DEONTOLOGIA CUNOASTERII
Dragi prieteni,
Dat fiind ca titlul conferintei este deontologia culturii, cred ca este bine venit sa o dedic memoriei unei personalotati care corespunde intocmai acestor principii ale deontologiei culturii, memoriei lui Marin Papahagi care a fost un exemplu pentru cultura romaneasca si pentru cea universala. Moartea lui a fost o pierdere extraordinara. Vor trece foarte multi ani pana ce mai multi impreuna vor putea relua si continua opera lui Papahagi. In al doilea rand, ati vazut poate ca, in program aceasta conferinta a fost intitulata ontologia culturii. A fost o greseala. Realitatea, in acest sens, a fost o greseala justificabila, fiindca poate vom sustine ca ontologia si deontologia este acelasi lucru, ca la un anumit nivel nu exista diferenta intre a fi si a trebui sa fii. De altfel, stiiti ca exista un principiu fundamental al lui Hegel conform caruia are loc aceasta identificare intre sein si sein sollen, adevaratul sein al lucrurilor fiind acel sein sollen, acel a trebui sa fie pe care il implica. In al treilea ran as vrea sa va cer in prealabil iertare daca, poate, imi veti gasi, in putinele lucruri pe care vi le voi spune, observatii care ar putea sa fie ofensatoare, despre cultura romaneasca. S-ar putea spune ca vine un domn din strainatate, care n-a fost de 59 de ani in Romania, a plecat din Romania cand era copil, a avut norocul sa traiasca printre straini si mai bine decat noi, n-a mancat salam de soia si vine sa ne invete pe noi cum stau lucrurile in cultura universala si chiar in cea romaneasca. Va rog sa ma credeti ca nu este deloc intentia mea sa va invat ceva; dimpotriva, intentia mea este sa invat ceva de la dumneavoastra, sa va expun anumite idei problematice in realitate si, ca sa spun asa, anumite nedumeriri pe care le am cu privire la problemele culturii romanesti si la dificultatile acesteia, la conflictele interne din viata culturala romaneasca Singurul lucru care cred ca ma autorizeaza, totusi, sa vorbesc despre o tema atat de complexa este faptul ca am meditat din punctul meu de vedere, ca lingvist, asupra acestor probleme ale deontologiei obiectului meu de cercetate- o parte a culturii - si despre etica pe care o implica aceasta activitate din partea agentului activitatii. Am si expus, dupa multi ani in care am avut timp sa ma reculeg, principiile ce m-au condus pe mine in cercetare, evidentiind in ce sens consideram ca aceste principii corespundeau obiectului, deontologiei obiectului. Acste principii au si fost publicate aici intr-o redactare foarte fericita, realizata de domnul prof. Univ. Mircea Borcila. Eu le expusesem numai oral si mai mult improvizand. Poate cei care m-au ascultat atunci isi aduc aminte de aceste principii. Astazi ne vom intoarce la unele dintre ele.
Spuneam atunci intr-o conferinta si, pe urma, in mai multe scrieri, ca in stiitele culturii, nu in cultura in general, ci in aceasta forma a culturii care este metacultura, adica stiinta culturii, principiile fundamentale sunt 5: 1) patru dintre ele sunt principii deontice, privesc modul de a fi al stiintei, si toate acestea patru sunt, in acelasi timp, principii etice pentru agentul stiitei si 2) un principiu care, dimpotriva, este etic in primul rand si care priveste conduita cercetatorului ca cetatean si ca membru al unei comunitati umane si numai in al doilea rand si ca urmare a acestui principiu etic este si principiu deontic pentru activitatea sa, pentru modul in care e conformata aceasta activitate. In cele ce urmeaza, voi prezenta aceste principii.
Mai intai, principiul realismului sau al obiectivitatii, al absolutei obiectivitati. Acesta este principiul stiintei, in general, valabil pentru oricare stiinta. Ceea ce vrea sa faca stiinta este tocmai sa arate obiectul in lumina sa proprie si sa-l prezinte ca obiect desprins de orice subiectivitate. De obicei, pot fi interesante anumite formule privitoare la acest principiu. Eu am ales, dupa cum stiti, formula lui Platon in dialogul despre Sofist, in care se vorbeste despre logosul adevarat si se spune ca principiul acestui logos adevarat este τα οντα ωσ εστιν λεγειν, i.e. a spune lucrurilor asa cum sunt; logosul neadevarat spune lucrurile cum nu sunt sau cum inca nu sunt sau cum nu mai sunt, adica, intr-un fel sau altul, logosul neadevarat este afirmarea nefiintei. Se pare ca ar fi lucrul cel mai usor: ne uitam la fapte, le consemnam si credem ca ne-am facut datoria in aceasta privinta (am aratat lucrurile cum sunt, le-am fotografiat). In realitate este lucrul cel mai greu si nu reusim aproape niciodata sa spunem lucrurile cum sunt. De aceea, tocmai in stiintele naturii, vedem ca se prezinta mereu ipoteze noi, ca ipotezele sunt - cum se spune in epistemologia mai recenta - falsificate, ca nu pot fi verificate, se arata ca sunt false sau ca sunt insuficiente, demonstrandu-se ca, dupa ce au servit mai mult timp ca baza cercetarii ele trebuie sa fie modificate sau inlocuite. Insa, in stiintele culturii - unde nu exista ipoteze si unde nu e bine sa mintim, sa spunem ca nu stim ceea ce stim, ca numai presupunem ca lucrurile stau intr-un fel sau in altul si unde ne propunem numai sa simulam activitatea in loc sa spunem ca stim cum este efectul - in stiintele culturii, intuitiile originare sunt mereu partializate cand se produc devieri si se prezinta, in mod necesar, o multitudine de intuitii sau de explicitari ale intuitiilor. Acest fapt nu constituie un rau, ci, intr-un sens, este un bine, fiindca este ceea ce asigura multitudinea punctelor de vedere, asigura, in realitate, viata stiintei, caracterul i 343h79d limitat al acesteia si continuitatea stiintei prin aceste noi intuitii sau noi reveniri la intuitiile vechi. De ce am ales tocmai aceasta fraza a lui Platon? Dintr-un motiv pe care l-am semnalat, cred, si in alta conferinta, anume dintr-un motiv pe care, cu multa ironie, l-a formulat marele lingvist si filozof italian Antonino Pagliaro care spunea: "e bine din cand in cand sa ne intoarcem la greci sau la cei vechi, ca sa avem o viziune mai imediata a lucrurilor, neacoperita si neintunecata de ramasitele atator speculatii". Sa vedem cum s-a pus intr-o prima forma, care poate parea mai tarziu naiva, aceasta problema.
