Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload





















































Radiografia unei mistificari: Procesul sabotorilor de la Canal

Stiinte politice


Radiografia unei mistificćri:
Procesul sabotorilor de la Canal

"Īntre 1944 si 1964 nu exista crima, blesta­ma­tie care sa fi avut loc īn Romānia fara ordinul sau consimtamāntul lui Gheorghiu Dej."



Belu Zilber

Conform lui Leszek Kolakowski, un stat socialist este "un stat caruia nu-i place ca cetatenii sai sa citeasca numerele mai vechi ale zia­relor". Aceasta afirmatie este pe deplin dovedita parcurgānd isto­ria deceniilor de existenta a Romāniei comuniste. Lupta pentru putere din cadrul partidului s-a soldat cu arestari, asasinate, epurari ur­mate, uneori, de reabilitari si scuze mai mult sau mai putin zgo­mo­toase si oficiale. "Tovarasii de īncredere" de pāna mai ieri deve­neau "de­via­tionisti, sabotori si criminali" peste noapte, iar actiunile lor erau si ele reinterpretate dupa necesitatile momentului. Aceste "diabolizari" si reabilitari periodice au permis unor observatori interni atenti ai evo­lutiei sistemului sa deceleze caracterul malign al acestuia.

Anul 1968 a marcat un astfel de moment al reevaluarilor, utile unui lider proaspat ca Nicolae Ceausescu īn lupta sa pentru aca­pa­rarea puterii depline īn stat. Necesitatea īnlaturarii unor posibili competitori, precum si imperativul subordonarii depline a politiei politice a sistemului[1] au dus la convocarea Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968.

Īn cadrul acesteia, Nicolae Ceausescu a dezlantuit un atac frontal asupra fostului ministru de Interne, Alexandru Draghici: "Este īn afara de orice īndoiala ca arestarea si condamnarea lui Patrascanu nu au nici o justificare, ca asistam la o īnscenare odioasa, ca Patras­ca­nu este victima unui asasinat miselesc. De asemenea, din cele stabilite de comisie, reiese ca si īn cazul Foris avem de-a face tot cu un asa­si­nat josnic. Din studierea si a altor cazuri si procese, printre care procesul Luca, procesul de la Canal si altele, apare de asemenea ne­te­meinicia multor acuzatii si multor condamnari. Cred ca putem spune ca sutele de arestari de activisti de partid si de stat, maltratati si schingiuiti de organele de Securitate, constituie acte pe care partidul nostru le reproba si le condamna cu toata hotarārea; spun, toate acestea constituie acte de condamnare la adresa acelora care le-au initiat si īnfaptuit, īl condamna si īl acuza pe Alexandru Draghici ca organizator si īnfaptuitor al acestor actiuni criminale īmpotriva activului de partid si de stat"[2].

Reabilitarile si demascarile initiate de Ceausescu īn timpul ple­na­rei din aprilie 1968, precum si critica formulata la adresa abu­zu­rilor Securitatii au fost "prelucrate" īn cadrul sedintelor activului de partid, sedinte la care au participat circa 30 000 de persoane. Ca ur­mare, prestigiul lui Nicolae Ceausescu si pozitia de lider al parti­dului au fost consolidate. Totodata, īncrederea īn "principialitatea, obiectivitatea si spiritul de raspundere" manifestate de conducerea de partid au sporit.

Desigur ca, cercetānd activitatea de doua decenii a Securitatii, motivele de incriminare a ofiterilor si conducerii acestui temut in­strument represiv erau suficient de numeroase. Din multitudinea de abuzuri aduse la lumina din necesitati politice ale "tinerei garzi" care preluase puterea īn stat ne-am oprit īn studiul de fata asupra ca­zului reprezentat de asa-zisul "proces al sabotorilor de la Canal".

De fapt, īn anul 1952 s-au organizat doua procese privind pre­tinse acte de sabotaj savārsite pe santierul Canalul Dunare-Marea Neagra; au fost condamnate, īn total, 25 de persoane, din care cinci la pedeapsa cu moartea, trei fiind executate. Īnainte de a examina "procesul sabotorilor", vom īncerca sa facem o incursiune īn "preis­toria" procesului, mai precis vom preciza cum s-a ajuns la decizia construirii unui canal si cum, īn logica specifica regimului, un astfel de proces era inevitabil.

Potrivit parintilor fondatori ai marxism-leninismului, munca l-a facut pe om. Dar cum o societate noua, comunista, are nevoie si de un om nou[3], liderii comunisti s-au confruntat cu necesitatea iden­ti­fi­carii cailor de creare a acestuia. Daca omul vechi a fost produsul muncii, nu cumva tot munca e cea care l-ar putea forma pe omul nou? Fara īndoiala ca da, dar acum munca trebuia sa fie efectuata īn con­ditii si īn scopuri cu totul noi: īn colective mari, īn medii natu­rale straine, rupti de habitatul obisnuit, sub atenta supraveghere si "īndrumare" a activistilor de partid. Nu mai putin important era si scopul muncii dure prestate: acesta trebuia sa fie grandios, īn­de­par­tat īn timp si util "binelui comun". "Omul - scria Makarenko - nu poate trai īn aceasta lume daca nu are ceva luminos īn perspectiva. Adevaratul mobi 141x2315b l al vietii umane este bucuria zilei de māine."[4]

Primele experimente de a crea oameni noi prin intermediul mun­cii "īn colectivitate si pentru colectivitate" au fost efectuate de Anton S. Makarenko īn Uniunea Sovietica īn anii '20 si '30. Sis­te­mul lui Makarenko a fost exersat pe tineri infractori, pe copii si ado­les­centi abandonati. Acestia, adunati īn colonii, erau organizati īn brigazi de munca si lucrau sub o supraveghere menita sa impuna o dis­­ciplina severa. Timpul liber era, practic, anulat, fiind ocupat, īn afara de munca, cu īndoctrinarea cu teoriile marxist-leniniste.

Īntrucāt rezultatele s-au dovedit excelente, s-a pus īntrebarea daca aceste metode pot fi extinse la mase mari de oameni si, mai ales, daca sunt aplicabile "dusmanilor poporului". Pentru a afla ras­pun­sul, au fost initiate lucrari grandioase care presupuneau o forta de munca nume­roasa si care sa efectueze, pe cāt posibil, o munca fizica covār­sitoare. Acest proiect, al recrearii omului prin munca, se plia perfect pe un mit fundamental al comunismului: ideea ca trans­for­marea naturii īn inte­re­sul omului nu cunoaste limite. Omul nou "obliga rāurile sa curga pe unde are el nevoie, le stapāneste, le īn­gra­deste īntr-un sistem īntreg de rezervoare si le obliga cu ajutorul barajelor sa dea energie electrica si sa irige pustiurile"[5]. Procesul de creare a omului nou si cel de edificare a doua embleme mitice ale comu­nis­mu­lui, canalul si barajul[6], se īm­ple­teau īntr-un mod fericit. Ca dovada, numarul imens de detinuti uti­li­zat īn construirea marilor Canale Baltica-Marea Alba (1931-1933), Moscova-Volga (1934-1937)[7].

Fara īndoiala ca o experienta atāt de utila nu se putea sa nu fie īmpartasita si proaspetilor "tovarasi de lupta" pentru edificarea co­mu­nismului din tarile satelitizate de URSS dupa 1945.

Īn Romānia terenul cel mai fertil pentru astfel de experimente a fost oferit de punerea īn aplicare a proiectului de construire a unui canal care sa lege Dunarea de Marea Neagra. Astfel de proiecte da­tau de multa vreme si au fost vehiculate īn diverse ocazii, dar imen­si­tatea resurselor necesare realizarii practice a īmpiedicat trecerea la actiuni concrete.

Ţinānd cont de situatia dezastruoasa a economiei Romāniei[8] īn anii de dupa cel de-al doilea razboi mondial, de seceta si foametea din 1946-1947, de imensele despagubiri de razboi impuse de Uniu­nea Sovietica, se naste īntrebarea cum a fost posibil ca īntr-un ase­me­nea context conducerea comunista de la Bucuresti sa se implice īntr-un astfel de proiect grandios. Un raspuns partial este oferit de fostul sef de cabinet al lui Gheorghiu-Dej, inginerul Paul Sfetcu. Potrivit relatarilor acestuia[9], īn cadrul unei vizite efectuate de Dej īn 1948 la Moscova cu scopul stabilirii unei colaborari economice cu sovieticii si al primirii unor īndrumari asupra perspectivelor eco­no­miei romānesti, a avut loc o īntrevedere a delegatiei romāne cu "parintele popoarelor", I.V. Stalin. Acesta i-ar fi abordat frontal pe ro­māni: "Are cunostinta conducerea Romāniei despre un proiect īn­tocmit de englezi, pe la īnceputul secolului XX, pentru construirea unui canal navigabil īntre Dunare si Marea Neagra?" Conform ace­le­iasi surse, Dej a marturisit: "Am ramas īnmarmurit si totodata īnspaimāntat de perspectiva ca īn loc de dezvoltarea industriei - obiectiv cu care ne dusesem la Moscova - sa ne alegem cu o gaura īn pamānt"[10].

