Arboricultura
Subclasa ROSIDAE
Ordinul RUTALES
Familia ANACARDIACEAE
Genul COTINUS Miller
Gen originar din America de Nord, sudul Europei si Asia de mijloc care contine specia :
Cotinus coggygria Scop. (sin. Rhus cotinus L.) - Scumpie
Este un arbust considerat spontan în Dobrogea, Banat si insular în alte zone, care ajunge la înaltimea de 5 m, are o :
scoarta solzoasa, fina,
lujerii roscati, glabri, lucitori, la taiere secreta un suc laptos,
cu frunze simple, eliptice pâna la obovate, la baza cuneate, la vârf rotunjite sau usor emarginate (prin zdrobire emana un miros de morcov), primavara de culoare rosie-violeta, vara verzi si toamna rosii-purpurii.
Florile sunt mari, în panicule verzi-galbui, care apar în mai-iu 343e43d nie ;
Fructul este o drupa mica, uscata, iar dupa fecundare pedunculii florilor devin lungi si plumoase (florile sterile vor avea pedunculii mai lungi si parosi). Aceste înflorescente plumoase sunt la început rozii iar apoi devin cenusii, dureaza o luna si sunt foarte decorative.
Varietatea purpureus are frunze mari si inflorescenta purpurie iar var. rubrifolius are frunzele rosii-închis iar paniculele roscate.
Are un temperament de lumina dar poate suporta si o oarecare umbrire. Este o specie putin pretentioasa fata de sol, dar le prefera pe cele cu carbonati. Este usor termofila, rezistenta la seceta, fiind indicata pentru cultura de stepa. Nu rezista la vânturi puternice. Este rezistenta la fum si praf.
Înmultire. Se înmulteste prin samânta, marcote si mai rar prin butasi verzi (lastareste abundent). Semanaturile se fac pe soluri usoare, nisipo-lutoase, revene, toamna sau primavara, cu seminte stratificate, în rasadnite reci. Marcotajul se practica înainte de începerea sezonului de vegetatie, folosindu-se procedeul prin arcuire si musuroire.
Folosire. În cuprinsul spatiilor verzi se foloseste pe liziere, în grupuri, izolat, fiind foarte decorativa prin coloritul frunzelor, florilor si fructelor sale interesante.
Genul RHUS L.
Cuprinde cca 148 de specii de arbusti (uneori agatatori) sau arbori, foarte decorativi prin frunzisul lor, care toamna capata culori diferite (portocalii, rosii-purpurii), prin forma frunzelor, fructele foarte interesante etc.
Rhus typhina L. - Otetar rosu
Este un arbust sau arbore care ajunge la 10 m înaltime,
cu lujerii grosi, erecti, foarte parosi,
frunzele mari de circa 40 cm, cu 11-13 foliole oblong-lanceolate, lung acuminate, serate, verzi-închis, lucitoare, pe dos cenusii-albastrui, care toamna capata nuante diferite, de la portocaliu la rosu.
Florile sunt galbene-verzui, în panicule dese paroase, terminale, lungi de 10 20 cm.
Fructul este o drupa rosie, des-paroasa, care formeaza inflorescente fructifere erecte ce împodobesc mult timp planta, dupa caderea frunzelor.
Are câteva varietati :
var. dissecta are foliolele penat-sectate de culoare mai închisa, care toamna iau diverse nuante de purpuriu.
var laciniata are foliolele si bracteele adânc laciniate, dintate si inflorescentele partial transformate în bractei rasucite ; frunzele în toamna capata culori rosii, aramii, purpurii.
În tara mai sunt cultivate speciile:
Rhus glabra L. Arbust care prezinta ramurile si petiolii frunzelor rosietici, dar
lujerii tineri sunt glabri, glauci ;
frunzele imparipenate, rosii-stralucitor, pe dos glabre
iar florile sunt verzi în panicule dese, apar vara. Se considera foarte decorativa prin frunzisul rosu stralucitor si florile verzi în panicule dese.
Rhus canadensis Marsh. (sin. Rh. aromatica Ait.) - Otetarul canadian. Arbust originar din America de Nord, care ajunge la maxim 1,5 m, cu întreaga planta care emana un miros aromatic,
frunzele trifoliate, ovate, aproape sesile, crenat-serate pe margini, toamna devin portocalii si rosii;
florile sunt galbui, în raceme mici sau chiar solitare, care apar primavara. Este rezistenta la ger.
