Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























viziunea 7000

diverse




Stimate doamne,

stimati domni,

dragi cititori,






Va sunt necesare numai câteva minute din timpul dumneavoastra pretios pentru a citi aceasta scurta expunere. Noi traim într-adevar într-o epoca foarte agitata. Zilnic auzim stiri despre evenimente deosebite. Ceea ce s-a relatat mai demult într-un secol, astazi face parte din stirile aproape zilnice. Catastrofe naturale, foamete, razboaie, lupte între triburi, „purificari“ etnice, terorism motivat religios, infractiuni de neconceput, criminalitati de orice fel sunt relatate în toata lumea. În aceeasi tara pe coasta de vest ard padurile pe o suprafata de sute de km patrati, în timp ce pe coasta de est este o furtuna cu urmari distrugatoare. Nimic nu mai este cum a fost odata. Pentru problemele politice, economice si sociale nu sunt în perspectiva solutii eficace nici nationale si nici internationale.

În acest tractat vrem sa prezentam pe scurt evenimentele actuale în lumina profetiei biblice. Sunt aproximativ 6000 de ani de când primii oameni au vazut pentru prima data lumina acestei lumi. Socotit în mare, au trecut de la Adam pâna la Avraam 2000, de la Avraam pâna la Hristos la fel 2000 de ani si de la nasterea lui Hristos, începutul socotirii timpului nostru, din nou 2000 de ani.

Expertii prevad un tablou obscur pentru viitorul apropiat. Da, exista chiar unii, ca acel deputat al congresului din S.U.A., care îsi exprima gândul, daca noi suntem poate prima generatie care trebuie sa se teama ca va fi ultima în civilizatia prezenta. Se vorbeste deschis despre «escatologie» si despre «infernul apocaliptic», care ar putea sa izbucneasca în scurt timp peste pamânt. Evident este îngrijorata si opinia publica de ceea ce se va întâmpla în viitorul apropiat. Depindem noi la aceste teme asa de importante de vazatori? Trebuie sa-i consultam pe filozofi si sa-i interpretam? Sau poate sa-i vizitam pe ghicitori si astrologi? Sau poate gasim chiar raspunsuri obligatorii la aceste întrebari? Da, caci „… avem Cuvântul proorociei facut si mai tare; la care bine faceti ca luati aminte, ca la o lumina care straluceste într-un loc întunecos, pâna se va crapa de ziua si va rasari luceafarul de dimineata în inimile voastre.“ (2 Pet. 1, 19).

O informare actuala din Sfânta Scriptura este necesara si ar trebui sa fie bine venita pentru fiecare om care vrea sa afle sincer si deschis despre aceasta. Dumnezeul Atotstiutor a putut sa lase scris deja la începutul timpului, ce se va întâmpla pâna la sfârsit. Oamenii scriu istoria pe baza evenimentelor deja împlinite. Dumnezeu a scris dinainte întreaga istorie si «istoria mântuirii» care se desfasoara pâna la formarea noului cer si a noului pamânt, pâna când timpul se revarsa din nou în vesnicie. Desfasurarea temporala este stabila si ireversibila.

În «Viziunea 7000» vrem sa atragem atentia mai întâi asupra lucru­rilor care vor veni negresit asupra noastra si care se vor întâmpla în viitorul apropiat, si apoi pentru a arata singura cale de scapare de distrugerea neasteptata. În ceea ce priveste desfasurarea actuala, exista într-adevar o orientare clara din Sfânta Scriptura pe baza «semnelor timpului». si chiar daca se pare ca de 2000 de ani nu a mai intervenit nimic deosebit direct din cer si oamenii nu cred ca Dumnezeu intervine în istorie, totusi se va întâmpla pentru ca este prezis în Cuvântul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a creat pamântul în sase zile si s-a odihnit în a saptea zi. Când este vorba despre o «epoca profetica», atunci o zi la Dumnezeu este ca o mie de ani la noi. Asa este scris: Dar, prea iubitilor, sa nu uitati un lucru: ca, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, si o mie de ani sunt ca o zi.“ (2 Pet. 3, 8; Ps. 90, 4). În Fap. 2, 17 apostolul Petru vorbeste despre proorocia proorocului Ioel, despre «zilele de pe urma» în care este turnat Duhul Sfânt, aceste zile reprezentând perioada de doua mii de ani de har.


Sigur este aproape «ziua Domnului», a saptea zi a lui Dumnezeu, al saptelea mileniu. Conform Apoc. 20, în împaratia de o mie de ani a lui Hristos, El va fi cu ai Sai pe pamânt: Fericiti si sfinti sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos, si vor împarati cu El o mie de ani.“ (vers. 6). Dupa procesul de curatire urmeaza înnoirea, si pamântul va fi transformat într-o stare paradisiaca, unde domneste o «pace adevarata» si unde lupul si mielul pasc împreuna (Isa. 11, 6-9). Cu privire la biblica «Viziune a mileniului al saptelea», gasim în Cuvântul lui Dumnezeu descrieri lamuritoare.


PROFEŢIA BIBLICĂ ARE ULTIMUL CUVÂNT


În fata ochilor nostri se împlinesc în prezent cuvintele profetice ale Sfintei Scripturi care sunt destinate pentru timpul acesta. Din acestea face parte în primul rând reîntoarcerea poporului Israel în «tara fagaduita». Împrastierea lui printre alte popoare a fost deja prezisa în Deut. 4, si în zilele din urma va fi adunat din nou (Isa. 14, 1; Ier. 30, 3; Ier. 31, 7-12; Ez. 36-38). Aceasta a fost scoasa în evidenta de Isus Hristos în pilda «smochinului» — simbolul pentru Israel (Osea 9, 10) — ca un semn deosebit în scurgerea timpului (Mat. 24, 32-41).


În ceea ce priveste scurgerea timpului, ne este prezentata con­vingator în fata ochilor socoteala divina a timpului cu «zilele profetice» referitoare la poporul Israel. Prin proorocul Osea aflam în urmatorul text ceva mai exact: Veniti sa ne întoarcem la Domnul! Caci El ne-a sfâsiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega ranile. El ne va da iarasi viata în doua zile (aceasta s-a întâmplat deja); a treia zi ne va scula, si vom trai înaintea Lui (aceasta se va mai întâmpla)“ (cap. 6, 1-2).


Cele doua zile profetice amintite se refera clar la cei doua mii de ani care au trecut, în care poporul Israel a fost împrastiat, începând cu anul 70 d. Hr., în toata lumea. Din 1948 exista iarasi statul Israel, în care s-au întors evreii din 143 de tari. Aceasta este o împlinire dovedita a fagaduintelor divine. Ziua a treia se refera la mileniul care va sosi curând, când Israelul va recunoaste pe Hristos ca Mesia al lor si vor primi o viata plina de Duh. Apostolul Pavel a scris referitor la Israel urmatoarele: „Caci, daca lepadarea lor a adus împacarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viata din morti? … o parte din Israel a cazut într-o împietrire, care va tinea pâna va intra numarul deplin al Neamurilor. si atunci tot Israelul va fi mântuit, dupa cum este scris(Rom. 11, 15+25-26).


Tot asa sunt scrise desfasurarile ultimului timp din Europa, în special de la schimbarea din octombrie-decembrie 1989, în legatura cu împlinirea profetiei biblice. Înaintea ochilor nostri ia nastere «Europa unita», cum a fost stabilit în 1957 în «Tratatele romane». Dusmanii istorici au devenit prieteni. Contradictiile din est si vest sunt deocamdata anulate. Linia de despartire care trecea prin mijlocul Germaniei si prin continentul european, nu mai exista. Se formeaza o «Casa comuna europeana» în care urmeaza sa aibe toti loc, o «Europa unita». Cu aceasta se ridica din nou în fata ochilor nostri «Împaratia Romana» — ultima din cele patru împaratii pe care le-a vazut proorocul Daniel în Vechiul Testament (cap. 2+7). Aceasta corespunde cu «puterea fiarei» din Apocalipsa, care se ridica din marea popoarelor europene si de care se mira întreaga lume (cap. 13). La aceasta nu este vorba numai despre puterea mondiala politico-economica, ci mai ales despre «calareata» religioasa (cap. 17) care tine haturile în mâna si astfel dirijeaza cele ce se întâmpla. Aceasta «autoritate mondiala» spirituala este respectata si recunoscuta de toti conducatorii religiosi si politici. «Europa unita» va deveni puterea mondiala nr. 1, care va organiza mai ales «Ordinea economica mondiala». Din perspectiva religioasa, politica si economica va urma o unire. Acest «proces de unire» va fi încheiat în prima faza în scurt timp si astfel sunt formate toate conditiile pentru evenimentele urmatoare deja initiate.


Apostolul Pavel a vazut dinainte desfasurarea prezenta în toate domeniile si a scris acum doua mii de ani ceea ce devine în fata ochilor nostri realitate: „Pentru ca voi însiva stiti foarte bine ca ziua Domnului va veni ca un hot noaptea. Când vor zice: ,Pace si liniste!‘ atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia însarcinata; si nu va fi chip de scapare.“ (1 Tes. 5, 2-3).


De când a venit Mihai Gorbaciov la putere în 1985, a avut loc o «conferinta de pace si securitate» dupa alta. «Întâlnirile la nivel înalt» care au intrat în istorie, au condus la destinderea între est si vest, au facut posibila reunirea Germaniei si au realizat independenta tarilor est-europene. Pe politicieni îi intereseaza intens acum «pacea» aceasta prezisa si mai ales «securitatea» cuprinzatoare. Aceste notiuni sunt folosite tot mai mult în legatura cu evenimentele din Orientul Apropiat. Israelul devine tot mai mult «punctul fierbinte» al eve­nimentelor în politica mondiala si împreuna cu el Ierusalimul, care va deveni «piatra grea» pentru toate popoarele din împrejurime, asa cum a proorocit proorocul Zaharia (cap. 12).


Conform «Tratatului al treilea din Oslo» negocierile asupra Ierusalimului trebuie sa fie încheiate în 1998. Dupa cum la fel este deja prezis în Cuvântul profetic, va fi proclamata o pace. Din pacate — si chiar daca Israelul jertfeste «teritorii pentru pace» — va fi numai o «pace aparenta» realizata prin multe compromisuri negociate de politicieni, binecuvântata de cea mai înalta autoritate religioasa. Asa cum este scris, atunci va veni o prapadenie neasteptata.


ZIUA DOMNULUI


Când se va încheia «Ziua mântuirii» (Isa. 49, 8; 2 Cor. 6, 2), lumea va fi lovita înainte de «ziua Domnului», deci înainte de mileniul al saptelea, de judecati de mânie si plagi îngrozitoare. În Mat. 24 si în alte texte, însusi Domnul Isus ne-a îndrumat spre diferite evenimente însotitoare. EL a vorbit despre razboaie si vesti de razboaie, cutremure de pamânt, foamete si catastrofe de toate felurile si a mai adaugat: „Dar toate aceste lucruri nu vor fi decât începutul durerilor.“ Cutremurele de pamânt si catastrofele naturale de tot felul vor creste, pâna la cutremurul prevazut din California pe coasta de vest a S.U.A. (Sf. Andrei) care le întrece pe toate si cu care se ocupa oamenii de stiinta tot timpul. Durerile vin de obicei înainte de nastere. Conform Rom. 8, 19-22 întreaga fire suspina si sufera durerile nasterii din nou. Isus a vestit necazul cel mare astfel: „Pentru ca atunci va fi un necaz asa de mare, cum n-a fost niciodata de la începutul lumii pâna acum, si nici nu va mai fi.“ (Mat. 24, 21).


În Luca 21, la fel si în alte texte biblice, ne este spus ce se va întâmpla în necazul cel mare: „Vor fi semne în soare, în luna si în stele. si pe pamânt va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor; oamenii îsi vor da sufletul de groaza, în asteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pamânt; caci puterile cerurilor vor fi clatinate.“ (vers. 25-26).


Noi nu putem sa descriem detaliat catastrofele neînchipuite si «judecatile apocaliptice de mânie» prezise în Sfânta Scriptura, care vor veni asupra omenirii nelegiuite dupa rapirea «Bisericii-Mireasa» a lui Isus Hristos. Domnul Dumnezeu le-a poruncit oamenilor sa-si supuna pamântul pe care li l-a dat, si sa traiasca în partasie cu El. Despartit de El, omul distruge pamântul si pe sine însusi. Specialistii vorbesc îngrijorati despre poluarea aerului, apei si pamântului, despre pericolul ozonului, despre «efectul de sera» prin care va izbucni o catastrofa climatica — pâna la nimicirea stratului de ozon din care cauza lumina soarelui va fi de sapte ori mai mare decât de obicei, conform proorociilor Sfintei Scripturi. Asa este scris: „si lumina lunii va fi ca lumina soarelui, iar lumina soarelui va fi de sapte ori mai mare (ca lumina a sapte zile), când va lega Domnul vânataile poporului Sau, si va tamadui rana loviturilor lui.“ (Isa. 30, 26).


«Vazatorului» Ioan i s-a aratat aceasta pe insula Patmos în urma­torul tablou: „Al patrulea înger a varsat potirul lui peste soare. si soarelui i s-a dat sa dogoreasca pe oameni cu focul lui. si oamenii au fost dogoriti de o arsita mare, si au hulit Numele Dumnezeului care are stapânire peste aceste urgii, si nu s-au pocait ca sa-I dea slava“ (Apoc. 16, 8-9). În timpul acela «ziua harului si a mântuirii» va fi trecuta, astfel încât oamenii nu se vor mai putea întoarce la Dumnezeu. Va fi pentru multi o trezire îngrozitoare, un «prea târziu pentru totdeauna».


Dupa ce va pârjoli suprafata pamântului, soarele se va transforma în întuneric, caci asa este scris: „… soarele se va preface în întuneric, si luna în sânge, înainte ca sa vina ziua Domnului, ziua aceea mare si înfricosata.“ (Ioel 2, 30, Fap. 2, 20). „Soarele s-a facut negru ca un sac de par, luna s-a facut toata ca sângele, si stelele au cazut din cer pe pamânt, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic … Împaratii pamântului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s-au ascuns în pesteri si în stâncile muntilor. si ziceau muntilor si stâncilor: ,Cadeti peste noi, si ascundeti-ne de Fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mâna Mielului; caci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, si cine poate sta în picioare?‘“ (Apoc. 6, 12-17).


Asa cum Dumnezeu în dragostea si mila Lui, i-a dat omenirii posibilitatea de salvare prin intrarea în corabie în timpul lui Noe, înainte de catastrofa inevitabila a potopului, tot asa Cuvântul lui Dumnezeu ne arata cum putem scapa de pieirea neasteptata, gasind salvare în Isus Hristos (1. Pet. 3). Acei care cred mesajul Evangheliei Lui si se lasa pregatiti, vor primi putere sa scape de toate lucrurile acestea care se vor întâmpla, si vor fi luati în maretie la El (Luca 21, 34-36). Din aceasta legatura face parte si expresia lui Isus Hristos: „Când vor începe sa se întâmple aceste lucruri, sa va uitati în sus, si sa va ridicati capetele, pentru ca izbavirea voastra se apropie.“ (Luca 21, 28).


O atmosfera de «sfârsitul lumii» nu este la locul ei, aceasta nu aduce rezolvarea. Nu panica, ci reculegerea si întoarcerea sunt necesare. Porunca acestui ceas suna astfel: „Scapa-ti viata!“, caci „si ce ar folosi unui om sa câstige toata lumea, daca si-ar pierde sufletul?“ Timpul harului se apropie de sfârsit. Numaratoarea inversa a început deja. Ultima chemare a lui Dumnezeu rasuna ca o trâmbita. Cine vrea sa vina la Dumnezeu, trebuie sa o faca acum.


Urmatorul text biblic ne avertizeaza în aceasta legatura: „Ziua Domnului însa va veni ca un hot. În ziua aceea, cerurile vor trece cu troznet, trupurile ceresti se vor topi de mare caldura, si pamântul, cu tot ce este pe el, va arde. Deci, fiindca toate aceste lucruri au sa se strice, ce fel de oameni ar trebui sa fiti voi, printr-o purtare sfânta si evlavioasa, asteptând si grabind venirea zilei lui Dumnezeu, în care cerurile aprinse vor pieri, si trupurile ceresti se vor topi de caldura focului? Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamânt nou, în care va locui neprihanirea.“ (2. Pet. 3, 10-13).


Ar mai putea fi citate multe texte biblice la acest complex de teme. Ceea ce este scris de mai mult timp, va fi în curând istorie. Totusi trebuie sa procedam chibzuit si sa ne planificam normal viata noastra, caci timpul si ceasul nu-l stie nimeni; trebuie sa ne facem numai griji ca noi sa umblam cu Dumnezeu si sa fim pregatiti tot timpul sa ne întâlnim cu Domnul. Acest timp de pe urma în care traim acum, Domnul Isus Hristos l-a comparat cu zilele lui Noe si timpul Sodomei si Gomorei (Luca 17, 26-30). Nimeni nu va tagadui ca acum este mult mai rau în toata lumea. Lumea decazuta de la Dumnezeu este acum ca si atunci gata pentru judecata. Dumnezeu ofera ambele: har si judecata. Ce alegeti dumneavoastra?


REVENIREA LUI HRISTOS


Dumnezeu, Creatorul, are un plan cu creatiunea si tot asa ca Rascumparator are un plan cu cei rascumparati. Cine crede în existenta unui Dumnezeu personal, este convins ca El nu lasa nimic la voia întâmplarii. Asa vorbeste Domnul: „EU am vestit de la început ce are sa se întâmple si cu mult înainte ce nu este înca împlinit. Eu zic: ,Hotarârile Mele vor ramânea în picioare, si Îmi voi aduce la îndeplinire toata voia Mea.‘“ (Isa. 46, 10). „Caci Domnul va împlini pe deplin si repede pe pamânt cuvântul Lui.“ (Rom. 9, 28).


Cine cunoaste Sfânta Scriptura, stie ca anuntarea venirii Ras­cumparatorului în tot Vechiul Testament, începând din gradina Eden (Gen. 3), a fost nadejdea poporului lui Dumnezeu. Tot asa revenirea lui Hristos, a Rascumparatorului, este nadejdea poporului lui Dumnezeu de la începutul Noului Testament — de la înaltarea Lui. EL a zis: „… Ma voi întoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi.“ Ioan 14, 3). Acest eveniment, cel mai mare din istoria mântuirii, este într-adevar foarte aproape. Conform stirilor internationale de presa de la sfârsitul anului 1995/96, milioane de oameni asteapta acest eveniment. Dar exista fara îndoiala si fanatici religiosi, ca în ultimele cazuri tragice ale «Ordinului templului soarelui» din care în octombrie 1994 s-au sinucis cincizeci si trei si în decembrie 1995 saisprezece oameni. Dupa cum a relatat presa, ei s-au adunat zilnic de cinci ori în îmbracamintea ordinului si au sarbatorit liturghia. Acestia sunt sarlatani care se ridica mereu ca sa discrediteze credinta adevarata. Dar exista si oameni credinciosi biblic, care asteapta bucurosi revenirea lui Isus Hristos si au o viata normala. Ei sunt lucizi, clari si adevarati în lucrarea si umblarea lor.


Daca revenirea fagaduita a lui Isus Hristos si evenimentele anuntate care urmeaza au loc înainte sau dupa sfârsitul mileniului, ramâne în voia lui Dumnezeu. Semnele timpului, carora trebuie sa le dam atentie, ne lasa sa recunoastem ca timpul s-a apropiat. O precizare a timpului, asa cum s-a încercat de repetate ori în vechime, nu este posibila si nici necesara, slava lui Dumnezeu. Astfel în profetia biblica, anul este socotit cu 360 de zile, si nu cum suntem noi obisnuiti, cu 365 de zile. Deja din aceasta rezulta în decursul timpului o diferenta considerabila. Ramâne aceasta, ca timpul si ceasul nu-l stie nimeni în afara de Dumnezeu. Totusi în Sfânta Scriptura sunt date pentru orientarea noastra proorocii clare ca semne de recunoastere.


La prima venire a lui Hristos s-au împlinit peste 100 de proorocii din Vechiul Testament. Toate detaliile importante despre El, începând cu zamislirea Lui supranaturala, cu nasterea în Betleem, slujba Lui, suferinta si moartea Lui, pâna la înviere si înaltare, au fost proorocite în profetia vechitestamentara. Acelasi lucru este valabil pentru timpul dinaintea celei de a doua veniri a lui Hristos. Este covârsitor sa citim textele biblice corespunzatoare, care sunt foarte actuale acum.


Apostolul Petru a vazut în Duhul deja acum 2000 de ani, ca se va batjocori asupra revenirii lui Hristos, cum vedem ca se întâmpla acum. Criticii principali sunt teologi necredinciosi, care nu înteleg planul în timp al lui Dumnezeu si felul în care este scris. Ei sustin, de exemplu, ca apostolii si însusi Isus au gresit pâna la ultimul capitol din Noul Testament, când El a spus: „Iata, Eu vin curând.“ Biblia este în asa fel scrisa, încât se potriveste pentru întreaga perioada de timp. Fiecare cuvânt scris poate fi predicat si crezut în tot timpul harului pâna în momentul când evenimentul prevestit se împlineste într-adevar.