Asadar, "sugestia" construirii Canalului a fost sovietica, iar deci­zia partii romāne de a īncepe lucrarile poate fi lesne īnteleasa prin natura relatiilor de vasalitate care īl legau pe Gheorghiu-Dej de "suze­ranul" de la Moscova. Dar ce-i putea determina pe sovietici sa impuna construirea Canalului?[11] Teoria conform careia ar fi urmat sa fie folosit īn eventualitatea unui conflict cu Iugoslavia lui Tito pen­tru a trimite nave pe Dunare pare cel putin hazardata[12]. Trebuie luate īn calcul durata presupusa de construire a Canalului si dificul­ta­tile de navigare pe Canal si pe Dunare a unor nave militare semnifi­cative. Īn plus, controlul Gurilor Dunarii a fost mereu un obiectiv im­portant pentru Rusia, sovietica sau nu. De ce ar fi oferit o alter­na­tiva Romā­niei? Conform marturiei lui Paul Sfetcu, Dej s-a framāntat sa gaseasca un raspuns la īntrebarea: "Ce urmarise Stalin atunci cānd a impus cons­truirea Canalului?" Dej ar fi formulat urmatorul raspuns: "M-am temut ca hotarārea ne-a fost impusa din considerente asa-zis stra­tegice, dar pāna la urma nu i-am putut vedea o asemenea justi­fi­care. Dupa un timp, am devenit convins ca Stalin a urmarit cu totul altceva si sunt aproape sigur ca, daca ar mai fi trait si Canalul ar fi fost dat īn exploatare, ar fi cerut Romāniei sa renunte «de buna voie si nesilita de nimeni» la stapānirea Gurilor Dunarii, inclusiv Delta, pe motiv ca aveam de-acum iesire directa la mare prin canalul pe care l-am construit"[13]. O astfel de intentie poate fi luata īn calcul, dar, avānd īn vedere modul īn care sovieticii au procedat cu Insula serpi­lor, eventualele scrupule manifestate de Stalin īn a menaja interesele maritime ale Romāniei par putin probabile. Īn plus, Uniunea Sovie­tica ar fi putut mult mai usor sa impuna cedarea Dobrogei īn anii 1944-1945 cānd Romānia se gasea īntr-o situatie mult mai dificila.

Consideram ca o ipoteza de lucru ar reprezenta-o tentativa de a crea omul nou si īn Romānia prin mijloace deja verificate īn URSS Triumful ideologiei comuniste si īnrolarea ferma a popo­rului romān īn lagarul internationalismului proletar ar fi putut aparea ca obiec­tive viabile īn conceptia liderului atotputernic de la Moscova, obiec­tive care sa justifice o astfel de mobilizare de forte[14]. Aici trebuia sa se formeze "comunistul romān"[15], un mod de a gāndi si de a actiona specific regimului totalitar[16]. Nu trebuie neglijata din ecuatie si o remarca a Anei Pauker conform careia Canalul trebuia sa fie "mor­mān­tul burgheziei romānesti". Consideram ca acest mormānt ar fi fost atāt unul fizic, unde si-au lasat oasele de altfel atātia oameni, cāt si unul spiritual, īn care sa dispara o anumita viziune asupra lumii si a omu­lui, a libertatii si demnitatii umane īn genere[17].

Dincolo de o motivatie sau alta, cert este ca pe ordinea de zi a sedintei Biroului Politic al CC al PMR din 25 mai 1949 figura la punctul 1 "Construirea Canalului Dunare-Marea Neagra". Gheor­ghiu-Dej a īncercat sa camufleze caracterul impus din exterior al acestei decizii, subliniind īn discursul sau ca "punctul de vedere al par­tidului a fost exprimat īnca īn timpul Conferintei Nationale, unde, cu privire la sarcinile de reconstructie economica, erau trecute si sarcina electrificarii si īnceperea unor campanii de lucrari, ame­na­jari de cursuri de apa, irigatii etc. Problema construirii Canalului a preocupat anumite cercuri legate de vechile regimuri, dar au ramas simple deziderate pentru ca sistemul capitalist nu īngaduia lucrari mari care nu aveau īn vedere profiturile ci īmbunatatirea situatiei maselor muncitoare"[18].

Importanta politica a Canalului[19] a fost subliniata de la bun īnce­put de Gheorghiu-Dej: "Va trebui ca partidul nostru sa īndrepte cele mai bune forte, sa mobilizeze īntregul partid si toate mijloacele pentru aceasta lucrare. [...] Īn focul acestor batalii se vor crea cadre noi, ca­lite. Pentru Directia propaganda trebuie date sarcini privind mo­bi­li­za­rea prin presa, radio, munca culturala ce se va desfasura acolo, munca de agitatie, caci trebuie sa tinem seama ca vor lucra mase mari"[20].

Īn conformitate cu mentalitatea epocii, desi lucrarile nici nu īn­ce­pusera, Dej, prevazator, nu scapa din vedere viitoarele "sabo­taje": "Īn ce priveste actiunea dusmanului, desigur ca ea va exista (subl. ns. F.B.) si va trebui sa ducem o munca de lamurire, sa aratam prac­tic populatiei ce īnseamna Canalul, ca īi va scapa de malarie si le va īmbunatati starea materiala"[21].

Ca urmare a sedintei Biroului Politic, Consiliul de Ministri a emis HCM nr. 505/25 mai 1949. Īn aceasta se preciza ca lucrarile Canalului se fac īn scopul:

"- asigurarii transportului cel mai ieftin si mai scurt pe apa spre Marea Neagra;

- industrializarii regiunii de sud-est a tarii si dezvoltarii sale eco­nomice si culturale;

- crearii conditiunilor pentru īmbunatatirea agriculturii si ridi­carea nivelului de trai al taranimii muncitoare;

- combaterii secetei care ameninta continuu acest tinut;

- asanarii Vaii Carasu, astazi plina de balti, si īnsanatosirii popu­latiei acestei regiuni bāntuite de malarie"[22].

Executarea lucrarilor urma a fi realizata de o "Directiune Gene­rala a Lucrarilor Canalului Dunare-Marea Neagra", subordonata direct Consiliului de Ministri. Prin aceeasi hotarāre, Gheorghe Hossu era numit director general al proaspat īnfiintatei directii generale.

Lucrarile Canalului au demarat īn ritm de "Hei, rup!", fapt ce se va reflecta din plin īn mersul lucrarilor. Analizānd "Raportul de activitate al Directiei Generale a lucrarilor Canalului Dunare-Marea Neagra pe perioada 24 iunie-15 septembrie 1949", Miron Constantinescu sublinia: "O lucrare de dimensiunile Canalului se īncepe dupa o pregatire mai īndelungata. Lucrarea a īnceput la 15 iulie deja pe teren, anteproiectul si memoriul tehnico-economic au fost facute īn iunie, iar memoriul semnat la 5-6 iulie"[23].

Graba cu care s-au īnceput lucrarile a generat o serie de erori, mai mult sau mai putin evidente. Desigur ca explicatia cea mai la īn­demāna era sabotajul. Īnca īn septembrie 1949, Teohari Georgescu arata ca: "Noi am īnceput sa revizuim planul si am gasit greseli de cal­cul grosolane, sau sunt greseli de calcul sau sunt facute direct. Dau un caz concret: este necesara o cantitate de otel special pentru perforatoare: 20 000 kg. Īn loc de kilograme au scris tone. Este o mica greseala de 6 miliarde lei"[24].

Aceeasi tendinta de sabotare o "simtea" si Miron Constan­ti­nes­cu: "Tovii din conducere sunt tovi foarte buni, de toata īncrederea, īnsa pot fi acolo elemente dusmane care, īn loc sa saboteze īn forma frānarii lucrarilor, īmping la cheltuieli peste masura, la aducerea de utilaj de care n-avem īnca nevoie. [...] Mai ales ca normatorii sunt elemente recrutate din fosti magistrati, ofiteri deblocati, apoi lu­cra­rile trebuie facute cu mai multa seriozitate, nu ca acest proiect īn care se cer 35 miliarde īn cinci pagini"[25]. Ana Pauker nu pierdea nici ea ocazia sa sublinieze pericolul subversiunii: "Am pus ca o sar­cina din cele mai importante sa fim cu ochii īn patru, sa nu ne duca de nas, ca nu toti ne vor fi prieteni. [...] Cānd organizezi mun­ca cum trebuie, īi īngreunezi dusmanului sa-si vāre coada. Cānd īti organizezi o munca, greu este sa se strecoare hotul. Daca este o dezorganizare, dusmanul īsi poate face de cap si apoi nu ai pe cine sa prinzi de gāt. El īti creeaza situatii care dezorganizeaza"[26].