Rhus chinensis Mill. - Otetarul chinezesc Arbust asiatic (Extremul Orient) care ajunge la cca 8 m,
cu lujerii galbui, glabri,
frunzele cu 7-13 foliole ovat-alungite, de cca 10 cm lungime, crenat-serate, pe dos maro-pubescente, pe fata verzi-închis, toamna devin rosii ;
florile sunt galbui în inflorescente de cca 40 cm lungime, apar vara-toamna,
iar fructele sunt portocalii.
Sunt specii heliofile, dar care suporta însa si umbra. Au o mare amplitudine ecologica; se dezvolta si pe soluri nisipoase, sarace, pe malul apelor, rezista pe saraturi, pe soluri podzolite, sunt rezistente la seceta, fiind indicate pentru culturi în stepa si silvostepa.
Înmultire Se înmultesc prin seminte, primavara cu seminte stratificate. Cele mai indicate metode sunt însa înmultirile prin butasi de radacina si drajoni. Butasirea se practica în iunie-iulie sau toamna (octombrie-noiembrie), la pat cald.
Folosire. În cuprinsul spatiilor verzi sunt mult întrebuintate individual (lânga cladiri), sau în alcatuirea boschetelor, unde pot realiza interesante acorduri de culoare cu alte specii, pe taluzuri etc.
Subclasa ROSIDAE
Ordinul RUTALES
Familia SIMAROUBACEAE
Genul AILANTHUS Desf.
Cuprinde cca 16 specii de arbori originari din Asia de Est si Australia de Nord.
Ailanthus altissima (Mill.) Swing. (sin. A. glandulosa Desf.) - Cenusar, Fals otetar
Este un arbore care ajunge la circa 18 m înaltime. Are înradacinare trasanta, un coronament larg
scoarta neteda, subtire,
lujerii foarte grosi, parosi, de culoare galbuie-bruna.
Frunzele sunt imparipenat-compuse, mari, de 40-100 cm lungime, cu multe foliole (3-25) care sunt lanceolat-ovate, petiolate, pe fata verzui închis, iar pe dos cenusii-albastrui.
Florile sunt grupate în panicule mari, terminale; ele apar în luna iunie-iulie.
Fructele sunt samare, la început de culoare verzuie-galbuie, la sfârsitul verii devin rosietice iar apoi brun-deschis si persista pe arbore si în timpul iernii.
Are câteva varietati decorative, mai frecvente fiind: alba-variegata(cu frunze variegate cu alb) si erythrocarpa (cu fructele rosii intens) etc.
Ailanthus vilmoriniana Dode. Se aseamana cu specia precedenta dar are deosebirea ca ramurile si petiolii sunt spinosi.
Cenusarul este o specie heliofila, pretentioasa fata de caldura (gerurile mari provoaca degerarea vârfurilor ramurilor). Desi putin exigenta fata de sol, evita terenurile compacte. Fiind rezistenta la seceta, specia poate fi cultivata în stepa si silvostepa. Are crestere rapida si longevitate mica. Cenusarul este rezistent la fum (poluarea urbana) si poate fi cultivat cu succes în cuprinsul spatiilor verzi industriale. Are o crestere foarte activa si drajoneaza puternic, mai ales dupa recepare. Desi este specie introdusa în cultura la ora actuala este considerata subspontana, având o mare capacitate de înmultire.
Înmultirea. Se înmulteste prin seminte, toamna dupa recoltarea fructelor sau primavara, cu samânta stratificata timp de 5-6 luni. Înmultirea se poate mai face si prin drajoni, a caror recoltare este indicata toamna sau primavara si prin butasi de radacini.
Folosire. În cuprinsul spatiilor verzi se întrebuinteaza plantat individual sau în grupuri, ca arbore de alei si în alcatuirea masivelor. Poate fi plantat si pe rupturile de panta sau pe terenurile cu pericol de alunecare, deoarece prin sistemul radicular bogat si prin drajonarea sa puternica, fixeaza bine solul.
Subclasa ROSIDAE
Ordinul RUTALES
Familia RUTACEAE
Genul PTELEA L.
