Infractiuni contra vietii

Infractiuni contra vietii

Subsectiunea I. Omorul

1. Continutul legal

Omorul, asa cum apare definit în art. 174 C. pen., consta în uciderea unei per­soane. Acest mod de exprimare nu reprezinta altceva decât o explicare mai precisa a denumirii marginale a infractiunii (omorul), fara a reprezenta o descriere explicita a tuturor elementelor constitutive ale infractiunii.

Nici chiar formularea, în sensul ca omorul ar reprezenta "fapta persoanei care, cu intentie, ucide o alta persoana"[1], sub un anumit aspect nu ar fi completa, deoarece nu ar scoate în evidenta toate elementele continutului juridic al infractiunii de omor (de pilda, ar 545s1812f evidentia numai actul de violenta asupra altei persoane, dar nu si rezultatul constând în moartea acelei persoane, precum si raportul de cauzalitate între act si rezultat) .

În definirea omorului, legiuitorul se foloseste de însusirea obiectiva a substan­tivului provenit dintr-un verb (uciderea) de a comprima în el descrierea actiunii (mani­festarea de violenta fata de victima), rezultatul imediat (moartea victimei), cât si lega­tura de cauzalitate dintre fapta si rezultat si de a exprima concludent aceste realitati[3].

Omorul a fost incriminat în toate legislatiile, deoarece asemenea fapte au adus dintotdeauna atingere celui mai important atribut al persoanei, viata; punerea în peri­col sau suprimarea vietii persoanei au fost combatute nu numai din punctul de vedere al intereselor victimei, dar mai ales pentru ca asemenea fapte prezentau un pericol pentru întreaga societate; fara respectarea vietii persoanei nu poate fi conceputa existenta însasi a colectivitatii si convietuirea pasnica a membrilor acesteia[4].

2. Conditii preexistente

A. Obiectul juridic special al infractiunii de omor îl constituie relatiile sociale a ca­ror formare, desfasurare si dezvoltare normala implica respectul acelei valori sociale, care este viata omului. Prin incriminarea omorului este ocrotita aceasta valoare sociala esentiala si prin mijlocirea acesteia sunt aparate relatiile sociale care se nasc si se dezvolta în jurul valorii sociale mentionate.

Omul este o valoare sociala fundamentala, fiindca prin om si în jurul sau se for­meaza si se dezvolta imensa majoritate a relatiilor sociale; ocrotind aceste valori implicit sunt aparate toate relatiile sociale la care ne-am referit[5].

B. Obiectul material al omorului consta în corpul unui om în viata, indiferent de vârsta (copil sau nou-nascut, tânar, adult, batrân), sex (barbat sau femeie), starea sa­na­tatii (sanatos, bolnav, muribund) sau a normalitatii bio-antropologice (normal, anor­mal, viabil sau neviabil, cu malformatii sau monstruozitati anatomice sau antropolo­gice etc.).

Viata este un fenomen complex ca forma de miscare; ea are la baza procese biologice si psihice care subordoneaza procesele inferioare (chimice, fizice, mecani­ce)[6]. Daca înceteaza viata în sens biologic, înceteaza si viata ca valoare sociala, ca relatie sociala, implicit relatiile legate de ea. De aceea, ne intereseaza nu numai aspectul social al vietii, dar si cel biologic.

Ceea ce este obiect material (corpul uman) nu se confunda cu subiectul pasiv care este persoana în viata careia i s-a suprimat ori s-a încercat sa i se suprime via­ta. Dupa consumarea omorului, persoana pierde calitatea de subiect pasiv si devine o victima; din subiect pasiv devine obiect material al infractiunii. În acest caz, obiect material este corpul lipsit de viata al persoanei ucise. În caz de tentativa însa, persoana continuând sa traiasca, trasaturile sale, ca subiect pasiv, se confunda în totul cu cele ale obiectului material.

În problematica definirii obiectului material al infractiunii de omor, doctrina si prac­tica judiciara au relevat un aspect care este din ce în ce mai mult dezbatut si în alte tari, si anume: considerarea ca tentativa de omor a unei situatii care, cel putin în dreptul nostru penal de pâna acum, era considerata un fapt putativ. Altfel spus, în ana­liza valorii concrete protejate de legiuitor (obiectul material al infractiunii de omor) s-a ridicat chestiunea daca reprezinta sau nu o conditie sine qua non faptul ca su­biec­tul pasiv sa fi fost în viata în momentul în care s-a comis asupra lui elementul material al faptei[7].

C. Subiect activ al infractiunii poate fi orice persoana, deoarece existenta infrac­tiunii nu este conditionata de vreo calitate speciala a subiectului. În consecinta, in­frac­tiu­nea poate fi savârsita de orice persoana care îndeplineste conditiile generale psihofizice ale raspunderii penale.

Participatia penala în cazul omorului este posibila sub toate formele: coautorat, instigare si complicitate.

Astfel, în cazul coautoratului, în literatura juridica se subliniaza necesitatea unei contributii nemijlocite la fapta a coautorului (fapta consumata ori fapta tentata). Exista o asemenea contributie nemijlocita a coautorului când acesta savârseste acte care apartin actiunii tipice, specifice laturii obiective a infractiunii date, descrise sau indica­te de verbum regens din norma incriminatoare[8]. În cazul omorului vor fi, deci, astfel de acte orice activitati susceptibile sa produca moartea unei persoane.