Īnca de la īnceput lucrarile Canalului s-au confruntat cu nu­me­roase greutati obiective, dar care nu puteau fi privite de conducerea politica decāt prin filtrul deformator al ideologiei comuniste. Una din gravele probleme o reprezenta deficitul fortei de munca, mai ales calificata. Promisiunea unor salarii mari nefiind respectata iar conditiile de cazare si de munca de pe santier fiind īngrozitoare[27], foarte curānd s-a creat imaginea unui santier "lagar de munca",[28] iar fluctuatia per­so­nalului era foarte mare. Reprezentantul Comitetului de Partid al Cana­lului, informat de aceasta situatie, se īntreba, firesc, "daca nu cumva este vorba de sabotajul deghizat al dusmanului de clasa"[29].

Obsesia dusmanului de clasa iese īn evidenta si dintr-un raport prezentat īn noiembrie 1949 de Belu Petre, responsabil cu munca de agitatie si propaganda la Canal: "Trebuie sa spun, pe cānd noi am lu­crat foarte slab, dusmanul de clasa a lucrat foarte bine īn asa fel īncāt a reusit sa creeze o atmosfera anti-Canal, atmosfera care s-a extins chiar īntre tovarasii nostri activisti. [...] La UTM īn sedinta de activ, cānd un tov este criticat, imediat i se spune: «Sa va bagati mintile īn cap, daca nu, Canalul va manānca!»"[30].

La problema fortei de munca s-au adaugat conceptia de proiectare gresita, deficientele utilajelor importate din URSS, dar si din alte tari socialiste, slaba calificare a tehnicienilor si a muncitorilor. Toate acestea s-au reflectat īn mersul extrem de greoi al lucrarilor, cos­tu­rile uriase de constructie, numeroase accidente de munca[31] si o faima extrem de proasta a Canalului īn rāndul populatiei. Folosirea masiva a detinutilor[32] (atāt politici, cāt si de drept comun) si a mi­li­tarilor īn termen nu a reusit sa amelioreze situatia din punct de ve­de­re al cos­tu­rilor si nici al productivitatii muncii. Esecurile trebuiau explicate si cum putea fi facut acest lucru decāt īn maniera sovietica?

Modelul "proceselor īmpotriva sabotorilor" intentate īn anii '30 īn Uniunea Sovietica a fost copiat cu fidelitate. Sabotorii, omni­pre­zenti īntr-un stat comunist, erau vinovati de toate greutatile si, ase­menea tapului biblic, preluau asupra lor pacatele partidului. Dupa marturisirile de sabotaj ale inculpatilor īntr-un astfel de proces, procurorul Vāsinski concluziona: "Īn tara noastra, bogata īn resurse de tot felul, era cu neputinta, este cu neputinta sa lipseasca vreun pro­dus. stim acum de ce, īn ciuda abundentei de produse, nu se ga­seste momentan cānd un articol, cānd altul. Vina este tocmai a aces­tor tradatori"[33]. Sensul acestor "procese" transpare cu usurinta: ele trebuiau sa capteze si sa focalizeze sentimentele de revolta care fra­mān­tau masele largi de oameni. Lipsurile, saracia cronica, dezor­ga­ni­zarea productiei, mizeria cotidiana, toate acestea erau atribuite unor vinovati precisi, palpabili. De aici deriva si usurinta cu care erau acceptate acuzatiile cele mai neverosimile, īn ciuda argu­men­telor precare, de aici si īnversunarea cu care oamenii cer pedepsirea vino­vatilor. De asemenea, oamenii trebuiau sa īnteleaga ca "dus­ma­nul nu doarme", el strānge rāndurile, se organizeaza si submineaza per­manent eforturile partidului de a asigura raiul terestru. Aparea astfel nevoia de a incrimina un grup, de a le atribui dusmanilor de clasa "o caracteristica esentiala: solidaritatea"[34].

Īntrucāt la īnceputul anului 1952 devenise evident faptul ca lucra­rile Canalului se vor īntinde pe o durata de timp mult mai mare si vor costa mult peste cele 80 miliarde estimate initial, conducerea de partid a hotarāt ca trebuie identificati vinovatii si sanctionati dras­tic printr-un proces public. Maiorul Vardan Maximilian era īn aceasta perioada sef serviciu īn Directia C (fosta Directia a II-a pāna la reorganizarea din 1951) Contrasabotaj a Directiei Generale a Securitatii Statului si raspundea de Canalul Dunare-Marea Neagra. Potrivit relatarilor lui Vardan, Gheorghiu-Dej, dupa ce a studiat un material sintetic redactat de acesta, a ordonat trimiterea unei comisii la Canal "care sa verifice si sa adānceasca constatarile facute si apoi sa propuna masurile corespunzatoare"[35].

santierele Canalului au fost vizitate īn perioada aprilie-mai 1952 si de ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Draghici. La īn­toar­cerea la Bucuresti, acesta a ordonat pregatirea, īn cel mai scurt timp, a unui proces public exemplar, pentru sabotaj[36].



Īn luna iulie 1952 au īnceput arestarile īn rāndul personalului de pe santierele Canalului, anchetele īn cadrul arestului Directiei Re­gio­nale de Securitate Constanta si, īntre 29 august-1 septembrie 1952, primul proces al "bandei de sabotori".

La 1 septembrie 1952, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti[37], deplasat la Poarta Alba, a pronuntat sentinta īn procesul bandei de sabotori si diversionisti de la constructia Canalului Dunare-Marea Neagra. Cinci persoane au fost condamnate la moarte pentru "crima de sabo­tare a propasirii economiei nationale a RPR". Alte cinci au fost condamnate la pedepse ce variau de la 20 de ani munca silnica pāna la munca silnica pe viata pentru "crima de sabotare a propasirii economiei nationale a RPR" si "crima de amenintare a pacii popoarelor". Toti acuzatii (inclusiv cei condamnati la moarte) au fost condamnati si la 10 ani degradare civica.

"Colegiul Militar al Tribunalului Suprem al Republicii Populare Romāne, judecānd recursurile introduse de condamnatii la moarte, s-a pronuntat īn ziua de 4 octombrie 1952 respingānd recursurile"[38].

Acuzatiile aduse inculpatilor erau de-a dreptul absurde pentru un sistem judiciar democratic, dar se īncadrau perfect īn logica justitiei totalitare. Astfel, īn cazul lui Nichita Dumitru, condamnat la moarte, fapta imputata era "manifestarea dusmanoasa fata de utilajul meca­nic si electric venit din URSS". Inculpatul a recunoscut: ".nu am executat ordinele de manevra cu locomotiva Diesel [...] nu fa­ceam la timp reviziile [...]". Īn plus, acesta recunostea ca "..am spus ca Radio Paris a anuntat ca americanii construiesc submarine de razboi atomice. Toate aceste zvonuri le-am transmis pentru a mentine panica razboiului si frica acestora (a muncitorilor - n. ns. F.B.) de razboi, derutāndu-i de a mai depune eforturi de munca"[39].

Alti condamnati erau īnvinuiti de fapte la fel de grave. Vasilescu Nicolae "a ponegrit regimul din tara noastra, din Uniunea Sovietica, a manifestat neīncredere īn constructia Canalului si a afirmat ca izbucnirea unui nou razboi este iminenta" [40]. Tot el "a īntārziat timp de sase luni executarea prototipului carucioarelor pentru perforatoa­rele KTM 4, blocānd astfel utilajul si frānānd excavatiile īn stānca"[41].

Desigur ca īn timpul procesului nu s-a pierdut din vedere subli­nierea "traditiilor" dusmanoase ale inculpatilor. Astfel, Rozei Aurel era "sionist", Frangopol Nicolae era "fost membru al Ligii Apararii National Crestine si al lojei masonice Osiris", Ciorapciu Mircea era "fiu de mosier", Cernatescu Petre, "fost legionar sef de garnizoana", Georgescu Gheorghe-Topazlau, "fost proprietar al unei fabrici de masini-unelte din Rāsnov", Ionescu Oprisan, "fost ofiter cu informa­tiile īn timpul razboiului antisovietic", Vasilescu Nicolae, "fost membru al PNŢ", Nichita Dumitru si Vieru Petru erau "fosti legio­nari". Quod erat demonstrandum! Dusmanii de clasa, īnselānd vigilenta partidului, se strecurasera pāna īn functii de conducere!

La putin timp dupa īncheierea primului proces, īn perioada
8-10 septembrie 1952, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial Bucu­resti, īn aceeasi compunere, un nou proces de sabotaj la Canal.