Un al doilea principiu era, daca va amintiti, principiul omului sau al cunoasterii originare in sensul stabilit de Edmund Husserl. In stiintele culturii, omul stie ce face, fiindca e vorba de activitati libere (in sensul filozofic al cuvantului), adica de activitati al caror obiect este infinit, in care obiectul nu e dat in prealabil, ci trebuie sa-l construim si este obiect infinit, in sensul ca aici obiectul insusi e mereu reinnoit, ca se schimba, pentru ca aceste activitati sunt activitati creatoare. Fiindca e vorba de aceste activitati care sunt guvernate nu prin cauze, ci prin finalitati, omul stie intuitiv care este aceasta finalitate. Prin urmare, stiinta, in acest caz, se bazeaza in mod necesar - si asta tine de deontologia stiintei - pe aceasta siguranta semnalata de Vico, pe aceasta identitate intre verum si incertum, sau, mai bine, pe aceasta Urwissen, pe aceasta cunoastere originara pe care o are omul cu privire la activitatile sale libere si creatoare. Ca si in primul caz, cu privire la primul principiu, cel deontic, deontologic, care priveste modul de a fi al stiintei, amandoua principiile sunt principii etice pentru agentul stiintei, pentru cercetator: toti cei care cerceteaza isi propun sa spuna lucrurilor cum sunt, iar, daca altii le spun altfel, inteleg ca si ei vor sa spuna lucrurile cum sunt, fapt care ne va duce apoi la problema cunoasterii critice a stiintei si, in general, a culturii, adica ne va justifica, pe de o parte, conflictele necesare in cultura, insa, pe de alta parte, ne va cere si o anumita etica privitoare la purtarea celor care iau parte la aceste conflicte. Si in al doilea caz, principiul etic este ca savantul, cercetatorul sa-si dea seama ca e vorba tocmai de aceasta cunoastere originara, ca si alti cercetatori au, numai prin faptul ca sunt oameni, aceeasi cunoastere originara pe care trebuie sa o respectam in critica. De aceea, eu nu am respins niciodata de la inceput nici o conceptie si nici o teorie. Am combatut numai impostura evidenta si am cautat sa gasesc nucleul de adevar din intuitia originara pe care se bazeaza tezele si conceptiile altor autori, care apoi pot fi, eventual, partializate si care pot deveni dogme. Doua corolare ale acestui principiu sunt tocmai al treilea principiu si al patrulea. Cel de-al treilea principiu e acela al traditiei: daca toti oamenii, prin faptul numai ca sunt oameni, au aceeasi cunoastere originara cu privire la aceste activitati libere, la aceste activitati creatoare sau infinite, atunci inseamna ca si in trecut au putut avea aceste intuitii si ca in trecut vom gasi solutii sau mai ales probleme cu totul asemanatoare acelora pe care le punem noi astazi. Deci, trebuie sa cautam si in trecut aceste probleme, aceste intuitii, sa cautam nu cum s-a spus ca alergam dupa precursori ca sa spunem cine a spus pentru prima data ceva, fiindca nu e vorba de aceasta prioritate in stiinta, ci ca sa ne dam seama de realitatea problemelor, ca sa intelegem ca aceste probleme au chinuit pe alti ganditori, pe alti cercetatori si ca si ei au incercat sa le rezolve. Spuneam ca, in acest sens, stiintele culturii - si probabil aceasta teorie s-ar putea aplica si la cultura in general - sunt traditie si noutate in acelasi timp sau noutatea in traditie. Un mare lingvist spaniol Ramόn Menéndez Pidal spune, exagerand putin, ca in cultura totul e traditie si numai in traditie e posibila noutatea si faptul revolutionar, adica numai plecand de la o anumita traditie. Fara indoiala, el era mai mult traditionalist si este si reprezentantul teoriei traditionalismului, mai ales in exemplul cu privire la poemele epice medievale din lirica mai multor natiuni.
Celalat principiu este acela al antidogmatismului. Daca toti oamenii pot avea aceleasi intuitii, fiindca e vorba de ceea ce stiu despre ei insisi, atunci si in actualitatea noastra va fi acelasi lucru. Deci, foarte multi cercetatori, care se pare ca spun lucruri cu totul diferite, pot spune in realitate acelasi lucru, numai ca intr-o perspectiva diversa, diferita, intr-o partializare diferita sau cu anumite devieri care pot duce chiar la greseli extrem de grave dar care totusi contin un nucleu de adevar la inceput. Spunea Benedetto Croce tocmai nesun erore es solo erore, i.e. nici o greseala nu este numai greseala, ea trebuie sa contina un nucleu de adevar daca e vorba de un cercetator sau de un ganditor de buna credinta, iar datoria noastra e sa cautam acest nucleu de adevar si sa vedem de ce s-au produs in mod necesar si printr-o coerenta interna a sistemului respectiv anumite devieri.