Gen originar din America de Nord si Mexic si cuprinde cca 9 specii de arbusti aromatici cu frunze caduce.
Ptelea trifoliata L.- Ptelea Este o specie arbustiva ce ajunge la 8 m înaltime.
Coronamentul îl are rar, de forma regulata.
Lujerii tineri sunt pubescenti, maro-oliv.
Mugurii sunt parosi si îngropati în cicatrice.
Frunzele sunt alterne, cu 3 foliole ovat-eliptice de 6-12 cm lungime, alungit-eliptic-ovate, pe fata verzi lucioase, pe dos verzi-deschis.
Florile sunt galbene-verzi, dispuse în panicule umbeliforme si apar în iunie.
Fructul este o samara obovata, cu doua seminte la mijloc.
Este o specie rustica, indicata pentru cultura în plina lumina si pentru spatiile verzi industriale (rezistenta la fum, gaze si praf). Poate fi cultivata cu succes în zona de stepa si silvostepa.
Mai rar la noi se întâlneste si specia :
Ptelea caldwinii Torr. et Gr. Arbust cu :
frunze compuse din 3 foliole pe fata verzi-închis, pe dos pubescente iar
florile dispuse în corimbe terminale în vârful ramurilor.
Înmultire. Se înmulteste prin seminte, semanate în teren imediat dupa recoltare (septembrie) si prin marcotaj.
Folosire. În parcuri si gradini, în grupari sau izolat, mai ales în zonele cu pericol de poluare cu fum, praf si alte noxe.
Subclasa ROSIDAE
Ordinul APIALES
Familia ARALIACEAE
Genul HEDERA L
Gen originar din sudul Europei, nordul Africii si Asia care cuprinde 7 specii de arbusti agatatori. Cele mai frecvente specii de la noi sunt :
Hedera helix L. - Iedera Este o liana ce poate ajunge la 30 m lungime si care se fixeaza pe ziduri si arbori prin radacinile sale adventive. Are :
lujerii parosi,
frunzele simple, de culoare verde închis, polimorfe, alterne, persistente, digitat-nervate, cele de pe lujerii sterili au 3-5 lobi, iar cele de pe lujerii floriferi sunt ovate sau romboidale.
Florile sunt de culoare galbena-verzuie dispuse în umbele globuloase iar
fructele sunt drupe baciforme, negre.
Exista în cultura numeroase forme si cultivaruri, cele mai frecvente fiind cele cu frunze colorate: marginata (cu alb-galbui si toamna rosii), marmorata (patate cu alb), aureo-variegata (patate cu galben), cele cu frunze mici (baltica) si formele arborescente (arborescens, conglomerata), precum si varietatea hibernica (iedera de Irlanda) care este foarte viguroasa, cu frunzele mari, late, de culoare verde-închis.
Hedera canariensis Willd. (sin. H. algerensis hort., H. maderensis K.Koch.) Specie agatatoare sau târâtoare cu frunze triunghiulare, persistente, 3-5 lobate, de cca 18 cm lungime si 8 cm latime, cu baza cordiforma iar cele de pe lujerii floriferi sunt mici, ovate si nelobate.
Hedera helix este o specie putin exigenta fata de sol, care se dezvolta atât în umbra cât si în plina lumina, rezistenta la fum si gaze dar este sensibila la geruri (degera partial la temperaturi prea coborâte). Mai rezistenta la geruri este forma baltica iar formele variegate se comporta mai bine la semiumbra. Suporta destul de bine seceta.
Înmultire. Se înmulteste prin samânta, marcote, butasi si altoire. La formele agatatoare se practica butasirea în sere. Se folosesc butasi semilemnificati recoltati în august-septembrie. Varietatile arborescente se înmultesc prin altoire pe radacina în lunile noiembrie-ianuarie.
Folosire. În parcuri se foloseste la decorarea zidurilor, pavilioanelor, chioscurilor, arborilor (în special cei uscati), executarea de covoare verzi în locuri umbrite s.a..
Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul PAEONIALES
Familia PAEONIACEAE
Genul PAEONIA L.
Gen originar din Asia, America si Europa care cuprinde 33 de specii perene, erbacee sau semilemnoase, semiarbusti si arbusti.