Īn acest proces au fost condamnati, prin sentinta nr. 6 din 10 sep­tembrie 1952, un numar de 15 inculpati pentru crima de sabotare a propasirii economiei nationale si alte infractiuni. Astfel, Craciun Gheorghe, Hossu Emilian si Garofeanu Gheorghe au fost con­dam­nati la munca silnica pe viata, iar Zgura Ion, Naghel Nicolae, Buto­ianu Dinu, Lipan Constantin, Ionas Constantin, Farmachi Meneias, Dimancea Florea, Bercescu Vicentiu, Ninulescu Ion, Stanescu Alexandru, Stristaru Boris si Danila Constantin la pedepse cuprinse īntre 8-25 ani munca silnica[42].

Acuzatiile erau formulate īn acelasi registru ca si īn cazul pri­mului proces. Crimele inginerului Ion Zgura, condamnat la 25 de mun­ca silnica si 10 ani degradare civica, constau īn: īntārzierea con­struirii Cabinetului de Partid, ceea ce "a īmpiedicat ridicarea cultu­rala a membrilor PMR aflati la Canal", īmpingerea intentionata a unui utilaj īn apa "pentru a lovi īn regimul de democratie populara", manifestarea dusmanoasa fata de ziua de 1 mai si, nu īn ultimul rānd, exprimarea neīncrederii fata de calitatile utilajului importat din Uniunea Sovietica[43].

Cāt era adevar si cāt era fabulatie īn formularea acestor acuzatii? Daca faptele incriminate ar fi fost reale, membrii completului de ju­decata ar fi avut macar scuza ca ele sunt regasibile īntr-un articol sau altul al Codului Penal īn vigoare īn epoca. Istoricul care ar īn­cer­ca sa treaca de "perdeaua de fum" a rechizitoriului si ar cerceta do­sarele de ancheta s-ar izbi de declaratiile acuzatiilor care "recu­nosc", sub propria semnatura, cele mai abracadabrante fapte. Mar­torii s-au stins din viata si ar fi foarte greu, astazi, sa decelam ade­varul de mistificarile orchestrate acum o jumatate de veac. Din fericire, pusa īn slujba unor comandamente politice noi, Securitatea a facut ea īnsasi aceasta operatie īn perioada 1967-1968. Asa cum observa un istoric contemporan, "Consiliul Securitatii Statului a fost īn masura sa stabileasca, poate cel mai eficient, ponderea represiunii īn epoca lui Gheorghiu-Dej"[44].

Ancheta ordonata de Ceausescu īn problema procesului "sabo­to­rilor de la Canal" a scos la iveala aspecte relevante ale substratului politic al acestuia si asupra metodelor utilizate de Securitate, "bratul armat al partidului", īn realizarea dezideratelor impuse de con­du­ce­rea de partid. Ancheta a avut īn vedere, pe lānga studierea dosa­relor procesului, audierea inculpatilor si martorilor din pro­ces, audie­rea anchetatorilor folositi īn 1952, precum si a com­ple­tului de judecata si a procurorului. Din datele obtinute, procesul se prezinta īntr-o lu­mina cu totul noua.

La īnceputul lunii martie 1952, Directia Regionala de Securitate Constanta a īnaintat catre DGSS o sinteza privind unele "mani­festari negative" si "acte de sabotaj" ce ar fi avut loc pe santierele Cana­lului. Gheorghe Pintilie avizeaza, īn 12 martie 1952, arestarea a opt persoane si anchetarea lor, dar sinteza trimisa de la Constanta, com­pletata cu alte materiale de maiorul Vardan Maximilian, a ajuns la conducerea de partid care ordona trimiterea unei comisii de ancheta conduse de maiorul Vardan.

Respectiva comisie era alcatuita din maiorul Vardan, capitanul Dumitrescu din Directia Anchete (Cercetari Penale), inginerul me­ca­nic Deac din Brasov si inginerul Steinbach din Timisoara, spe­cia­list īn lucrari hidrotehnice si de beton armat. Comisia respectiva a descoperit nereguli provocate de proasta organizare si de unele ne­gli­jente īn serviciu (utilaje stocate, nefolosite, neīngrijite, greseli īn executarea unor lucrari civile provenite īn parte din proiecte super­ficiale, dezor­ganizarea fluxului tehnologic pe unele santiere). Spe­cialistii din comi­sie descopera īnsa si lucruri cu adevarat grave: īn portiunea Cer­na­voda a fost schimbat traseul Canalului dupa ce īn mod gresit au fost dis­locati zeci de mii de metri cubi de stānca. Inginerul Steinbach, descris de Vardan ca fiind "exhaustiv si cu temperament exploziv cānd descopera tembelisme tehnice"[45], este convins ca proiectul are greseli fundamentale si insista sa vada proiectul general si proiectele de detalii ale īntregii lucrari. Conducerea santierului afirma ca so­vieticii nu sunt de acord cu prezentarea proiectelor.

Inginerul Steinbach merge pe teren si constata ca traseul Cana­lului trece printr-o portiune de nisip aptian, deci o eroare comisa īnca īn faza prospectarilor geologice, nerezolvata īn proiect si tre­cuta totusi īn faza de executare. Concluzia specialistilor este clara: "Lucrarile Canalului, adica investitia uriasa de miliarde, au fost īnce­pute pe baza de documentatii incomplete si gresite"[46]. Dupa cal­cu­lele inginerului Steinbach, betonarea portiunii de nisip aptian ar costa cāt īnca un canal!

Revenita la Bucuresti, comisia a īntocmit un raport īn care a tre­cut toate deficientele constatate, iar inginerii, pentru lamurirea con­du­cerii de partid si de stat, au introdus īn raport comparatii cu Cana­lele Suez si Panama. Grava eroare! Raportul s-a īntors la conducerea Securitatii cu rezolutia lui Gheorghiu-Dej care condamna com­pa­rarea Canalului cu lucrari similare din tari capitaliste si cerea sa se faca o raportare la canale mai noi, cum ar fi Canalul Volga-Don. Se cerea identificarea celor care au facut asemenea aprecieri si vino­vatii de sabotaj de pe santier[47].

Principalul autor al raportului, maiorul Vardan, a fost acuzat de cosmopolitism si atitudine antisovietica si īn luna iunie 1952 a fost trecut īn rezerva.

Trebuie subliniat faptul ca initiativa procesului a venit de la con­ducerea de partid, cel mai probabil de la Gheorghiu-Dej. Ideea pro­cesului a fost formulata īn cadrul unei sedinte tinute īn iunie 1952 la nivelul conducerii Ministerului Afacerilor Interne. La se­dinta au participat Alexandru Draghici (prospat ministru de Interne - 20 mai 1952), Iosif Chisinevschi, Gheorghe Pintilie (directorul DGSS), Alexandru Nicolschi, Vladimir Mazuru, Gogu Popescu (seful Direc­tiei Contrasabotaj), Cricor Garabedian, Misu Dulgheru (seful Directiei Cercetari Penale) si consilierii sovietici Alexandru Mihailovici, Tiganov si Maximov. Īn cadrul sedintei, Chisinevschi a cerut sa se ia masuri de organizare a unui proces public care sa aiba loc la Canal si sa fie aspru pedepsiti sabotorii. Īn plus, a specificat ca "tov. Gheorghiu vrea ca procesul sa se judece cāt mai repede, sa nu du­reze ca altele" - aluzie evidenta la cazul Patrascanu[48].

Pe 29 iulie au fost arestate cele opt persoane propuse īnca din luna martie, la care s-au mai adaugat, pāna pe 31 iulie 1952, īnca 17. Misu Dulgheru a primit misiunea sa organizeze un grup de an­chetatori si sa plece la Constanta. Aici trebuiau īnceputele anchetele "pentru completarea materialelor aflate la dosar". Anchetatorii au fost selectati de la mai multe directii regionale de Securitate si trans­portati de urgenta la Constanta. Mobilizarea de forte se explica prin termenul scurt dat pentru finalizarea anchetei īntrucāt se daduse ordin ca pāna la 23 august procesul sa fie facut.

Colectivul de anchetatori era condus de generalul Vladimir Mazuru, colonelul Misu Dulgheru si maiorul Nicolae Doicaru, la acea vreme seful Directiei Regionale de Securitate Constanta. Īn­trea­ga operatiune era supervizata de un consilier sovietic.

Arestatii si "materialul informativ" au fost repartizati pe an­che­tatori, s-a facut o sedinta īn care au fost indicate datele care trebuie obtinute din ancheta si s-a fixat durata anchetei la 15 zile, indi­cān­du-se "sa se lucreze zi si noapte".

