate între Tigru si Eufrat sau pentru orase prospere precum Edessa. În aceasta zona, singura solutie viabila era o pace durabila, pe care o vor încheia în cele din urma Justinian si Cosroe I în anul 532.



Arianismul popoarelor migratoare

Începând cu a doua jumatate a secolului al IV-lea, arianismul si-a gasit noi adepti printre popoarele migratoare. Astfel, informatii precise despre arianismul acestor popoare avem din 376, când gotii lui Fritrigern, în razboi cu cei ai lui Atanaric si amenintati de huni, au acceptat crestinismul de nuanta ariana impus de împaratul Valens. Privitor la acest moment, Socrate spunea: "Fritrigern ceru ajutorul împaratului Valens, care comanda trupelor ce se aflau în garnizoana în Tracia spre a-l sustine. Fritrigern biruind pe Atanaric cu ajutorul acestei sporiri de puteri, a vrut sa-si arate recunostiinta pentru binele facut si a îmbratisat credinta împaratului si i-a îndemnat si pe supusi sa faca acelasi lucru" . La rândul sau, Teodoret de Cyrr spunea ca supusii care au trecut Dunarea si au încheiat pace cu Valens "primisera de multa vreme razele cunostiintei dumnezeiesti si erau hraniti cu dogmele apostolice" . Din acest citat se poate observa ca ei erau ortodocsii fapt confirmat de raspunsul pe care l-au dat lui Valens: "nu vom suporta sa parasim învatatura parinteasca" . Procesul de evanghelizare ariana intreprins de Ulfila la Nordul Dunarii nu poate fi pus la îndoiala , istoricul Orosiu spunând chiar ca gotii au solicitat împaratului Valens trimiterea de episcopi . La rândul sau, profesorul Emilian Popescu este de parere ca putem afirma ca se aflau arieni printre gotii evanghelizati din stânga Dunarii, dar de data recenta si într-un numar destul de redus; de fapt, ei dateaza din vremea în care la cererea lui Fritrigern, împaratul Valens le-a trimis misionari si episcopi arieni . De asemenea, trebuie sa luam în consideratie si faptul ca pentru gotii de rând, mai precis pentru marea lor majoritate, diferente între ortodocsi si arieni nu existau .

În privinta vietii bisericesti a vizigotilor se cunosc foarte putine lucruri. Cu toate acestea putem remarca activitatea misionara a Sfântului Niceta de Remesiana printre vizigotii din Illiric, fara a cunoaste însa rezultatele ei . Se pare ca pe vremea conducatorului lor Reccared (586), sub influenta episcopului Leandru de Sevilla, ei au renuntat la arianism convertindu-se la Ortodoxie . Episcopii arieni au fost invitati sa urmeze calea regelui, arianismul disparând din regatul vizigot dupa aproximativ doi ani. Unitatea bisericeasca a fost sarbatorita de Reccared printr-un sinod care a avut loc la Toledo în anul 589, la care regele a marturisit credinta ortodoxa si l-a anatematizat pe Arie. La fel, parintii, episcopii si ceilalti clerici sau persoane din fruntea regatului au semnat o marturisire de credinta împotriva învataturii gresite a lui Arie . La sinodul de la Toledo se afirma din pacate si purcederea Sfântului Duh si de la Fiul o inovatie care s-a dovedit a fi pâna astazi un serios obstacol pentru restabilirea unitatii bisericesti . Chiar si în aceste conditii Reccared si vizigotii nu se considerau despartiti de Biserica, iar acest adaos este posibil sa fi fost introdus pentru a accentua puterea dumnezeiasca a Fiului, într-un act de negare a arianismului .