In sfarsit, principiul al cincilea este numai etic si se refera la purtarea cetateanului si a savantului ca cetatean si ca membru al unei comunitati umane. In cazul nostru, in cazul lingvisticii, tot ceea ce il intereseaza pe vorbitor trebuie sa il intereseze si pe lingvist. Lingvistul nu poate trai intr-un turn de fildes si nu se poate izola de comunitate in activitatea sa, ca cetatean si ca membru al comunitatii. Aceasta inseamna, pe de o parte, si o anumita deontologie a activitatii sale. In cazul nostru, lingvistica fiind o stiinta culturala, care intereseaza pe toti oamenii, fiindca toti oamenii sunt vorbitori, aceasta nu poate fi o stiinta ezoterica, fiindca nu putem intrebuinta nici o terminologiere barbativa, nici un formalism excesiv. Putem, se intelege, sa intrebuintam, pe de o parte, formalismele pentru noi si mica noastra comunitate de savanti, insa nu atunci cand ne adresam tuturor cetatenilor, tuturor limbilor unei comunitati, intr-o introducere in lingvistica, de exemplu, iar pe de alta parte, trebuie sa pastram si o terminologie cat mai aproape de sensul curent al cuvintelor, fapt care inseamna, in acelasi timp, ca tot ce il intereseaza pe vorbitor trebuie sa fie din punctul de vedere al savantului si obiect de cercetare, cel putin teoretic, adica lingvistica sa fie daca nu aplicata, aplicabila. S- a spus candva ca stiinta nu trebuie sa se gandeasca la aplicare, la aplicatiile posibile. Cand e vorba de facut stiinta, mai intai trebuie sa vezi lucrurile cum sunt, insa e altceva cand ne gandim apoi la adevarul stabilit de lingvist sau de savant ca cetatean. In acest sens se poate spune ca, cu cat e mai teoretica stiinta cu atat va fi si mai practica. Avem si aici o formula pe care eu o citez mereu, formula lui Leibnitz: scientia quo magis theorica, magis practica, i.e. stiinta cu cat e mai teoretica cu atat e mai practica. El pune accentul mai ales pe teoretic, sustinand ca stiinta trebuie sa fie cat mai teoretica pentru a fi si mai practica. Problema pe care cercetatorul o are atunci este: cum poate fi si mai practic fara sa renunte in nici un fel la o teorie, la adevarul teoretic, fapt care poate duce la conflict. Se povesteste de marele matematician german Gauss ca descoperise foarte multe aspecte din geometria neeuclidiana, insa nu publicase nimic - desi s-au gasit o serie de documente dupa moartea lui - fiindca aceasta i se parea ca era periculos pentru comunitate si pentru umanitate in general, deoarece distrugea acea imagine a universului pe care o avea poporul pe vremea lui. Deci, Gauss a preferat, in acest caz, nu sa nu spuna adevarul, ci, pur si simplu, sa-l tina pentru sine insusi. Ne-am indepartat in mod aparent de subiect, fiindca am vrut sa va arat care este baza mea sau ce m-a motivat pentru a tine aceasta conferinta.Sa ne intoarcem acum la problematica generala a culturii, a deontologiei culturii si a eticii. Mai intai, spuneam atunci ca intelegem prin deontologie, prin a trebui sa fie, ceea ce in realitate tine de / si este esenta oricarui obiect. Acesta, cum spuneam, in sensul lui Hegel. In al doilea rand, ceea ce este deontologie pentru obiect, cum trebuie sa fie obiectul este principiul etic pentru agentii activitatii, pentru cei care fac obiectul, deci e o datorie ca ei sa faca ceea ce obiectul cere, ceea ce corespunde exigentelor, modului de a fi ideal, normei obiectului respectiv. Se pare ca, dupa ce s-a afirmat ca stiita sau cultura tine de lumea libertatii, adica de lumea guvernata prin finalitati si nu de lumea necesitatii, guvernata prin cauzalitate - in sensul stabilit de Kant - in domeniul culturii am avea libertatea - si este un mod foarte vulgar de a interpreta libertatea - sa procedam cum vrem, cum ne place. Nu. Libertatea nu este niciodata capriciu, ea nu este niciodata arbitru. Libertatea omului istoric si a omului creator nu este niciodata capriciu si arbitru, fiindca in toate aceste cazuri este vorba de obligatii care nu tin de necesitatea cauzala, ci de o obligatie pe care noi o asumam permanent in momentul in care participam la o activitate culturala. Deci nu e vorba de constrangere, ci de ceea ce insemna in latina substantivul obligatio, un fel de legamant - s-ar putea spune in limba romana - adica te obligi. Nu obligatio, fiindca te obliga altceva sau te obliga anumite cauze, ci fiindca te obligi tu sa corespunzi acestei deontologii a activitatii respective; si aceasta in orice domeniu, ceea ce inseamna ca aici obligatiile sunt mult mai severe decat stiintele naturii sau decat in cauzalitate. Noi putem incerca sa ne opunem cauzalitatii, insa ar fi absurd sa ne opunem tocmai obligatiilor pe care le-am asumat noi insine si care spun :"asa trebuie sa fac , fiindca, daca m-am obligat, inteleg sa fac lucrurile tocmai asa cum trebuie " .Exista ,de aceea, o etica a fiecareia dintre aceste activitati numite culturale. Stim deja ,cel putin de la Giambattista Vico , ca activitatile culturale sunt limbajul, arta, mitul, religia, stiinta si filozofia. Daca facem limbaj, si limbajul il facem cu totii, iar daca facem arta, atunci suntem obligati s-o facem cum trebuie s.a.m.d. Nu putem vorbi aici de toate aceste obligatii, insa, cel putin cu privire la stiinta, este evident ca problema etica a subiectului este aceea de a se exclude pe sine insusi mereu din