Cum erau "lucrati" anchetatii reiese din marturia depusa de acestia īn martie 1968. Inginerul Petre Cernatescu declara: "Eu am fost brutalizat si trāntit de pe scaun de colonelul Dulgheru, am fost amenintat de acelasi colonel ca-mi va face fundul cāt masa. [...] Īn timp de opt zile si opt nopti nu am fost lasat sa dorm un minut, ci am fost tinut īntr-un lant de ancheta īncāt mi s-a umflat ceafa de nu mai puteam tine capul īn sus. Īn acest timp am fost drogat cu o doc­to­rie lichida de nuanta bruna. Cred ca datorita acestor ultime doua procedee, nesomn si drogare, vointa s-a estompat tot mai mult īncāt la sfārsit nimic nu ma interesa decāt sa scap cāt mai repede de an­cheta. Declaratiile mele erau formulate si scrise de organul anche­tator, iar eu le-am semnat numai"[49].

Nici martorii folositi īn proces nu au "beneficiat" de un tratament mai bun. Garofeanu Gheorghe a fost arestat īn 15 august 1952 la Bucuresti, dus la Constanta a doua zi si aici obligat sa scrie o de­cla­ratie care sa-l incrimineze pe Rozei Aurel. Garofeanu relata ca, īn fata refuzului de a semna o astfel de declaratie, "anchetatorul s-a repezit la mine si a īnceput sa ma loveasca cu picioarele īn gleznele picioa­relor mele si cu pumnii īn stomac, cu toate ca din spusele mele stia ca sufar de ulcer". Īntrucāt "martorul" continua sa refuze sa semneze declaratiile dorite, anchetatorul l-a amenintat cu "apli­ca­rea a diverse alte masuri ca: ace sub unghii, flacara lumānarii īn lumina ochilor etc."[50].

Pe lānga tortura fizica, s-au folosit si constrāngerile si presiunile morale. Astfel, unul din anchetati a fost introdus īntr-o celula strām­ta "de tip safé", supraīncalzita, si lasat acolo o noapte īn­treaga, īmpreuna cu un alt arestat. De asemenea, arestatilor li se spunea ca le vor fi arestate si sotiile, averea le va fi confiscata si, īn acest mod, copiii lor vor ramāne pe drumuri[51]. Intimidarea juca si ea un rol important īn ancheta. Īn cursul anchetei, "intra īn birou de doua-trei ori pe zi un lucrator de Securitate īmbracat īn pantaloni si numai īn maiou si care avea un torace si o musculatura foarte bine dez­vol­tate. De cāte ori intra, se umfla īn torace si īntreba: «Vrea sa vor­beasca? Daca nu, da-l pe māna mea si ti-l aduc mielusel»"[52].

Īn toate cazurile, declaratiile erau scrise de ofiterii anchetatori si, cel mai adesea, anchetatii nu aveau nici posibilitatea de a le citi īnainte de a semna. Abia ulterior acestia luau cunostinta de ceea ce "au declarat" si erau pusi sa memoreze declaratiile pentru a le putea reproduce exact si la proces. Unul din anchetatori recunostea īn 1968: "Era o metoda indicata si aprobata de Directia Anchete ca cer­cetarile sa dureze zile si nopti, fara īntrerupere, cu scopul de a-l determina pe arestat sa vorbeasca. De asemenea, la indicatia Direc­tiei Anchete, se cerea ca inculpatul sa-si califice singur fapta, īn cazul acesta sa recunoasca ca (sic!) este vorba de sabotaj si sa mentioneze aceasta īn procesul-verbal de ancheta. O metoda gresita care a fost folosita era ca arestatul sa-si memoreze declaratiile. stiu ca īn preajma procesului s-au primit indicatii ca cu toti arestatii sa se faca īn mod individual o recapitulare a marturiilor facute"[53].

Sistemul de ancheta, prezentat succint mai sus, era copiat dupa model sovietic[54], asa cum o recunoaste īnsusi Misu Dulgheru, seful din acea vreme al directiei īnsarcinate cu efectuarea anchetelor: "Practica de a formula īntrebari cu caracter acuzator si de a obtine raspunsuri prin care īnsasi inculpatii īsi calificau faptele criminale era introdusa īnca din 1951 ca urmare a venirii tovarasilor consilieri care au introdus chestionare tip si erau completate numai de an­che­tatori astfel īncāt raspunsurile sa corespunda faptelor care rezultau din īntrebari"[55].

De altfel, īntregul proces a fost regizat dupa model sovietic si sub atenta supraveghere a consilierilor sovietici din cadrul DGSS Maiorul Iliescu Dumitru, care a facut parte din secretariatul comisiei de ancheta de la Constanta, relata: "Materialele informative venite de la Constanta īn aceasta problema (a "sabotorilor" - n. ns. F.B.) erau vazute īn mod deosebit de consilierul dir. Maximov cu care s-au purtat discutii si cu mine īn prezenta translatorului Boris. Unele materiale care se credeau mai interesante erau traduse īn limba rusa si retinute de consilier"[56].

si conducerea de partid se interesa de stadiul "cercetarii" ares­ta­tilor. Pentru detalii asupra felului cum avanseaza "ancheta de la Canal", Liuba Chisinevschi s-a deplasat la Constanta si a discutat cu Vladimir Mazuru. Personal Gheorghiu-Dej cerea informatii despre ancheta, fapt ce-l īnnebunea de-a dreptul pe Misu Dulgheru. Acesta se simtea vizat īn "nereusita" procesului Patrascanu si īncerca sa se reabiliteze prin obtinerea unui succes la Canal. Ca urmare, intra īn birouri peste anchetatori, dadea indicatii asupra modului cum sa se insiste pe anumite raspunsuri dorite, racnea la anchetati si nu a sovait ca, īmpreuna cu capitanul Dumitrescu Nicolae si capitanul Cārnu, sa-l bata pe ing. Craciun Gheorghe care se īncapatāna sa nu semneze declaratia redactata de anchetatori[57].

Din cauza "dificultatilor" īntāmpinate īn cursul anchetei, aceasta nu a putut fi īncheiata īn termenul initial, astfel īncāt procesul a īnceput cu o saptamāna īntārziere. Presedinte al completului de jude­cata a fost desemnat generalul de justitie Alexandru Petrescu. Acesta, desi fusese trecut īn rezerva, a fost convocat la Ministerul Afacerilor Interne de ministrul adjunct Mihail Burca la īnceputul lunii august 1952. I s-a pus īn vedere ca va trebui sa organizeze tribunalele teri­to­riale care vor functiona pe lānga MAI īn care scop va fi, pro­vi­zoriu, concentrat. Ordinul de concentrare a fost emis pe 18 august 1952 si, a doua zi, ministrul Justitiei l-a numit presedinte al Tribu­na­lului Teritorial Bucuresti[58].

Asesorii populari au fost anuntati ca vor īndeplini aceasta functie cu doar 24 de ore īnainte de īnceperea procesului[59]. Acestia, ei īnsisi ofiteri, au fost "prelucrati" īnainte de īnceperea procesului de catre ofiteri de Securitate asupra importantei misiunii pe care o au de īn­de­plinit. Asesorii au intrat īn sala de judecata "fara sa fi studiat do­sa­rele sau declaratiile celor acuzati"[60]. Maiorul Ovidiu Teodorescu, procuror la Procuratura Militara Bucuresti, a īndeplinit rolul de procuror īn proces. Potrivit relatarilor sale, ajuns la Constanta si sesizānd unele nereguli, a luat legatura cu Procurorul General Tatu Jianu, dar fara un rezultat concret. Mai mult chiar, rechizitoriul pe care l-a īntocmit la Constanta a fost luat de colonelul Dulgheru si dus la Bucuresti. La īntoarcere, rechizitoriul era īntocmit īntr-o for­ma īn care, "desi reda situatia din actele de cercetare, se cunostea ca fusese refacut si modelat"[61].

Īn paralel se desfasura pregatirea acuzatilor si a martorilor. Unul din inculpati, condamnat la moarte īn 1952, īsi amintea īn anul 1968 faptul ca generalul Petrescu "mi-a dat asigurari ca īn fata instantei, daca recunosc declaratiile, va fi un motiv de clementa si o micsorare a eventualei pedepse"[62].

Unul din martori afirma ca "īnainte de proces am fost chemat la Securitate. Mi-au citit declaratiile si mi-au spus sa memorez ce scrie acolo si sa declar la fel cānd voi merge la proces". Lucruri ase­ma­na­toare declara si un alt martor: "Īnainte de proces cu o zi si apoi cu trei ore (chiar īn ziua procesului) mi s-a facut un instructaj cu ce trebuie sa declar la tribunal"[63]. Cu toate pregatirile, procesul nu a fost lipsit de momente care, īn alte īmprejurari, ar fi stārnit rāsul. Astfel martorul Victor Gueritee, īntrebat de generalul Petrescu "care este convingerea dumitale cinstita si muncitoreasca? Este Vasilescu Nicolae un sabotor?", a raspuns, potrivit propriei relatari, "timorat, cau­tānd sa evit sa nu respect instructajul (facut de ofiterul de Secu­ritate - n. ns. F.B.), dar nici sa declar ca e un sabotor: «Banuiesc ca este, fiindca am aflat ca e ruda cu Mihalache!»"[64]

Īn acelasi timp, opinia publica era atent pregatita pentru proces prin actiuni multiple. O astfel de pregatire se poate spune ca a īn­ce­put īnca din anul 1951 cānd a aparut romanul lui Petru Dumitriu, Drum fara pulbere. Īn acest roman, toate insuccesele si neajunsurile sunt atribuite sabotajului organizat de "elemente dusmanoase", stre­cu­rate īn posturi de conducere. De altfel, īn editia a doua, aparuta īn toamna lui 1952, romanul a fost completat cu pasaje care scot si mai mult īn evidenta caracterul organizat al sabotajului.