Astfel, în practica judiciara s-a decis ca exista coautorat daca mai multe persoane au lovit victima cu un instrument apt de a ucide (cutit, topor, briceag, ciomag etc.), chiar daca numai lovitura unuia dintre participanti a fost mortala; actionând simultan, cu aceeasi intentie de a ucide si completându-se unul pe altul, inculpatii sunt coautori[9].

D. Subiect pasiv al omorului este persoana ucisa ca urmare a activitatii fap­tuito­rului, deci cea care sufera raul cauzat prin comiterea infractiunii. Pentru existenta subiectului pasiv al infractiunii de omor este suficient sa se constate ca persoana titulara a valorii ocrotite penal a suferit raul produs prin savârsirea infractiunii, adica moartea sau punerea în pericol a vietii.

Dupa consumarea omorului, subiectul pasiv nu mai este o persoana, ci o victima.

În literatura de specialitate s-a subliniat, pe drept cuvânt, ca nu trebuie confundat subiectul pasiv al infractiunii, adica persoana vatamata, cu subiectul pasiv de drept civil al infractiunii, respectiv persoana care a suferit paguba în infractiune[10]. Distinctia este importanta fiindca, daca de cele mai multe ori, persoana vatamata este în acelasi timp si persoana pagubita prin infractiune, exista si cazuri în care cineva poate fi subiect pasiv, deci persoana vatamata, fara sa fie însa si persoana pagubita (de exemplu, copiii victimei unei infractiuni de omor au calitatea de persoane care au suferit o paguba prin infractiune, însa nu au calitatea de persoane vatamate, aceasta calitate având-o victima) .

3. Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material se realizeaza, din punct de vedere obiec­tiv, prin uciderea unei persoane, adica prin orice activitate materiala care are ca rezultat moartea unui om. Elementul material poate consta într-o actiune (comi­siu­ne) sau într-o inactiune (omisiune); în oricare din ipotezele mentionate, aceasta se refera la incriminare, nu la fapta concreta, fiind vorba de un act care sa posede o anume forta distructiva, adica, sa fie apt obiectiv sa provoace moartea persoanei în conditiile date[12]. O asemenea forta distructiva exercitata asupra victimei se poate ma­ni­festa sub forma unor actiuni fizico-mecanice (sugrumare, lovire, taiere, împuscare, întepare, electrocutare etc.), actiuni chimice (otravire), actiuni psihice (socuri psihice) etc. Aceeasi forta dis­tructiva este prezenta si în cazul inactiunii, atunci când faptuito­rul avea obligatia (legala, contractuala, sociala etc.) de a face sau a îndeplini actiu­nea prin care s-ar fi putut împiedica sau înlatura desfasurarea unor procese de natu­ra sa provoace moartea victimei (de exemplu, prin omisiunea intentionata de hranire a copi­lu­lui, a unui bolnav sau neputincios, prin lasarea lor în frig, prin neadministrarea medi­ca­­mentelor, neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav etc.), s-a dat posibili­ta­tea sa actioneze pro­cesele naturale care au condus la moartea victimei.

Actiunea ucigatoare poate fi savârsita în mod direct sau nemijlocit asupra victimei, sau în mod indirect, mijlocit: prin folosirea sau antrenarea unor forte sau energii neani­mate sau animate (de exemplu, asmutirea unui câine, folosirea unui animal sal­ba­tic, a unei reptile veninoase etc.), sau chiar prin fo­losirea energiei fizice a victimei, constrânsa fizic sau moral la aceasta (sa se împuste, sa se înjunghie, sa se arunce de la înaltime etc.)[15].

Exista omor si atunci când faptuitorul, stiind ca victima sufera de cord si ca o emo­tie puternica îi va provoca moartea, în dorinta de a o ucide, îi provoaca o asemenea emotie[16].

Fapta ucigatoare poate fi savârsita prin orice mijloace sau instrumente. Acestea pot fi clasificate în: mijloace fizice (corpuri contondente, arme albe, arme de foc, ex­plo­zibile, instrumente taietoare, întepatoare etc.), mijloace chimice (substante chimi­ce care exercita o actiune toxica sau coroziva cauzatoare de moarte asupra organis­mului uman), precum si mijloace psihice (prin care se provoaca un soc psihic sau stari emotive intense care produc moartea victimei, ca de exemplu, amenintarea gra­va, surpriza, sperierea, intimidarea, durerea psihica profunda, stresul psihic etc.)[17].

Mijloacele sau instrumentele întrebuintate trebuie sa fie apte pentru savârsirea unei activitati ucigatoare, fie prin ele însele, fie prin întrebuintarea lor în anumite mo­duri, împrejurari sau conditii[18]. Chiar mijloacele aparent inofensive ar putea fi folosite pentru provocarea mortii unei persoane (de exemplu, faptul de a da câte o bautura îndulcita cu zahar unei persoane care sufera de diabet pentru a-i provoca treptat agravarea bolii si moartea).

b) Urmarea imediata. Se stie ca descrierea faptei incriminate mai poate cuprinde pe lânga descrierea actiunii (inactiunii) incriminate si aratarea rezultatului acolo unde legiuitorul conditioneaza exis­tenta faptei incriminate de producerea unui rezultat material, conceput ca o entitate exterioara conduitei, diferita, cronologic si logic, de actiune si cauzata de aceasta.