cercetare, de a se intreba in ce masura, cand cercetam obiectul, am influenta obiectul insusi si de a-l expune totusi intr-o anumita perspectiva sau, cel putin, sa avem constiinta ca-l expunem dintr-o anumita perspectiva si sa prezentam lucrurile asa cum sunt. In arta insa, este vorba de o subiectivitate care e una universala. Aici nu mai este vorba de a prezenta obiectul asa cum este, ci de a asuma responsabilitatea oricarui subiect, de a se considera pe sine in momentul creatiei artistice ca subiect universal ,ca singurul subiect posibil. Fiecare dintre artisti, poeti scriitori, pictori, sculptori stie in mod intuitiv toate acestea. Un pictor serios si dotat cu simt etic nu va spune niciodata ca se poate picta si altfel sau ca el picteaza cum picteaza numai ca sa placa publicului , fiindca altfel n-ar putea vinde tablouri. Un pictor dotat cu simt etic si cu intelegerea activitatii pe care el insusi o desfasoara ca activitate artistica intelege si uneori chiar spune : " asa se picteaza ,asa trebuie sa pictam".Ca subiect universal, eu spun lucrurile cum trebuie sa le spun sau cum afirma Rilke in scrisorile catre un tanar "sa scrii numai daca simti ca altfel n-ai putea trai , ca aceasta este o obligatie". Deci , daca pictorul, artistul nu procedeaza astfel, atunci ,in acest sens este imoral. Acest fapt n-are nici o legatura cu moralitatea sa, cu eticitatea sa ca subiect empiric. Este vorba de aceasta eticitate, de acest imperativ categoric de a nu face concesii de nici un fel, de a nu-si trada intuitia si nu de etica subiectului care poate fi criminal, hot etc. Deci , sa nu-l judecam din acest punct de vedere cand il apreciem ca artist. Mai mult, in realitate, cand judecam arta, nu ne intereseaza daca autorul era betiv sau criminal s.a.m.d. Putem foarte bine sa nu cunoastem aceste date despre artist si ar fi chiar foarte bine sa nu le stim. De exemplu, si sa intelegem exemplul, François Villon a scris poezii pur si simplu ca poet si nu ca persoana empirica François Villon , care se intelege ca era si hot si criminal. Insa , Rugaciunea catre Sfanta Fecioara nu este mai putin absoluta si mai putin religioasa decat a oricarui alt poet religios, iar apelul lui spre onestitate, regretul de a fi pierdut anumite posibilitati, si anume tocmai aceea de a se realiza ca om moral, e un apel universal, un apel pe care l-ar fi putut lansa si altcineva, care sa nu fi trait ceea ce, dintr-o intamplare de altfel, a trait François Villon. De aceea , -si va rog sa-mi iertati aceasta digresiune- pe mine ca roman din strainatate m-a jenat si m-a suparat foarte mult polemica despre Eminescu, mai ales anumite aspecte ale acestei polemici. E bine, chiar e foarte bine sa-l judecam la un anumit nivel critic si pe Eminescu. Insa nu e bine deloc sa vorbim de el ca ideolog, de exemplu, si sa-i respingem atunci dintre poezii Doina; celelalte poezii da, insa Doina nu. Sau iarasi nu e bine sa vorbim de poet ca om si sa spunem ca era mic , destul de urat, murdar, barbos s.a. Acestea nu intereseaza in mod absolut. Mai rau e ca se critica in acest fel chiar poezia. Spune cineva, dintre cei care au luat parte la polemica, ca el nici nu l-a citit pe Eminescu , ca nici n-a putut citi vreodata mai mult de doua sau trei poezii de parca aceasta ratiune a lui ar fi putut motiva, in realitate, o sentinta critica despre Eminescu. Ceea ce m-a jenat mai mult in acest caz , a fost atitudinea celor care puteau sa ia pozitia critica efectiva si sa spuna lucrurile cum sunt din punct de vedere critic si care au spus ceva, dar s-au cam jenat sa ia atitudine hotarata in aceasta privinta.
Deci avem doua lucruri: deontologia
faptelor de cultura si etica agentului din cultura. Acum insa
, vorbim intr-un sens foarte general, atat de deontologia culturii, cat
si de identitatea dintre fiinta si sein sollen, fiindca aceasta este o
definitie nu in abstracto , ci o definitie universala. Insa, cine
desfasoara aceste activitati culturale este si un om
istoric. Este omul istoric in anumite conditii istorice.
Prin urmare, in aceste conditii istorice, el trebuie sa
realizeze ceva care este in acelasi timp universal si are normele sale
universale, in timp ce el este determinat ca membru al unei anumite comunitati
si traieste intr-un anumit moment istoric. El este in
acelasi timp, atat subiect empiric in toate limitele lui cat si cetatean cat si
membru al unei comunitati avand o anumita raspundere in aceasta comunitate. Pe
de alta parte, cand vorbim despre cultura si spunem care este deontologia
culturii si etica creatorilor de cultura, ne gandim la cultura intr-un anumit
sens, adica ne gandim atat la cultura care se face, nu la cultura care exista,
cat si la agentul acelei culturi care se face. In acest sens al cuvantului
cultura, spunem , de exemplu, despre cineva ca este un
om cult. Acest om cult, are pe de alta parte, anumite indatoriri cu privire la
cultura pe care o cunoaste, iar ca cetatean are, pe de alta parte indatoriri cu
privire la cultura pe care o poate raspandi. Aici, mai ales, se aplica un principiu pe care eu
continuu sa-l sustin si sa-l proclam: cultura trebuie totdeauna sa fie
cultura critica, adica sa se inteleaga care sunt nivelele diferite ale
culturii ti in ce masura cutare sau cutare cultura majora sau minora a unei natiuni e valoroasa.