Petru aduce tema la acest punct si scrie: „Înainte de toate, sa stiti ca în zilele din urma vor veni batjocoritori plini de batjocuri, care vor trai dupa poftele lor, si vor zice: ,Unde este fagaduinta venirii Lui?‘“ La aceasta el a raspuns: „Domnul nu întârzie în împlinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o îndelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.“ (2. Pet. 3, 3-9). Batjocoritorilor nu le mai ramâne mult timp; râsul si batjocura lor se va transforma în plâns si scrâsnit de dinti. „Nu va înselati: ,Dumnezeu nu Se lasa batjocorit.‘ Ce seamana omul, aceea va si secera.“ (Gal. 6, 7). Dupa marturia Scripturii, Hristos va veni curând din nou, asa cum a fagaduit El, si îi va lua pe ai Lui la Sine în slava (1. Tes. 4), înainte de a veni necazul cel mare (1. Tes. 1, 10).


Înainte de a merge Domnul Isus în slava, El le-a fagaduit copiilor Sai ca se va întoarce si îi va lua la El (Ioan 14). La întoarcerea Lui, toti copiii lui Dumnezeu adormiti în Hristos care vor avea parte de prima înviere, vor învia, iar cei vii care traiesc cu El vor fi transformati si-L vor întâmpina pe El în vazduh, pentru a fi totdeauna cu El (1. Tes. 4). Ei Îl vor vedea si vor fi ca El (1. Ioan 3). Aceasta se va întâmpla asa cum s-a spus dinainte în Cuvânt.


CREAŢIUNEA MAIESTUOASĂ


Realizarea planului divin de mântuire a început deja cu creatiunea. Sigur fiecare din noi a admirat deja creatiunea maiestoasa. Din pacate, nu toti Îl pun în mod logic pe Creator înaintea creatiei, desi fiecare stie ca mai întâi a fost un ceasornicar înainte de a fi un ceas, si la fel un arhitect, înainte de a exista o cladire, etc. Este cunoscut în general ca existenta lui Dumnezeu este pusa sub semnul întrebarii, iar relatarea despre creatiune este descrisa ca fiind de necrezut, de când oamenii au realizat imposibilul aparent prin inventiile cele mai mari, mai ales de când Darwin si-a publicat tezele lui în anul 1859. Filozofii ateisti au facut credibile teoriile lor contradictorii în ultimele secole si în acelasi timp i-au aruncat pe oameni în necredinta. Dumnezeu este tagaduit si omul este sarbatorit. S-a sustinut chiar si afirmatia ca totul s-a format de la sine. Cine crede aceasta, ar putea sa-si tagaduiasca tatal si mama si sa sustina ca el s-a format singur si ca este rezultatul evolutiei.


Cine îsi poate închipui ca universul în nesfârsita lui nemarginire si cu nenumaratele lui stele care sunt într-o deplina armonie, s-a format de la sine, de exemplu printr-o explozie straveche? Pâna în prezent nu s-a gasit nimeni care sa îmbunatateasca lucrul cel mai marunt din creatiunea maiestoasa. Sa ne gândim doar la nenumaratele vietuitoare din marile lumii carora le-au fost date conditii de viata ideale, sau la milioanele de feluri de animale si pasari de pe toate continentele si cât de perfect au fost adaptate conform împrejurarilor climaterice.


Asa cum a creat si a rânduit Creatorul la început toate lucrurile prin Cuvântul Sau atotputernic, asa sunt pâna în ziua de astazi. De la începutul pamântului se seamana si se recolteaza în fiecare an, dupa cum a hotarât Domnul Dumnezeu: „Cât va fi pamântul, nu va înceta semanatul si seceratul, frigul si caldura, vara si iarna, ziua si noaptea!“ (Gen. 8, 22). Numai acolo unde intervine omul în natura, se formeaza neregularitati. Zilnic sunt hraniti miliarde de oameni si daca s-ar distribui totul corect, atunci n-ar trebui sa mai rabde nimeni de foame. În fiecare an Dumnezeu nu numai ca se îngrijeste de noi si de nenumaratele vietuitoare, ci El ne tine o predica puternica prin natura despre viata, moarte si înviere. În fiecare primavara se trezeste o noua viata, care aduce fructe noi. Apoi urmeaza vara cu recoltele bogate. Dupa aceea vine toamna, în care cad frunzele de pe pomi si natura moare. Urmeaza apoi somnul de iarna si desigur iarasi trezirea în acelasi ritm în urmatoarea primavara. „Fiindca ce se poate cunoaste despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, caci le-a fost aratat de Dumnezeu. În adevar, însusirile nevazute ale Lui, puterea Lui vesnica si dumnezeirea Lui, se vad lamurit, de la facerea lumii, când te uiti cu bagare de seama la ele în lucrurile facute de El.“ (Rom. 1, 19-20).


si faptul ca toate vietuitoarele se reproduc dupa soiul lor, va ramâne pâna la sfârsit. Pâna astazi se seamana aceeasi samânta care a rasarit de prima data la crearea pamântului. Cresc aceiasi pomi cu aceleasi fructe si traiesc tot aceleasi soiuri de animale pe pamânt, atâta timp cât nu sunt nimicite de oameni. si oamenii, coroana creatiunii, sunt tot asa cum au fost Adam si Eva atunci. Lor le-au fost date calitati creatoare. Aceasta s-a vazut foarte clar în ultimii o suta de ani si mai ales în ultimii cincizeci de ani. Noi am vazut evolutia de la caruta cu cai la avion si pâna la zborul cosmic. Omul înfaptuieste tot ceea ce îsi planifica, dupa cum a spus Dumnezeu: „… si iata de ce s-au apucat; acum nimic nu i-ar împiedica sa faca tot ce si-au pus în gând.“ (Gen. 11, 6). De aceasta mi-am dat seama în 9. decembrie 1995, când astronautul de pe Apollo 16, generalul a.D. Dr. Charles Duke, a relatat în Berlin despre vizita lui pe luna în aprilie 1972.


Numai un singur lucru nu poate sa faca omul, si anume sa creeze viata. Cei ce cred în evolutie si vorbesc despre o celula primara, sa ne spuna în cazul acesta, cine a creat aceasta celula si cine a pus viata în ea. Aici s-ar putea pune si întrebarea, cine a pus instinctul de reproducere în toate vietuitoarele? De ce nu seamana tagaduitorii de Dumnezeu grâu artificial? Pentru ca stiu sigur ca nu ar încolti, deoarece nu poarta în sine germenul vietii. Orice om care gândeste normal ar trebui sa-L puna pe Creatorul suveran, atotputernic înaintea existentei creatiunii atotcuprinzatoare, puternice si maiestoase. Daca oamenii nu s-ar fi lepadat de El, atunci ar fi putut crede Cuvântul Sau si relatarile zilnice despre creatiune care devin realitate înaintea ochilor nostri. Dumnezeu si Cuvântul Lui ramâne vesnic adevarat si credibil, pentru toti cei vrednici sa creada.


RÂNDUIT PENTRU PĂRTĂsIA CU DUMNEZEU


Conform voii lui Dumnezeu, oamenii au fost rânduiti de la început sa traiasca în partasie cu El. De aceea ei, indiferent de religie sau rasa, au tendinta sa se închine unei fiinte mai înalte. Toti simt în ei o dorinta nedefinita de închinare, diferind modul în care aceasta este apoi practicata. Daca cineva nu gaseste ceva religios caruia sa i se închine, atunci poate sa fie Mamona, pasiuni, sportul, un oricare alt hobby sau un idol. Aceasta dorinta adânca care o poarta fiecare om, indiferent daca este sarac sau bogat, poate fi astâmparata numai cu ceva dumnezeiesc.


Iudeii credinciosi se roaga lui Dumnezeu, care s-a prezentat lor personal în timpul lui Moise ca Dumnezeul Israelului. Un iudeu adevarat poate crede numai unicului si singurului Dumnezeu, caci El însusi a zis: „Asculta, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, Domnul este Unul …“ Circa de sase mii sapte sute de ori este scris „Domnul Dumnezeu“ — «Elohim-Iahweh» — în Vechiul Testament. Iudeii credinciosi biblic asteapta tot timpul venirea lui Mesia si rezidirea templului, asa cum le-a fost fagaduit.


Musulmanii se roaga unui dumnezeu, pe care ei îl numesc Allah. Proorocul lor, Mahomed, a crezut ca Mesia a fost zamislit de Duhul, dar a tagaduit rastignirea lui Hristos. Pentru el, El a fost un prooroc mare si mesager al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu l-a luat la Sine la sfârsitul slujbei, dar nu Rascumparator si Domn. Mahomed a predicat monoteismul absolut, dar nu a înteles des­coperirea proprie a lui Dumnezeu în Hristos pentru a face posibila rascumpararea.


Hindusii cred în trinitatea lor principala care este compusa din: Brahma – creatorul, Vishu – sustinatorul, si Shiva – distrugatorul si înoitorul, deasemenea într-un numar mare de dumnezei si îsi pun nadejdea în învatatura ca omul se va reîntoarce eventual ca animal în viata viitoare si va trece printr-un proces de curatire permanent pâna va ajunge la tinta finala. Budistii cred într-un fel asemanator în reîncarnare si se bazeaza pe meditatie. Ca la hinduism si islam, si aici se cauta degeaba dupa un mesaj divin care sa aduca la exprimare mântuirea si nadejdea pentru vesnicie, ceea ce include biruinta asupra mortii. Dar o religie fara mântuire si fara o nadejde adevarata, nu este o religie deznadajduita si pierduta?


Ceea ce conteaza este «voia lui Dumnezeu» descoperita si confirmata, careia omul trebuie sa i se conformeze. A existat o perioada de timp în care primii oameni au trait în paradis în partasie directa cu Domnul Dumnezeu. În starea aceasta originala a nevinovatiei, ei nu au stiut nimic despre suferinta, durere, boala sau moarte. Fiind creatiuni ale Celui vesnic, ei au fost rânduiti sa traiasca vesnic. Domnul Dumnezeu le-a dat oamenilor o vointa libera, astfel încât ei se pot decide pentru viata sau moarte. Ei pot sa aleaga între bine si rau, ascultare si neascultare, credinta si necredinta. Asa este cu noi toti si astazi. Atunci la început era vorba despre ascultare, la care din pacate au dat gres: întâi Eva, apoi Adam. Ea a ascultat de argumentele si minciunile lui Satan în chip de sarpe, a fost ispitita, a cazut în pacat si l-a tras si pe Adam în aceasta. Prin aceasta, caderea în pacat a fost perfecta. Astfel au ajuns amândoi, prin încalcarea poruncii lui Dumnezeu, sub influenta dusmanului si au trebuit sa moara. Domnul Dumnezeu a împlinit avertizarea si i-a alungat din paradis. Legatura cu El a fost întrerupta, suferinta, boala si moartea au venit asupra întregii omeniri, desi dusmanul a fagaduit: „Hotarât, ca nu veti muri … veti fi ca Dumnezeu …“ (Gen. 3).


Nimeni sa nu-si spele mâinile în nevinovatie si sa spuna: „Ce ma intereseaza pe mine!“, caci fiecare barbat si fiecare femeie, fiecare fata, fiecare baiat ar fi procedat exact ca Adam si Eva — da, ei o mai fac si astazi. Dumnezeu ne cunoaste pe toti si a stiut ca nici un om nu poate sa împlineasca cerintele si poruncile Sale. si totusi El, în dreptatea Lui, ne-a lasat sa recunoastem faradelegile si neascultarea fata de El.


Daca nu ar exista o lege dumnezeiasca, nimeni nu ar putea fi condamnat pentru încalcarea ei, si nimeni nu ar vedea necesitatea iertarii si mântuirii. Noi toti am fost nascuti în aceasta lume pierduta si despartita de Dumnezeu, de aceea avem nevoie de împacarea cu El. Constiinta îi avertizeaza pe toti, chiar si pe cei care nu au auzit niciodata mesajul divin si nu au citit niciodata Biblia. Fiecare stie când minte, înseala, fura sau face altceva nepermis. Toti, fie saraci sau bogati, buni sau rai, au devenit la fel de vinovati înaintea lui Dumnezeu. Nimeni sa nu spuna ca el n-a omorât pe nimeni sau ca nu a comis vreo alta infractiune, deci nu este asa de rau. Deasupra tuturor sta pedeapsa dreapta a lui Dumnezeu, de aceea toti trebuie sa moara. În viata nu este nimic mai sigur decât moartea, caci „… oamenilor le este rânduit sa moara o singura data, iar dupa aceea vine judecata.“ (Evrei 9, 27). Noi suntem raspunzatori pentru faptele noastre.


Prin caderea în pacat a fost întrerupta partasia cu Dumnezeu. Dar El s-a gândit la noi si El însusi a croit o cale pentru noi prin Singurul care putea spune: „EU sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal, decât prin Mine.“ (Ioan 14, 6). Domnul a venit la noi în dragostea si mila Lui nemarginita, pentru ca noi sa putem merge la El.


Pentru ca noi am devenit vinovati în trupul acesta pamântesc, El a trebuit sa vina în trup pentru ca astfel Singurul nevinovat sa ocupe locul întregii omeniri, sa ia vina tuturor asupra Lui si sa ne împace cu Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat în Isus Hristos, Domnul nostru, a carui strigare suna astfel: „Veniti la Mine, toti cei truditi si împovarati, si Eu va voi da odihna.“ (Mat. 11, 28). Astfel de oameni care vin la El, pot sa fie siguri când bate ultimul lor ceas, ca duhul lor este încredintat Lui si El va da întotdeauna acelasi raspuns: „Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.“ (Luca 23, 43). Cine traieste constient fara El, va si muri fara El. Mântuiti sunt numai acei care traiesc cu Hristos si mor în El (Rom. 14, 7-8; Apoc. 14, 13).


LUCRAREA SUPRANATURALĂ A LUI DUMNEZEU


Nasterea Mântuitorului ca om a fost un act supranatural al lui Dumnezeu în domeniul firesc. Maria a fost nascuta în lumea aceasta ca toti ceilalti oameni si a avut nevoie de mântuire. Ea a fost aleasa de Dumnezeu ca vas pamântesc, în care a fost pusa samânta divina, pentru ca Cuvântul sa poata deveni trup. si ea a avut nevoie de trairea mântuirii si de aceea si ea s-a aflat printre cei 120, care au trait evenimentul umplerii cu Duhul Sfânt în apropiere de Ierusalim, eveniment care face parte din mântuirea fiecaruia (Fap. 1, 14; Fap. 2, 4; etc.)


Dumnezeu mântuieste numai într-un fel, si anume întotdeauna în legatura cu credinta Cuvântului fagaduit. Maria a crezut mesajul divin pe care i l-a transmis îngerul Gavril, si a zis: „Iata, roaba Domnului; faca-mi-se dupa cuvintele tale!“ Astfel Cuvântul a devenit trup si Fiul lui Dumnezeu a fost nascut. Tot asa toti barbatii si toate femeile trebuie sa creada mesajul divin, sa se puna la dispozitia lui Dumnezeu si sa accepte Cuvântul fagaduintei. Numai prin aceasta poate lua nastere în ei o viata plina de Duh, dumnezeiasca, prin nasterea din nou. Dupa întemeierea supranaturala a Bisericii noutestamentare prin revarsarea Duhului Sfânt de Rusalii, Maria nu a mai fost amintita nici macar o data pâna la sfârsitul Bibliei, nici de Petru, Ioan sau de Iacov, nici de Pavel sau de altcineva. Ea si-a îndeplinit însarcinarea. Este vorba despre Isus Hristos, care este singurul Mântuitor, Mijlocitor si Avocat. «Mariologia» este straina Bibliei si este în contradictie cu Isus Hristos.


Isus Hristos a fost Dumnezeu dupa Duh, iar dupa trup a fost om. EL a fost sfânt si fara pacat, de aceea El a putut sa ia vina noastra asupra Lui si a murit în locul nostru. Prin sângele Lui, în care era viata divina, El a înfaptuit împacarea si iertarea pentru toti. Dar numai acei care cred pot sa traiasca aceasta. Ispasirea totala si rascumpararea desavârsita a sufletului, a duhului si a trupului a avut loc. Prin învierea Lui în a treia zi, lucrarea de rascumparare a fost încoronata si legitimata divin. Moartea, iadul si Satana au fost biruiti; Cel înviat este adevaratul Biruitor de pe Golgota. EL le-a aparut ucenicilor dupa înviere timp de patruzeci de zile si i-a învatat despre lucrurile privitoare la Împaratia lui Dumnezeu (Fap. 1). Dupa aceea El a fost înaltat la cer în fata ochilor lor (Luca 24). În aceste adevaruri divine se ancoreaza puternic sufletul tuturor credinciosilor biblici. În învierea Lui este bazata învierea copiilor Sai, în înaltarea Lui este nadejdea noastra ca vom fi luati la El în patria cereasca.


Dumnezeul Atotputernic a planuit înainte de întemeierea lumii o Împaratie vesnica pentru fiii si fiicele Lui. Refuzul omului nu poate sa distruga sau sa faca fara putere planul lui Dumnezeu. A aparut doar o întrerupere temporara, pe care Dumnezeu a inclus-o în socoteala. Omenirea care s-a hotarât de buna voie împotriva lui Dumnezeu si astfel s-a predat stapânirii lui Satana, a fost rascumparata de însusi Domnul, fara interventia oamenilor. Rascumpararea este un act istoric si în acelasi timp de mântuire. Prin Evanghelie le este adus oamenilor mesajul divin de bucurie si de eliberare. Este vorba despre oferta de har atotcuprinzatoare a lui Dumnezeu. Prin puterea acestei mântuiri, copiii oamenilor care de la nastere au fost copii ai mortii, devin copii nascuti din nou ai lui Dumnezeu care au primit viata vesnica, daca accepta prin credinta, pentru ei, aceasta fapta de mântuire.


Deoarece Împaratia lui Dumnezeu este o împaratie vesnica, trebuie ca toti cei ce vor sa traiasca în ea sa aiba viata vesnica. De aceea este necesar sa fim nascuti din nou (Ioan 3). Samânta pentru aceasta nastere de sus este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea poarta în sine germenul de viata divin. Duhul Sfânt vine peste toti acei care primesc Cuvântul prin credinta si aduce la suprafata o zamislire divina. Prin zamislirea fireasca noi am devenit creatiuni pamântesti, temporare — copii de oameni. Prin zamislirea supranaturala din Duh noi devenim copii ai lui Dumnezeu. „… fiindca ati fost nascuti din nou nu dintr-o samânta care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu si care ramâne în veac“ (1 Pet. 1, 23). În momentul în care noi traim nasterea din nou, devenim copii ai lui Dumnezeu si Dumnezeu este Tatal nostru ceresc.


Cine crede în felul biblic în Domnul ca Mântuitorul sau, poate sa o traiasca personal. Aceasta oferta de har nemaiîntâlnita este valabila pentru toti oamenii care o primesc, atâta timp cât mai tine ziua harului. Nimeni nu-si poate închipui cât de groaznic va fi pentru oamenii care au refuzat mântuirea si vor trece în vesnicie despartiti de Dumnezeu. Cel târziu în ceasul mortii vor fi confruntati toti cu realitatea ca odata cu moartea nu s-a sfârsit totul, chiar si acei care nu cred într-o viata dupa moarte.


ULTIMA CHEMARE


Înainte de a reveni Domnul Isus, trebuie sa se împlineasca porunca data (Mar. 16, 14-18) pentru ultima data în toata lumea. „Evanghelia aceasta a Împaratiei va fi propovaduita în toata lumea, ca sa slujeasca de marturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârsitul.“ (Mat. 24, 14). În nici un timp nu a fost posibil ca acum, sa se împlineasca aceasta însarcinare prin mass-media. Simbolic aceasta i-a fost aratata vazatorului Ioan pe insula Patmos în urmatorul tablou: „si am vazut un alt înger care zbura prin mijlocul cerului, cu o Evanghelie vesnica, pentru ca s-o vesteasca locuitorilor pamântului, oricarui neam, oricarei semintii, oricarei limbi si oricarui norod.“ (Apoc. 14, 6).

Ar trebui sa fie suficient de cunoscut, ca de la Reforma au avut loc mereu treziri spirituale noi. Cine este informat în acest domeniu, stie ca la începutul secolului a avut loc în toata lumea o lucrare puternica a Duhului si mai ales dupa al doilea razboi mondial, o strapungere a vestirii adevarului apostolic.