În acest caz, rezultatul face parte din descrierea actiunii (din elementul material al laturii obiective) si constituie conse­cinta, urmarea acesteia; rezultatul face parte, îm­preuna cu actiunea (inactiunea) din descrierea faptei incriminate[19] si se înfatiseaza în cazul infractiunii de omor, sub forma unei modi­ficari a substantei obiectului material, de exemplu, uciderea unei persoane.

În cuprinsul descrierii faptei incriminate, rezultatul, de care legiuitorul conditio­neaza existenta incriminarii, este aratat, de regula, în mod explicit, prin anumite expresii. În mod excep­tional însa, rezultatul poate sa nu fie descris explicit, ci sa apara ca o consecinta a modului cum este descrisa actiunea; aceasta sugereaza, prin ea însasi, necesitatea unui rezultat diferit de actiune în timp si spatiu; în acest mod se înfatiseaza rezultatul material la infractiunea de omor. În acest caz, substan­tivul folosit nu reda numai actiunea, ci si rezultatul, uciderea victimei, consecinta a actiunii (incriminarea cu rezultat comprimat).

Incriminarile în care legiuitorul a descris rezultatul explicit sau comprimat în norma de incriminare se numesc incriminari de rezultat, spre deosebire de cele unde lipses­te o atare cerinta si care se numesc incriminari de simpla actiune (formale). Delimita­rea celor doua categorii de incriminari nu este întot­deauna usor de facut, mai ales în ipoteza incriminarilor cu rezultat comprimat. Unul dintre criterii ar putea fi cel al tenta­tivei terminate; incriminarile la care se poate concepe o atare mo­dalitate a tentativei (chiar daca tentativa nu este pedepsibila), vor constitui, incontestabil, incriminari de rezultat si nu de simpla actiune la care nu este posibila decât tentativa neterminata[20].

Delimitarea este importanta deoarece numai în cazul in­fractiunilor de rezultat este necesara probarea existentei rezul­tatului (la infractiunile de simpla actiune urmarea imediata este implicita actiunii); tot astfel, legatura de cauzalitate nu trebuie stabilita decât în cazul în care norma de incriminare prevede necesitatea producerii unui re­zultat; exista si alte consecinte legate de aceasta delimitare (de exemplu, în privinta prescrip­tiei raspunderii penale, a aplicarii legii penale în timp etc.)[21].

În doctrina penala se discuta despre un sens restrâns al notiunii de rezultat (si care ar coincide cu rezultatul descris în nor­ma de incriminare) si de un sens larg al notiunii de rezultat, acela care ar putea fi conceput si la incriminarile de simpla actiu­ne si care ar consta în simpla savârsire a actiunii. Acest sens larg al notiunii de rezul­tat este folosit în legea penala româna atunci când defineste intentia si culpa prin expresia "pre­vede rezultatul" sau "nu prevede rezultatul". Daca în aceste cazuri s-ar avea în vedere notiunea de rezultat în sens restrâns, ar fi exclusa posibilitatea ca în norma de incriminare sa se prevada cerinta vinovatiei în raport cu incriminarile formale.

În realitate, expresiile citate se refera la notiunea de rezultat în sens larg, si anu­me, rezultatul ca finalitate a actiunii, si care cuprinde atât ipoteza în care rezultatul este urmarea actiunii, cât si ipoteza când rezultatul coincide cu însasi actiunea[22].

Aceste semnificatii ale notiunii de rezultat trebuie dife­rentiate de notiunea de rezultat conceput ca o relatie logico-­juridica între actiune si valoarea sociala protejata de legea penala (obiectul juridic). Legiuitorul nu incrimineaza decât acele actiuni (inac­tiuni) care aduc atingere valorilor sociale ocrotite; în acest sens, toate incrimi­narile presupun ab initio un rezultat logico-juridic, acela care se rasfrânge asupra va­lo­rilor sociale ocrotite[23]. Acest rezultat, fiind implicat în orice incriminare, nu apare ne­cesitatea de a fi probata nici existenta sa si nici a legaturii de cauzalitate între actiune si rezultat. Nu s-ar putea opera cu sensul mentionat al notiunii de rezultat nici pentru a defini intentia si culpa, deoarece prevederea rezultatului care sta la baza acestor procese psihice, trebuie raportata la conse­cintele firesti, nemijlocite ale actiunii (inactiunii) faptuitorului si nu la valorile sociale ocrotite de lege .

Actul de violenta devine relevant, sub aspectul infractiunii de omor, în momentul în care se produce rezultatul, constând în moartea victimei. În lipsa lui, actul de vio­lenta poate fi luat în considerare ca element al tentativei de omor sau al altei infrac­tiuni de violenta, dar nu ca element constitutiv al infractiunii de omor. Infractiunea de omor fiind o infractiune de rezultat, se cere deci producerea unui rezultat determinat, in­di­ferent daca moartea s-a produs chiar în timpul efectuarii activitatii de ucidere, ime­diat dupa aceasta sau mai târziu.

c) Legatura de cauzalitate. Între activitatea desfasurata de faptuitor si moartea victimei trebuie sa existe un raport de cauzalitate. În descrierea faptei de omor nu apare o expresie anume care sa sugereze legatura cauzala, însa aceasta rezulta, implicit, din descrierea actiunii (fiind o actiune cu rezultat comprimat), de exemplu, substantivul derivat dintr-un verb - uciderea - folosit în descrierea faptei de omor, arata nu numai în ce consta actiunea incriminata, dar si rezultatul si, implicit, poten­tele cauzale ale actiunii[25].