Sa se inteleaga pe de o parte, ca nici nu ne putem limita la o anumita cultura
pe care vrem sa o facem a noastra si sa o raspandim,
iar pe de alta parte, ca nici nu putem considera cultura noastra la acelasi
nivel de valoare cu aceasta cultura. Vreau sa spun cu asta urmatorul lucru cu
privire la cultura romaneasca, dat fiind ca acesta se aplica si la cultura de
pe vremea mea : in cultura romaneasca, in general s-a
considerat ca trebuia sa avem anumite
modele. Si ce model ni se putea oferi? In primul rand, modelul francez. E foarte bine sa avem un
anumit model ca sa stim la ce nivel ne propunem sa ajungem in cultura noastra , insa, trebuie sa stim si care este valoarea
acestui model francez printre alte modele posibile. De exemplu
, in anumite domenii, exagerand putin, modelul francez este, poate, cel
mai nepotrivit. In general, Franta este o
Spuneam cultura care exista si pe care
trebuie sa o transmitem. S-a vorbit
la noi, in Romania, s-a vorbit si in alte tari, despre ridicarea poporului la
cultura. S-au creat si curente in cultura, curente
literare care isi propuneau, in acelasi timp, aceasta datorie de ridicare a
poporului. Discutiile erau foarte bine intentionate in sensul ca se
intelegea ca asa e bine sa se faca si ca e bine sa
ridici poporul coborandu-te la popor. Insa, daca samanatoristii nostri s-ar fi
gandit mai bine si-ar fi dat seama de doua lucruri: mai intai, ca a te cobori,
in acest sens, inseamna a face concesii si , in al
doilea rand ca artistul sau omul creator
de cultura se caracterizeaza prin faptul ca nu face concesii, ca intelege sa
scrie asa cum trebuie sa scrie si nu cum pot , eventual ,intelege altii. Iar
daca altii nu inteleg, atunci e bine sa-i faci sa
inteleaga; pe de alta parte, acest "a intelege" iti are problemele sale. Un filozof italian,
Jovanni Gentile, spunea ca "se intelege mult mai mult dintr-o opera care nu se
intelege decat dintr-o opera care se intelege". In primul caz exista o sfortare
de a intelege. Intelegerea insasi este
mai dinamica, se ajunge mult mai departe, insemnand si ca aceasta opera contine
mai multa noutate si mai multa universalitate. Pe de alta
parte, este din nou discutabila, din punct de vedere etic, aceasta coborare
spre popor. Daca ne gandim bine, acesta este un mod de, a insulta poporul, de a-l ofensa.
Intentionam sa facem lucrurile mai simple si mai pe
intelesul tuturor. In realitate, daca vrem sa ridicam
poporul, trebuie sa-i dam arta si literatura asa cum s-au facut. In Italia s-au facut
experiente in acest sens. S-a prezentat muncitorilor din
Nu stiu daca proceda bine. Eu am procedat altfel in lingvistica, adica vazand ca nu se intelege ceva sau ca se intelege cu greutate, n-am aruncat scrierea, ci am incercat sa o corectez si sa accept anumite nelamuriri si obiectii care mi se prezentau. Daca aceste obiectii ne sunt aduse de cineva pe care il apreciem - si ii apreciem pe toti considerand ca se afla la acelasi nivel intelectual cu noi si nu la alt nivel - atunci inseamna ca am gresit noi si incercam sa ne corectam. Spunem ca exista aceasta universalitate si in acelasi timp istoricitate a culturii. Pe de o parte, cultura trebuie sa fie si este prin esenta universala. Insa, pe de alta parte, ea este realizata in comunitati istorice anumite si in functie de necesitatile acestora. Din acest considerent ne gandim care este legatura, raportul dintre creatorul de cultura si comunitatea in care traieste. Pentru omul de stiinta problema se pare ca aproape nu se pune, fiindca , in afara de posibilitatile de a descoperi ceva care poate zdruncina credintele si miturile unui popor, in realitate, e vorba de obiect, nu de subiect. Insa, in cazul creatorului de arta este altfel, fiindca aici se afirma tocmai subiectivitatea absoluta. Cum spuneam, subiectul de arta, agentul acestei activitati are o universalitate pe care si-a asumat-o; nu e o universalitate obiectiva, ci una subiectiva. El isi ia raspunderea oricarui subiect atunci cand sune ca asa se face arta. Insa, in comunitate, este subiect intre subiecte si, prin urmare, se prezinta in mod necesar in conflict cu alte subiectivitati si , mai ales, cu insasi organizarea sociala si politica a statului. Ne-am gandit cu totii secole de-a randul, ce vroia sa spuna Platon cand ii excludea pe poeti din Republica si daca avea dreptate sau nu. Din punctul de vedere pe care il reprezinta, Platon avea dreptate; el semnala ca republica , statul se bazeaza pe un raport de utilitate reciproca si, deci, pe o obiectivitate cel putin sociala, pe cand arta se bazeaza pe subiectivitate si aceasta nu-si propune deloc si nu e bine sa-si propuna utilitatea. Atunci ce facem cu poetul? Ori ii spunem sa taca sau il excludem din republica, ori ii cerem sa ne scrie numai poeme eroice pentru a-i stimula pe soldatii nostri care se vor duce si vor omori soldatii unei natiuni vecine, care, fiind alta natiune, ne e si dusmana. Platon, el insusi mare poet, stia foarte bine, de altfel, ca este vorba de o necesitate numai teoretica si ca acest stat, care se bazeaza in dezvoltare pe propriul sovinism, nu este in realitate un sfat cum trebuie sa fie, daca avem in vedere ca statele sunt situate intre state, asa cum cetatenii traiesc intre cetateni intr-un stat. De altfel, Menexenos a scris un dialog, cu o ironie de necrezut, impotriva Atenei si impotriva miturilor vulgare de la Atena: 'eroii nostri, duceti-va la razboi, muriti si sa stiti ca veti avea o mare rasplata, fiindca veti fi apoi admirati si memoria voastra va fi eterna. Voi veti muri, noi nu murim, va trimitem sa muriti, insa, pe urma, veti fi admirati si adorati, zeificati in republica'. Vorbeam despre raportul dintre