Pentru ostrogoti putem spune ca au fost barbarii care au primit arianismul de la vizigoti. Cu toate ca este destul de greu de spus când a avut loc convertirea ostrogotilor, se pare ca lucrarea misionara din timpul regilor Valamir, Teodomir si Vidimer, foederati ai Imperiului în Panonia, a jucat un rol important în acest proces. De asemenea, la sfârsitul secolului al V-lea ostrogotii lui Teodoric au fost convertiti la crestinismul arian. Fie ca ne aflam în Tracia, Moesia sau Panonia, cel mai probabil este ca vizigotii, deveniti urmasi ai lui Ulfila, au propovaduit credinta semiariana printre fratii lor goti . Este de necontestat faptul ca în acest proces o mare importanta a avut si traducerea Bibliei, înteleasa si de ostrogoti. Jordanes este convins de dependenta arianismului ostrogotilor de cel al vizigotilor . Aceasta filiatie religioasa este demonstrata si de calendarul gotic comun celor doua neamuri. Pe de alta parte este greu de înteles cum misionarii vizigoti arieni au putut veni la Contantinopol sau din Moesia lui Ulfila sa propovaduiasca ostrogotilor invadati de huni dupa 370 . De aceea, este mult mai usor sa ne imaginam ca ostrogotii au putut fi adusi la crestinismul arian în provincia Panonia, deci între anii 456-472. Lex gothica, credinta si legea goto-ariana, au ajuns la cea mai mare înflorire în regatul lui Theodoric cel Mare . Theodoric a profesat un arianism generator de cultura: creatiile arhitecturale legate de arianismul ostrogot sunt dintre cele mai celebre realizari ale antichitatii târzii, nu numai ale perioadei în care Theodoric a condus acest regat. Arianismul în forma în care a fost preluat si dezvoltat de ostrogoti, a avut un rol important în sustinerea si dezvoltarea identitatii lor, iar prin toleranta afisata uneori de Theodoric fata de crestini sau evrei, el a câstigat sprijin politic din partea acestora. Probabil ca daca nu ar fi fost razboiul de pe vremea lui Justinian, ostrogotii ar fi trecut la Ortodoxie odata cu vizigotii. Universul religios al ostrogotilor nu a fost schimbat radical odata cu trecerea la crestinismul arian. Nu trebuie sa credem ca arianismul ostrogotilor era departe de cel nascut la biserica Baucalis din Alexandria. Practicarea acestei forme de crestinism a permis însa nobililor pagâni sa faca parte din Orbis Romanum et Christianum fara sa renunte la vechile traditii pagâne . Dezvoltarea structurala a Bisericii ariene era legata si de contactul cu Biserica Ortodoxa organizata, iar trairea simpla a crestinismului i-a apropiat pe ostrogotii de rând de arianism. Se poate spune ca a existat un mesaj comun al crestinismului, astfel încât arieni si ortodocsi au putut face unii pasi împreuna.

Crestinismul adoptat de goti sau de alte popoare barbare este diferit prin dogma de cel ortodox, dar în privinta cultului este aproape identic. Procopius de Cezareea scria ca ceremoniile nu difera aproape deloc , Salvian ne spune ca "gotii citesc din aceleasi carti, din profeti, apostoli si Evanghelii" , iar Victor de Vita indica faptul ca se serveau de limba lor si ca limba liturgica, gratie îndeosebi traducerii Bibliei de catre Ulfila . O alta particularitate a ritului got era si obiceiul de savârsi slujbele noaptea sau în zori . Acest obicei era atât de reprezentativ pentru arieni încât un episcop italian ajunge sa fie acuzat în aceasta perioada pentru simplu fapt ca tinea slujbele noaptea .

Iconografia baptisteriului arian de la Ravenna ne arata ca Hristos nu este un simplu om: la Botez un înger se afla lânga El. Pe tronul care se vede în ceruri este reprezentata Sfânta Cruce, iar Tatal nu este nicaieri. Cu alte cuvinte, Hristos nu este de aceeasi natura cu Tatal, El are un loc privilegiat, dar nu cu Dumnezeu-Tatal[24]. În acelasi sens, al negarii întruparii Fiului lui Dumnezeu, arienii nu vedeau natura trupului, astfel încât cultul Sfintilor constituia un alt aspect care diferentia arianismul barbar de crestinism . Gotii arieni aveau propriul calendar liturgic si pastrau formulele traditionale ale clerului: episcopi, preoti, diaconi. În momentul intrarii în granitele Imperiului, multor popoare barbare nu le-a fost greu sa renunte la pagânism, exceptie facând francii si suevii, care si-au mentinut credinta pagâna timp de o generatie. Pâna la urma arianismul nu a avut prea mari sanse de supravietuire, deoarece dupa secolul al IV-lea era asociat barbariei. Sensul civilizator a generat trecerea crestinismului arian spre crestinismul ortodox.