Pentru evenimente deosebite, Dumnezeu i-a trimis într-adevar pe slujitorii si proorocii Sai, carora El le-a descoperit taina Lui (Amos 3, 7). Noi ne gândim la Noe, Moise si altii, la fel si la acei care s-au ridicat în decursul istoriei bisericii. Asa cum a fost fagaduit în Isa. 40, 3 si Mal. 3, 1 si confirmat de însusi Isus Hristos în Evanghelii, Ioan Botezatorul s-a ridicat ca precursor înainte de prima venire a lui Isus Hristos cu «mesajul de introducere». Slujba lui a fost de o importanta mântuitoare si statea într-o legatura directa cu eve­nimentele din Împaratia lui Dumnezeu. Tot asa Dumnezeu a îndeplinit si în ultima perioada de timp de har fagaduinta Lui si înainte de «ziua Domnului» a trimis un mesager ca Ilie, asa cum a fost prevestit în Mal. 4, 5, cu «mesajul actual» si Cuvântul descoperit înainte de a doua venire a lui Hristos. Însusi Isus Hristos a confirmat aceasta fagaduinta în Mat. 17, 11, care mai era atunci pentru viitor, si a aratat si înspre slujba lui Ioan care avusese deja loc (vers. 12). Acum este vorba despre pregatirea drumului Domnului si întoarcerea inimii copiilor lui Dumnezeu la învatatura si practica apostolica a parintilor, cum era vorba atunci despre întoarcerea inimii parintilor vechi­testamentari la copii Noului legamânt (Luca 1, 16-17). Aici avem de-a face cu evenimentele de încheiere ale istoriei mântuirii si desa­vârsirea Bisericii noutestamentare.

Slujba supranaturala confirmata a cunoscutului om al lui Dum­nezeu William M. Branham (1909-1965), pe care l-am cunoscut personal, are toate semnalmentele unui apostol si prooroc si depune marturie despre împlinirea Sfintei Scripturi sub ochii nostri în generatia noastra. S-au întâmplat lucruri supranaturale care ne amintesc despre slujba profetica a Domnului nostru, despre relatarile din evanghelii si din faptele apostolilor. Astfel, personalitati cunoscute pe plan mondial care au fost martori oculari, marturisesc despre slujba fratelui Branham în cadrul diferitelor miscari de trezire. Primul care a facut-o de cunoscut în toata lumea la sfârsitul anilor patruzeci, a fost editorul revistei „Voice of Healing“, rev. Gordon Lindsay din Dallas, Texas, S.U.A. El a publicat în anul 1950 cartea „William Branham — a man sent from God“. Învatatura si practica acestui barbat smerit al lui Dumnezeu a fost într-adevar în concordanta cu marturia biblica a apostolilor si proorocilor. Cu aceasta realitate ar trebui sa se confrunte deschis si sincer toti criticii.

De trezirea spirituala, care a început în mai 1946, au fost cuprinse mai târziu si cele mai mari biserici si confesiuni crestine. Sute de evanghelisti au fost inspirati si au început slujba lor. De atunci au loc în toata lumea evanghelizari interconfesionale, adunari ale «Oamenilor de afaceri ai Evangheliei depline» si manifestari caris­matice. «Lucrarea Duhului», «rugaciunea pentru bolnavi», etc. nu se mai practica numai în grupuri secundare, ci este practicata peste tot si chiar amintita de mediile de informare în masa. si totusi bisericile si adunarile sunt încurcate în învataturi si traditii nebiblice, fara sa stie.

Daca Dumnezeu confirma Cuvântul Sau ascultatorilor credinciosi prin vindecari, aceasta nu este o dovada ca învatatura, respectiv evanghelistul sau facatorul de minuni, sunt corecte. Aceasta este numai dovada ca Dumnezeu este credincios, asculta rugaciunile si împlineste fagaduintele Sale pentru cei ce-L cred.

Binecuvântarea spirituala vine peste toti acei care doresc aceasta, „caci El face sa rasara soarele Sau peste cei rai si peste cei buni, si da ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti.“ (Mat. 5, 45). Cuvântul Domnului nostru ne da explicatia necesara si în acest punct: „Îi veti cunoaste dupa roadele lor.“ (Mat. 7, 16), deci nu dupa darurile Duhului, care se pot însusi sau imita, ci dupa roadele Duhului (Gal. 5, 22-23), care trebuie sa creasca si sa depuna marturie despre care «pom» este de fapt vorba. Nu ploaia spirituala este cea decisiva, ci felul semintei din inima peste care cade ploaia, caci fiecare samânta aduce rod dupa felul ei. Atât samânta buna cât si cea rea se afla pe acelasi ogor al acestei lumi. Domnul zice: „Lasati-le sa creasca amândoua împreuna pâna la seceris“ (Mat. 13, 30). La vremea secerisului se va lega si se va arde neghina, iar grâul va fi adunat în grânarul Sau. Trebuie sa se mai împlineasca ceea ce a spus Domnul: „Multi Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tau? N-am scos noi draci în Numele Tau? si n-am facut noi multe minuni în Numele Tau?‘ Atunci le vom spune curat: ,Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.‘“ (Mat. 7, 22-23).

Conform spuselor Domnului nostru, cei drepti si cei nedrepti traiesc împreuna. Falsul este atât de asemanator cu adevarul, încât se spune: „Aici este Hristosul. Acolo este Hristosul.“ EL ne-a avertizat de aceasta cu cuvintele: „Caci se vor scula Hristosi (unsi cu Duhul) mincinosi si prooroci mincinosi. Ei vor face semne si minuni, ca sa însele, daca ar fi cu putinta, si pe cei alesi.“ (Mar. 13, 22). În realitate Dumnezeu este prezent numai acolo unde El poate arata drumul Lui si poate face voia Sa; acolo unde se afla Cuvântul si Duhul Lui si învatatura si practica sunt în concordanta cu Biblia.

Semnele si minunile singure, nu sunt un criteriu. O atmos­fera sarbatoreasca nu este valabila înaintea lui Dumnezeu. La El trebuie sa fie totul în ordine. Acum trebuie sa urmeze aceeasi vestire a Cuvântului si practica din timpul apostolilor în legatura cu credinta conform Scripturii care este bazata pe Cuvântul lui Dumnezeu si ancorata în Isus Hristos.

Cu un respect adevarat, toti cei ce se tem de Dumnezeu trebuie sa recunoasca, sa creada si sa astepte împlinirea si trairea fagaduintelor pentru ultima epoca care au fost date Bisericii lui Hristos. Înainte de a putea reveni Hristos, trebuie mai întâi sa fie ordonat si reasezat totul în mod biblic, dupa modelul crestinismului primar; asa ne este spus în Fap. 3, 21: „… pe care cerul trebuie sa-L primeasca, pâna la vremile asezarii din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura sfintilor Sai prooroci din vechime.“

Chiar la sfârsit, înainte de revenirea lui Hristos, se va cristaliza afara din amestecul religios actual, o comunitate de credinciosi biblici, neorganizati, având în frunte pe Hristos. Strapungerea cea mare spre vestirea straveche fara compromisuri si practica dupa modelul faptelor apostolilor si astfel «desavârsirea Reformei» în Biserica Domnului, este foarte aproape. Asa cum a fost la început în timpul apostolilor, asa trebuie sa fie din nou la sfârsit. În Biserica noutestamentara faptele apostolilor sunt singurul model valabil înaintea lui Dumnezeu.


TRADIŢII FĂCUTE


Fiecare om se naste într-o anumita conceptie despre viata, si cei mai multi dintre ei ramân în aceasta pâna la sfârsitul vietii lor, fara sa-si faca gânduri, cu atât mai putin sa se convinga de corectitudinea sau respectiv de necorectitudinea acesteia. Face parte din prejudecatile generale, sa se ramâna credincios traditiilor mostenite. si multi dintre acei care îsi îndeplinesc datoriile lor religioase, vor de fapt sa fie lasati în pace cu Dumnezeu. Cauza acestei stari si evolutii este, nu în ultimul rând, în religie. Aceasta impresie s-a format, pentru ca se rezolva totul pentru toti prin functionari. De la nastere pâna la moarte oamenii sunt tratati cu ritualuri si ceremonii desarte, fara sa afle vreodata mesajul de mântuire, fara sa traiasca personal mântuirea si fara sa gaseasca pacea launtrica.


Marile confesiuni crestine cu structurile lor organizate nu sunt o exceptie. Ele ar trebui sa accepte o cercetare asupra lor. O referire desarta la Hristos, apostoli si Biblie nu ajuta nimanui. Biserici si biserici libere, pâna la gruparile cele mai mici, folosesc texte biblice care sunt modelate dupa conceptul lor. Aceasta este apoi numita «Unitatea în diversitate». De fapt crestinismul traditional de astazi nu mai are nimic comun cu biserica primara. Nici biserica romano-catolica nu-si are originea în Hristos sau în Petru, cum se crede în general, ci ea s-a format ca organizatie ierarhica si împaratie bisericeasca abia în timpul lui Constantin dupa Conciliul din 325 d. Hr. în «Imperium Romanum». În anul 380 împaratii romani Teodosiu si Gratian au interzis libertatea religioasa generala. Un an mai târziu crestinismul ortodox a fost declarat ca religie de stat. Abia în anul 441, Leo I. s-a bazat pe textul din Mat. 16, 18 si a vorbit despre o «succesiune apostolica». Acest proces a fost încheiat prin împaratul roman Iustinian (527-565), care i-a facut pe preoti functionari de stat. De fapt se poate vorbi abia din timpul acesta despre biserica catolica în general.


Aceeasi Biblie este talmacita astazi în sute de feluri diferite. În locul Cuvântului divin de descoperire sunt puse mereu învataturi noi omenesti, interpretari, doctrine si dogme, dar care nu au nici o baza fondata biblic. Nu este asa, ca toti si-au ridicat propria lor împaratie religioasa sub pretextul ca este Împaratia lui Dumnezeu? În ciuda tuturor lucrurilor, totusi ramâne ca Hristos va zidi si va desavârsi Biserica Lui proprie în mijlocul lumii bisericilor. Dumnezeu are un plan cu omenirea pe care El îl îndeplineste. Pentru a-L întelege, trebuie sa ne eliberam de parerile mostenite si sa ne întoarcem la punctul de plecare, si anume la Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu cere de la nici un om o credinta oarba a noptii si cetii. Credinta adevarata are doi ochi sanatosi si doua picioare stabile, sanatoase. Ea sta pe fundamentul neclintit al Vechiului si Noului Testament si vede în aceasta planul lui Dumnezeu cu omenirea de la început pâna la sfârsit.


si daca majoritatea celor care cauta se multumeste cu atmosfera sarbatoreasca întretinuta în adunari si cei mai multi ramân, mai mult sau mai putin, în învataturile si traditiile preluate, totusi cei într-adevar sinceri se vor consulta cu Scriptura si vor proceda conform acesteia. Lor le va ajuta Dumnezeu sa ajunga în starea Bisericii primare.


Credinciosii adevarati biblici vor tinde sa corespunda în toate cu Sfânta Scriptura. Pentru ei vor fi valabile numai învataturile apostolice despre Dumnezeire, botez, cina, etc. asa cum au fost la început pâna la sfârsit. Toti acei care fac parte de Biserica Domnului vor trai pe aceasta baza biblica si vor trai lucrarea de încheiere a lui Dumnezeu si desavârsirea lor pentru ziua lui Isus Hristos care este aproape (Fil. 1, 6).


DECIZIA PERSONALĂ


Fiecare trebuie sa aiba experienta lui personala cu Dumnezeu, sa traiasca pocainta si nasterea din nou prin Duhul (Ioan 3, 6), sa ajunga la siguranta mântuirii (Rom. 8, 16), sa fie umplut cu Duhul Sfânt (Fap. 2, 4) si pecetluit (Ef. 1, 13). EL a împacat omenirea, si pe dumneavoastra personal, cu Sine în Isus Hristos, Domnul nostru (2 Cor. 5, 19). Credinta mântuitoare este în legatura cu mesajul Evangheliei: „Împacati-va cu Dumnezeu.“


Viata vesnica si mântuirea vesnica nu pot fi mijlocite de o procedura religioasa sau de o institutie crestina. Aceasta este data fiecaruia printr-o traire de mântuire personala cu Dumnezeu prin credinta în Isus Hristos, Cel rastignit si înviat biruitor. În aceasta se înradacineaza credinta mântuitoare în salvarea si iertarea savârsita, venita din propovaduirea Evangheliei (Rom. 10). Numai cine a primit viata vesnica printr-o traire personala cu Dumnezeu, va trai vesnic.

„si marturisirea este aceasta: Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este în Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata.“ (1 Ioan 5, 11-12).

„Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.“ (Ioan 1, 12-13).

„Adevarat, adevarat îti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Împaratia lui Dumnezeu.“ (Ioan 3, 3). „Caci, dupa cum prin neascultarea unui singur om, cei multi au fost facuti pacatosi, tot asa, prin ascultarea unui singur om, cei multi vor fi facuti neprihaniti.“ (Rom. 5, 19). Cine a trait nasterea din nou, se va subordona Lui si voii Sale.


Fie ca acest text biblic sa devina realitate pentru toti cititorii care Îl cheama pe Dumnezeu: „La vremea potrivita, te-am ascultat, în ziua mântuirii, te-am ajutat. Iata ca acum este vremea potrivita; iata ca acum este ziua mântuirii.“ (2 Cor. 6, 2).


În încheiere vrem sa remarcam ca mai exista oameni care Îl vad pe Dumnezeu în toate religiile si Îl amintesc pe Isus Hristos în acelasi timp cu filozofi religiosi oarecare. Aceasta doare într-adevar. Domnul si Mântuitorul nostru se deosebeste de toti întemeietorii de religii ca cerul de pamânt. Credinta în El este în acelasi timp credinta în însusi Dumnezeu, legata de nadejdea si mântuirea vesnica. De fapt este o jignire sa-L comparam pe El, Domnul slavei, cu un oarecare prooroc autointitulat. Toti întemeietorii de religii au fost îngropati împreuna cu ideile lor. Niciunul din ei nu a înviat. Ei au fost numai oameni ca noi si nu au putut sa-si ajute nici lor si nici altora. Urmasii lor vor fi acolo unde se afla si ei. Exista pentru totdeauna numai Unul care a putut sa spuna: „EU sunt Calea, Adevarul si Viata …“, si cei care Îl urmeaza pe El, vor fi acolo unde este El. Numai în Hristos s-a întâlnit Dumnezeu cu noi personal; numai în El putem sa-L întâlnim pe Dumnezeu personal. A existat numai Unul prin care Tatal ceresc s-a descoperit pe pamânt, si anume în Fiul Sau nascut, Isus Hristos, în care El ne-a facut fii si fiicele Sale. „… ne-a rânduit mai dinainte sa fim înfiati prin Isus Hristos, dupa buna placere a voiei Sale“ (Ef. 1, 5).

Necesitatea de a da ultima chemare si prevenire decurge de la sine datorita evenimentelor actuale. Nimeni nu mai poate trece mult timp nepasator pe lânga împlinirea nenumaratelor proorocii prezise. Întreaga profetie biblica neîmplinita este acum pe cale sa se realizeze. Proorocului Daniel i-a fost poruncit: „… tine ascunse aceste cuvinte, si pecetluieste cartea, pâna la vremea sfârsitului. Atunci multi o vor citi, si cunostinta va creste.“ (Dan. 12, 4). Numai atunci când va sosi timpul pentru împlinirea profetiei biblice, se va deschide mintea noastra pentru aceasta.

Fiecarui cititor trebuie sa-i fie dat un impuls sa se confrunte serios cu aceasta tematica. Este vorba de fapt despre dumneavoastra personal. Dumnezeu are un plan cu omenirea, care este clar si vizibil.



Draga cititorule,


sper ca nu te vei supara de aceste cuvinte deslusite, ci vei vedea în aceste prezentari un îndrumator spre cer. Credinta aducatoare de mântuire nu este într-un Rascumparator mort, ci în Domnul viu care a înviat, s-a înaltat spre cer si va reveni. EL nu numai ca a spus: „EU sunt învierea si viata“, ci a adus dovada incontestabila si a luat asupra Lui raspunderea pentru învierea noastra.

„Isus i-a zis: ,EU sunt învierea si viata. Cine crede în Mine, chiar daca ar fi murit, va trai. si oricine traieste, si crede în Mine, nu va muri niciodata. Crezi lucrul acesta?‘“ (Ioan 11, 25-26). Într-adevar exista numai calea aceasta pe care trebuie sa calce toti acei care vor sa fie mântuiti. Cine vrea sa ajunga la tinta vesnica, trebuie sa se elibereze mai întâi de toate lucrurile care nu au o origine divina, de doctrinele religioase si sa se întoarca la Domnul.

Apartenenta la o religie nu are nimic de-a face cu salvarea sufletului si cu mântuirea, care vine numai de la Dumnezeu. Nu exista nici un sacrament datator de mântuire si nici o procedura religioasa care ar putea sa mântuiasca. Numai în Rascumparator gasim rascumpararea, numai în Salvator avem salvarea. Este vorba despre credinta fiecarui individ în singurul Dumnezeu adevarat, care ni s-a descoperit în Isus Hristos.


Chiar si cele mai bune hotarâri pe care le concep mereu oamenii, conduc pe lânga Dumnezeu si sunt sortite esecului. Omul este ne­pri­hanit înaintea lui Dumnezeu prin credinta în Isus Hristos. Este un dar gratuit al harului, care îi este oferit omenirii. Acum puteti sa luati o decizie care va fi valabila pentru vesnicie. Evanghelia despre Isus Hristos, Domnul si Rascumparatorul nostru, sa va devina dumnea­voastra personal un mesaj de bucurie si de eliberare, prin care sa traiti efectul si puterea lui Dumnezeu.


Credeti acum ca Domnul Isus a purtat si vina voastra si v-a dat har. si dumneavoastra sunteti chemat sa va întoarceti la credinta veche, pe care au avut-o proorocii si apostolii si toti copiii adevarati ai lui Dumnezeu din toate timpurile. Nimeni nu mai are nevoie sa fie dus în ratacire, sa fie mângâiat si sa fie pentru vesnicie dus de nas. Fiecare poate trai mântuirea lui Dumnezeu si sa primeasca siguranta ca este iertat si acceptat de Domnul.


Încercati chiar acum, dupa ce ati citit pâna la sfârsit, sa intrati în legatura cu Dumnezeu, si anume în rugaciune. Vorbiti cu El si credeti pur si simplu ca si pentru dumneavoastra este valabil ce este scris: „… EL îti iarta toate faradelegile tale, El îti vindeca toate bolile tale; El îti izbaveste viata din groapa, El te încununeaza cu bunatate si îndurare“ (Ps. 103). Fiti siguri ca strigarea Mântuitorului: „Veniti la Mine, toti cei truditi si împovarati, si Eu va voi da odihna“, este si astazi valabila, tot asa ca si exprimarea: „Cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afara.“ Ziua de astazi poate sa devina cea mai importanta zi din viata dumneavoastra!


În acest tractat am putut atinge numai pe scurt câteva puncte. Pentru toti acei care s-au simtit atinsi launtric si vor sa afle mai mult, le sta la dispozitie literatura bazata numai pe Sfânta Scriptura. Sigur nu a fost o întâmplare, ci o rânduiala a lui Dumnezeu ca aceasta brosura simpla a ajuns în mâinile dumneavoastra.


Va urez tuturor din toata inima binecuvântarea bogata a lui Dumnezeu.


Misiunea evanghelica libera interconfesionala s-a construit în anul 1960 si poarta denumirea «Freie Volksmission». Aceasta si-a facut o datorie din propovaduirea libera si independenta a Evangheliei dupa modelul crestinilor de la început.


Întemeietorul, misionarul Ewald Frank, a calatorit deja în peste 110 tari si a predicat ca învatator biblic. Prin predicile duminicale transmise de radio Luxemburg din 1968 pâna în 1978, el a devenit cunoscut în tara si în strainatate.


În aprilie 1964 misiunea a fost recunoscuta ca folos obstesc si folosita numai pentru scopuri misionare. Între timp ea sprijina o editura proprie cu tipografie si expeditie. Sub raspunderea misiunii sunt sprijiniti oameni din 130 de tari si purtam de grija în multe limbi, ca: germana, engleza, franceza, dar si rusa, româna, poloneza, ceha, etc. cu tractate, brosuri, carti si casete despre teme biblice impor­tante.


Misiunea se finanteaza numai pe baza donatiilor benevole si sprijina misionari, precum si azile de batrâni si case de copii din Asia si Africa. Ecoul în toata lumea este deosebit de mare. Dumnezeu vorbeste si lucreaza într-adevar global.

Ne-am bucura daca am auzi de d-voastra. Pentru toti care doresc sa se informeze despre teme spirituale biblice, le sta la dispozitie literatura. Pentru ca nu apartinem de nici o confesiune, nu suntem subordonati si de aceea putem sa-L lasam pe Dumnezeu sa vorbeasca prin Cuvântul Sau.

Literatura noastra este trimisa gratis si fara nota de plata în toata lumea. Este într-adevar o «lucrare de credinta» pentru care Dumnezeu s-a îngrijit de la început.

Va rugam sa ne scrieti daca doriti alte tractate si literatura.