stat si subiect, despre acest conflict permanent, pe care nu-l vom putea rezolva, dintre aceasta subiectivitate si necesitatile statului, despre relatiile intre subiecte in stat bazate pe utilitate si nu pe esteticitate, bazate pe aceasta activitate nu practica, ci totdeauna teoretica, in sensul ca este totdeauna o activitate de cunoastere. Insa, problema se pune cu privire la raportul intre state si intre culturi. In acest caz exista mai multe posibilitati (nu stiu daca sunt aplicabile Romaniei, cel putin pe vremea mea erau). Prima posibilitate este aceea a injosirii propriei culturi, posibilitatea pe care eu am numit-o masochism : cultura noastra tot nu face doi bani si atunci sa adoptam alta cultura. In cazul limbii, de exemplu, e bine ca in Basarabia, desi suntem majoritate, sa vorbim ruseste, fiindca fratii nostri rusi au posibilitati mult mai mari si au o cultura majora, fapt, intr-un sens, adevarat. A doua posibilitate este cea a nationalismului sanatos, conform caruia afirmam totusi valorile noastre, insa nu fara critica, intelegand ca aceste valori pot fi valori relative in perspectiva universala. Spunea un scriitor roman ca ar aspira la premiul Nobel, fiindca i se parea ca il merita, dat fiind ca premiul a fost acordat la atatia scriitori fara nici o insemnatate. Printre acestia il amintea pe Garcia Marquéz. Afirmatia sa reprezinta un indiciu de totala incultura, fiindca Garcia Marquéz e un scriitor de certa valoare, valoare la care nu ajunsese scriitorul roman si cred ca nici nu va ajunge vreodata. Trebuie sa intelegem care sunt adevaratele valori in strainatate si ca valorile noastre trebuie afirmate la nivelul pe care il au. Intre noi putem spune ca este o valoare pana la un anumit punct: nu e, fara indoiala, nici Calderon de la Barca, nici Shakespeare, insa este, de exemplu, un excelent autor de teatru. Sa spunem ca este o mare nedreptate ca Nichita Stanescu sau Marin Sorescu n-au avut premiul Nobel, insa nu l-a avut nici Borges care, fara indoiala, a avut si o functiune culturala in toata lumea, superioara actiunilor altor scriitori. Insa, mai este ceva. Avem culturi nu numai in sensul de cultura universala, ci si culturi, sa spunem asa, convietuitoare. Stam alaturi de altii si, cu privire la aceasta, e bine sa fim nationalisti in sensul nationalismului sanatos, adica sa afirmam valorile noastre. Trebuie insa sa intelegem ca nationalismul sanatos nu neaga cultura celorlalti, ci ca, prin aceasta incredere prealabila, el intelege ca celelalte popoare au si ele o cultura care, eventual, ar putea fi superioara culturii noastre. A treia atitudine este cea sovina, care nu numai ca afirma cultura noastra, nu numai ca sustine ca aceasta cultura este cultura superioara, ci, in acelasi timp, neaga celelalte culturi. Eu insumi am avut o experienta foarte dureroasa in strainatate. Am plecat din Romania foarte tanar, inca n-aveam nouasprezece ani, si am plecat cu ceea ce era ideologie curenta in Romania. Aici, culturile majore se cunosteau mai mult sau mai putin: cultura franceza, germana, poate si cea engleza. Se stia ceva despre cultura rusa, despre cea spaniola si despre cea italiana nu numai de catre specialisti, pe cand culturile vecinilor nostri erau cunoscute numai specialistilor. Ideologia generala era ca toate aceste popoare sunt inculte, ca nu au si ne-ar mira sa aiba si ei o literatura si se intelege ca noi suntem aici maestri Balcanilor, fiindca avem si Parisul Balcanilor: Bucurestiul. Ajuns in Italia cu aceasta perspectiva nici nu stiam, nu-mi dadeam seama atunci ca era o perspectiva sovina am intrat mai intai in conflict cu anumiti italieni, sustinand eu marea valoare a culturii romanesti. Un profesor italian, foarte amabil, mi-a spus: 'da, aveti dreptate. Cultura romana are un mare viitor, insa noi avem si un mare trecut'.
Ca urmare a acestei experiente, am considerat atunci ca e o datorie a mea sa corectez, cel putin pentru mine, ceea ce nu mai puteam corecta sau nu puteam contribui sa corectez pentru natiunea romana, anume sa recunosc si sa incep sa descopar culturile vecinilor nostri. Atunci am descoperit ca ungurii au o cultura si o literatura extraordinara, ca sarbii au o mare poezie, ca si bulgarii au o cultura importanta si foarte legata, intre altele, de cultura romaneasca, intrucat primii scriitori si poeti bulgari au publicat in Romania sau au plecat din Romania pentru a crea revolutia acolo, ca si ucrainienii, despre care ne inchipuiam noi ca nici nu exista cultural, au poezia lor. Mai mult, am descoperit ca Ady era de aici, ca Dezso era din Transilvania, ca Bolyai era din Transilvania, ca Evseev Rainka era din Bucovina s.a.m.d. Deci, am descoperit aceste culturi si se intelege ca, cel putin, am incercat sa le evaluez si sa le cunosc (nu le poti cunoaste in intregime) si sa inteleg ca nu suntem aici izolati ca Ceahlaul culturii, iar ceilalti nu au nici o cultura. In ceea ce priveste concentrarea asupra culturii noastre, trebuie sa intelegem la ce nivel se afla pentru a-l putea ridica. Daca credem ca am ajuns deja la nivelul cel mai inalt, aceasta nu inseamna in nici un fel ca nu asumam cultura universala ca o cultura a noastra. Aici e o greseala a ideologiei nu numai in cazul culturii romanesti, existand aceasta credinta sovina nu cu privire la valoare, ci cu privire la obiectul culturii. Avem impresia ca trebuie sa ne ocupam de ale noastre, ca aceasta este datoria noastra ca nationalisti seriosi, sa ne limitam la ale noastre si sa nu ne intereseze ce se face altundeva. Eu sustin -si este atitudinea mea chiar si in lingvistica ca toate problemele umanitatii sunt si problemele noastre si toata cultura umanitatii este si