Dar chiar atunci când în descrierea faptei incriminate este exprimata explicit ce­rinta legaturii cauzale, legiuitorul nu clarifica în nici un mod continutul acestei relatii; o atare îndatorire revine doctrinei penale. În acest sens, s-au exprimat multiple pareri asupra modului de izolare a legaturii cauzale, considerându-se ca poate avea carac­ter cauzal, din ansamblul conditiilor fenomenului, conditia eficienta, conditia prepon­de­renta, conditia ilicita, conditia tipica, conditia indispensabila etc.[26] În dreptul anglo-american s-a exprimat ideea ca are caracter cauzal conditia cea mai apropiata si în relatie directa si imediata cu rezultatul (proximate causae) .

Teoria dominanta considera ca, de regula, este cauza a rezultatului orice actiune care a constituit conditia necesara producerii rezultatului (conditio sine qua non)[28]. Pentru a nu se ajunge la concluzii absurde (regressus ad infinitum), printr-o interpre­tare extensiva a sferei conditiilor necesare (de pilda, ar putea fi considerati conditie-cauza a mortii victimei chiar parintii subiectului, deoarece, fara existenta acestora
n-ar fi putut aparea pe lume infractorul, s-a propus introducerea unor corective care sa limiteze cercul conditiilor cauza. Acest rol, într-o conceptie, ar putea sa-l joace vi no­vatia, în sensul ca numai con­ditia necesara creata de o persoana care a actionat cu vinovatie ar putea avea caracterul de cauza. O asemenea conceptie ar conduce la o evaluare subiectiva a relatiei cauzale, desi, principial, aceasta are caracter obiec­tiv[29]. În doctrina s-a admis si un alt corectiv, anume al caracterului adecvat, al conditiei necesare de a provoca rezultatul, în sensul de a se verifica, pe baza unei jude­cati ex ante daca, în raport cu experienta comuna de viata, actiunea (inactiunea) analizata drept conditie a rezultatului era în stare sa provoace, prin ea însasi, rezultatul .

În aceasta viziune, de pilda, legatura de cauzalitate nu ar fi înlaturata chiar daca au survenit complicatii ale bolii victimei, în masura în care se stabileste ca actiunea inculpatului a fost apta, prin ea însasi, sa conduca la producerea rezultatului[31], altfel zis, daca ceea ce agentul a realizat se gasea, ca posibilitate, chiar în actiunea co­misa.

Tot ca un asemenea corectiv, pentru a evita excesele teoriei conditiei necesare, s-a propus selectarea conditiei-cauza din ansamblul conditiilor rezultatului prin anali­za cerintelor continutului incriminarii, considerând ca acesta releva cu suficienta care trebuie sa fie conditia completa cu rol cauzal (teoria relevantei), limitând corespun­zator cercul persoanelor suscepti­bile sa raspunda pentru o infractiune determinata[32].

Dar chiar si cu aceste corective n-au fost remediate insu­ficientele conceptiei con­ditiei necesare. Asa de pilda, s-a observat ca rezultatul poate sa fie produs nu numai printr-o cauza unica, ci si printr-o pluralitate de cauze (concauze). În aceasta situatie, în calitate de concauze ar putea aparea atât o cauza necesara, cât si o cauza ne nece­sara care s-a alaturat celei necesare; ca urmare, chiar si o conditie nenecesara poate fi considerata cauza (de exemplu, daca mai multe persoane urmaresc si lovesc victi­ma, actiunea tuturor va fi considerata cauza a rezultatului, desi este posibil ca numai lovitura unuia dintre participanti sa fi fost mortala si sa constituie cauza nece­sara a rezultatului). De asemenea, s-a remarcat ca cerinta conditiei de a fi nece­sara (sine qua non), poate fi îndeplinita numai daca, în prealabil, s-a cunoscut cauza re­zul­ta­­tu­lui; numai atunci se poate afirma daca o conditie a fost necesara producerii rezultatu­lui sau nu. În ipoteza inversa (daca nu se cunoaste cauza rezultatului), nu se poate afirma daca o anumita conditie a fost necesara (asa de exemplu, pâna când expertii nu au ajuns la un acord în privinta efectului thalidomidei asupra embrionului nu s-a putut determina nici conditia necesara a rezultatului ilicit)[33].

Jurisprudenta a mai învederat situatii când o conditie a atras raspunderea penala a subiectului fara ca, în realitate, aceasta sa fi fost, cauzal, legata de rezultat si fara sa fi avut loc o selectie prin procedura eliminarii, a cauzei necesare din ansamblul conditiilor rezultatului. Dar chiar în acele situatii unde judeca­torii au urmarit sa iden­tifice cauza reala a fenomenului dintr-un ansamblu complex de conditii, s-a dovedit ca simpla lor expe­rienta nu este suficienta, fiind necesar sa se apeleze la persoane de specialitate, care sa determine legatura cauzala dintre actiune si rezultat orien­tând, implicit, solutia juridica (de exem­plu, daca A si B toarna câte o cantitate de otra­va în ceasca lui C, fara sa stie unul de altul si victima moare, conditia care a produs rezultatul nu poate fi stabilita decât prin analiza cantitatii si calitatii otravii varsate de fiecare dintre agenti si a efectului acesteia asupra organismului victimei; numai astfel se va stabili cine raspunde pentru infractiunea consumata de omor si cine pentru tentativa la aceasta infractiune).