Douazeci de ani de misiune în întreaga lume

de fr. E. Frank

Isus Hristos este acelasi ieri, azi si în veci! (Evrei 13: 8)

Va salut pe toti în Numele scump al Domnului Isus Hristos cu Cuvântul din Filipeni 3:12-15: „ Nu ca am si câstigat premiul, sau ca am si ajuns desavârsit, dar alerg înainte, cautând sa-l apuc, întrucât si eu am fost apucat de Hristos Isus. Fratilor, nu cred ca l-am apucat înca; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, si aruncându-ma spre ce este înainte, alerg spre tinta, pentru premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus. Gândul acesta dar sa ne însufleteasca pe toti, care suntem desavârsiti; si daca în vreo privinta sunteti de alta parere, Dumnezeu va va lumina si în aceasta privinta.“

În acest scurt text din Scriptura au fost exprimate gânduri si adevaruri puternice. Cel ce a fost rânduit de Dumnezeu printr-o chemare cereasca în slujba lui Isus Hristos are o tinta înaintea ochilor. Totusi, prin aceasta nimeni nu va pretinde a cunoaste si a fi aflat si experimentat deja totul, ci va cauta întotdeauna binecuvântari mai mari, tinând tinta înaintea ochilor. Binecuvântarile si experientele nu sunt un scop în sine, ci ceea ce conteaza este sa ajungem la tinta.

În cunostinta pot aparea diferente, tinta însa ramâne aceeasi. În problema diferentelor de pareri, apostolul Pavel scrie: „...daca în vreo privinta sunteti de alta parere, Dumnezeu va va lumina si în aceasta privinta.Mântuirea si fericirea noastra nu sunt legate de vreo învatatura sau de cunostinte deosebite, ci se bazeaza exclusiv pe lucrarea de rascumparare ispravita si pe împacarea cu Dumnezeu prin moartea lui Isus Hristos pe crucea din Golgota. Nu prin cearta unora cu altii, ci prin umblarea cu Dumnezeu se merge din claritate în claritate si din cunostinta în cunostinta pâna „vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înaltimea staturii plinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim copii plutind încoace si încolo purtati de orice vânt de învatatura prin viclenia oamenilor...“ Efeseni 4:13-14

Numai în masura în care umblam în adevar, crescând în dragoste în toate privintele astfel ca sa ajungem la statura de om mare, vom putea fi smulsi din orice vânt de învatatura gresita. Cresterea spirituala nu poate avea loc prin învataturi false, întrucât Duhul nu poate lucra decât în acord cu Cuvântul. În spatele fiecarei învataturi false se afla un duh fals.

În general, un om care a fost chemat de Dumnezeu nu trebuie sa priveasca înapoi. Ca exemplu, Scriptura ne-o arata pe sotia lui Lot. La fel, apostolul Pavel ne îndeamna sa uitam ce este în urma noastra si sa mergem înainte, având tinta înaintea ochilor. Noi trebuie sa credem ca prin Golgota Dumnezeu a clarificat totul, ca a avut loc o ispasire deplina, ca zapisul datoriei a fost rupt, iar pacatele noastre au fost aruncate în Marea Uitarii. Dar exista lucruri pe care Dumnezeu le-a facut în timpul acesta, si, de aceea, merita sa fie mentionate.

Vorbind duhovniceste, nimeni nu ar trebui sa se întoarca acolo de unde l-a scos Dumnezeu. În acest caz, exemplul nostru este Avraam, care prin porunca Domnului a parasit patria sa pentru a merge într-o tara straina. Cei mai multi cunosc istoria lui Avraam. Dumnezeu l-a chemat si i-a dat fagaduinte pe care el le-a crezut si le-a vazut împlinite. În Evrei 11:9-10 scrie despre el: „Prin credinta a venit si s-a asezat el în tara fagaduintei, ca într-o tara care nu era a lui si a locuit în corturi ca si Isaac si Iacov, care erau împreuna mostenitori cu el ai aceleasi fagaduinte. Caci el astepta cetatea care are temelii tari, al carei mester si ziditor este Dumnezeu.

„Adevaratii credinciosi sunt numiti „urmasi ai lui Avraam.“ Ei îsi întind corturile lor aici pe Pamânt, stiind însa ca aici sunt numai calatori si straini. Ei vor avea parte de masa cea bogata în Împaratia lui Dumnezeu, împreuna cu Avraam, Isaac si Iacov (Matei 8:11). În Galateni 4:28, apostolul Pavel scrie: „...si voi, fratilor, ca si Isaac, sunteti copii ai fagaduintei.“ Cei ce sunt nascuti cu adevarat din samânta divina cred si traiesc fagaduintele pe care le-a dat Dumnezeu.

Aceasta relatare constituie o exceptie pentru ca de data aceasta vrem sa privim putin înapoi, cu ocazia împlinirii a 20 de ani de misiune a acestei lucrari mondiale si sa subliniem câteva lucruri si evenimente deosebite. Sunt 33 de ani în care am predicat si am slujit Domnului.

Deja în anul 1953 am vorbit la conferinta internationala penticostala de la Kassel-RFG. Eu pot sa-mi amintesc înca foarte bine ca acolo m-am referit la textul din Apocalipsa 3:14. În timpul acela nu stiam nimic despre fratele Branham, despre chemarea si slujba sa, dar deja atunci am recunoscut ca noi ne aflam în epoca Laodicea.

Daca privesc înapoi la calauzirea Duhului, de câte ori mi-au fost descoperite contextele si legaturile din Cuvânt, direct de la Dumnezeu, atunci ma umple o multumire adânca. Acestea nu au fost visuri dorite, nici închipuiri, ci o introducere concreta si fundamentala în Cuvânt si, prin aceasta, în voia lui Dumnezeu, iar în sfârsit, în planul Lui de mântuire care a fost întocmit înainte de întemeierea lumii si care ajunge acum la desavârsire.

Dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu a fost trezita în mine deja în casa mea parinteasca. Acolo, Biblia se afla permanent pe masa, si numai în timpul meselor era luata de o parte. Dupa ce unul din cei 6 copii ai familiei putea citi, el trebuia sa citeasca zilnic doua versete din Biblie la mica adunare de familie. Astfel, venea rândul fiecaruia sa citeasca.

Tatal meu, care la fel a slujit la Cuvânt, mi-a fost un prieten adevarat si un ajutor mare în orice privinta. Pâna în ultima zi din viata sa i-am adus respectul cuvenit. Toti acei ce au cunoscut-o pe mama mea, pot confirma ca ea a fost o femeie care îsi ocupa locul ei. Ea nu a ridicat niciodata vocea si niciodata nu a existat cearta în casa. Ea avea cu adevarat natura pe care o avea fiecare femeie tematoare de Dumnezeu, conform Sfintelor Scripturi.

Atât cât pot sa-mi aduc aminte, nu am calcat niciodata porunca a patra: „Sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta.“ Eu nu pot sa-mi aduc aminte sa-i fi tratat vreodata pe tatal sau pe mama mea într-un mod necorespunzator. Ceea ce ei spuneau, avea pentru mine valoarea unei porunci. Cu siguranta numai Domnul a fost Cel ce mi-a pus aceste lucruri în inima si mi-a daruit har pentru a le îndeplini. Prin propria mea putere nu as fi putut face acest lucru.

O noua etapa

Odata cu anul 1955, pentru mine a început o etapa noua în domeniul spiritual. Am luat parte la adunarile binecuvântate ale fratelui Branham din Karlsrühe. Ceea ce am vazut si trait acolo în timpul unei singure saptamâni, nu a fost cu nimic mai prejos decât ceea s-a întâmplat în timpul apostolilor. Nu exagerez deloc daca afirm ca slujba încredintata acestui om smerit al lui Dumnezeu, s-a asemanat foarte mult cu slujba lui Isus Hristos. Desigur, eu am fost adânc impresionat si cuprins de ceea ce vedeam, auzeam si traiam, dar nu m-am oprit la aceasta. O voce interioara îmi spunea: „Acest barbat are o însarcinare deosebita, legata de o chemare importanta.

Împreuna cu multe alte mii de oameni, eu vedeam cum veneau bolnavi la rugaciune si cum el le spunea prin descoperire tot ce îi arata Dumnezeu prin vedenie. Îmi era clar ca el nu putea cunoaste nimic din viata lor, pentru ca nu vorbea limba noastra, si nici nu mai vizitase vreodata Germania sau Elvetia. Aici aflam pentru prima data ca înaintea lui Dumnezeu viata si inima fiecaruia sunt ca o carte deschisa. În sensul adevarat al cuvântului, pot spune ca am vazut o slujba asemanatoare cu slujba Domnului Isus Hristos. Atunci, El a spus lui Natanael pe care nu-l cunostea: „Iata cu adevarat un israelit în care nu este viclesug.“ si: „Te-am vazut mai înainte ca sa te cheme Filip, când erai sub smochin.“ Ioan 1:47-48

Catre Filip, Domnul a spus: „Urmeaza-Ma.“ El a mers acolo si a relatat lui Natanael: „Noi am gasit pe Acela despre care a scris Moise, în Lege, si proorocii.“ Dupa ce Filip si-a prezentat relatarea, Natanael a întrebat: „Poate iesi ceva bun din Nazaret?“ Filip i-a raspuns: „Vino si vezi!“ Ce invitatie minunata venita din partea unui om care intrase în slujba lui Isus! Tot asa, fiecare care a intrat în slujba Domnului, va marturisi altora pentru ca ei sa fie calauziti la Hristos. Natanael era asa de coplesit încât a strigat: „Rabi, Tu esti Fiul lui Dumnezeu, Tu esti Împaratul lui Israel.“ Era slujba profetica a Domnului Isus Hristos care pe unii îi atragea, iar pe altii îi respingea. Adevaratii credinciosi primeau vestirea, iar restul respingeau totul. Atunci când Andrei l-a luat pe fratele sau într-o adunare, Domnul i-a spus: „Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei numi Chifa ceea ce înseamna „piatra“. si Petru a fost coplesit când a auzit ca Domnul îl cunoaste pe el si chiar numele tatalui sau. Acesta era semnul distinctiv al lui Mesia. Atunci când Domnul a discutat cu femeia de la fântâna lui Iacov, El i-a spus: „Cinci barbati ai avut si cel pe care-l ai acum nu este sotul tau.Femeia i-a raspuns: „Doamne, eu vad ca esti prooroc. stiu ca are sa vina Mesia (caruia i se zice Hristos); când va veni, El are sa ne spuna toate lucrurile.“ Isus i-a zis: „Eu, Cel care vorbeste cu tine, sunt Acela.

Cel ce citeste cele patru Evanghelii, întâlneste tot timpul slujba profetica a Domnului Isus. Acesta era semnul ca El era Mesia. Dar, chiar de aceasta slujba s-au poticnit „piosii“ conducatori religiosi, declarând: „Acest om alunga dracii prin Belzebub, capetenia dracilor!

Acesta era un lucru rau, dar mai rau este daca cineva atribuie lui Satan lucrarea Duhului care se repeta printr-o slujba asemanatoare si se descopera în acelasi mod. În acel timp, Domnul a zis: „Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertata. Oricine va vorbi împotriva Fiului Omului va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor.“ Matei 12:31,32. În Ioan 14:12 Domnul Isus a dat fagaduinta ca cei ce-L cred vor face aceleasi lucrari pe care El le-a facut.

Cel ce prezinta lucrarea Duhului ca venind de la Satan, în momentul acela si-a pronuntat sentinta si condamnarea sa vesnica. Mii de oameni au vazut, absolut fara greseala, darul deosebirii si al descoperirii. Aceste lucruri puteau fi vazute si auzite. Cele vazute si cele auzite au fost pronuntate apoi ca „Asa vorbeste Domnul.“

În vechime, proorocii au fost numiti „vazatori“ (1 Samuel 9:9), pentru ca ei aflau, de fiecare data, printr-o vedenie voia lui Dumnezeu si ceea ce Dumnezeu voia sa le descopere. Ei primeau apoi inspiratia divina ca sa înteleaga sensul celor aratate si întelesul adevarat al vedeniei pentru a prezenta apoi aceasta ca „AsA VORBEsTE DOMNUL“. Asa a venit Cuvântul la proorocii adevarati. Asa a îndeplinit Isus slujba Sa ca Fiul Omului. El a zis: „Adevarat, adevarat va spun ca Fiul nu poate face nimic de la Sine, El nu face decât ce vede pe Tatal facând, si tot ce face Tatal, face si Fiul întocmai.“ (Ioan 5:19)

Exact aceasta au vazut nenumarati oameni de-a lungul anilor în slujba fratelui Branham. Dupa predica si dupa chemarea la altar, el se ruga pentru bolnavi. Indiferent daca era în SUA sau Canada, în Europa, în Asia sau Africa, fara deosebire de rasa, popor si limba, Duhul lui Dumnezeu lucra întotdeauna si pretutindeni în modul acesta neschimbat si fara greseala. Am fi usuratici, ba chiar hulitori daca am banui pe Dumnezeu de lipsuri, cunoastere partiala si nedesavârsire. Astazi mai stau la dispozitia celor interesati sute de predici înregistrate ca o marturie a lucrarii lui Dumnezeu.

Eu am putut vedea acest dar al deosebirii deja la prima noastra întâlnire, când fratele Branham a venit spre mine, oprindu-se putin înaintea mea, aratând spre mine si spunând: „You are a minister of the Gospel.“ „Tu esti un predicator al Evangheliei.“ Când el a intrat, eu ma aflam chiar la receptia hotelului „Trei tei“ din Karlsrühe - Durlach. Noi nu ne mai întâlniseram niciodata pâna atunci.

Ceea ce am trait, ceea ce am vazut si auzit personal, nu poate sa-mi conteste nimeni.

În iunie 1958, în timpul conferintei „Voice of Healing „ (Vocea vindecarii) din Dallas –Texas, la care participasera circa 100 de evanghelisti, am recunoscut dintr-o data, ca printr-o descoperire, ca, din punct de vedere biblic, slujba profetica a fratelui Branham se deosebea de toate celelalte slujbe. Din ziua respectiva am stiut ca el nu are numai o chemare deosebita, ci si o însarcinare directa în legatura cu istoria mântuirii. Începând de atunci, am primit predicile lui tinute la Jeffersonville - Indiana si am putut observa astfel de la început desfasurarea si dezvoltarea duhovniceasca din timpul nostru. Pe mine ma interesa, în principal, ceea ce crede si învata el, pentru ca vedeam ca Dumnezeu era cu el.

Chemarea la slujba

Dupa cum va este cunoscut tuturor, în ziua de 2 aprilie 1962, înainte de rasaritul soarelui, eu am avut o traire extraordinara. Cuvintele Domnului pe care le-am auzit acolo mi-au trecut prin maduva oaselor; ele treceau de fapt prin suflet si duh. si astazi as putea reda tonul acelei voci divine. Eu eram atât de coplesit de absolutul si de hotarârea care se aflau în aceasta voce. Eu stiam: „Aici vorbeste Acel prin Cuvântul caruia a fost chemat totul la existenta.“ Ceea ce mi-a spus El, s-a împlinit de fapt în toata lumea în ultimii 20 de ani. Eu am calatorit din oras în oras, din tara în tara si am vestit Cuvântul Domnului asa dupa cum primisem porunca.

La fel si partea a doua am împlinit-o cu credinciosie, împartind hrana primita, adica Cuvântul fagaduit pentru timpul acesta. Acelasi lucru este valabil si pentru ultima fraza pronuntata de El, pentru ca El a spus: „Sa nu întemeiezi biserici locale si sa nu editezi vreo carte de cântari, pentru ca acesta este un semn al unei denominatiuni.“

Din cauza acestei chemari divine printr-o voce auzibila, anul 1962 are o importanta deosebita pentru mine. Dupa cum am spus, dupa întoarcerea mea la Dumnezeu, am început sa predic imediat. Dar dupa acest eveniment am avut siguranta nu numai de a predica, ci eram sigur si de faptul ca eram rânduit de catre Dumnezeu pentru aceasta. De neuitat ramâne pentru mine si ziua de 3 decembrie 1962, zi în care fratele Branham a repetat, pe baza descoperirii divine, cuvintele Domnului si mi-a confirmat chemarea din 2 aprilie 1962.

Diferite însarcinari

Ca oricare slujitor chemat de Dumnezeu într-o slujba, la fel si eu pot face numai ceea ce El m-a însarcinat. Eu nu pot sa imit ceea ce au facut altii, ci trebuie sa-mi împlinesc slujba conform poruncii divine. Daca citim în Sfânta Scriptura, vom constata ca toti barbatii adevarati ai lui Dumnezeu au avut de îndeplinit însarcinari cu totul diferite.

Proorocul Noe nu a facut nici semne, nici minuni, ci a construit o corabie asa cum îl însarcinase Domnul. (Geneza 6:22)

Avraam nu era un prooroc care sa se fi ridicat ca un predicator care cheama poporul la pocainta. El a facut numai ceea ce îi spusese Domnul, calatorind în tara fagaduita.

Slujba lui Moise a fost cu totul alta. Prin el s-au facut semne si minuni pentru ca Dumnezeu hotarâse aceasta. El facuse ceea ce-i poruncise Domnul. Slujba lui Iosua se deosebea din nou de toate celelalte, dar si el facuse numai ceea ce îl însarcinase Domnul.

Amândoi, Ilie si Elisei au facut mari semne si minuni. Pentru ca Elisei a cerut o masura dubla, el a facut de doua ori mai multe minuni decât Ilie.

În cele 66 de capitole, proorocul Isaia a descris desfasurarea întregii istorii de mântuire într-un mod cum nu o mai gasim în tot Vechiul Testament. Dar noi nu gasim descrisa nici o confirmare divina vizibila a slujbei sale, prin semne sau minuni. El era acela care a scris despre nasterea lui Isus, despre slujba lui Ioan Botezatorul, despre suferintele Mântuitorului nostru, ba chiar despre cerul si pamântul nou. Cei ce l-au comparat cu Moise puteau sa întrebe: „Unde este confirmarea slujbei sale?“. Sa mergem la Ieremia si Ezechiel care la fel au contribuit la desfasurarea istoriei mântuirii; sa luam proorocii, de la Daniel pâna la Maleahi, si vom vedea ca ei au facut tot ceea ce îi însarcinase Dumnezeu sa faca si au scris ceea ce li s-a dat prin inspiratie divina. Nici unul nu l-a copiat pe celalalt; fiecare poseda o chemare originala s 12312w2213m i o slujba conform planului si voii lui Dumnezeu. Nimeni nu poate evalua slujbele lor spunând ca unul era mare, iar celalalt mic si ca acolo Dumnezeu a confirmat, iar dincolo nu. Primul lucru pe care trebuie sa-l posede fiecare copil al lui Dumnezeu este respectul în fata unei decizii divine, iar în cazul acesta, în fata unei chemari divine. Oricine vrea sa reziste înaintea lui Dumnezeu, va trebui sa aiba respect fata de toti acei ce au fost rânduiti si însarcinati de El.

Daca ne vom duce în Noul Testament, vom întâlni în primul rând slujba lui Ioan Botezatorul. El nu a avut nici o minune în slujba sa, însa el a vestit Cuvântul pentru ceasul acela, mesajul lui Dumnezeu pentru clipa respectiva, netezind calea Domnului. Însusi Domnul Isus a spus despre el: „Adevarat va spun, ca dintre cei nascuti din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezatorul. Totusi, cel mai mic în Împaratia cerurilor este mai mare decât el. „ Matei 11:11

În Faptele Apostolilor si în epistole întâlnim multitudinea slujbelor conform chemarii. Însarcinarea lui Pavel era altfel decât a lui Petru. Despre Timotei sau despre Tit nu ni se relateaza aceleasi lucruri ca despre Petru si Pavel. Dar un lucru posedau toti slujitorii lui Dumnezeu: acelasi Cuvânt si aceeasi descoperire, pentru ca ei se hraneau din acelasi izvor. Nimeni nu poate sa astepte de la mine ca eu sa imit slujba fratelui Branham, dar fiecare poate sa fie sigur ca eu vestesc mesajul curat al lui Dumnezeu, mesaj pe care Domnul l-a confirmat de nenumarate ori. Asa cum fratele Branham putea sa spuna: „Eu am predicat acelasi Cuvânt pe care l-a predicat si apostolul Pavel“, si milioane strigau: „Noi ne bazam pe aceasta. „, tot asa pot sa spus si eu: „Ceea ce a predicat apostolul Pavel si Branham, am predicat si eu!“ Daca as enumera toate marturiile despre vindecari si confirmari supranaturale, atunci as putea umple o alta brosura. Aici vrem sa pomenim doar o minune de vindecare pe care am trait-o în ultimul timp.

În luna aprilie a acestui an am primit o cerere pentru rugaciune de la un frate si o sora din Cehoslovacia. Unicul lor copil era bolnav de doi ani, iar medicii parasisera copilul care se îndrepta spre o moarte sigura. Vindecarea lui, care a avut loc într-o seara de miercuri, a fost o ascultare directa a rugaciunii.

În ultimii ani m-am ocupat mai ales cu traduceri si cu vestirea. Cu cât ne apropiem mai mult de sfârsit, cu atât va creste si confirmarea supranaturala printre acei ce cred si asculta de Cuvânt. În data de 03.12.1962, dupa ce ne-am întors la masina, eu l-am întrebat pe fratele Branham daca si eu pot sa ma rog pentru bolnavi. El a spus: „Frate Frank, oricine care a fost chemat sa vesteasca Evanghelia, este chemat sa se roage si pentru bolnavi!“ Dupa aceea m-a îmbratisat si m-a binecuvântat prin rugaciune.

O faza noua

Cel mai important episod din viata mea a început în anul 1966. Asa cum este cunoscut, înmormântarea fratelui Branham a avut loc imediat dupa duminica de Pasti, adica la 11 aprilie 1966.