cultura noastra. Aristotel era grec, din intamplare, insa este si un filozof al nostru. Prin urmare, singura posibilitate de a afirma cultura noastra e tocmai aceea de a-i largi orizonturile si de a nu ne limita la lucrurile noastre. Se face o confuzie cand se vorbeste de specificul national si stiti dumneavoastra cat s-a discutat in cultura noastra cu privire la specificul national al obiectului si al subiectului. Se intelege ca obiectul in arte, de exemplu, este, in primul rand, prin experienta pe care o are artistul, un obiect national, un obiect local. Insa, in arta, e vorba de trecerea imediat la universal. Deci, obiectele se universalizeaza. Atunci, Coloana infinitului nu mai este, pur si simplu, un stalp din Oltenia ci este un mod universal de a fi al sculpturii. Prin urmare, nu e vorba sa ne limitam la local atunci cand se pune problema de a cunoaste cultura altora: nu trebuie sa spunem 'da, intai e cultura noastra si apoi cultura universala eventual, daca ne mai ramane timp'. Timpul nu ne ramane, pentru ca viata e foarte scurta. Evaluand cultura universala de astazi cu toate aceste ramasite ideologice care au acoperit problemele, din punctul de vedere al subiectului de arta, se intelege ca, oricum am face, tot vom fi specifici, fiindca nu putem sa nu fim specifici fiind determinati istoriceste. Ca sa fim specifici nu trebuie sa cautam specificul, nu trebuie sa ne propunem sa fim specifici, ci vom fi specifici in mod necesar. Sa nu ne intereseze in mod absolut ca avem datoria sa fim cumva specifici si sa ne propunem sa reprezentam, in acest sens, poporul nostru. Tocmai atunci, vom fi recunoscuti si se va spune: 'iata o voce romaneasca si universala'. Fara indoiala exista multe greutati cum este cea legata de limba, faptul ca limba noastra nu se cunoaste, in general, in strainatate. Insa, daca cineva se afirma pe plan universal va fi invatata si limba si se va incerca si traducerea. Intr-o discutie dupa o conferinta a filozofului spaniol Nicol la Montevideo, cativa profesori uruguaieni de filozofie au inceput sa-l intrebe daca nu se putea face o filozofie locala, adica o filozofie care sa creasca din pamant cum cresc plantele si copacii. Nicol, intai foarte politicos, a spus: 'nu cred ca nu exista acest fel de filosofie'. Celalalt insista mereu. La sfarsit, Nicol isi pierde rabdarea si spune: 'Oiga senor, usted dice que esta filosofia hay, yo he dicho que no la hay; si quere que la haya, hagala usted, yo no lo hago', i.e. 'daca credeti ca exista aceasta filozofie faceti-o dumneavoastra, eu nu o fac'. Deci, universalitate critica si istoricitate.
Cand vorbeam de relatia intre stat si arta, de exemplu, in aceasta forma a culturii, ma gandeam si la relatia dintre arta si politica si chiar politica de partid. Pe de o parte, nu este adevarat ca arta, in subiectul ei, e arta pentru arta. Arta este totdeauna arta pentru arta, insa e , in acelasi timp, si expresia omului intreg: a omului religios, a omului politic s.a.m.d. O mare pasiune politica, o mare pasiune religioasa poate fi subiect de arta, numai ca trebuie sa se prezinte ca discurs religios sau ca discurs politic. Trebuie sa se prezinte ca individualitate facuta, creata, existenta ca atare, cu necesitatea pe care o are natura. Spunea Kant in Critica judecatii -si trebuie sa ne mai gandim la asta ca artistul face natura, adica nu imita natura, ci face natura, ca face obiecte care au necesitatea obiectelor naturale si le prezinta cu aceasta necesitate de a deveni un obiect natural, adica sunt asa cum sunt si cum trebuie sa fie, nefiind discursul despre ceva, ci fiind ele ceva, fiind ele insele o lume. Eu spuneam ca Iliada nu vorbeste despre lume ci este o lume. Kafka nu vorbeste despre o lume, ci creaza o lume, si Dostoievski tot asa. Aceasta corespunde intuitiei naive curente despre arta. Poate nu ajungem sa spunem, cum spunea Corot, ca natura este plictisitoare, deoarece contine numai tablouri de Corot sau, cum spunea Oskar Wilde, ca de la un timp incoace, natura a inceput sa imite arta. Putem, deci, intelege si spune ca nu vorbim de paradoxuri: ca, intr-adevar, dupa ce cineva a creat o lume in arta, intelegem ca aceasta lume exista si o putem intalni in lumea noastra. E ceea ce spunem noi atunci cand afirmam ca ne-am aflat intr-o situatie dostoievskiana sau ca ne-am aflat intr-o situatie ca in Kafka, aveam un proces pentru motive pe care nu le cunosteam, ca acesta va duce la condamnare, iar de la condamnare la moarte. Deci asta intelegem: ca este o situatie kafkiana, ca o asemenea situatie a mai existat si inainte, ca acum o intelegem ca fiind din acest proiect de lume facut de Kafka. Intelegem, de asemenea, ca o alta situatie provine din proiectul de lume facut de Dostoievski. De altfel, daca imi permiteti o mica digresiune cu privire la natura si arta, s-a spus de multe ori ca Aristotel ar fi sustinut ca arta imita natura si s-a interpretat, in acest sens, ca mimesisul lui Aristotel nu e adevarat si ca Aristotel intelege prin mimesis obiectivare, nu imitare a naturii, ci reproducere a procesului din natura. In studiile mai recente, se afirma, de fapt, ca nu e vorba de natura naturata, adica de natura facuta, ci de natura naturans, acea natura care face natura, adica natura ca proces de ivire a faptelor, de nastere a acestora. In acest sens, autorul, scriitorul imita natura: face cum a facut natura si nu reproduce natura, cum credea sau nu credea, dar o spunea cu siretenie Platon in Dialoguri. E vorba de o lume cu totul facuta de un subiect, o lume in care pasiunea poate fi pasiune politica, religioasa, numai sa fie facuta in piatra si nu in concepte abstracte. Atunci o vom accepta.