Presa a fost folosita din plin pentru a crea un puternic curent de opinie īmpotriva arestatilor. Acestia erau numiti, cu o luna īnainte de judecarea procesului, "sabotori", "diversionisti", "tradatori", iar "voci din popor" cereau pedepsirea lor drastica. Astfel, sub titlul "Desco­pe­ri­rea unei bande de sabotori si diversionisti", īn ziarele Scānteia si Sportul (!) din 31 iulie 1952, Dobrogea noua, din 1 au­gust, si Canalul Dunare-Marea Neagra din 5 august, sunt pu­blicate a­de­va­rate rechizitorii la adresa arestatilor. Īn numarul din 1 au­gust al ofi­ciosului partidului, Scānteia, se mentioneaza: "Con­struc­torii Cana­lului Dunare-Marea Neagra au primit cu o profunda satisfactie stirea descoperirii si arestarii bandei de sabotori si di­versionisti. [...] Pe santierele Canalului au avut loc mitinguri-ful­ger īn care constructorii au comentat comunicatul aparut īn presa. S-a cerut cea mai aspra pe­deapsa pentru ticalosii care, mānati de ura īm­potriva poporului si turbānd de furie īn fata succeselor tot mai mari pe care le dobāndesc constructorii Canalului si īntreg poporul mun­citor, au īncercat sa īncetineasca lucrarile uneia din marile noas­tre constructii socialiste."

Au fost organizate adunari pe santierele Canalului, dar si īn nu­me­­roase alte īntreprinderi si institutii din Dobrogea. Īn cadrul aces­tora, cei care luau cuvāntul cereau aplicarea pedepsei maxime "dus­ma­nilor poporului". Un singur exemplu credem ca este edificator: "Subsemnatul Ciobanu Toma, ajustor la ACM, care face parte din mareata constructie a Canalului Dunare-Marea Neagra, cer pedep­sirea capitala si judecarea lor aici unde au sabotat industria Cana­lului Dunare-Marea Neagra, care acesti criminali n-au nimic īn comun cu clasa muncitoare sa li se dea pedeapsa cea mai aspra, īn frunte cu Frangopol Nicolae, Rozei Aurel, Cernatescu Petre, Berceanu Vicentiu, Vieru Petre, Nichita Dumitru, Damian Florea, Nitescu Constantin, Craciun Gheorghe, Zgura Ion, Hossu Emilian, Munteanu Eugen, Ionescu Oprisan, Vasilescu Nicolae, Farmache Manelas si Georgescu-Topazlau, care a avut fabrica de scule si la noi īn atelier nu a ajutat cu nimic din cunostintele pe care le are, ca sa dea concursul magaziei de scule, ca sa fie un model pentru fabrica noastra. Ca sa fie īnvatatura si pentru ceilalti banditi ramasi ca sa nu mai īncerce de a sabota."[65]

Judecarea īn proxima vecinatate a santierului Canalului apare obsesiv īn astfel de "luari de pozitie". Īntr-o scrisoare expediata de salariatii Atelierelor Centrale Medgidia se preciza: "Cerem jude­ca­rea lor pe unul din santierele Constructiei noastre, justificata prin faptul ca aici si-au desfasurat activitatea lor criminala, de sabotaj si diversiune si, īn primul rānd, fata de noi sa dea socoteala de faptele lor mārsave. Muncitorii, inginerii, tehnicienii si functionarii Atelie­relor Centrale Medgidia Canal cer condamnarea la moarte a acestor criminali odiosi"[66].

Explicatia este lesne de dedus: conducerea comunista intentiona continuarea mascaradei "demascarilor" si īn sala de judecata, iar muncitorii trebuiau sa vada si sa auda ei īnsisi cum īi apara partidul de omniprezentii "dusmani ai poporului"[67].




Procesul s-a desfasurat īntr-o baraca-hangar la Poarta Alba, īn sala fiind adusi cca 2 000 muncitori din toate sectoarele Canalului. Discutiile din interiorul salii erau preluate printr-o statie de am­pli­ficare si difuzate īn exterior unde erau masate multimi de muncitori. Unul din asesori īsi amintea faptul ca "asistenta cerea frenetic maxim de pedeapsa vinovatilor", iar procurorul procesului mentiona ca "din sala s-au ridicat cetateni care īsi manifestau indignarea si ura, cerānd sa fie pusi sa comande plutonul de executie". Atmosfera era de-a dreptul incendiara. Īn sala se scanda ritmic: "Moarte lor, moarte lor, moarte sabotorilor!"[68]

Pe lānga dirijarea spectatorilor-actori, regizorii procesului-spec­tacol au fost extrem de atenti cu actorii principali: acuzatii si mar­torii acuzarii. Inginerul Gheorghe Garofeanu, martor īn proces, declara īn 1968: ".īnainte de a intra īn sala de judecata mi s-a dictat ce sa declar. Cānd m-am prezentat īn fata juriului pentru a depune marturia, de dupa o perdea din spatele mesei juriului a apa­rut capul ofiterului de Securitate ce m-a condus cu masina si care-mi facea semn amenintator sa nu cumva sa schimb declaratia"[69].

De teama unor posibile retractari īn fata completului de jude­cata[70], īn timpul procesului sau la aflarea sentintei, se pare ca acu­zatii au fost sedati cu diverse medicamente. Inginerul Gheorghe Georgescu, acuzat īn proces, afirma ca a fost vizitat de un medic care "vazāndu-mi starea de surescitare, mi-a dat medicamente de calmare (pilule) care m-au dus īntr-o stare de prostratie pentru a evita orice manifestatie de revolta probabil la auzul sentintei ce va urma"[71].

Interesanta a fost si prestatia avocatilor inculpatilor. Iata cum o descrie unul din judecatori: "Apararea īn acest proces a constat īn aceea ca, dupa ce se arata indignarea fata de cele savārsite de acuzati, se cerea completului de judecata sa aiba īn vedere ca inculpatii si-au recunoscut vina"[72].

Epilogul acestei puneri īn scena a fost, de asemenea, supervizat de factorul politic. Unul din judecatori declara: "La sfārsitul proce­su­lui nu s-a facut o deliberare organizata pentru a se hotarī pedepsele, ci un­de­va, lānga o usa, pe o prispa, afara, īn prezenta colonelului Dul­gheru, generalul Petrescu a trecut sentintele pe formularele res­pective"[73]. Generalul Petrescu nu era decāt o unealta oarba a con­ducerii de par­tid. Dupa cum relata anchetatorul Dumitru Iliescu, "[.] dupa termi­narea anchetei, cu īntreg materialul cules s-a venit la Bucuresti īm­preuna cu tov. Mazuru, care, ulterior, a adus īn ziua procesului hota­rārea de sentinta chiar la Poarta Alba, unde se tinea procesul"[74].

Nu e greu de ghicit ca la Bucuresti sentintele au fost date de con­ducerea de partid, probabil chiar de Gheorghiu-Dej care s-a interesat īn mod constant de proces. Nu trebuie uitat faptul ca scopul pro­ce­sului era unul politic. Partidul trebuia sa justifice cumva mersul greoi al lucrarilor Canalului, iar sabotajul care a produs asemenea īntārzieri nu putea fi decāt unul de mare amploare, organizat si, ca urmare, pasibil de cele mai drastice pedepse. Īn plus, oamenii tre­buiau sa īnteleaga, o data īn plus, ca partidul vegheaza la binele po­porului si este necrutator cu "dusmanii" acestuia.

Rezultatele imediate ale procesului s-au resimtit pe mai multe planuri. Cel mai tragic aspect a fost executarea, la 13 octombrie 1952, a trei din inculpatii condamnati la pedeapsa capitala: Aurel Rozei, Nicolae Vasilescu si Dumitru Nichita. Pentru Petre Cernatescu si Gheorghe Georgescu pedeapsa a fost comutata īn munca sil­nica pe viata. Inculpatii carora li s-a comutat pedeapsa, precum si cei con­damnati la pedepse privative de libertate au fost pusi īn libertate, īn urma gratierii, īn perioada 1955-1957. Acest lucru demon­strea­za, īnca o data, faptul ca procesul nu a urmarit nici o clipa identificarea unor responsabili pentru o culpa reala, ci a fost doar unul din arti­fi­ciile tragice la care apela propaganda comunista īn scopul mentinerii si consolidarii regimului si a pretentiilor de infailibilitate a deci­ziilor economice si politice ale conducatorilor sai.