Despre ceea ce s-a petrecut în mine când am vazut sicriul care cobora în mormânt, am vorbit deja în unele locuri, poate ca am si scris. Eu nu puteam pricepe ca aceasta se întâmpla în realitate. Pentru mine era de neînchipuit cum Biserica–mireasa va ajunge sa fie pregatita si desavârsita fara aceasta slujba confirmata. Dupa înmormântare m-am îndreptat spre camera mea de hotel unde durerea adânca si lacrimile au fost înlocuite, dintr-o data, de o liniste interioara si de siguranta. Chiar în ziua aceea, o voce interioara mi-a vorbit: „Acum a sosit timpul pentru împartirea hranei.“ Fara sa ma gândesc asupra faptului, stiam ce trebuie sa fac. Nu vreau sa exagerez sau sa ma laud daca spun aici ca nici un frate din SUA sau din alta tara nu s-a gândit în timpul acela la vestirea în continuare a mesajului divin. Profund deceptionat, fiecare s-a îndreptat spre localitatea sa.

Asteptata si rapida înviere a fratelui Branham nu avusese loc. Nimeni nu stia cum si daca vestirea mesajului va continua. Eu am luat imediat legatura cu fratii care faceau parte din cercul restrâns al fratelui Branham. Reusisem sa-l conving pe fratele Roy Borders de faptul ca predicile trebuie tiparite ca sa avem un model pentru traducerile noastre. Pe fratele Pearry Green l-am invitat la adunarile din Germania ca sa marturiseasca despre ceea ce a vazut personal. Se pare ca multi dintre frati au uitat ca fara mine nu ar fi existat o vestire a mesajului pentru timpul sfârsitului, asa cum fara fratele Branham nu ar fi existat deloc acest mesaj. În nici o limba a pamântului, nici în engleza sau germana, nu ar fi fost vestit (tradus si predicat acest mesaj), daca Dumnezeu nu m-ar fi îndemnat prin vorbirea Lui la aceasta. Eu am organizat în tara noastra primele adunari din însarcinarea lui Dumnezeu. Dupa cum stim toti, eu am vestit Cuvântul descoperit în conditii grele în toata lumea. Prin aceasta am facut însa numai ceea ce am primit ca porunca din partea Domnului. Eu am observat ca fratele Branham, dupa deschiderea pecetilor, când pomenea evenimentul din 11 iulie 1933, nu punea accentul pe persoana sa, ci pe mesajul propriu-zis. Conform predicii „Rasaritul soarelui“, însarcinarea sa suna în felul urmator: „Asa cum a fost trimis Ioan Botezatorul înaintea primei veniri a lui Hristos, asa va merge mesajul tau înaintea celei de-a doua veniri.“ Dumnezeu îi cheama pe robii si proorocii Lui acasa, dar Cuvântul adus de ei ne ramâne.

În aceste zile, noi putem spune cu o siguranta deplina: „...si avem Cuvântul proorociei facut si mai tare...“ (2 Petru 1:19). În luna mai 1966 a început aceasta faza noua în vestirea si raspândirea mesajului divin. Începutul a fost facut în Republica Federala Germana si în tarile vecine. Sute de persoane au venit sa auda ceea ce Dumnezeu a facut în timpul acesta. Aceasta nu a fost planificarea si voia mea, ci Domnul, care planificase totul, a continuat lucrarea Sa. Noi putem fi siguri ca abia la venirea Domnului Isus se va sfârsi lucrarea Sa.

Mesajul se raspândea foarte repede peste granitele Europei, dinspre vest spre est, apoi spre Africa, Asia si în toata lumea. Ca perioada de timp, deceniul cuprins între anii 1968 si 1978, a fost pentru mine cel mai binecuvântat, timp în care predicile noastre au fost difuzate prin radio Luxemburg. Acesta a fost timpul în care am depus cel mai mare efort. Aceste emisiuni au fost receptionate de multi si în Europa de est. Usile se deschideau pretutindeni.

În zece ani tinusem aproape 3000 de predici. Aici mai putem adauga multele calatorii misionare, lucrarile de traducere, corespondenta si tot ce apartine unei astfel de lucrari misionare. Deseori, în avion, mi-am notat pe scurt textele biblice si de fiecare data când începeam sa predic Cuvântul lui Dumnezeu, era ca si cum as scoate dintr-un izvor din care tâsnea mesajul divin prin inspiratie. O, cu ce credinciosie mi-a daruit Domnul textele biblice potrivite, a luminat Cuvântul Sau si a descoperit contextul si legatura acestora! Multi pot marturisi ca Cuvântul lui Dumnezeu a venit proaspat de la tronul Sau. De câteva ori am auzit cu propriile urechi textele biblice pe care urma sa le citesc.

Calauziri directe

Pentru cei ce credeau Cuvântul profetic, anii ‘70 au fost marcati de mania stabilirii de date. Tot timpul trebuia sa vorbesc si sa scriu împotriva acestor afirmatii. În 1973, când unii asteptau sfârsitul, eu am fost calauzit sa cumpar un teren de constructie pe care am ridicat capela. Cu ajutorul lui Dumnezeu si cu angajamentul neobosit al fratilor, de Pasti, în 1974, a avut loc inaugurarea cladirii. Cine ar fi îndraznit atunci sa creada ca va dura înca asa de mult ? Pe de o parte, unii chiar îmi faceau reprosuri cum ca nu as crede în venirea apropiata a Domnului, iar altii îmi faceau reprosuri vis–a–vis de îndrazneala de a construi o noua capela. Totusi, s-a dovedit ca e corect sa ramâi treaz si lucid, stiind ca nimeni nu cunoaste timpul revenirii Domnului.

Apoi, când anul 1977 a fost mult asteptat si adus în fata, s-a întâmplat ceva ce era si pentru mine de neînteles. Atât cât pot sa-mi aduc aminte, în data de 17 iulie 1976, într-o sâmbata seara, când se îngemanau ziua si noaptea, am auzit glasul Domnului vorbindu-mi limpede si puternic: „Du-te pe terenul vecin si dedica-Mi-l Mie, pentru ca vor veni oameni de aproape si de departe care trebuie cazati.“ Eu eram în jurul casei de rugaciune si ma aflam la înaltimea scarii de intrare în sala subsolului. Desigur, m-am oprit locului, m-am întors si m-am îndreptat spre terenul vecin. Acolo am îngenuncheat în mijlocul tufelor, m-am rugat scurt, am ridicat apoi mâinile mele spre cer si am spus : „Doamne, Dumnezeul meu, eu fac cum mi-ai poruncit Tu si dedic acest teren spre slava Numelui Tau. Amin.

Proprietarul, cu care am vorbit în ziua urmatoare, nu voia sa vânda terenul în cauza. El poseda pentru terenul acela un proiect-gigant pe care urmau a fi construite ateliere, birouri si sali de expozitii. El mi-a spus: „Îmi pare rau, dar eu nu pot sa va vând terenul.“ Pentru mine, explicatiile lui erau convingatoare, dar eu trebuia sa-i raspund : „Sa nu uitati, Dumnezeu a pus mâna pe acest loc.“ Cu aceasta se rezolvase deocamdata aceasta problema. În mine era o pace cereasca; refuzul lui nu putea sa zguduie sub nici o forma credinta mea. Eu stiam ca aceasta problema nu se afla în mâinile mele, ci în mâinile Lui, pentru ca nu era hotarârea mea, ci a Lui. Eu nu pot sa-mi aduc aminte sa fi purtat vreodata o credinta mai fericita în inima mea ca atunci. Era o siguranta absoluta în mine si o încredintare ca totul se va împlini exact asa cum a vorbit Domnul. Eu asteptam pur si simplu. Exact trei saptamâni mai târziu, telefonul sunase înainte de ora opt dimineata. Barbatul de la capatul celalalt al firului zicea : „Domnule Frank, eu trebuie sa va vând terenul. Putem sa ne ducem deja saptamâna aceasta la notariat?“

În data de 12 august 1976 a fost încheiat contractul de cumparare. Eu nu ma rugasem lui Dumnezeu niciodata ca El sa calauzeasca inima acestui barbat, pentru ca stiam ca o va face. Chiar atunci când unii îsi puneau asa de mari sperante în anul ‘77, noi ne aflam în toiul constructiei. Mai întâi a fost planificata construirea unei singure cladiri. Pe când mare parte din constructie era terminata, fratele Schmidt m-a întâmpinat pe terenul de constructie si mi-a spus : „Frate Frank, cladirea nu ajunge nici pentru jumatate din vizitatorii care vor veni.“ Amândoi ne-am vazut apoi de drum, dar cuvintele lui nu îmi dadeau pace. Gândul daca nu va trebui sa mai construim o cladire nu mi-a mai iesit din minte. Eu ajunsesem într-o înclestare interioara, pentru ca era vorba despre o hotarâre mare pe care trebuia s-o iau, iar în privinta aceasta Domnul nu-mi mai vorbise nici un cuvânt. Astfel, am cautat fata Domnului cu o strigare a inimii în rugaciune. Am facut un lucru pe care nu obisnuiam sa-l fac: în timp ce ma aflam pe genunchi, am luat Biblia mea în mâna, am asezat-o înaintea mea si am zis : „Doamne, eu trebuie sa iau o hotarâre pentru care nu pot sa-mi asum nici o raspundere. Daca este voia Ta sa fie construite doua cladiri, atunci fa-mi de cunoscut aceasta problema.“ Desi pentru mintea mea era limpede ca despre aceasta nu scrie nimic în Biblie, eu totusi asteptam un raspuns din partea Domnului. Eu am deschis Biblia, iar ochii mei au cazut pe versetul 7, din 2 Cronici cap.14 : „... Au zidit, dar, si au izbutit.“ Ceea ce am simtit la o astfel de întâmplare nu pot sa descriu în cuvinte. Eu am înteles imediat ca acolo nu era vorba despre o cladire, ci despre mai multe cladiri. În ziua urmatoare am luat legatura cu Oficiul de constructii si am primit aprobarea pentru cladirea a doua, fara a mai prezenta noi planuri pentru obtinerea autorizatiei de construire. Astfel, se împlinise literal si practic pasajul în care se spunea ca constructiile au fost executate cu bucurie si date în folosinta. În aceste doua cladiri ale misiunii se afla tipografia, locatiile pentru birouri, încaperi în care se pregatesc brosurile pentru expedierea lor, spatiile de cazare pentru gazduirea vizitatorilor si apartamentele. De fapt, s-a întâmplat ca Domnul nu a ajutat numai în chip spiritual, prin calauzire, ci si în domeniul material, cu ceea ce era necesar pentru realizarea acestui proiect.

Învataturi stricacioase

Atunci când ne-am asteptat la o lucrare deosebita din partea Domnului, Satan a lovit într-un fel de neînteles pentru noi în timpul acela. Orice cititor al Bibliei stie ca el si-a varsat ura sa împotriva poporului Israel, a conducatorilor sai, si, mai ales împotriva proorocilor care purtau Cuvântul Domnului. Ierusalimul a fost tinta loviturilor satanice de când Dumnezeu l-a ales. Nici un oras din lume nu a fost distrus de atâtea ori. Chiar si acum la sfârsit, Dumnezeu îl face o piatra grea pentru toate popoarele – Zaharia 12 :3. Deci, sa nu ne miram daca Satan se foloseste de toata puterea sa pentru a aduce Bisericii o cât mai mare paguba posibila. Dar, chiar portile iadului nu o vor birui.

Un lucru demn de mentionat este acela ca, în ultimul timp, unii predicatori care vestesc învataturi deviationiste, sustin ca descoperirea celor sapte tunete a început sa se desfasoare începând din anul 1979. Ei spun ca jumatatea de ora despre care se vorbeste în Apocalipsa 8:1 ar fi început în anul 1963 si s-ar fi încheiat în anul 1983. Ei au vrut sa îmi explice ca Domnul si-ar fi întrerupt tacerea abia la sfârsitul anului 1983, dar în tot acest timp ei spun ca în anul 1979 ar fi primit descoperirea despre pecetea a saptea, despre cele sapte tunete si tot ce face parte din aceste teme.

Aceste erezii care sunt raspândite nici nu pot fi enumerate. Eu sunt îngrozit de ce s-a putut face din acest Mesaj si din Cuvântul lui Dumnezeu. Textele biblice si citatele fratelui Branham au fost falsificate si rastalmacite cum nu se poate mai rau. Daca eu resping cu fermitate aceste lucruri, mi se spune ca eu as fi singurul din fratii recunoscuti pe plan international, care nu accepta aceste „descoperiri adânci.“ Se spune ca eu as fi pierdut ocazia venirii Mirelui la Mireasa Sa conform Matei 25, care, conform acestor învataturi, ar fi deja unita cu El, devenind astfel Mireasa Lui, asa cum El a devenit Mirele ei. La fel, se spune ca nu as fi observat ca învierea mortilor a avut loc deja. Se pretinde ca mormintele simbolizeaza denominatiunile moarte din care au iesit credinciosii; Se mai spune ca nu am trait nici rapirea, care ar fi avut loc în prezenta unui „ nor de martori.“ Aceasta desfasurare gresita si tragica a început la sfârsitul anilor ‘60 si a fost continuata mai târziu într-o forma modificata. Tot timpul s-au ridicat barbati cu tâlcuiri noi, dar de fiecare data erau aceleasi duhuri în lucrare. Numai din diferitele tâlcuiri despre tunete, care au fost raspândite si învatate, rezulta o încurcatura fara remediu. În acelasi timp, fiecare învatator al tunetelor, îl acuza pe celalalt de tâlcuirea gresita a tunetelor. Aparatorii învataturii „Parusiei“ afirma ca Hristos ar fi venit pe Pamânt în data de 28.02.1963 si ca acum ar fi prezent aici. Aici avem de a face cu aceiasi barbati care au prezis venirea Domnului, mai întâi pentru anul 1973, si apoi, cu cea mai mare insistenta, pentru anul 1977. În legatura cu aceasta putem spune clar ca: El este si azi prezent în acelasi fel cum era prezent de Rusalii printre cei credinciosi.

Domnul ne-a dat fagaduinta ca ne va lua acolo unde este El si ne-a dat asigurarea prezentei Sale acolo unde sunt adunati doi sau trei în Numele Sau. El a spus : „Eu voi fi cu voi pâna la sfârsit.“ Acest Cuvânt va ramâne valabil pâna la venirea lui Hristos. La venirea Sa, întreaga Mireasa se va întâlni cu Mirele ei.

Este evident ca nu Duhul lui Dumnezeu îi inspira pe acesti învatatori falsi. Ceea ce ascultatorii lor nu au putut deosebi pâna acum este faptul ca au de-a face direct cu un duh anticrestin care a tagaduit si atunci ca Isus a venit în trup – 1 Ioan 4 :1-6 – si care tagaduieste acum ca El va veni în trup – 2 Ioan vers.7-11. Astfel de persoane misuna în „mesajul falsificat al timpului de sfârsit“! Cei ce vor sa fie ajutati, ar trebui sa primeasca ca ajutor urmatoarele texte biblice si citate din predicile fratelui Branham. Cuvântul “parusie“ înseamna “sosire“, iar cuvântul „epifanie“ este o „aparitie“.

El, Domnul, care este prezent acum prin Duhul, va veni trupeste. Aceasta este parusia. Dupa ce toti dusmanii vor fi pusi sub picioarele Lui, El va apare pentru a ridica Împaratia Sa. Aceasta înseamna „epifanie“. În limba greaca, cuvintele parusie si epifanie sunt mentionate în mai multe locuri în care se vorbeste despre aceasta tema.

Cel ce spiritualizeaza venirea lui Hristos a cazut în aceeasi înselaciune ca multi altii din trecut si din prezent, de la Augustin si pâna la martorii lui Iehova. Un astfel de om nu cunoaste nici Biblia si nici Mesajul. Asa de sigur cum Isus Hristos a înviat trupeste si S-a înaltat la cer, la fel de sigur El va veni din nou trupeste. Fratele Branham a învatat la fel. Aceasta o confirma cele doua citate din anul 1965 : “...Totul, Mireasa, Trupul, vor fi cuprinsi într-o singura persoana – Isus Hristos, la revenirea Lui trupeasca .“ (Hristos descoperit în propriul Sau Cuvânt, 22 august 1965).Asa cum cred toti, si eu cred în Împaratia de o mie de ani împreuna cu Hristos, pe Pamânt, si în revenirea trupeasca a Domnului Isus pentru a lua trupeste la Sine, un popor slavit si curatat prin sângele Lui.“ (Unirea invizibila a miresei, 25 Noiembrie 1965.)

Cel înviat a spus în Luca 24 :39 : „Uitati-va la mâinile si picioarele Mele, Eu sunt; pipaiti-Ma si vedeti : un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeti ca am Eu.“ Isus nu este un mit, nici o explicatie imaginara, ci El este Dumnezeul adevarat în persoana, care S-a descoperit ca Domn în chip omenesc. Toma s-a atins de El, a pus mâna lui în coasta Sa, si a strigat : „Domnul meu si Dumnezeul meu.

Asa cum a fost prezentat în nenumarate rânduri, acelasi Isus care a înviat si S-a înaltat la cer, va veni asa cum a plecat. Cel ce tagaduieste acest adevar, nu e nascut din nou, ci a cazut într-o exaltare religioasa. Atunci când Domnul va veni ca Fiu al Omului, totul va fi ca un fulger care lumineaza de la est spre vest. (Matei 24 :27) Atunci se va împlini Matei 24 :40+41 : „Unul va fi luat, iar altul va fi lasat.“ În timpul acela se va mai împlini ce este scris în 1 Corinteni 15 :52-54 : „Într-o clipa, într-o clipeala din ochi, la cea din urma trâmbita. Trâmbita va suna, mortii vor învia nesupusi putrezirii, si noi vom fi schimbati. Caci trebuie ca trupul acesta supus putrezirii, sa se îmbrace în neputrezire si trupul acesta muritor, sa se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbraca în neputrezire si trupul acesta muritor se va îmbraca în nemurire, atunci se va împlini Cuvântul care este scris : „Moartea a fost înghitita de biruinta.“

Observam, deci, ca mortii vor fi înviati în neputrezire, iar noi vom fi transformati. Este un lucru sigur ca acest eveniment înca nu a avut loc. Pâna acum înca, toti se afla aici pe Pamânt. Chiar si cele scrise în 1 Tesaloniceni 4 :13-18, se vor împlini literal. Cum pot unii frati sa afirme ca Domnul a venit în anul 1963, desi fratele Branham a subliniat pâna la sfârsitul vietii lui ca el asteapta venirea Domnului?

În ziua de 25 iulie 1965, el a predicat despre Atractia de pe munte, salutând multe comunitati locale prin transmisie telefonica, subliniind mai ales ca toate aceste comunitati asteapta venirea Domnului. El se include personal împreuna cu comunitatea sa în aceasta asteptare a revenirii Domnului, prin cuvintele urmatoare : „Noi, comunitatea de aici, din capela, suntem adunati în seara aceasta ca si voi din celelalte comunitati, asteptând venirea Domnului. Tata ceresc, noi Te rugam ca Tu sa-L trimiti curând Bisericii Tale.

În predica “Unirea invizibila“ din 25 noiembrie 1965, el spune : „Noi asteptam venirea Domnului deja în generatia aceasta.“ Venirea a doua a lui Isus Hristos va fi asa cum a fost prima venire, un eveniment foarte puternic.

Judecatorul

Este adevarat ca deschiderea pecetilor a fost un eveniment deosebit, iar aparitia norului supranatural de pe munte a precedat acest eveniment. În norul acela Domnul nu S-a descoperit ca Fiu al Omului, ci S-a aratat ca Judecator. Ca Fiu al omului, El S-a facut de cunoscut prin slujba profetica a fratelui Branham, în timpul multor ani. De mii de ori el L-a vazut în prezenta Stâlpului de foc în timp ce se ruga pentru cei bolnavi. Sa-mi fie permis sa citesc din nou doua pasaje în care fratele Branham descrie evenimentul puternic din 28 februarie 1963 : „Ei au facut cliseul (fotografia), nu noi. El sta acolo ca cel mai înalt Judecator si ne arata ca El este Alfa si Omega, Începutul si Sfârsitul. Ce mod de a Se prezenta pe Sine !“ (Rasaritul soarelui, 18 aprilie 1965)

Ceva mi-a spus: „Întoarce-o corect! Eu ma gândeam: „Eu o privesc corect.“ Mi s-a spus: „Întoarce-o spre dreapta!“ Poate ca vocea vrea sa spuna : „Învârte-o spre dreapta.“ Când am facut lucrul acesta, aceasta a reprezentat, dupa cum vedeti, Capul lui Hristos, la vârsta de 33 de ani, asa cum L-a pictat Hoffman. Priviti aici : Voi vedeti barba Lui închisa, fata Lui, ochii Lui, nasul, etc. Vedeti dumneavoastra cum apare parul Lui aici în partea aceasta ? El este înconjurat de aceasta peruca alba, adica de îngeri, ca sa arate ca mesajul care Îl prezinta ca fiind Dumnezeu, este adevarat. El este Judecatorul suprem al Universului. Judecatorul cel mai înalt al cerului si al Pamântului. El este Dumnezeu. Nimic altceva decât Dumnezeu!“ (A face o slujba lui Dumnezeu fara voia Lui - 27 noiembrie 1965)

A fost un eveniment foarte puternic, iar noi am primit, prin descoperirea pecetilor, o privire mai adânca în tainele lui Dumnezeu. Am înteles noi de ce S-a descoperit Domnul acolo ca Judecator, înainte de a fi descoperite pecetile si ca prin aceasta a început judecata în casa lui Dumnezeu ? Judecata nu este numai condamnare, ci si o punere la punct a tuturor lucrurilor, o sentinta. Ceea ce a fost predicat de la deschiderea pecetilor are caracter definitiv. Noi vom fi judecati conform Cuvântului care ne-a fost predicat de atunci încoace si care ne-a fost descoperit pe deplin.