Asta nu inseamna ca arta trebuie sa fie politica in sensul de discurs politic si ca e arta numai daca e arta partinica. Si aici, in Romania, am avut aceasta experienta, ca si in alte tari, a artei partinice, a artei de partid. Oricum e vorba de o contradictie atunci cand se vorbeste de partidul unic, deoarece prin partid se intelege ca sunt mai multe partide. In multe din tarile pe care le-am cunoscut, s-a afirmat un singur partid. Totusi era partid si impunea si o anumita arta. Insa, daca nu e bine ca arta sa fie partinica si nici nu poate fi daca e arta universala, asta nu inseamna ca noi vom condamna pe toti cei care au luat parte la activitatile de partid sau poate chiar s-au implicat in viata acestui partid. Nu o spun numai din motive personale. Nu spun numai ca eu ii condamn pe cei care au aderat sau au ajuns sa fie informatori. Nu e bine ca au ajuns, nu trebuiau s-o faca, dar ma gandesc ce-as fi facut eu?! N-as fi ajuns oare si eu sa fiu distrus sau sa ma prostituez? Si acum tot eu vin sa spun ca am avut noroc fiindca am fost exclus de la aceasta constrangere si ca, din acest motiv, pot sa-i condamn pe ceilalti, in loc de a incerca sa-i inteleg? As putea gandi astfel din punct de vedere subiectiv. Insa, din punctul de vedere al subiectivitatii artei, trebuie sa intelegem ca nu putem condamna pe scriitor, de exemplu, ca scriitor, pentru faptul ca, in calitate de subiect empiric, uneori s-a prostituat si a ajuns sa colaboreze chiar in mod nedemn. Calinescu ramane un mare critic, un extraordinar critic, chiar daca a facut atatea compromisuri si atatea concesii ca om si, din cand in cand, ca scriitor si critic. Nu vom spune ca-l condamnam pe Sadoveanu, fiindca a scris Mitrea Cocor. Nu e bine ca a scris Mitrea Cocor sau, daca a scris el Mitrea Cocor, aceasta nu inseamna ca si Zodia Cancerului e Mitrea Cocor sau ca Creanga de aur este Mitrea Cocor. Creanga de aur este o capodopera. Sa nu confundam judecati nici intr-un sens, nici in celalalt. Sa intelegem ca totusi artistul poate fi, in anumite conditii, in serviciul unei cauze bune. Cineva imi vorbea despre situatia culturii din Basarabia, zicand despre poetii de acolo ca 'sunt niste inapoiati' si ca 'ei au ramas la Eminescu'. Eu i-am spus 'nu domnule' ca sa-i dam si un nume zicem Dinu Mircescu -'nu, domnu` Dinu Mircescu, ei au ajuns la Eminescu, n-au ramas la Eminescu si e bine ca au ajuns la Eminescu'. Se intelege ca, in conditiile lor politice locale, au devenit chiar si in literatura cum se spune pasoptisti. De atunci, e o polemica in care toti au dreptate si toti gresesc. Cei care spun ca trebuie sa parasim acest mod al artei si sa ducem, cel putin din punct de vedere tehnic, arta literara din Republica Moldova, si ar trebui sa o ducem la nivel european sau cel putin la nivelul literaturii optzeciste din Romania, aceia au dreptate. Ei inteleg ca trebuie sa afirmam tocmai universalitatea in arta, cel putin din punct de vedere tehnic. Si ceilalti au dreptate cand spun ca exista o misiune a artistului ca cetatean si ca pana si Platon i-ar fi iertat atunci cand canta limba neamului lor, deoarece acest lucru e necesar tocmai pentru comunitate si pentru coeziunea unei comunitati. S-a spus: cum putem iubi o limba? Spunea Croce: eu n-am facut niciodata amor cu o abstractie, insa acolo nu e vorba de a iubi limba ca pe un obiect exterior, ci de a se afirma pe sine insusi prin limba, de a spune eu sunt eu, acesta care vorbesc romaneste si vreau sa afirm aceasta limba. Atunci eu spuneam i-ar fi iertat si Platon. Insa, n-au dreptate nici cei care spun ca, deoarece limba nu prezinta instrumentele tehnice necesare si pentru ca face concesii ca om, Vieru nu este poet. Vieru nu are multe poezii bune. Foarte multe poezii sunt dulcege. Insa, are cinci, sase, zece poezii care sunt, intr-adevar, poezii de inalta calitate. Dar, sa nu credem ca multi din marii poeti au chiar totul absolut pe placul receptorilor. Sa evaluam aceste poezii si sa intelegem care este valoarea lor. Nici ceilalti, adica traditionalistii de acolo din Basarabia, nu pot sa ia atitudine impotriva tinerilor de la Contrafort, care isi propun o misiune cel putin tot atat de necesara, adica sa ridice aceasta cultura la nivel european. E foarte greu sa scapi de ideologie cand vorbesti de cultura si sa intelegi ca, totusi, cultura, in sensul ei universal, nu este nici cultura nationala, nici cultura de partid, nici cultura unei clase, ea putand fi numai din punct de vedere politic, instrumental, altceva; pe de alta parte, trebuie sa intelegem ca in cultura, in toate formele, se universalizeaza ceea ce este cu totul individual. Trebuie sa impacam toate aceste conflicte: deontologia subiectului, deontologia particulara istorica, etica istorica a subiectului. Deontologia e un fapt obiectiv in cultura si aceasta implica si o eticaTocmai aceasta ne va face sa fim toleranti.
Cultura nu este rafuiala.
|