Aceste insuficiente ale teoriei conditiei necesare par sa justifice tendinta unor autori de a renunta la cerinta unei lega­turi cauzale a conditiei necesare cu rezultatul[34].

B. Latura subiectiva. Omorul se savârseste cu intentia de a suprima viata unei persoane, adica, fie cu intentie directa, atunci când faptui­torul a prevazut rezultatul actiunii sale (moartea victimei) si a urmarit producerea acestuia, fie cu intentie indi­recta, când fap­tuitorul a prevazut rezultatul actiunii sale si fara a-l urmari, a acceptat totusi posibilitatea survenirii acestuia.

În practica judiciara, intentia de ucidere se deduce din materialitatea actului (dolus ex re) care, în cele mai multe cazuri, releva pozitia infractorului fata de rezultat. De­mons­trea­za astfel intentia de ucidere: perseverenta cu care inculpatul a aplicat vic­timei numeroase lovituri cu piciorul si cu un lemn care au cauzat leziuni osoase grave si ruperi pulmonare[35]; multi­tudinea loviturilor si locul aplicarii lor, unele intere­sând re­giuni vitale ale corpului (cord, rinichi, ficat) ; aplicarea unei singure lovituri în regiunea gâtului, în profunzime ; intensitatea cu care loviturile au fost aplicate si repetarea lor pe tot corpul victimei, folosindu-se un obiect dur .

Rezultatul, constând în moartea victimei, poate fi produs si ca urmare a contri­butiei unor procese naturale care se petrec în corpul victimei; avem în vedere trans­for­marile din organis­mul victimei în momentul savârsirii faptei; pentru batrâni, copii, femei, bolnavi, infirmi sunt suficiente acte minime de violenta, pentru producerea re­zul tatului mortal; ca urmare, intentia de a ucide se releva si din modul de a actiona al faptuitorului, cunos­când starea victimei asupra careia actioneaza. Astfel, inculpatul care loveste pe socrul sau în vârsta de 75 de ani cauzându-i o hemoragie meningo-ce­rebrala, exteriorizeaza intentia de a ucide, nu de vatamare corporala[39], faptul de a lovi doar cu palma pe o fetita de doua luni, dar în mod repetat, ceea ce a provocat frac­tura boltii craniene si moartea ei, constituie infractiunea de omor, iar nu aceea de loviri sau vatamari cauzatoare de moarte .

Atât în literatura de specialitate[41], cât si în practica judi­ciara , s-a aratat ca pozitia psihica a faptuitorului trebuie stabilita în fiecare caz, în raport cu împrejurarile con­crete si îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de faptuitor (instrument apt sau nu de a produce moartea), cu regiunea corpului lovita (o zona vitala sau nu), cu numarul si intensitatea loviturilor (o singura lovitura sau mai multe lovituri, aplicate cu mare intensitate), raporturile dintre infractor si victima anterioare savârsirii faptei (raporturi de dusmanie sau raporturi de prietenie), atitudinea infractorului dupa savârsirea fap­tei (a încercat sa dea un prim ajutor victimei sau a lasat-o în starea în care a adus-o). De asemenea, s-a subliniat ca este necesara luarea în considerare a tuturor acestor împrejurari si nu numai a unora, deoarece, chiar daca unele împrejurari par conclu­dente, privite în mod izolat, pot duce totusi la o încadrare juridica gresita a faptei. Astfel, de exemplu, împrejurarea ca faptuitorul a folosit un cutit, deci arma alba apta de a produce moartea victimei, nu este suficienta pentru determinarea intentiei de a ucide, deoarece cu un astfel de instrument se poate realiza si intentia de a produce numai vatamari corporale. Daca acestei împrejurari i se adauga si altele, de exemplu, lovirea victimei în zona inimii, în mod repetat si cu mare intensitate - se va retine, fara nici o dificultate, ca faptui­torul a actionat cu intentia de a ucide .

Latura subiectiva a omorului nu include cerinta savârsirii faptei dintr-un anumit mobil. Aceasta înseamna ca infractiu­nea exista, chiar daca nu s-a stabilit mobilul sa­vârsirii faptei[44]. Cu toate acestea, instanta de judecata va fi preocupata sa stabi­leas ca, în fiecare caz, mobilul faptei, deoarece acesta influentea­za gravitatea faptei si prin urmare, poate contribui la realizarea unei juste individualizari judiciare a pe­dep­sei. Daca pentru exis­tenta omorului simplu este indiferent mobilul savârsirii faptei, în schimb, savârsirea omorului din interes material, de pilda, este o împrejurare care atribuie infractiunii caracter calificat [art. 175 lit. c) C. pen.].

Omorul nu este conditionat, în forma sa simpla, nici de savârsirea faptei într-un anumit scop. Chiar daca scopul urmarit de faptuitor consta, de exemplu, în curmarea suferintelor fizice ale victimei, care sufera de o boala incurabila, fapta va constitui infractiune[45]. Întrucât scopul, ca si mobilul, influenteaza pericu­lozitatea sociala a faptei si a faptuitorului, instanta de judecata va fi preocupata sa-l stabileasca în fiecare caz, tot în vederea unei juste individualizari judiciare a pedepsei. Un anumit scop care, potrivit aprecierii legiuitorului, confera un grad de pericol social mai ridicat omorului, este prevazut ca circumstanta agra­vanta [art. 175 lit. g) si h) C. pen.].