Asa cum procedeaza orice judecator prin hotarârea caruia se sfârseste disputa între parti, tot asa Domnul a vrut sa spuna, atunci când a aparut ca Judecator pe cer : „Eu pronunt acum ultimul Cuvânt!“ Din timpul acela încoace, s-a încheiat orice târguiala si discutie asupra temelor biblice. El, ca cel mai înalt Judecator, ca Judecatorul Legamântului, a pronuntat dreptatea. El nu putea sa dea dreptate celor care discuta si se cearta pe tema lucrurilor biblice si care se opun unul altuia. Din contra, toti trebuie sa accepte ca absolut ceea ce a vorbit El. Nu mai e nevoie sa avem discutii asupra Cuvântului, ci doar sa acceptam Cuvântul. De câte ori nu a pomenit fratele Branham ca anumite lucruri au fost descoperite abia dupa deschiderea pecetilor, lucruri pe care nici el nu le-a stiut mai înainte! Domnul i-a trimis în diferite epoci pe proorocii Lui, care au repus pe sfesnic anumite adevaruri. Credinciosii din fiecare epoca vor fi judecati conform cu Cuvântul care le-a fost descoperit si predicat. Dar acum, la sfârsitul timpului de har, El S-a descoperit personal, descoperindu-si în totalitate si planul Sau de mântuire.

A trecut timpul în care un credincios sa-i judece pe ceilalti. Acum, trebuie ca fiecare sa se judece singur, conform Cuvântului care ne-a fost adus.

În Ioan 12:48, Domnul ne spune : „Cuvântul, pe care L-am vestit Eu, acela îl va osândi în ziua de apoi.“ Acelasi lucru ar spune Domnul si astazi. Cel ce se judeca aici, nu va mai fi judecat acolo. Dar cel care îi judeca pe altii, judecata lui exprimata asupra altora, îl va condamna în ziua aceea. ( Romani 2:1)

Noi nu mai putem raspândi acum cunostinte proprii si sa ne tinem de ele, ci trebuie sa ne supunem lui Dumnezeu si Cuvântului Sau în toate lucrurile. Cei ce pretind ca Domnul a revenit în data de 28 februarie 1963, nu au înteles ce s-a întâmplat cu adevarat. Evenimentul acela a constituit debutul ultimei faze, dar nu a însemnat sfârsitul timpului de har.

O parte a planului Sau

Cel ce priveste înapoi, nu poate pasi înainte! Pe de o parte, trecutul trebuie rezolvat înainte sa ne ocupam de viitor. Pentru ca se insista totdeauna asupra anului 1979, vechi amintiri îmi revin în memorie. Ceea ce nu am vrut sa admit atunci, azi se arata tot mai clar : Satan a vrut sa ma înlature, adica, sa ma oblige sa încetez cu predicarea Cuvântului. Asta nu i-a reusit, si din cauza aceasta el cauta si în continuare, sub orice forma, sa ma împiedice sa predic. Aceia ce cad în plasa manevrelor sale înselatoare deviaza de la Cuvânt, iar el îi poate duce de nas fara probleme, pentru a-i zapaci.

Aceleasi duhuri religioase de ratacire care au fost active aici, la noi, si-au continuat „neobosit“ lucrarea lor distrugatoare pretutindeni. Acei oameni care s-au lasat înselati, vorbesc deschis si-mi spun : „Tu nu ai dreptul sa mai predici.“ Altii afirma : „Tu nu ai, de fapt, nimic de predicat, pentru ca tu nu predici lucrurile nou descoperite!“ Ei mai spun : „Voi v-ati oprit pe loc, dar noi mergem înainte!“ Întrebarea este numai: În ce directie? Eu nu pot sa ma cert cu oamenii care sunt dominati de duhuri rele si care se simt bine în starea aceasta, dar nici nu pot sa tac în privinta acestor lucruri. Pe mine ma intereseaza lucrarea lui Dumnezeu, de care sunt raspunzator si pentru care trebuie sa dau socoteala. Daca se discuta acum anumite lucruri, asta se întâmpla numai din cauza ca sa stie toti ca atacurile dusmanului, în fond, nu sunt îndreptate împotriva mea, pentru ca eu nu am facut rau nimanui. Ura Satanei se îndreapta împotriva acestei slujbe pe care Dumnezeu a rânduit-o. Ţinta urii mortale a Satanei este Mesajul divin pe care l-ar distruge cu placere. De aceea, el se arunca împotriva celui care poarta acest Mesaj. Nu a fost Satan acela care, de la Cain încoace, a varsat tot sângele proorocilor, de la Abel pâna la Zaharia? De ce? Numai pentru ca ei erau purtatori ai Cuvântului! Amin. Ce pot sa fac eu împotriva faptului ca Domnul m-a chemat cu glas auzibil în slujba Sa? Cu ce sunt eu de vina daca Domnul mi-a vorbit de câteva ori? Eu nu am avut nici o influenta asupra acestor lucruri! Ce a putut face fratele Branham daca Domnul i-a poruncit sa depoziteze hrana? Ce pot eu sa fac daca El m-a însarcinat ca s-o împart? Fratele Branham a vorbit deseori despre depozitarea hranei. În predica „Domnilor, acesta este timpul?“, din 30 decembrie 1962, el a spus : „Eu am lucrat cât am putut de bine, conform vedeniilor si visurilor. Eu am depozitat hrana pentru ei cât am putut.

Dar niciodata el nu pomeneste faptul ca Domnul l-ar fi însarcinat ca s-o si împarta. Ce armonie! Numai Dumnezeu poate sa rânduiasca totul asa desavârsit. Eu nu am nevoie sa inventez ceva, indiferent ce ar fi aceasta.

Informatii despre experienta traita de mine în 2 aprilie 1962 si despre vizita mea la fratele Branham, au fost publicate deja la începutul anului 1963 de catre editura „Mai multa lumina“, editia a VI-a din anul 37 al editurii. În cei trei ani dinaintea plecarii sale la Domnul, oamenii ar fi avut timp suficient ca sa-l întrebe pe fratele Branham despre aceste lucruri. De altfel, din partea noastra, fratii Russ si Schwill au discutat, în decembrie 1974, cu cei doi frati din SUA, Woods si Sothmann, frati care au fost prezenti la discutia purtata cu fratele Branham în Jeffersonville.

Prin proorocul Amos, Dumnezeu a spus în cap. 8 :11 : „Iata vin zile, zice Domnul Dumnezeu, când voi trimite foamete în tara, nu foamete de pâine, nici sete de apa, ci foamete si sete dupa auzirea cuvintelor Domnului.

Eu sunt asa de multumitor lui Dumnezeu pentru faptul ca fratele Branham a confirmat pe baza descoperii divine chemarea mea la slujba din data de 2 aprilie 1962, spunând : „Asteapta cu împartirea hranei, pâna când vei primi si restul care face parte din aceasta lucrare!“ În timpul acela, eu nu întelegeam spusele lui, dar nici nu îndrazneam sa mai întreb ceva. Eu m-am întors trist pentru ca eu ma asteptam deja sa încep slujba, iar acum trebuia sa mai astept. A fost greu pentru mine în cei trei ani de asteptare, însa Domnul stie când El da o fagaduinta, si numai El hotaraste când aceasta va fi împlinita. Confirmarea unei însarcinari consta în realizarea acesteia.

Cu ocazia vizitei mele în Edmonton – Canada, la începutul anilor '70, un frate a venit la mine si mi-a spus : “Frate Frank, slujba ta are un asemenea efect în întreaga lume, încât ar trebui sa fie gasita în Sfânta Scriptura.“ În timpul acela, în toate calatoriile mele, adresa de contact pe care o lasam era cea din Edmonton, iar fratele acesta si echipa sa de lucru, trimiteau predicile în limba engleza în numar mare în toata lumea. Atunci când el mi s-a adresat cu întrebarea aceasta, eu am respins ideea si am spus : “Frate, eu fac numai ceea ce mi-a poruncit Domnul, dar în Biblie nu exista nici o indicatie pentru slujba mea, ci numai pentru slujba fratelui Branham.

În dimineata urmatoare, abia 12 ore mai târziu, am auzit vocea tare si limpede a Domnului, care a zis: „Robul Meu, Eu te-am rânduit conform Matei 24 :45 ca sa împarti poporului Meu hrana.“ Eu pot sa spun doar: Ce este omul ? Cine sunt eu încât Domnul s-a îndurat de mine? Asa cum spune apostolul Pavel, El cheama pe cineva care nu înseamna nimic în ochii lumii, pentru ca Lui sa-I revina toata slava.

Slujba lui Ioan Botezatorul a fost fondata biblic si confirmata mai ales de Domnul Isus. În Marcu 1 :1-3 este o referinta la Isaia 40:3 si Maleahi 3:1. În Matei 11:10, Domnul Isus spune: “Caci el este acela despre care s-a scris: “Iata trimit înaintea Fetei Tale pe solul Meu, care Îti va pregati calea înaintea Ta.“

Domnul Isus a început slujba Sa în Nazaret aratând locul din Isaia 61 care se referea la El. (Luca 4:17-21) Exprimarea Sa: “Astazi s-a împlinit aceasta Scriptura!“ este cunoscuta tuturor. Indiferent daca era vorba de proorocie sau fagaduinta, ambele au fost dovedite prin împlinirea lor. Dumnezeu a avut întotdeauna barbati, care au folosit Cuvântul potrivit, la timpul potrivit, în contextul potrivit. Asa cum a putut arata apostolul Pavel, apostolul Neamurilor, spre Isaia 49 :6 si alte locuri, asa a aratat fratele Branham spre Maleahi 4 :5 si alte texte biblice care se refereau la slujba sa.

Acelasi lucru trebuie sa fie si acum pentru ca este vorba despre continuarea desfasurarii si dezvoltarii istoriei mântuirii. Eu nu stiam nimic despre asa ceva si, initial, am respins gândul fratelui canadian. Dar, daca slujba mea nu ar fi fost întemeiata biblic, atunci nici nu ar fi fost o slujba biblica, nu e asa? Dumnezeu a rânduit în Biserica diferite slujbe ale Cuvântului. Lui nu-I pare rau de o chemare facuta prin vocea (gura) Lui. Chemarea aceasta este irevocabila (Romani 11:29). Despre împaratii lumii citim ca Dumnezeu îi pune si îi schimba din slujba (Daniel 2:21). Dar El nu a retras niciodata vreunui om însarcinarea pe care El singur i-a încredintat-o. Pentru ca noi avem a face cu Dumnezeu, trebuie sa si respectam hotarârile Lui. Cel ce citeste Matei 24 nu va putea sa treaca cu vederea ca aici este vorba, în principal, despre timpul sfârsitului. De la vers. 42 pâna la 44, ni se spune sa fim treji, pentru ca Fiul omului va veni într-un ceas când nu ne asteptam. În vers. 45, Domnul vorbeste despre robul credincios care împarte hrana la timpul potrivit. În versetul 46, El îl numeste „fericit“ pe acesta, daca la întoarcerea Sa îl va gasi facând asa. În vers. 47 scrie: “Adevarat va spun ca îl va pune peste toate averile Sale.“ Aceasta este restituirea totala. Totul este rânduit, chiar si cronologic. În cap. 25 este vorba despre venirea Mirelui si despre fecioarele întelepte, care vor intra cu El la nunta Mielului. Ele sunt acelea ce au fost umplute cu Duhul Sfânt, carora le-a fost descoperit Cuvântul Domnului, si prin aceasta Cuvântul Lui a devenit pentru ele o mana proaspata. În acelasi timp, ele îsi umplu vasele cu untdelemn. Mana cazuta din cer era hrana pentru Israel în timpul calatoriei lor. Ei au primit si Duhul Sau, iar setea lor a fost astâmparata.

În Neemia 9:20 scrie: “Le-ai dat Duhul Tau cel bun ca sa-i faca întelepti, n-ai îndepartat mana Ta de la gura lor si le-ai dat apa sa-si potoleasca setea.

Ca marturie vesnica, aceasta mana a fost pusa într-un vas de aur în interiorul chivotului (Evrei 9:4). Dumnezeu ne-a daruit acum ca hrana spirituala mana Sa cea ascunsa prin descoperirea tuturor tainelor din Cuvântul Sau. Aceasta fagaduinta este valabila numai pentru biruitori, (Apoc. 2:17) si poate fi primita numai de acestia. Numai ei singuri sunt cei ce au urechi ca sa auda ce spune Duhul Bisericilor. Poate ca fratele din R.D.G. a avut dreptate când s-a exprimat de curând ca slujba robului credincios va fi numai pentru fecioarele întelepte. Ce va fi însa daca va avea dreptate si cel care a zis: Daca fratele Frank are o însarcinare de la Dumnezeu, atunci, cu totii am pacatuit împotriva Duhului Sfânt!“? Merita sa cugetam la aceasta! Toti acei ce au fost binecuvântati ani de-a rândul, iar apoi s-au lasat târâti în ratacire, trebuie acum sa-si linisteasca constiinta argumentând pe considerentul ca însarcinarea mi-a fost retrasa, si asta, doar pentru a se vedea bine în proprii lor ochi si pentru a-si motiva propriul lor fel de a lucra. Înaintea lui Dumnezeu, aceasta va fi descoperita ca o autoînselare.

Pentru ca slujba aceasta se desfasoara în simplitate, ea va fi recunoscuta numai de aceia care nu si-au facut închipuiri proprii. Cel ce împarte hrana nu trebuie sa produca o atmosfera deosebita, ci trebuie sa astâmpere foamea oamenilor. Poporul va fi adunat dupa îndemnul : “Strânge poporul Meu...“ Poporul se aduna în prezenta Domnului pentru a fi hranit. Domnul Isus a poruncit celor ce au primit pâinea din mâna Sa : “Dati-le voi sa manânce!“ (Matei 14:15-21). Pentru noi, Cuvântul iesit din gura Domnului este hrana curata pentru timpul acesta.

Din perspectiva dumnezeiasca

Sfânta Scriptura ne relateaza de la început despre barbati ai lui Dumnezeu care au avut o responsabilitate si o slujba. Privitor la ei, ne sunt descrise atât lucrurile bune, cât si cele negative, faptele lor de eroism, dar si slabiciunile lor. Nimeni nu poate sa se opreasca la David si sa respinga psalmii lui sau sa se îndoiasca de ceea ce el a vorbit în Numele Domnului, pentru motivul ca el a facut si fapte care nu erau corecte. Daca Dumnezeu s-ar fi gândit astfel, atunci El ar fi trebuit sa-i condamne pe toti slujitorii Sai. Desi proorocii carora le-a vorbit Cuvântul au fost doar oameni, ei au fost numiti dumnezei (Psalmul 82:6; Ioan 10:35). Toti trebuie sa faca deosebirea între vasele pamântesti si continutul dumnezeiesc pe care îl poarta aceste vase. Acest lucru este valabil pâna astazi.

În 1 Cronici 21:1 citim, de exemplu, despre David : „Satana s-a sculat împotriva lui Israel si a atâtat pe David sa faca numaratoarea lui Israel.” Noi am putea întreba : „Ce a fost asa de grav în toata povestea asta?” Gravitatea lucrului a fost ca el a fost influentat de Satan si aceasta înseamna ca el a procedat pe baza unei inspiratii false. Desi el era un prooroc, el s-a lasat atâtat si înselat. Din gradina Eden încoace, stim ca dusmanul umbla cu mult rafinament si înselaciune. Daca se potriveste în conceptul sau, el se foloseste chiar si de Cuvânt, numai folosindu-l gresit si rasucit. Dupa ce David recunoscuse ca a pacatuit, el a strigat : „...Am savârsit un mare pacat, caci am lucrat cu totul ca un nebun. (vers. 8). Fiind prooroc, el stia ca descoperirile vin spontan prin inspiratie. Dar, aici el a aflat ca inspiratia poate veni si din partea opusa, putând provoca pagube mari poporului lui Dumnezeu. Asa cum am citit, Satan se ridicase împotriva poporului Israel si a început cu cel aflat pe pozitia cea mai înalta pentru a putea sa-si faca lucrarea.

De mult timp, Satan se ridica împotriva Bisericii, dar tot timpul el se foloseste de persoane cu putere de influenta. Petru primise o inspiratie falsa, spontana, pe care Domnul a corectat-o pe loc, spunând : „Înapoia Mea, Satano, tu esti o piatra de poticnire pentru Mine! Caci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor.” Cuvintele lui Isus „...Gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri de ale oamenilor” sunt de cea mai mare importanta. Noi trebuie sa întelegem ca în spatele argumentelor plauzibile, omenesti, poate sa se ascunda Satan. El a promis Evei întelepciune. Dar, conform Iacov 3 :14-18, exista o întelepciune pamânteasca, omeneasca, care este numita, în acelasi timp, întelepciune draceasca.

Acolo unde Satan influenteaza capul si gândirea umana, se formeaza inspiratii false. Urmarile – cearta, invidia si dezbinarea - se pot constata fara mare greutate. Aici se vede ce fel de duh este în lucrare. Duhul lui Dumnezeu produce întelepciune divina, curata. (Iacov 3 :17+18): „Întelepciunea care vine de sus este mai întâi curata, apoi pasnica, blânda, usor de înduplecat, plina de îndurare si roduri bune, fara partinire si nefatarnica. si roada neprihanirii este semanata în pace pentru cei ce fac pace.

Barbatii lui Dumnezeu au trait atât biruinte, cât si înfrângeri, au primit lauda, dar li s-au facut si reprosuri. Dar toate acestea au slujit spre binele lor, iar ei au fost întariti si au mers mai departe pe drumul lui Dumnezeu. În toate acestea ei nu trebuiau sa se justifice înaintea oamenilor, ci numai înaintea lui Dumnezeu. Au fost si oameni care au vrut sa-i traga la raspundere, asa cum au facut prietenii lui Iov. Dar nu ei, ci el avea dreptate. El a zis : „Pâna când îmi veti întrista sufletul si ma veti zdrobi cu cuvântarile voastre? Iata ca de zece ori m-ati batjocorit; nu va este rusine sa va purtati asa? Daca am pacatuit cu adevarat numai eu sunt raspunzator pentru aceasta.” (Iov 19:2-4).

Nu rezulta chiar si din relatarea despre Iov ca Satan s-a aruncat cu toata ura împotriva lui, asa încât chiar si sotia lui l-a sfatuit sa moara? Spre mângâierea noastra, ni se spune sa privim la sfârsitul pe care i la pregatit Domnul lui Iov : „Iata, noi numim fericiti pe cei ce au rabdat. Ati auzit vorbindu-se despre rabdarea lui Iov si ati vazut ce sfârsit i-a dat Domnul si cum Domnul este plin de mila si de îndurare.” (Iacov 5:11).

Mânia lui Dumnezeu s-a aprins, însa, împotriva prietenilor care îi îngreuiasera viata, iar la sfârsit Iov a trebuit sa mijloceasca pentru ei, caci altfel Dumnezeu s-ar fi socotit cu ei. Un slujitor al lui Domnului sta în picioare sau cade numai pentru Domnul sau si nu pentru altcineva, nu pentru o femeie, pentru o familie sau biserica, ci numai pentru Domnul care l-a rânduit pentru slujba Sa. Pavel scrie sub calauzirea Duhului Sfânt : „Cine esti tu care judeci pe robul altuia ? Daca sta în picioare sau cade, este treaba stapânului sau.”(Romani 14:4) „Totusi va sta în picioare, caci Domnul are putere ca sa-l întareasca ca sa stea.

Eu sunt convins de apropiata venire a lui Isus Hristos si cred în alegerea dinainte a lui Dumnezeu. El cunoaste toate lucrurile. În anii trecuti s-a vazut cum aceste duhuri rele îi pot domina pe oameni. Aceste duhuri sunt religioase, iar oamenii se cred a fi fara nici un cusur moral. De aceea, ei sunt convinsi ca ungerea Duhului îi inspira. Ei traiesc o mare bucurie si un sentiment de încântare dupa ce au facut o paguba si o spartura mare. Ei nici nu se gândesc la faptul ca în ei s-ar putea gasi vreo greseala; ei cred ca sunt sfinti si sinceri în toate privintele. Dar ei nu baga de seama ca n-au adus nici macar un suflet la Domnul, ba mai degraba, ei lasa în urma lor o multime de suflete ucise. A sosit timpul sa folosim un limbaj clarificator. Eu fac parte din categoria oamenilor care lasa totul în seama lui Dumnezeu, pentru a nu spune decât minimul posibil. Numai El poate sa calauzeasca inimile, sa schimbe situatia si pe oameni.