Un alt efect al procesului de la Canal a fost unul de tip bume­rang: ca urmare a groazei insinuate īn mintile muncitorilor, cei mai buni dintre acestia au facut tot posibilul pentru a pleca de pe san­tie­rele Canalului spre locuri de munca mai putin vulnerabile, mai putin sensibile din punct de vedere ideologic. Proiectantii si inginerii au īnceput sa īncarce proiectele luāndu-si un coeficient mai mare de siguranta decāt cel obisnuit pentru a preveni interpretarea unui even­tual esec drept sabotaj. Din cauza acestui fapt, a fricii de Securitate, pro­iec­tele, stocurile, utilajele au fost supraevaluate, sporind si mai mult costurile constructiei Canalului.

Lucrarile au continuat sa se desfasoare īn acelasi ritm greoi din cauza carentelor utilajelor furnizate de sovietici si de alte "tari fra­testi", a erorilor de proiectare, a permanentului amestec al ac­ti­vis­tilor de partid īn problemele de productie, a folosirii masive a māinii de lucru slab calificate si a muncii detinutilor. Este foarte posibil ca cele doua procese din 1952 sa mai fi fost urmate si de altele daca lucrarile ar fi fost duse pāna la capat.

Asa cum decizia construirii Canalului i-a apartinut lui Stalin, ho­ta­rārea sistarii acestor lucrari a fost luata tot la Moscova. Īn vara anu­lui 1953, conducerea comunista a Romāniei a fost convocata la Mos­cova de noua echipa de la Kremlin. Īngrijorati de evenimentele īn­re­g­istrate īn Germania si īn Ungaria si constienti ca si īn Romānia ten­siu­nile sociale se apropie de apogeu, liderii sovietici i-au aver­ti­zat pe comunistii romāni sa "o lase mai moale" si sa "nu mai neglijeze bunastarea poporului". Malenkov se adresa, īn 13 iulie 1953, dele­ga­tiei romāne: "Situatia īn agricultura si alimentatie este catas­tro­fala. [...] Sa aveti grija de poporul muncitor, sa fie abundenta de pro­duse"[75]. Solutiile propuse: īncetinirea industrializarii si a colec­tivi­zarii, redu­cerea cheltuielilor militare, slabirea terorii, reducerea nu­ma­rului de lagare. Hrusciov a fost cel care a reprosat delegatiei ro­mā­ne faptul ca totalul investitiilor īn agricultura era egal cu cel prevazut pentru Canalul Dunare-Marea Neagra. El s-a adresat ro­mānilor: "Nemtii aveau nevoie de iesire la mare pentru submarine, fara sa fie obligati sa treaca prin partea sovietica a Dunarii. Canalul acesta nu ne uneste, ci ne desparte. Este o idee rusinoasa"[76].

Consecinta discutiilor de la Moscova a fost imediat vizibila. Dupa doar cinci zile, pe 18 iulie 1953, Comisia guvernamentala in­sti­tuita pentru īncetarea (lichidarea) lucrarilor Canalului Dunare-Marea Neagra hotara sistarea oricaror activitati de constructii pe san­tiere[77]. Se īn­cheia astfel calvarul a mii de oameni chemati sa dea viata unuia din proiec­tele specifice regimurilor totalitare: formarea omu­lui nou prin­tr-o munca menita sa-l transforme atāt pe el ca persoana, cāt si mediul īnconjurator, mediu care trebuie supus si dominat.

Procesele organizate pe santierele Canalului Dunare-Marea Neagra īn anul 1952 de conducerea comunista a Romāniei sunt o ilustrare elocventa a modului īn care un regim totalitar se serveste de aparatul de represiune (Securitatea) si de propaganda pentru a-si camufla erorile prin apelul la unul din miturile frecvent folosite īn acest scop: mitul conspiratiei[78], al dusmanului vesnic la pānda. Conspira­tia "rationalizeaza" tot ce este rau īn societate[79]: sa­ra­cia, mizeria, somajul, accidentele de munca si justifica necesitatea unui instru­ment care sa vegheze si sa protejeze poporul (nu īntām­plator prima denumire a politiei politice a regimului comunist din Romānia a fost Directia Generala a Securitatii Poporului). Dar cons­piratia nu are doar rolul de a "explica" esecurile, dificultatile, ci ofe­ra si un reme­diu: identificānd tapul ispasitor, "fixeaza un diagnostic politic si, totodata, recomanda o terapie politica"[80]. Terapia pentru care au optat liderii comunisti ai anilor '50 a fost una radicala, sān­ge­roasa, specifica regimurilor totalitare. Asa cum observa Raoul Girardet, "de la teroarea iacobina la teroarea stalinista, acuzatia de complot nu a īncetat sa fie folosita de putere pentru a se debarasa de cei suspecti sau de oponenti, pentru a-si legitima epurarile, ca si pen­tru a-si ascunde propriile erori sau propriile deceptii"[81].

Actiunea tārzie din 1968 a aceluiasi regim, "reparatorie" īn in­ten­tiile declarate, nu a avut nicidecum semnificatia unei schimbari de esenta, ci a fost circumscrisa unui alt mit, acela al liderului salva­tor, restaurator al legalitatii si ordinii. Momentul 1968 merita el īn­su­si o analiza detaliata fie si numai pentru ca, pe lānga usurarea tem­porara a suferintei unor categorii de persoane, a pus la dispozitia cercetatorilor perioadei comuniste o cantitate impresionanta de do­cu­mente revelatorii asupra a ceea ce au īnsemnat primele doua dece­nii de comunism īn Romānia.



[1] Preocuparea lui Nicolae Ceausescu pentru raportul dintre Securitate si puterea politica data din anii '50. Astfel, īn 1956, īn timpul unei sedinte a Birou­lui Politic īn care se dezbatea necesitatea responsabilitatii Securitatii īn fata orga­nelor de partid, Ceausescu constata: "Securitatea este un cal naravas care nu a fost bine calarit!" - Arhivele Nationale Istorice Centrale (ANIC), fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 32/1956, f. 6.

[2] Apud Marius Oprea, Banalitatea raului. O istorie a Securitatii īn docu­mente. 1949-1989, Iasi, 2002, pp. 365-366.

[3] Asupra proiectului omului nou, vezi Antoaneta Tanasescu, Un Fat-Frumos de laborator, un Fat-Frumos de tip nou: "omul nou", īn Universitatea Bucuresti, Miturile comunismului romānesc, vol. I, Bucuresti, 1995, pp. 16-21.

[4] Apud Lucian Boia, Mitologia stiintifica a comunismului, Bucuresti, 1999, p. 172.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Rolul muncii īn procesul de "spalare a pacatelor" si de formare a "noii constiinte" a fost evidentiat si de Lavrenti Beria care a pus sa se atārne la intra­rea īn lagare inscriptia "Munca este o chestiune de onoare, o chestiune de glorie, o chestiune de curaj si eroism" - apud André Glucksman, Bucatareasa si Mān­ca­torul de oameni. Eseu despre stat, marxism si lagarele de concentrare, Bucuresti, Humanitas, 1991, p. 33.

[8] La cāteva luni de la īnceperea Canalului, Ana Pauker sublinia: "Suntem o tara mica, care am iesit din razboi, suntem īn refacere. Cu toate acestea ne-am apucat de o munca pe care nici o tara capitalista nu ar īndrazni sa se apuce īn situatia noastra. [...] Nici burghezia noastra, īn cele mai bune timpuri ale ei, nu puteau (sic!) sa faca acest lucru" - A.N.I.C., fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 81/1949, f. 18.

[9] Lavinia Betea, Paul Sfetcu, Stalin decide: construiti Canalul!, īn Magazin istoric, nr. 12/1997, pp. 13-14.

[10] Paul Sfetcu, 13 ani īn anticamera lui Dej, Bucuresti, Fundatia Culturala Romāna, 2000, p. 270.

[11] O trecere īn revista, necritica, a posibilelor scopuri ale actiunii de cons­tru­ire a Canalului īn Joėl Kotek, Pierre Rigoulot, Secolul lagarelor, Bucuresti, 2002, pp. 457-458.

[12] Ghita Ionescu, Comunismul īn Romānia, Litera, Bucuresti, 1994, p. 226, Ghita Ionescu pare sa īmpartaseasca si opinia potrivit careia Canalul ar fi fost parte integranta īn proiectul unui "Ruhr de Est", urmānd a fi folosit pentru trans­portul minereului de fier pe Marea Neagra-Dunare-Oder-Rhin, ibidem.