Paeonia suffruticosa Andr. (sin. P. arborea Don., P. moutan Sims.) Bujor mare. Este un arbust originar din China, de maxim 2 m înaltime, cu :
frunzele dublu-tripenate, de 10-25 cm, cu 3-5 lobi si petiolul de 5-10 cm.
Florile solitare sunt foarte mari (la formele de cultura ajung si la 30 cm), de culoare alba-roza sau uneori rosie, cu pete mari la baza fiecarei petale ce înconjoara staminele galbene, cu înflorire timpurie ;
fructele sunt compuse din câteva folicule mari, polisperme, paroase. În cultura ornamentala sunt numeroase cultivaruri: Athlete - cu flori mari albe, Conte de Flandre - cu flori duble roze, Atrosanguinea - cu flori duble stacojii, Bijou de Chusan - cu flori albe, involte, Reine Elisabeth - cu flori roz intens, foarte mari s.a.
În cultura se mai întîlnesc speciile :
Paeonia
lutea Delavay. - Bujorul galben. Subarbust de
pâna la l m înaltime, cu
Paeonia delavayi Franch. Arbust de maxim 2 m înaltime, cu frunzele tripenate, pe dos gri-verzi iar florile sunt rosii-purpurii, larg campanulate, în forma de stea, care apar vara.
Sunt specii exigente fata de sol, care sufera datorita îngheturilor târzii si curentilor reci. Se dezvolta în conditii mai bune pe soluri usoare, bogate în humus, cu putini carbonati, în locuri cu climat mai dulce si pe terenurile adapostite. Cer multa apa în perioada de înflorire.
Înmultire. Se înmultesc obisnuit prin altoire pe fragmente de radacina proprie sau pe Paeonia albiflora, în lunile iulie-august, folosindu-se procedeul în despicatura sau în triangulatie. Se mai pot înmulti prin marcotaj, despartirea tufei toamna dar si prin seminte si prin butasi care se practica mai rar, deoarece nu dau rezultate prea eficiente.
Folosire. În parcuri si gradini se întrebuinteaza în mod izolat sau în grup pe peluze.
Subclasa DILLENIIDAE
Ordinul MALVALES
Familia TILIACEAE
Genul TILIA L.
Cuprinde între 30-50 de specii de arbori raspânditi în regiunile temperate ale emisferei nordice. Cele mai frecvente specii de Tilia la noi sunt :
Tilia tomentosa Moench. ( sin. T. argentea Desf., T. alba Ait.) - Teiul argintiu, teiul alb Este una din speciile cele mai ornamentale ale genului. Arbore de 30 m înaltime :
coroana deasa si ovoid-rotunjita,
lujerii alb-tomentosi,
frunzele subrotunde, cordiforme, brusc acuminate, serat dintate, pe fata verzi-închis, pe dos argintii-tomentoase ;
florile sunt galbene, foarte mirositoare, au sepalele stelat-tomentoase, dispuse câte cca 10 în corimbe pendente iar
fructele sunt achene sferice, dispuse pe un peduncul lung, concrescut cu o aripa foliacee îngust-alungit-eliptica ; au peretii tari, cu câte 5 coaste si 1-2 seminte în interior.
Este foarte pretuit pentru frunzele argintii si pentru florile parfumate puternic.
Tilia cordata Mill. (sin. T. parviflora Ebrh., T. ulmifolia Scop.)- Teiul cu frunza mica, Teiul pucios, Teiul de deal Arbore care ajunge la 20 m înaltime, prezinta :
coronament piramidal,
scoarta gri-maro-închis,
lujerii si mugurii moro-galbui ;
frunzele sunt mai mici, subrotunde sau lat-ovate, cordate asimetric, rotunjite, pâna la 6 cm lungime, crenat dintate, la baza verzi-închis, pe dos cu smocuri de peri ruginii în axilele nervurilor ;
florile sunt mici, albe-galbui, dipuse câte cca 11 în raceme orizontale sau pendente ; apar mai târziu decât cele de la T. platyphyllos.
Fructul este o capsula cu peretii moi, neteda sau cu 5 coaste.
Exista varietatea pyramidalis - care are port îngust-piramidal si var. candida - cu frunzele albicioase pe dos.
Este pretuit în cultura ornamentala pentru portul sau compact si pentru florile sale placut mirositoare. Nu este indicat pentru bulevarde si strazi, deoarece insolatia si uscaciunea atmosferica determina pârlirea timpurie a frunzelor.