Nu trebuie sa fii foarte destept ca sa stii ca orice problema care intervine în sânul unui cuplu, nu poate fi rezolvata decât de cuplul respectiv. Oricine stie ca aceste probleme de ordin familial se rezolva în cadrul familiei. Tot asa, toti trebuie sa stie ca problemele Bisericii nu trebuie sa ajunga în public, ci trebuie rezolvate acolo unde s-au produs. Cei ce nu respecta acest ABC al conduitei, nu au înteles înca nici cele mai elementare lucruri. Noi traim într-o vreme a scandalurilor si nici chiar Biserica nu este la adapost de duhul veacului acestuia. Dupa ce atâtea lucruri au fost trâmbitate în public, în scris si verbal, mie nu-mi ramâne nici o alta alegere decât sa amintesc câteva întâmplari, chiar daca multi dintre noi vor avea probleme în a admite ca aceste lucruri s-au întâmplat în mijlocul lor. Daca as tacea mai departe, atunci m-as încarca cu o vina mare.

Asa cum am amintit mai înainte, fiecare om, de la Adam si Eva încoace, este expus la doua influente diferite, si, de aceea, noi trebuie sa verificam totul cu Cuvântul. Atunci când Adam a crezut-o pe Eva si a lucrat dupa cum i-a cerut ea, el a ajuns sub puterea lui Satan.

Domnul Dumnezeu vorbise catre Adam. Satan, sarpele cel vechi, s-a apropiat de Eva si a amagit-o. Dupa aceasta, ea l-a pacalit pe Adam. Lucrul acesta l-a avut în vedere apostolul Pavel atunci când a interzis femeilor sa învete Cuvântul si sa se ridice deasupra barbatului (1 Timotei 2:11-14). Simpla teama ca ele ar putea cadea mai repede sub o influenta falsa, l-a determinat pe apostolul Pavel sa scrie acel sever avertisment din 1Corinteni 14:34-36: „Femeile sa taca în adunari, caci lor nu le este îngaduit sa ia Cuvântul în ele.” Apostolul Pavel avea si în acest punct pe Asa vorbeste Domnul. El a întarit cele spuse deja, prin cuvintele urmatoare : „Daca crede cineva ca este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, sa înteleaga ca ce va scriu eu este o porunca a Domnului.”

Astazi lucrurile stau invers: femeile care se cred duhovnicesti râd de acest Cuvânt. Ce fel de ungere este deci asupra lor?

Orice credincios trebuie sa admita ca el s-a înselat deseori si ca nu a evaluat si asezat corect unele lucruri. Asa cum a subliniat fratele Branham, întotdeauna exista un pericol la oamenii care poseda un dar: pericolul inspiratiei false. Cei în cauza nu pot face nimic împotriva acestor situatii. De aceea, noi trebuie sa fim vigilenti. Dar nu doar despre aceasta este vorba aici. Este vorba despre oameni care cu buna stiinta pregatesc ceva propriu. În supraaprecierea lor, ei cred ca ar fi prins în gândul lor voia lui Dumnezeu, dorind sa-i vina lui Dumnezeu în ajutor. Ei stiu ca prezinta, de fapt, gândurile lor si totusi, ei le prezinta ca „Asa vorbeste Domnul”. O inducere în eroare mai grava fata de Biserica Dumnezeului celui viu nu exista. În Ziua Judecatii, eu nu as sta în papucii unui om care minte poporul lui Dumnezeu în mod voit.

Fratele Branham pomeneste deseori ca a fost rugat sa-i învete pe oameni cum sa faca ca sa primeasca darurile Duhului. Este necesar ca acei ce vor sa puna în actiune aceste daruri duhovnicesti sa primeasca o învatatura biblica aprofundata despre folosirea practica a darurilor.

Mai întâi, trebuie sa recunoasca toti cei interesati ca în Noul Testament nu exista proorocite, apostolite, evangheliste, învatatoare si pastorite. Aceste slujbe nu exista la genul feminin. Pentru surori exista numai posibilitatea de a poseda darul proorociei, al vorbirii în limbi si al talmacirii limbilor. Aceste trei daruri trebuie cercetate înainte de a fi primite, pentru ca sunt daruri venite prin inspiratie.

În Noul Testament exista numai o singura femeie care s-a dat drept proorocita (Apocalipsa 2 :20) si aceasta a fost comparata cu Izabela. Ea s-a dat drept învatatoare si astfel statea în contradictie cu rânduielile Bisericii nou-testamentale. O femeie nu are dreptul sa ia Biblia în mâna pentru a învata pe cineva. Daca barbatii stau linistiti si se lasa învatati de catre o femeie, atunci ei sunt deja sub influenta lui Satan. Despre Izabela, sotia lui Ahab, se spune ca s-a ocupat cu vrajitoria (2 Împarati 9 :22).

Apostolul Pavel scrie galatenilor: „Cine v-a fermecat?” Proorociile false au acelasi efect ca si vrajitoria si descântecul. Fara sa-si dea seama de aceasta, oamenii ajung sub un blestem si ei pot primi eliberarea abia dupa ce si-au dat seama si au recunoscut starea lor, cerând ca cineva sa se roage pentru ei.

Un Cuvânt al Atotputernicului

Îmi este greu sa scriu despre evenimentul urmator, dar nu am de ales. În ziua de 16 iunie 1979, ma aflam pe insula daneza Fano. Dupa toate cele întâmplate la începutul lunii mai 1979, viata nu mai avea nici un sens pentru mine. Nimeni nu-si poate da seama de ceea ce simte un om care a primit o însarcinare de la Dumnezeu, dar care nu vede nici o posibilitate de a o putea efectua!

Înca înaintea zorilor, m-am dus în valurile marii, pentru a-mi pune capat zilelor. Eu multumisem Domnului pentru faptul ca îmi daruise prioritatea ca sa-L slujesc si L-am rugat sa ma ierte pentru tot ce nu a fost corect înaintea Lui si, în îndurarea Sa, sa ma primeasca la Sine.

În deznadejdea mea, eu am strigat: „Doamne, înainte ca sa vin la Tine, spune-mi de ce au venit toate acestea peste mine!” În acel moment un tunet puternic a rasunat în dreapta, deasupra mea, asa cum îl poti auzi foarte rar si numai cu ocazia unor furtuni puternice. Dar aceasta nu a fost o furtuna, nu a fost un tunet lung, ci un tunet scurt, spontan, care s-a oprit la numai câtiva metri deasupra mea. Eu credeam ca sunt lovit de acesta, dar din aceasta lovitura de tunet, Dumnezeu a vorbit cu un ton poruncitor si mânios: „Pentru ca ai ascultat de glasul sotiei tale!”

Sfârsitul tunetului a fost totodata începutul vorbirii lui Dumnezeu. Eu am cazut în partea stânga. Apoi m-am ridicat si am venit din nou la mal. Ajuns în camera mea, m-am aruncat pe podea, am deschis Biblia si am citit pâna când am ajuns la Geneza 3:17, unde scrie: „Fiindca ai ascultat de glasul nevestei tale...” Eu am întarit acest eveniment cu „Asa vorbeste Domnul” .

Persoana care crede sau spune ceva despre aceasta întâmplare, în Ziua Judecatii va da socoteala de cele spuse. Eu Îl chem pe Dumnezeu ca martor al meu. Cei ce cunosc viata fratelui Branham, stiu ca si el, în deznadejdea adânca a vietii sale, a vrut sa-si ia viata. El a tinut pistolul încarcat îndreptat spre tâmpla sa si a tras, dar glontul nu a iesit. Apoi, el a aruncat pistolul în aer si împuscatura s-a produs de la sine.

Eu am vrut ca El sa-mi curme viata, deoarece eu n-am avut curaj pentru a o face. Cei ce sunt la curent cu lucrurile petrecute între anii 1976-1979, cunosc multele proorocii exprimate în acest timp. Noi toti aveam impresia ca Dumnezeu vorbeste pentru ca, în decursul anilor, proorociile se împlinisera suta la suta. Eu consideram ca Domnul era Cel ce dadea indicatii printr-o gura omeneasca.

Pentru ca toti sa înteleaga de ce Domnul mi-a facut acest repros groaznic, trebuie sa mai amintesc unele lucruri. În proorocia din 5 iunie 1976 se spunea: „Iata, asa vorbeste Domnul: robul Meu, cu adevarat Eu te-am pus într-o lucrare mare si am vazut credinciosia si lucrarea ta. Rânduieste-i astazi pe fratele K. si pe sora R. pentru slujba, pentru ca a sosit timpul când ei sa fie pusi în slujba...”. Eu ascultasem proorocia si am rânduit perechea respectiva pe loc, prin punerea mâinilor. Pentru ca prima parte a proorociei era corecta, eu cazusem de acord si cu partea a doua. Dar, în anul 1978, într-o sâmbata dimineata, spre ora 11, Domnul m-a atentionat cu glas auzibil ca proorocia respectiva nu a fost biblica. Dar eu înca nu-mi dadeam seama în totul de ce se întâmplase. Eu ma aflam în birou si am auzit dintr-o data cuvintele: „ Robul Meu, cerceteaza Faptele Apostolilor si vezi daca vreun barbat a fost rânduit vreodata pentru slujba împreuna cu sotia lui!” Eu m-am întors spre dreapta, mi-am luat Biblia si am citit Faptele Apostolilor. Dupa numai câteva minute, am stiut ca un asemenea caz nu a existat. Apoi am discutat cu sotia mea despre proorocia respectiva, iar ea mi-a spus: „ O, nu! K. nu este chemat la predicarea Cuvântului. El sa se încalte cu cizme de cauciuc si sa lucreze pe terenul misiunii. În privinta lui R., ea va trebui sa ajute la birou.”

Dar ce au a face cizmele de cauciuc si serviciul la birou cu asezarea într-o slujba ? Aceasta înselatorie, rezultat al gândurilor omenesti, a fost prezentata înaintea întregii adunari ca „Asa vorbeste Domnul”. Abia mai târziu, sotia mea a admis aceasta înaintea mea, spunând: „Când i-am vazut pe R. si K. intrând în sala, mi-a venit gândul sa…”.

Ce au comun gândurile omenesti cu gândurile Domnului? Nu este scris în Isaia 55:8, 9: „Caci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele. Ci cât sunt de sus cerurile fata de Pamânt, atât sunt de sus caile Mele fata de caile voastre si gândurile Mele fata de gândurile voastre.” ?

Pentru ca tot timpul se vorbea despre o strapungere a Duhului care trebuia sa vina, eu am ascultat tot ce mi se spunea. Desi simteam, câteodata, o respingere interioara directa, totusi, eu nu voiam sa fiu acela care sa opreasca lucrarea lui Dumnezeu si respectam toate indicatiile venite pâna acolo încât, în acel cunoscut week-end din luna mai 1979, prin aceeasi metoda, mie, fratelui Russ si fratelui Schmidt, ne-a fost interzis sa mai urcam la amvon. Din cauza aceasta, am cerut batrânilor comunitatii sa se aseze împreuna cu mine în primul rând. Ni se spusese ca Dumnezeu va folosi frati din alta parte pentru a face o curatire aici în comunitate. Nimeni nu îndraznea sa stea în calea „lucrarii Domnului”. Noi toti ne asteptam la acele lucruri puternice care nu mai avusesera loc niciodata si despre care toata lumea trebuia sa afle. Pentru ca aceste lucruri aveau o asemanare asa de mare cu ceea ce-mi spusese Domnul în iulie 1976: „Aici vor veni oameni de aproape si de departe...”, eu am crezut ca acum am ajuns în timpul acela. Asa dupa cum apostolul Pavel scrie în 1 Corinteni 13, dragostea crede totul, nadajduieste totul, sufera totul. Aceasta dragoste dumnezeiasca fusese turnata în inima mea prin Duhul Sfânt. Abia mai târziu am înteles ca aici este vorba despre dragostea de adevar. Eu plecasem de la convingerea ca oricine cheama Numele Domnului, o face în respect si adevar. Totusi, noi trebuia sa constatam cum o lucrare de distrugere, fara precedent în istoria Bisericii, îsi facuse loc sub cea mai religioasa manta – si asta dureaza pâna în ziua de azi.

Cei doi frati „din exterior” s-au supus aceluiasi duh înselator anticrestin, si toti care s-au retras de atunci, stau la fel sub aceeasi influenta. Cine a putut sa-si închipuie ca Satan dorea sa-si faca drum spre amvon sub pretextul „curatirii” si „sfintirii”? Eu trebuie sa rup tacerea. Ceasul lui Dumnezeu a sosit, Domnul doreste sa se descopere!

Înainte ca sa aiba loc curatirea adevarata pe care o poate lucra numai Duhul lui Dumnezeu, trebuie ca mai întâi sa fie descoperita murdaria fara margini din Biserica. Toti cei ce sunt sinceri si fac parte din Biserica-Mireasa vor fi convinsi de aceasta prin Duhul lui Dumnezeu si condusi la o pocainta adevarata. Aici nu este vorba despre greseli omenesti – pamântesti, ci despre o murdarie satanica directa care a patruns în sufletele oamenilor. Începutul trebuie sa aiba loc în suflet, apoi în domeniul duhului pâna la curatirea si sfintirea deplina a omului care cuprinde si trupul ca Templu al Duhului lui Dumnezeu. Fratele Branham spunea sa-I multumim lui Dumnezeu daca se împlineste ceea ce s-a proorocit. Apoi el i-a avertizat pe purtatorii darurilor: „Daca nu se împlineste, atunci sa nu o mai faceti pâna când va fi iesit duhul cel rau din voi. Dumnezeu nu minte. El este adevarul de la început. (Rânduiala în Biserica). În astfel de cazuri nu mai ajuta nici un pretext sau scuza, nici chiar lovituri în dreapta si în stânga, ci numai o aplecare înaintea lui Dumnezeu a tuturor persoanelor participante la aceste lucruri.

Starea ce urmeaza si repercusiunile influentei false sunt descrise de fratele Branham, prin cuvintele urmatoare: „Printre oamenii cu sentimente cam miscate, gasim deseori bârfa, discutii negative si tot felul de lucruri nedivine. Frate, acestea sunt ca acidul sulfuric în Biserica, asta este puterea demonica ! Duhurile vin peste barbati si femei, iar ei merg unii la altii, începând sa spuna ca anumite lucruri nu ar fi adevarate sau corecte, ca altele nu sunt bune. Dar, daca urmaresti chestiunea de aproape, atunci se va dovedi ca în noua din zece cazuri, chiar persoana care face vâlva, este cea cu care lucrurile nu sunt în ordine. Amin! Dumnezeu uraste neîntelegerea între frati. Exista atâtea lucruri satanice, demoni, care lucreaza în sufletele oamenilor. Urmariti însa ce fel de roade poarta ei! Fiti atenti ce fel de viata duc ei! Urmariti cum se poarta, cum procedeaza si care sunt scopurile lor.” (predica „ Duhuri ademenitoare

Acum, sa fim sinceri, nu se potrivesc toate acestea suta la suta cu situatia creata acum? Nu s-a confirmat suta la suta ca demonii lucreaza în sufletele oamenilor, asa cum a spus fratele Branham? Cei ce au trait cu noi anii binecuvântarilor, pot face foarte bine deosebirea. Trebuie sa prezint aici descoperirea pe care mi-a povestit-o sotia mea chiar înaintea primului sfârsit de saptamâna din luna mai 1979.

Ea vazuse sub perna ei un sarpe care se încolacise acolo, dar ea totusi se culcase fara sa-l înlature, gândindu-se: „Sper ca ma va lasa sa dorm linistita!” Conform relatarii ei, nu a fost, însa, cazul: sarpele iesise de sub perna, a intrat în gura ei si a lasat acolo gunoiul lui. Apoi, ea s-a dus la spalator pentru a-si spala gura, s-a culcat din nou, iar acelasi lucru s-a repetat.

Cel putin atunci când ea mi-a povestit aceasta întâmplare, eu ar fi trebuit sa înteleg ca nu Domnul, ci Cel Rau se foloseste de gura ei. sarpele nu si-a lasat gunoiul numai în gura ei, ci si în gura tuturor celor ce raspândesc ceea ce ea povesteste.

Pârâsul fratilor s-a folosit de multi. În loc ca ei sa poarte marturia lui Isus si sa vorbeasca cu altii despre ceea ce a facut Domnul în timpul acesta, ei amesteca în gunoi si fac numai dezordine si dezbinare.

Tot iadul s-a dezlantuit si multe limbi au fost aprinse de focul lui, asa cum este scris în Iacov 3. Marturiile sincere ale copiilor lui Dumnezeu au fost exploatate si folosite în modul cel mai josnic. Cu veninul lui mortal, sarpele cel vechi a provocat o lucrare a mortii în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Acolo unde focul Duhului cade ca la Rusalii, vor fi vestite marile lucrari ale lui Dumnezeu. Aici se dovedeste cu ce se ocupa oamenii în gândirea lor. Nimeni nu trebuie sa se însele pe sine si pe altii. Cuvântul are întotdeauna dreptate: „Caci din prisosul inimii vorbeste gura.” (Matei 12:34). Cel ce practica defaimarea si discreditarea, sta în slujba lui Satan, ucigasul de la început. Isus a venit pentru a ne aduce viata din belsug. Satan a venit pentru a distruge. Fiecare poate sa se cerceteze singur pentru a vedea ce fel de viata si natura au fost descoperite prin el pâna acum. Pomul se cunoaste dupa roade si în ceasul acesta. Cel ce nu recunoaste ca din timpul acela încoace a avut loc o încurcatura si o dezbinare de nedescris, nu va recunoaste necesitatea unei corecturi si se va împotrivi, respingând-o. Probabil ca acela a pasit pe un drum fara posibilitate de întoarcere. Nu numai clevetirea a luat avânt si a ros precum o tumoare canceroasa în jurul ei, ci si învataturile demonice au gasit intrare la astfel de oameni.

Oamenii care au ascultat ani de-a rândul Cuvântul lui Dumnezeu în adevarul Lui, au fost otraviti: „Voi, deci, prea iubitilor, stiind mai dinainte aceste lucruri, paziti-va ca nu cumva sa va lasati târâti în ratacirea acestor nelegiuiti, si sa va pierdeti taria!” (2 Petru 3 :17). Dupa cum am amintit deja, toti cei care propaga învataturi stricacioase si care se poarta într-o maniera nebiblica, continua sa defaimeze în acelasi fel. Ei stau sub aceeasi influenta ca si acei pe care Satan i-a folosit de prima data. Din gura lor iasa aceleasi argumente, aceleasi texte biblice si citate rupte din contextul continutului întreg, care sunt folosite dupa propria interpretare si tâlcuire. Sufletele acestea sarace nu observa ca lor le-a fost luat Hristosul cel rastignit cu împacarea si iertarea si ca le-au ramas numai ura si dusmania, care îi separa pe unii de ceilalti. Conform Cuvântului lui Dumnezeu, vrajmasia exista numai între cele doua seminte diferite (Geneza 3 :15), însa nu printre copiii lui Dumnezeu. Acolo unde apare dusmanie, dusmanul are mâna sa în joc.

Dumnezeu a darâmat zidul de despartire si ne-a împacat cu El si unii cu altii, prin Isus Hristos, încredintându-ne slujba împacarii si propovaduirea aceleiasi împacari (2 Corinteni 5:16-21).

Noi credem ca nimic nu se întâmpla fara voia Lui. Chiar si caderea în pacat si rascumpararea devenita astfel necesara, au fost în planul Sau. În legatura cu ceea ce s-a întâmplat aici, trebuie sa spunem acelasi lucru. Cât de dureroasa a fost vinderea si predarea lui Isus prin Iuda, totusi si acestea trebuia sa se întâmple pentru ca Scriptura sa se împlineasca. Tot asa a fost si cu Mesajul acestui timp, Mesaj care, asa cum a vazut fratele Branham deja atunci, trebuia sa fie rastignit, înainte ca el sa renasca la o viata noua.

În ciuda drumurilor adânci pe care mergem acum, putem sa ne încredem în Dumnezeu, pentru ca toate lucrurile lucreaza spre binele celor ce-L iubesc. Dupa o vestire curata a Cuvântului, avem dreptul sa asteptam o lucrare deplina a Duhului.

Eu îi rog pe toti sa nu mai participe la tot felul de discutii inutile, ci sa se apropie de Dumnezeu, în rugaciune, pentru a întelege cu adevarat vorbirea Sa. Domnul da tuturor o sansa – folositi-va de ea! Este târziu, dar înca nu e prea târziu. Toti cei care au cazut în cursa Satanei, trebuie sa se smereasca si, mai ales, cei ce au pus curse altora. Numai asa blestemul poate fi rupt. Timpul eliberarii credinciosilor adevarati de sub puterea Satanei a sosit.