[13] Paul Sfetcu, op. cit., p. 14

[14] Unul din reprezentantii de marca ai intelectualitatii romānesti "de stānga", Miron Radu Paraschivescu, nota īn 18 octombrie 1952: "Iar Dej, īn loc de-a initia un program urias de constructii de locuinte, se tine de canale si metrouri care servesc Rusiei. si regimului, e drept, fiindca aceste santiere tin locul unei vaste Siberii pentru toti indezirabilii regimului" - Miron Radu Paraschivescu, Jurnalul unui cobai, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1994, p. 359.

[15] Vladimir Alexe, Ion Iliescu - biografia secreta. Candidatul manciurian, Bucuresti, 2000, pp. 99-100.

[16] La sedinta Biroului Politic īn care se hotara īnceperea lucrarilor la Canal, Chivu Stoica sublinia ca "lucrarea are o importanta istorica si, practic, cons­truirea socialismului se face prin constructii de asemenea anvergura care schimba nu numai īnfatisarea economica a regiunii, dar si mentalitatea oamenilor pentru ca acest santier va fi un laborator (subl. ns. F.B.) unde se vor crea cadre, se vor face scoli de pregatire tehnica etc." - ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 53/1949, ff. 5-6.

[17] Spre o concluzie asemanatoare tinde si autorul unei recente lucrari dedicate Canalului: "Pentru conducatorii democratiei populare, Canalul Dunare-Marea Neagra a fost, fara īndoiala, acoperirea economica a obiectivelor lor politice care se concretizau īn ultima instanta īn intentia de a lichida vechea clasa politica, de a extermina, ca finalitate a procesului īnceput de comunisti, vechile elite ale regi­mului burghez de altadata, de a anihila orice īmpotrivire fata de noul regim de inspiratie stalinista din Romānia" - cf. Marian Cojoc, Istoria Dobrogei īn seco­lul XX. Canalul Dunare-Marea Neagra 1949-1953, Bucuresti, Editura Mica Valahie, 2001, p. 28.

[18] ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 53/1949, f. 4.

[19] Īn acest sens se exprima, īn septembrie 1949, si Ana Pauker: "Cānd vorbim de Canal, noi nu putem vorbi ca de o lucrare tehnica oarecare. [...] Noi o treaba ca asta n-o putem face ca o treaba tehnica, este o treaba īn primul rānd poli­tico-tehnica, nu tehnico-politica" - idem, dosar nr. 81/1949, f. 19.

[20] Idem, dosar nr. 53/1949, f. 4; Dej nu obosea sa reitereze conceptia sa asu­pra importantei Canalului īn formarea omului nou. Īn martie 1950 el afirma: "Noi nu facem numai un canal acolo, trebuie sa construim o data cu acest canal si omul pregatit din punct de vedere politic, sa iese agitatori, propagandisti buni, sa iese organizatori buni, sa iese oameni cu pregatire profesionala, cu calificare tehnica īnalta. [...] Este un laborator care īn timp de 4-5 ani, cāt o sa dureze munca la Canal, trebuie sa ne dea dupa un plan anumit (subl. ns. F.B.) un numar de oameni calificati, disciplinati, cu nivel de constiinta ridicata, cu nivel politic, cu experienta de organizare, conducatori de santiere" - idem, dosar nr. 22/1950, ff. 3-4.

[21] Idem, dosar nr. 53/1949, f. 4.

[22] Buletinul Oficial al RPR, nr. 33/26 mai 1949, p. 1.

[23] ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 81/1949, f. 9.

[24] Idem, dosar nr. 78/1949, f. 8.

[25] Idem, dosar nr. 81/1949, f. 11.



[26] Ibidem, ff. 19-20.

[27] Chivu Stoica, vizitānd santierul īn august 1949, recunostea: "Conditiile sunt foarte grele, nu este cine sa le ridice moralul, dorm oamenii fara acoperis. [...] Nu era nici un post sanitar cānd am fost eu. Am gasit un medic care n-avea deloc medicamente" - ibidem, f. 12.

[28] Īn septembrie 1949, Leonte Rautu afirma: "Din judete īndepartate ne vin informatii ca oamenii spun ca mai bine merg la ocna decāt la Canal. Toata chestiunea de lucratori depinde de conditiile de cazare, hrana etc." - ibidem, f. 15.

[29] Apud Marian Cojoc, op. cit., p. 46.

[30] ANIC, fond CC al PCR - Cancelarie, dosar nr. 171/1949, f. 8.

[31] Marian Cojoc, op. cit., p. 53.

[32] Īn noiembrie 1952, numarul detinutilor care lucrau la Canal era de 20 768, adica 82% din forta de munca - idem, p. 74.

[33] André Glucksman, op. cit., p. 138.

[34] Lucian Nastasa, Conduita conspirativa sub regimul comunist: mit si rea­litate, īn Miturile comunismului romānesc, vol. II, Bucuresti, 1997, p. 64.

[35] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 1, f. 119.

[36] Serviciul Romān de Informatii, Cartea Alba a Securitatii, vol. II, Bucu­resti, 1995, p. 56.

[37] General-maior magistrat Alexandru Petrescu - presedinte, capitan de rangul II Teodor Baciu, locotenent-colonel Gheorghe Cocis - judecatori asesori, maior magistrat Ovidiu Teodorescu - procuror.

[38] Marius Lupu, Cornel Nicoara, Gheorghe Onisoru, Cu unanimitate de voturi, Academia Civica, Bucuresti, 1997, pp. 196-197.

[39] Valentin Hossu-Longin, Sentinta a fost executata, īn Baricada, 28 mai 1991, p. 4.

[40] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 1, f. 154.

[41] De-a dreptul hilar este faptul ca, īn realitate, Nicolae Vasilescu fusese cel care initiase construirea unor carucioare pentru perforatoare īntrucāt, fiind prea grele, nimeni nu putea sa le tina īn brate si sa lucreze cu ele.

[42] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 1, f. 189.

[43] Valentin Hossu-Longin, Criminalul Zgura Ion, īn Baricada, 5 noiembrie 1991, p. 10.

[44] Lucian Nastasa, loc. cit., p. 63.

[45] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 2, f. 121.

[46] Ibidem.

[47] Ibidem, vol1, f. 83.

[48] Ibidem, f. 77.

[49] Ibidem, f. 4.

[50] Ibidem, f. 20.

[51] Ibidem, f. 28.

[52] Ibidem, f. 21.

[53] Ibidem, f. 97.

[54] Pentru detalii privind tipicul unei anchete staliniste, vezi, de pilda, G. Bratescu (ed.) O ancheta stalinista (1937-1938). Lichidarea lui Marcel Pauker, Bucuresti, 1995, pp. 236-263.

[55] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 2, f. 80.

[56] Ibidem, f. 108.

[57] Ibidem, f. 89.

[58] Ibidem, f. 128.

[59] Ibidem, f. 135.

[60] Ibidem.

[61] Ibidem, vol. 1, f. 181.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Ibidem, f. 184.

[65] Valentin Hossu-Longin, Sentinta a fost executata, īn Baricada, 21 mai 1991, p. 5.

[66] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 2, f. 187.

[67]  Īn telegramele si scrisorile "oamenilor muncii" se cerea frecvent "con­dam­narea aspra prin īmpuscarea la locul de productie" - ibidem.

[68] Īn sala se aflau numerosi ofiteri de Securitate, īmbracati civil sau īn salo­pete, care vegheau ca lucrurile sa se desfasoare conform planului, iar colonelul Dulgheru dirija īntreaga desfasurare de forte - ibidem, f. 183.

[69] Ibidem, f. 21.

[70] Astfel de situatii s-au īnregistrat la procesele din anii '30 din Uniunea Sovietica: la interogarea acuzatilor, acestia au revenit asupra declaratiilor date īn ancheta. La mustrarea judecatorului, "Cum ati putut īn cursul anchetei sa dati declaratii contrare?", unul din acuzati raspundea elocvent: "Fiind comunist, nu pot sa evoc, īntr-un proces public, metodele folosite de NKVD īn timpul interogatoriilor" - cf. André Glucksman, op. cit., pp. 19-20.

[71] ACNSAS, fond documentar, dosar nr. 49, vol. 1, f. 16.

[72] Ibidem, f. 127.

[73] Ibidem, f. 185.

[74] Ibidem, f. 184.

[75] Apud Mircea Chiritoiu, Lichidati Canalul, linistit, fara tipete, īn Magazin istoric, nr. 7/1999, p. 27.

[76] Ibidem.

[77] Marian Cojoc, op. cit., p. 162.

[78] Vezi pentru modalitatea de functionare a acestui mit consideratiile lui Raoul Girardet, Mituri si mitologii politice, Iasi, Institutul European, 1997, pp. 35-42.

[79] George Voicu, Zeii cei rai. Cultura conspiratiei īn Romānia post­co­mu­nista, Iasi, Polirom, 2000, p. 15.

[80] Ibidem.

[81] Raoul Girardet, op. cit., p. 35.












Document Info


Accesari: 10475
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2018 )