Tilia platyphillos Scop. (sin. T. grandifolia Ehrh.) - Teiul cu frunza mare. Este un arbore de peste 30 m înaltime, care formeaza :
coroana mare, larga, rotunjita,
cu ramuri groase, lujerii maro-închis-rosietici si scoarta trunchiului gri-deschis ;
frunzele sunt mari, subrotunde, la baza adânc cordate, mucronat dintate, pâna la 12 cm lungime, pe fata verde-închis iar pe dos verde-albicios, uniform des paroase ;
florile sunt mari, verzi-galbui, cu smocuri de peri albiciosi, dispuse câte cca 9 în corimbe pendente, sunt placut mirositoare si înfloresc mai devreme decât la ceilalti tei ;
fructul este globulos, ovoidal sau piriform, tomentos.
Dintre
varietatile ornamentale : var. aurea - are frunzele
galbene, var. laciniata - are
Alte specii de tei, care mai sunt folosite în cadrul spatiilor verzi, sunt:
Tilia x vulgaris Hayne (Tilia cordata x Tilia platyphillos) (sin. T x europaea L., T. hollandica K.Koch.) - Teiul comun Arbore de maxim 40 m, cu coroana ovoidala pâna la rotunjita, frunzele cordiforme, scurt-petiolate, verzi-închis si glabre pe partea superioara iar pe dos verzi-deschis si pubescente ; florile sunt galbui, parfumate, dispuse în cime la vârful unui peduncul lung, apar vara, mai târziu ; fructul este o achena rotunjita, costata si pubescenta.
Tilia x euchlora K. Koch. - Teiul cu frunza lucioasa Arbore de talia a II-a, cu coroana ovoidal-globuloasa, lastarii pendenti si chiar ramurile bazale pendente ; frunzele sunt oval-rotunjite, cordate, scurt acuminate, verzi-închis lucioase, cu reversul verde-deschis; florile sunt galbui, mai putin numeroase si apar în iulie.
Tilia
Teii sunt specii care, desi prefera soluri bogate, conditii stationale cu suficienta umiditate si fara geruri puternice, se adapteaza totusi la diferite conditii de mediu, fiind mult întrebuintati pe marginea arterelor de circulatie, la formarea masivelor cât si în mod izolat. Cresc destul de încet în primii ani, apoi cresterea devine mai activa. Lastaresc viguros din zona coletului si drajoneaza. Longevitatea estimata pentru zona urbana este de maxim 200 de ani.
Teiul cu frunza mica este rezistent la ger si cere o clima mai racoroasa si mai umeda, teiul argintiu necesita un climat mai cald si este adaptat la seceta iar teiul cu frunza mare are un comportament intermediar. Teiul cu frunza mica tolereaza mai bine umbra decât ceilalti tei, cel mai pretentios fata de lumina fiind teiul argintiu.
Sunt pretuiti pentru portul lor compact, umbra deasa si mirosul placut al florilor.
Înmultire. Se înmultesc prin seminte, marcotaj, altoire. Semanaturile se fac toamna, cu seminte în pârga, sau primavara, cu seminte stratificate. Se cunoaste faptul ca semintele ajunse la maturitate nu germineaza bine, motiv pentru care se impune stratificarea lor. Marcotajul se aplica prin musuroire. Altoirea se practica primavara în despicatura, copulatie sau în coaja, iar toamna în oculatie. Pentru obtinerea formelor pletoase se altoiesc în coronament. Arborii de alei se formeaza în pepiniere, prin recepare si alegerea unui lastar, care se conduce pentru formarea coroanei la 2,2-2,5 m înaltime. Pentru obtinerea plantelor de talie mare se foloseste transplantarea repetata (de 2-3 ori la interval de câtiva ani), pâna ce se realizeaza o grosime de circa 15 cm la baza tulpinii. Se transplanteaza la loc definitiv cu balot de pamânt la radacina, în special iarna când pamântul este înghetat.
Folosire. Teii pot fi folositi :
în masive (T. cordata, T. platyphyllos), în grupari sau solitari ;
în aliniamente stradale si pentru aleile parcurilor (T. euchlora, T. tomentosa, s.a.) cu inconvenientul ca prin drajonare pot ridica asfaltul sau pavajul.
|