Dupa unii autori, eroarea asupra persoanei victimei nu are nici o influenta asupra vinovatiei faptuitorului si nu înlatura raspunderea sa penala, deoarece aceasta eroare nu are caracter esential, adica nu se refera la o împrejurare de care depinde carac­terul penal al faptei[46]. Se sustine ca legea penala apara viata oricarei persoane, în genere, astfel ca eroarea agen­tului asupra identitatii victimei nu are relevanta penala.

Într-o alta viziune, se sustine ca eroarea asupra subiectului pasiv n-are relevanta decât atunci când agentul actioneaza cu vointa de a ucide orice persoana pe care ar întâlni-o[47]. În acest caz, nu va interesa persoana victimei asupra careia s-a manifestat vointa generica de a ucide a subiectului; tot astfel, daca agentul a actionat cu intentie indirecta, acceptând riscul sa ucida orice alta persoana în locul aceleia pe care, nemijlocit, urmarea sa o ucida. În aceste cazuri, se poate vorbi despre existenta unui dol impersonal . Se poate extinde însa ideea dolului impersonal dincolo de aceste limite? Daca în compunerea procesului psihic care a condus la decizia agentului de a atinge un anumit rezultat (uciderea unei persoane), intra uneori trasaturile unei per­soane "în general" pe care urmareste sa o suprime, n-ar putea exista si situatii în care agentul sa urmareasca suprimarea vietii unui subiect bine identificat, tocmai tra­sa­turile specifice ale acestuia, relatiile sale cu subiectul, sa fie cele care sa deter­mine, hota­râtor, pe agent de a actiona violent pâna la suprimarea vietii victimei. Ideea uciderii unei persoane "în general", n-ar putea fi factor dinamizator al vointei agentului decât în cazuri rare si numai la persoane la care uciderea a devenit o obisnuinta sau o profesie; în toate celelalte cazuri, el îsi concentreaza eforturile sale pentru a comite un fapt istoric determinat (sa ucida o anumita victima) si nu sa produca un rezultat echivalent celui tipic, pre­vazut în norma de incriminare; ca urmare, el n-ar putea raspunde decât pentru suprimarea intentionata a acestei persoane .

S-ar putea sustine ca intentia agentului trebuie sa fie con­creta, sa se refere la un obiect individualizat dupa trasaturi obiective, ea nu se poate referi la categorii de obiecte.

Chiar daca i s-ar reprosa agentului ca din vina lui s-a produs confuzia asupra identitatii subiectului pasiv, aceasta ar implica culpa acestuia, nu intentia.

Aceste argumente par sa justifice teza contrara în solutio­narea ipotezelor de error in persona, si anume, existenta tenta­tivei de omor în raport cu victima aflata în repre­zentarea agen­tului si infractiunea de ucidere din culpa în ce priveste victima efectiv suprimata[50].

Infractiunea de omor exista si atunci când faptuitorul îsi îndreapta actiunea asupra unei persoane pe care vrea s-o ucida, dar, datorita unei gresite manipulari a instru­mentului folosit sau altor cauze accidentale, rezultatul urmarit se produce asupra unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza monoagresiva). Tot astfel, când datorita cau­ze­lor de mai sus are loc moartea, atât a victimei aflata în reprezentarea agentului, cât si a unei alte persoane (aberratio ictus, ipoteza biagresiva), sau când agentul a lezat mai multe persoane pe lânga victima initiala (aberratio ictus, ipoteza pluriagresiva)[51].

În conceptia unor autori, aberratio ictus în forma sa mono­agresiva, ar trebui sa fie asimilata cu error in persona si sa pri­measca aceeasi solutie juridica. Agentul va ras­punde, în raport cu victima reala, pentru infractiunea consumata de omor si care s-ar fi retinut si daca nu se producea eroarea de executie în raport cu victima aflata în reprezentarea agentului[52].

În realitate, între cele doua situatii exista o anumita deo­sebire; în cazul erorii asu­pra persoanei, reprezentarea agentului este alterata, însa executarea este perfecta, pe când în cazul aberratio ictus reprezentarea agentului este corecta, însa exe­cutia este gresita. Este comun însa, atât situatiei denumite aberratio ictus, cât si erorii asu­pra persoanei subiectului pasiv, faptul ca agentul a urmarit savârsirea unui fapt con­cret, deter­minat, împotriva unei victime anume si nu sa ajunga la un rezultat echiva­lent celui descris în norma de incriminare; daca agentul ar fi avut în repre­zentare si rezultatul efectiv produs, el ar fi raspuns pentru omor cu intentie indirecta, ori pentru culpa cu previziune în raport cu victima efectiv lezata; daca nu a avut în vedere si posibilitatea acestui rezultat, extinderea intentiei agentului constituita numai în raport cu victima aflata în repre­zentarea sa, la victima efectiv lezata apare la fel de dis­cutabila ca în cazul erorii asupra identitatii subiectului pasiv[53].