Fata în fata se aflau pe de-o parte grupurile gotice crestinate ale lui Fritrigern si Alaviv, iar de cealala parte grupurile gotice pagâne, cel mai important fiind cel al lui Atanaric sau cel al lui Winguric, Inguric si altii. Cf. Dan Gh. TEODOR, Crestinismul la est de Carpati de la origini pâna în secolul al XIV-lea, Iasi, 1991, p. 57.

SOCRATE, Historia ecclesiastica, IV, p. 33 trad. de I. GHEORGHIAN (1897), text din FHDR, vol. II (H. MIHĂILESCU si V. POPESCU), Bucuresti, 1970, p. 222-231.

TEODORET DE CIR, Historia ecclesiastica, trad. Pr. V. SIBIESCU, col. P.S.B., p.44.

IBIDEM.

K. KLEIN, Gotenbischof Wulfilas als Bischof und Missionar, în Festschrift F. M ller, Stuttgart, 1967, p. 84-107.




OROSIU, Historiarum adversum paganos libri VII, text si trad în FHDR II, p. 188-197.

E. POPESCU, Crestinismul în eparhia Buzaului pâna în secolul al VII-lea, în Spiritualitate si istorie, vol. I, p. 271.

"Crezul" lui Ulfila din Scrisoarea lui Auxentiu de Durostorum, infirma unele supozitii mai vechi conform carora Ulfila s-ar fi putut întorce la Ortodoxie dupa moartea lui Valens. Cf. R.P.C. Hanson, The Search for the Christian Doctrine of God. The arian Controversy 318-381. Edinburgh, 1993, p. 590.

PAULIN DE NOLLA, Carmen XVII, text si trad. în FHDR, vol. II, p. 176-181.

ISIDOR DE SEVILLA, Historia Gothorum Wandalorum Sueborum, p. 52-53, trad. în engleza de G. DONINI si G.B. FORD jr., History of the Goths, Vandals and Suevi, Leiden, 1970.

A.M. JACQUIN, Histoire de l'Eglise, t. II, Paris, 1936, p. 389-390.

Vezi adaosul Filioque.

Vezi J. MEYENDORFF, op. cit. p. 163.

H. KUHN, Die gotische Mission, în Saeculum, 27, 1976, p. 50-65.

O.J.MAENCHEN-HELFEN, The World of the Huns, Berkeley, Los Angeles, London, 1973, p. 61.

E.A. THOMSON, Christianity and the Northern Barbarians, în ed. A.D. MOMIGLIANO, The Conflict between Paganism and Christianity in the Fourth Century, Oxford, 1963, p. 70.

H. WOLFRAM, History of the Goths, Berkeley, Los Angeles, London, 1988, p. 331.

Th. BURNS, A History of the Ostrogoths, Bloomington, 1984, p. 160-161.

PROCOPIU DIN CEZAREEA, De bello gothico, trad. de H. MIHĂIESCU, Scriptores byzantini, vol. III, Bucuresti, 1963, p. 18,31.

SALVIAN, De gubernatione Dei, trad. de D. POPESCU, în vol. Boethius si Salvinus. P.S.B., 72, 1992, p. 188-330.

Cf. J. ZEILLER, Les origines chrétiennes dans les provinces danubiennes de l'Empire romain, Paris, 1918, p. 514.

SOCRATE, Op. cit. p. 8.

Cf. J. ZEILLER, Op.cit. p. 515.

M. ROUCHE, Clovis. Suivi de vingt et un documents traduits et commentés, Paris, 1996, p. 265.

Neasteptând pe Hristos sa se întrupeze în fiecare, sfintii nu reprezentau pentru arieni Trupul lui Hristos. De aici si lipsa unei ecleziologii ariene. Ei dau exemple despre puterea miraculoasa în trup: pe de-o parte, minuni precum cele ale Sfântului Martin de Tours si cele ale Sfântului Hilarie de Poitiers, iar pe de alta parte, înfricosatorul comportament al posedatilor.



loading...











Document Info


Accesari: 4043
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2019 )