În doctrina germana, ipoteza de mai sus este considerata ca dând nastere unui concurs formal de infractiuni (tentativa la infractiunea de omor, în raport cu victima aflata în reprezen­tarea agentului, si o infractiune din culpa în raport cu victima reala)[54].

În doctrina italiana, reglementarea în vigoare (art. 82 C. pen.) care consacra lipsa de relevanta a erorii în cazul aberratio ictus este supusa unor aspre critici, susti­nându-se ca ea con­sacra, artificial, o forma de raspundere obiectiva bazata pe ideea versari in re illicita respondit etiam pro casu; daca ar fi lipsit dispozitia în vigoare, s-ar fi aplicat regulile concursului de in­fractiuni; operând însa prevederile art. 82 C. pen. italian, agentul ar urma sa raspunda numai pentru infractiunea consumata de omor, chiar daca, în raport cu victima aflata în reprezentarea sa n-ar fi fost întrunite nici conditiile tentativei (de exemplu, autorul pregateste o bautura otravitoare pentru ma­tusa sa pe care urma sa o mosteneasca, femeia de serviciu o gaseste si o bea pro­vo­cându-si moartea), solutie care încalca principiul cogitationis poenam nemo patitur, deoarece ar raspunde pentru ceea ce a gândit, nu pentru ceea ce a realizat efectiv. De asemenea, o atare rezolvare ar consacra raspunderea autorului chiar pentru re­zultatele imprevizibile din partea sa, sau chiar imposibil de prevazut în raport cu victima efectiv lezata[55].

4. Forme. Modalitati. Sanctiuni

A. Forme. Infractiunea de omor, fiind o infractiune comisiva (care poate fi realizata atât prin actiune, cât si prin inactiune) si o infractiune materiala conditionata de pro­ducerea unui rezultat distinct de actiune în timp si spatiu si determinat de aceasta, este susceptibila de desfasurare în timp, si deci, de forme imperfecte, cum ar fi actele preparatorii sau tentativa[56].

Actele preparatorii nu se pedepsesc, în schimb, tentativa se pedepseste potrivit art. 174 alin. (2) C. pen., fiind posibila în toate formele sale.

Tentativa la infractiunea de omor poate fi întrerupta atunci când activitatea auto­rului a fost oprita si împiedicata sa se desfasoare din cauze exterioare vointei fap­tuito­rului. Spre exemplu, în practica judiciara s-a retinut tentativa întrerupta la infrac­tiunea de omor în sarcina unei persoane care a aplicat victimei doua lovituri de cutit în zona toracelui, dupa care a fost imobilizat de catre cei prezenti[57].

Infractiunea de omor poate îmbraca si forma tentativei perfecte, care se reali­zea­za atunci când actiunea tipica fost executata în întregime, dar rezultatul - moartea victimei - nu s-a produs. Spre exemplu, în practica judiciara s-a decis ca exista o asemenea modalitate când faptuitorul a aruncat victima de la etajul 5 al unei cladiri, actiune care nu s-a soldat cu moartea victimei datorita faptului ca a cazut întâmplator pe un sol afânat si cu vegetatie[58]. De asemenea, s-a retinut frecvent tentativa per­fecta la infractiunea de omor în cazurile în care, prin modul în care a actionat asupra victimei, infractorul a pus intentionat în pericol viata acesteia, dar rezultatul social­mente periculos, respectiv moartea, nu s-a produs datorita interventiilor medicale prompte si calificate .

Tentativa la infractiunea de omor poate îmbraca si modalitatea tentativei relativ improprie, care se caracterizeaza prin caracterul impropriu sau inapt al mijloacelor folosite, precum si prin lipsa obiectului de la locul unde faptuitorul credea ca se afla. În practica judiciara s-a retinut aceasta modalitate a tentativei în situatia când fap­tuitorul, pentru a suprima viata victimei, i-a administrat o doza de otrava insuficienta[60] sau atunci când, în vederea uciderii unor persoane, infractorul a folosit o cantitate insuficienta de explozibil, pe care a plasat-o defectuos sub cladirea în care se aflau victimele .

Tentativa de omor poate fi comisa si cu intentie indirecta, daca inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri, cu obiecte grele, din care unele asupra capului, si cu in­tensitate, prevazând posibi­litatea mortii victimei, rezultat pe care, desi nu l-a dorit, l-a acceptat[62]; sau daca inculpatul s-a îndreptat cu tractorul asupra victimei în viteza spre a o calca ; ori daca inculpata a lovit victima cu cutitul în abdomen provocându-i le­ziuni interne .

Este discutabil daca tentativa se poate comite si cu intentie indirecta. Într-o opinie, s-a motivat ca, în cazul tentativei, exista acelasi continut subiectiv ca si în cazul in­fractiunii consumate, deoarece tentativa nu este decât un fragment dinamic din actiu­nea tipica susceptibila sa conduca la consumarea infractiunii; ca atare, tocmai ca infractiunea consumata, tentativa poate fi comisa si cu intentie indirecta[65].

Împotriva acestui punct de vedere s-ar putea sustine ca, po­trivit art. 20, în redac­ta­rea actuala, tentativa consta în punerea în executare a hotarârii de a comite infrac­tiunea, de unde se deduce ca numai actele care releva intentia directa a inculpatului, ar putea avea caracterul de acte de executare ale unei infractiuni si ar fi susceptibile, în caz de întrerupere ori neproducere a rezultatului, sa constituie tentativa la infrac­tiunea respectiva[66].

Hotarârea de a comite infractiunea face parte din continutul psihic al intentiei, autorul prevede rezultatul faptei si urmareste producerea lui. A urmari producerea rezultatului înseamna a da expresie, prin conduita exterioara, hotarârii de a comite o fapta determinata. În cazul hotarârii indirecte, autorul urmareste (este hotarât) sa obtina un alt rezultat (care poate fi si licit), însa admite posibilitatea survenirii si a unui rezultat care sa-i atraga raspun­derea penala, iar pe acesta, desi îl prevede, nu îl urma­reste, ci numai îl accepta ca o consecinta posibila a actelor de executare îndrep tate spre obtinerea primului rezultat. De aceea, asemenea acte de executare (îndrep­tate spre obtinerea unui rezultat care este numai acceptat si nu urmarit), s-ar parea ca nu se înscriu în continutul art. 20 si nu ar trebui sa atraga raspunderea penala, daca au fost întrerupte ori nu si-au produs efectul.

Faptuitorul ar putea raspunde în acest caz, numai o data cu consumarea faptei si producerea rezultatului prevazut, dar pe care nu l-a urmarit, deoarece numai în acest moment rezultatul posibil si acceptat a devenit relevant din punct de vedere juridic.

Avem rezerve daca prin notiunea de "hotarâre" folosita de legiuitor în art. 20 se exprima intentia sub ambele forme, asa cum se sustine în prima opinie, si daca s-ar putea vorbi de hotarâre chiar în cazul intentiei indirecte. S-ar parea ca notiunea de hota­râre la care face referire art. 20, are în vedere numai rezultatul aflat în repre­zen­ta­rea faptuitorului, nu si actiunea prin care acesta va ajunge la aceasta finalitate. Ac­tiunea, chiar susceptibila de rezultate multiple, ar putea sa reflecte o anumita hota­râre a faptui­torului, dar ceea ce intereseaza, în raport cu prevederile art. 20, ar fi re­zul­tatul urmarit si pe care faptuitorul este hotarât sa-l reali­zeze. Or, a fi hotarât sa realizeze rezultatul, implica, în sensul art. 20, intentia directa.

Dar, aparând pe legiuitor în fata unei posibile neîntelegeri a continutului notiunii mentionate, nu înseamna ca dezaprobam practica instantelor care, asa cum s-a aratat, considera ca tenta­tiva nu este incompatibila cu intentia indirecta.

În sprijinul acestei solutii s-ar putea arata ca fiecare act de executare a faptei are acelasi caracter, ca si fapta în ansamblul ei. Fiecare act de executare are vocatia sa realizeze, atât rezultatul urmarit, cât si pe cel acceptat. De aceea, întreruperea aces­tor acte trebuie sa atraga raspunderea penala a autorului, daca tenta­tiva pentru in­frac­tiunea respectiva este pedepsibila, indiferent daca faptuitorul a urmarit produ­cerea rezultatului, ori numai a acceptat realizarea lui.

Deosebirea dintre infractiunea consumata si cea tentata fiind numai de ordin cantitativ, nu calitativ (relatia dintre ele fiind aceea de la întreg la parte), nu s-ar putea opune conditiile subiective de tragere la raspundere pentru savârsirea întregului ace­lora care pri­vesc partea. O asemenea rezolvare ar trebui consacrata si în cuprinsul art. 20 prin modificarea corespunzatoare a acestor pre­vederi. Asa de pilda, s-ar putea înlocui expresia "punerea în exe­cutare a hotarârii de a savârsi infractiunea" cu expresia "punerea în executare a intentiei de a savârsi infractiunea".

Infractiunea de omor se consuma în momentul în care activitatea de ucidere a produs urmarea imediata, adica moartea victimei.

Pâna la producerea acestui rezultat, care poate surveni la un oarecare interval de timp dupa efectuarea activitatii de ucidere, fapta constituie o tentativa de omor si va fi urmarita ca atare, sub rezerva schimbarii încadrarii în cazul când, ulterior, se va produce consumarea.

B. Modalitati. Infractiunea de omor prevazuta în art. 174 C. pen. consti­tuie forma ti­pica, modalitatea simpla a actiunii de ucidere. Infractiunea de omor, în forma sa tipi­ca, poate prezenta numeroase si variate modalitati faptice, determinate de împre­ju­ra­rile concrete în care aceasta a fost savârsita (mijloace folosite, locul si timpul sa­vâr­si­rii, relatiile dintre faptuitor si victima, mobilul faptei). Sunt anumite împrejurari în care omo­rul savârsit capata totdeauna un grad de pericol social sporit. În Codul penal aceste împrejurari sunt prevazute prin dispozitii care privesc modalitatile nor­mative ale infractiunii de omor. Aceste modalitati au fost incriminate în texte separate ca va­rian­­te agravate, devenind astfel, infractiuni de sine statatoare (art. 175 si 176 C. pen.).

C. Sanctiuni. Infractiunea de omor în forma sau varianta sa tipica se pedepseste cu închisoare de la 10 la 20 de ani si interzicerea unor drepturi din cele prevazute în art. 64 C pen. Tentativa se pedep­seste, potrivit cu regulile aratate în art. 21 alin. (2), cu închisoare de la 5 la 10 ani.