Desigur, si eu pot sa ma plec înaintea lui Dumnezeu si sa stau pe temelia lucrurilor pe care Dumnezeu mi le-a transmis din mijlocul tunetului. A fost singura data când El mi-a vorbit în mânie si cu un ton plin de repros. De ce nu mi-a pomenit El mai multe motive sau alte reprosuri ? Eu am un respect adânc fata de suveranitatea lui Dumnezeu si ma pot tine numai de cele spuse de El. De aceea, eu nu voi intra în argumentari cu nici o persoana care nu are de-a face cu problema propriu-zisa. Când ma gândesc la tunetul si la glasul care a sunat din tunet, de fiecare data un fior îmi trece prin maduva oaselor. Dumnezeu vorbeste. Satan argumenteaza.

Hotarârea mea ferma este ca pâna la sfârsitul vietii mele sa nu mai ascult de vocea vreunui om în problemele duhovnicesti. Din ziua în care i-am spus sotiei mele : „ În veci nu voi mai asculta de ceea ce zici tu!”, influenta Satanei a fost întrerupta, iar ura si dusmania lui s-au aratat acum pe deplin. Acum a sosit ceasul lui Dumnezeu ca întreaga lucrare a Satanei sa fie distrusa cu sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Gândirea credinciosilor adevarati si felul lor de lucrare trebuie aduse la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. În momentul în care Satan este demascat, el îsi pierde orice drept asupra gloatei rascumparate prin sângele Domnului.

O tema veche cât lumea

Din pacate, întrebarea cea veche despre casatorie si divort revine deseori. Unii folosesc intentionat aceasta tema pentru a distrage atentia de la ceea ce ei învata si fac. Sunt întristat, dar acum va trebui sa spun iarasi un cuvânt lamuritor. Eu sunt convins ca Dumnezeu uraste multe lucruri, dar, în primul rând, despartirea în casatorie.

Motivul este ca despartirea nu era prevazuta în planul Lui de la început. Ceea ce izbeste privirea este faptul ca aceasta întrebare nu a fost pusa de catre ucenici, ci de catre farisei. Nu stiu daca pâna astazi s-a schimbat ceva în aceasta. Domnul vorbeste în Matei 19, printre altele, si despre tema aceasta. Citim în versetul 3: „Fariseii au venit la El, si ca sa-L ispiteasca, I-au zis: „Oare este îngaduit unui barbat sa-si lase nevasta pentru orice pricina?”. Raspunsul Domnului îl pot citi toti în versetele 4-6. Dar, ei au argumentat în continuare: „Pentru ce dar, a poruncit Moise ca barbatul sa dea nevestei sale o carte de despartire si s-o lase?”. Dar, asa cum citim în versetul urmator, aceasta nu era o porunca, ci o îngaduinta. De fapt, aceasta îngaduinta nu era voia desavârsita a lui Dumnezeu, ci numai voia Sa îngaduita. În versetul 8, Domnul a raspuns: „Din pricina împietririi inimilor voastre a îngaduit Moise sa va lasati nevestele, dar de la început nu a fost asa.” Fratele Branham a luminat si tema aceasta din toate partile pe baza îndemnului divin, si a adus-o pe o baza care este clara pentru noi toti. Dar noi socotim si azi valabile cuvintele spuse atunci de Domnul, referitoare la tema aceasta. Mat. 19:11 „Nu toti pot primi cuvântul acesta, ci numai acei carora le este dat.

În predica „Casatorie si despartire”, fratele Branham spune: „Sa revenim la subiectul despre casatorie si divort! Este necesar ca aceasta sa fie descoperita. Voi nu o stiti pâna nu va va fi descoperita. El a promis ca în aceste zile din urma va fi descoperita fiecare taina. Câti stiu asta? Este scris în Apocalipsa 10. Isus a promis ca toate tainele, inclusiv cea referitoare la casatorie si divort, vor fi descoperite.” Asa este.

Mai repede mi-as taia picioarele, decât sa aleg calea avocatului pentru a introduce o cerere despartire în casatorie. În 1 Cor. 6:1-6 apostolul spune despre credinciosi ca ei nu au voie sa-si rezolve diferendele înaintea unor judecatori necredinciosi. Sfintii sunt rânduiti ca sa judece lumea si chiar pe îngerii care au cazut. Convingerea mea adânca este ca Dumnezeu uraste despartirile. El uneste. Satan desparte. Cu intentia ticaloasa de a-mi face viata insuportabila, aceste bârfe au ajuns la apogeu prin publicarea hotarârii judecatoresti a despartirii si a altor acte. Prin natura mea, eu doresc sa pun toate lucrurile în mâinile Celui ce judeca drept, pentru ca El nu cunoaste numai cele vizibile, ci si împrejurarile si motivele inimilor. Dar, pentru ca masura este plina, eu ma vad obligat sa amintesc câteva lucruri pe care as fi preferat sa le las asa, pentru ca sunt convins ca lucrurile personale trebuie sa ramâna în domeniul personal.

N-am sa uit niciodata ziua de 1 ianuarie 1981, când ma aflam pe moarte în spital si am auzit cuvintele sotiei: „Daca vei iesi din spital, atunci primul meu drum va fi spre avocat!” Dupa ce, la sfârsitul lui ianuarie, am iesit din spital pe propria-mi raspundere, a trebuit sa constat ca, dupa câteva zile, sotia mea si-a pus amenintarea în aplicare. Asta rezulta din scrisoarea avocatului ei, din 9 februarie 1981. În iunie 1980, ea îmi transmisese deja decizia ei de a nu mai mânca si bea cu mine la masa sau de a avea vreun alt fel de legatura cu mine. În aceeasi zi s-a mutat din locuinta si ultimele ei cuvinte au fost: „Nu ma vei mai vedea niciodata.” Apoi s-a mutat în Kohlscheid, lânga Aachen. Eu resping orice acuzatie conform careia mi-as fi alungat nevasta sau ca as fi introdus o procedura de divort. Astfel de afirmatii provin din acelasi izvor de minciuni demonice ca si precedenta înselaciune spirituala. Procedura de divort a durat ani întregi, umblând de la un avocat la altul; au fost întocmite toate formalitatile necesare unei proceduri de divort. În tot timpul acesta, ea nu si-a exprimat nici o singura data dorinta de a continua viata împreuna. si astazi ea mai sta pe pozitia exprimata atunci, aceea de a nu avea nici o legatura cu mine. Avocatii au vrut sa încheie odata aceasta problema si au formulat, în ziua de 13 mai 1983, în prezenta noastra, o învoiala în care m-am declarat gata de a fi numit “ recurent” (cel care face recurs). Documentul a fost semnat de amândoi. Din aceasta cauza, în sentinta de divort a fost introdus termenul de “recurent”, chiar daca nu era vorba decât de o formalitate juridica pentru finalizarea procedurilor în divortul intentat de ea. În mod normal, dupa un an de despartire, se poate pronunta divortul, iar dupa trei ani este pronuntat. Eu am asteptat tot acest timp stabilit de lege. Chiar si în 26 martie 1985, în drum spre judecatorie, I-am spus Domnului de repetate ori ca eu sunt dispus sa traiesc mai departe cu sotia mea. Eu am asteptat doar momentul când ea sa raspunda cu un „Da” la întrebarea în legatura cu continuarea casniciei. Dar, atunci când judecatorul a întrebat-o, ea nu a raspuns deloc. În toata problema aceasta, Satan nu a cautat decât sa submineze slujba mea care este strâns legata de lucrarea lui Dumnezeu si sa ma priveze de credibilitate. Ea mi-a spus textual: „Daca ar fi lucrarea lui Dumnezeu, atunci nu ar putea fi distrusa. Dar, pentru ca e lucrarea ta, trebuie sa fie distrusa.” Ani de zile, ea a colaborat cu o râvna mare în aceasta lucrare. Dar acum lucreaza cu o râvna si mai mare pentru a putea crea o stare de neîncredere totala printre credinciosi si necredinciosi, printre adulti si copii.

Oricui ar trebui „sa-i sara în ochi” faptul ca o astfel de procedura nu este normala. Conform Sfintei Scripturi, nu exista nici un motiv pentru care o femeie sa-si paraseasca barbatul. Chiar daca ar aduce o mie de argumente, nici unul nu ar rezista înaintea lui Dumnezeu. Daca cineva este de parere ca ar exista totusi un motiv, îl provoc sa-mi arate textul corespunzator din Biblie. Domnul nu a permis niciodata unei femei sa înmâneze barbatului ei o scrisoare de despartire. Ceea ce le inspira pe femei sa-si nesocoteasca sotul este duhul blestemat al acestei epoci a emanciparii. În timpul apostolilor sau al proorocilor, asa ceva ar fi fost de neimaginat chiar si în mijlocul pagânilor.

Apostolul Pavel explica în 1 Cor. 7:10-11 ca o femeie care se desparte de barbatul ei, trebuie sa ramâna singura sau sa se împace din nou cu el. Barbatul nu are aceasta datorie.

De fapt, trebuie citite cu atentie toate textele biblice care apartin de aceasta tema. În versetele 1-7 este vorba despre faptul ca fiecare barbat sa aiba sotia lui si fiecare femeie sa aiba sotul ei. În multe alte texte biblice sunt tratate diferite probleme. De exemplu, în Romani 7:2 scrie ca o femeie maritata este legata prin lege de barbatul ei, atât timp cât el traieste (1 Cor. 7:39). Despre barbat nu se spune ca el trebuie sa ramâna singur. Astfel a rânduit Creatorul aceasta problema. Daca o femeie îsi paraseste sotul, atunci el este absolut liber si se poate casatori din nou. Asta a învatat fratele Branham, conform Scripturii, în predica „Casatorie si divort”. În aceasta predica el îl da ca exemplu pe împaratul Ahasveros a carui sotie refuzase o singura data sa se supuna, si aceasta i-a dat dreptul sa se însoare cu Estera. Întreaga prezentare este „Asa vorbeste Domnul”, iar prin acesta jugul traditiei romane a fost rupt definitiv. Nu a venit Domnul si înaintea predicii „Casatorie si despartire” în acelasi nor ca si înaintea deschiderii pecetilor, pentru a pronunta, în calitate de Judecator suprem, ultimul cuvânt în problema aceasta? Cel ce nu primeste Cuvântul sta în contradictie cu Dumnezeu si cu Cuvântul Sau, acoperind toata aceasta problema sub o manta babiloniana. Prin aceasta, el ramâne în continuare în încurcatura. Rânduiala divina trebuie restabilita si în acest domeniu. Pentru ca Satan si-a ales de la început femeia ca unealta, el va face totul ca s-o mentina sub dominatia sa. O unealta mai buna nu gaseste. Conform 1 Cor. 11: 9, nu barbatul a fost creat pentru femeie, ci femeia pentru barbat. Dumnezeu nu a zis catre Eva: „Nu este bine sa fii singura.” El a zis lui Adam în Gen. 2:18: „ Nu este bine ca omul sa fie singur: am sa-i fac un ajutor potrivit pentru el.” O femeie care se sustrage autoritatii barbatului ei, care este capul ei, din perspectiva biblica, se decapiteaza singura si îsi pierde orientarea. Despre tema aceasta s-au spus atât de multe, atât în Vechiul, cât si în Noul Testament, încât n-ar mai trebui sa existe nici o întrebare referitoare la aceasta problema. De fapt, fratele Branham a prezentat deja pe larg si clar aceasta tema. Cel corect în inima sa, va întelege totul corect. Cel ce gândeste gresit, va întelege totul gresit. Nu are nici un sens sa repetam parerile denominatiunilor asupra acestei teme. Noi trebuie sa primim prezentarea „Casatorie si divort” ca pe o parte din Mesaj, ca si învatatura despre Dumnezeu, botez si toate celelalte. Cel ce nu întelege asta, marturiseste ca el nu sta de partea lui Dumnezeu. Exista barbati care au ales calea rezistentei celei mai slabe si se pun în genunchi înaintea sotiilor lor, fara a recunoaste ca acestea sunt de fapt dominate de dusman, care primeste astfel închinare prin intermediul lor. A sosit timpul ca sa rânduim totul în mod biblic si sa asezam toate lucrurile la locul lor. Fiecare trebuie sa-si ocupe locul înaintea lui Dumnezeu în limitele Cuvântului. Eu am vazut destul de mult timp modul în care oamenii au fost pravaliti în necazul cel mai adânc.

Unii s-au lasat atrasi prin aceasta influenta demonica si au vorbit lucruri prin care au trecut linia de despartire. Eu am trait aceasta mârsavie a Satanei în toata adâncimea ei, pentru a putea scapa odata pentru totdeauna din jocul înselator al Satanei. Pentru ca nu-mi permit sa ma ating de caracterul si de demnitatea unui om, eu ma refer numai la domeniul spiritual.

Satan, sarpele cel vechi, a stiut întotdeauna sa faca credibila înselaciunea lui, folosind un text biblic, pentru ca fara acesta, înselatoria nu poate intra în rândul credinciosilor. De data asta, textul de care s-a folosit, a fost 1 Cor. 5:11. În întreaga lume sunt repetate motivele pe care le prezinta o femeie pentru a nu mai lua masa împreuna. si nu este vorba doar de a se abtine de la a mânca împreuna cu mine, ci, în acelasi fel sunt evitati toti cei care nu au luat pozitie împotriva mea. Multumesc lui Dumnezeu ca nu mi se potriveste nici unul din toate cele sase pacate mentionate în textul din 1 Cor. 5! Versetul 11 trebuie privit în contextul întreg pe care-l aminteste apostolul Pavel în 1 Cor. 5. Pavel avea dreptate când spunea ca astfel de lucruri nu exista nici între pagâni, si, cu atât mai putin, între credinciosi.

Un astfel de om trebuia predat Satanei; el se afla sub un blestem direct. Deut. 27:20: „Blestemat sa fie cel ce se va culca cu nevasta tatalui sau, caci ridica învelitoarea tatalui sau.” Însa ce am a face eu cu asa ceva? În Lev. 18:8, citim: „Sa nu descoperi goliciunea nevestei tatalui tau. Este goliciunea tatalui tau.” Conform Cuvântului lui Dumnezeu, apostolul Pavel a pronuntat sentinta împotriva unui astfel de om, care atrasese asupra sa blestemul. În privinta acuzelor care mi-au fost aduse, ele nu pot veni decât de la Satan, caci el este cel care deformeaza Cuvântul, nefiind niciodata multumit pâna ce nu a semanat confuzie si a adus dezordine peste tot. Abia în momentul când fratii si surorile observa ca Satan i-a înselat prin folosirea textelor biblice si a citatelor, atunci ei pot sa scape de amagirea lui si sa fie smulsi din sfera lui de influenta. Pe de o parte, ei stiu bine ca ei însisi sunt rodul acestei slujbe rânduite de Dumnezeu caci au primit Cuvântul cu bucurie, iar pe de alta parte, li se picteaza un tablou al unui criminal fara scrupule. Încurcatura în care sunt aruncati oamenii în felul acesta, este de neimaginat.

Ei stiu ca au a face cu o însarcinare dumnezeiasca si totusi, se lasa influentati în sensul evitarii unui om, pentru a nu avea legatura frateasca cu el. Faptul ca numai Satan este acela care poate produce o astfel de situatie, este în afara oricarei întrebari. El intrase în Iuda cu scopul de a face sa esueze planul lui Dumnezeu. El a încercat si aici acelasi lucru. Nu fratii de aici au înselat poporul lui Dumnezeu, frati care timp de 25 de ani au dat învatatura din Cuvânt, ci aceia care i-au acuzat ca fac aceasta. În vestire nu a fost nimic fals, si, de aceea, nu trebuie corectat nimic.

Rolurile au fost însa schimbate, iar adevaratii vinovati arunca totul asupra celorlalti. Chiar si acei frati veniti „din exterior”, au ascultat ce li s-a spus de catre asa-zisele „surori duhovnicesti”, care, la rândul lor, erau înselate. Satan a vrut sa distruga credibilitatea si influenta vestirii fratilor care slujeau Cuvântului. Acest blestem a fost rupt acum prin demascarea acestei lucrari. Acum, fiecare poate umbla liber în Numele Domnului.

Sus si înainte

Prin harul lui Dumnezeu, în ultimul timp, se contureaza o schimbare. Frati si comunitati întregi din diferite tari si-au dat seama de jocul înselator al celui Rau. Anul acesta, Domnul a deschis noi usi. Mai ales în Africa si Asia, am vorbit în fata a mii de oameni care nu au auzit înca niciodata de acest Mesaj. Chiar si fratele Barilier a relatat nu demult, dupa întoarcerea sa din Africa, despre schimbarea puternica pe care a facut-o Dumnezeu. În ultimele saptamâni am putut sa experimentez cu multumire faptul ca, de peste tot, frati si surori mi-au prezentat scuze, lucru pe care-l vor face sute si mii în întreaga lume. Eu îi iert din toata inima pe toti aceia care într-un fel s-au altul s-au atins de mine din pricina lucrarii primite, asa cum m-a iertat Dumnezeu si pe mine, si întind tuturor mâna împacarii. Învataturile nebiblice si tâlcuirile îsi pierd tot mai mult atractia. Eu nu pot sa fac nimic pentru faptul ca noi suntem legati de Cuvântul lui Dumnezeu si ca trebuie sa vestim Cuvântul în original, fara sa-l tâlcuim, chiar daca pentru aceasta suntem dusmaniti de oameni. Dupa ce toate tâlcuirile vor trece, se va confirma faptul caci Cuvântul lui Dumnezeu ramâne în veac. Toti trebuie sa înteleaga faptul ca proorocii, apostolii si fratele Branham nu erau o autoritate divina în ei însisi: autoritatea divina si singurul absolut de care noi suntem legati, este Cuvântul iesit din gura lui Dumnezeu si care a fost vestit de ei.

Îmi este clar de ce au fost ruinate credibilitatea si numele meu, la fel cum îmi este clar ca toti aceia care sunt nascuti din Dumnezeu, se vor subordona autoritatii lui Dumnezeu si a Cuvântului Sau, care are valabilitate în veci. Omul este folosit doar ca un vas si ca o trâmbita a lui Dumnezeu. Deja apostolul Ioan ne-a spus ce se întelege cu adevarat prin notiunea de “Mesaj divin”: „Vestea, pe care am auzit-o de la El si pe care v-o propovaduim, este ca Dumnezeu e lumina, si în El nu este întunerec.” (1 Ioan 1:5).

Dintre toti aceia care aduc azi mesajul lor “fabricat acasa”, câti l-au auzit de la El? Mesajul ne-a fost adus prin gura celui care a fost chemat sa-l difuzeze, dupa ce l-a auzit si primit de la El. Toate învataturile si interpretarile introduse în cursul anilor nu fac parte din Mesajul original. Acestea sunt falsificari si rasuciri care au fost pur si simplu decorate cu citate. Din aceasta cauza eu cred ca nu poate exista vreo legatura frateasca adevarata si o legatura a Duhului printre credinciosii care se îndreapta în directii spirituale diferite.

În legatura cu acest subiect, fratele Branham spunea ca desavârsirea va avea loc conform Cuvântului lui Dumnezeu, în dragostea dumnezeiasca. Toti aceia care doresc sa aiba parte de aceasta desavârsire, trebuie sa posede doua lucruri în inima si sa le probeze prin fapte: mai întâi, trebuie sa iasa din tot ceea ce nu corespunde cu Cuvântul original al lui Dumnezeu, pentru a deveni astfel o parte din Cuvânt. Apoi, ei trebuie sa traiasca o curatire si o sfintire interioare depline, pentru a fi pecetluiti cu adevarat cu Duhul Sfânt. Timpul ne împinge spre o decizie. Nu este meritul meu ca am ramas neatins de toate tâlcuirile si învataturile false. Domnul Dumnezeu Însusi a tinut mâna Sa deasupra mea din pricina chemarii si însarcinarii.

Ceea ce face Domnul în suveranitatea Sa, pe cine însarcineaza El si pe cine trimite, este treaba Lui. Cu ajutorul Lui noi vom vesti în continuare cu toata sinceritatea învatatura corecta si vom împarti hrana divina, Cuvântul descoperit si fagaduit pentru timpul acesta. În momentul în care teama de Dumnezeu se va întoarce în Biserica, noi vom trai cele mai puternice lucrari pe care Dumnezeu le-a facut vreodata. Cuvântul Sau este un Cuvânt atotputernic, iar tot ce se afla în cer, pe pamânt si sub pamânt, trebuie sa se aplece sub acest Cuvânt. Toate puterile dusmane vor fi puse sub picioare Lui.

Acum, ca si înainte, noi suntem convinsi ca biruinta deplina care a avut loc pe crucea de la Golgota, se va descoperi din nou, prin împacare, iertare si tot ceea ce face parte din aceasta lucrare, în dragoste dumnezeiasca, conducându-ne înspre o restituire totala.

Eu privesc plin de recunostinta la cei douazeci de ani care au trecut. În anii acestia am trecut prin înaltimi si adâncimi, dar Domnul cel credincios ne-a însotit. Dumnezeu a deschis usi pâna la capatul pamântului. Prin aceasta se împlineste cuvânt cu cuvânt, ceea ce mi-a vorbit El.

Câmpul de grâu este copt si recolta trebuie strânsa. Eu doresc numai ca un numar mare de lucratori sa fie asezati direct de catre Domnul secerisului. Este vorba despre frati care lucreaza prin acelasi Duh si care au aceeasi învatatura. Rugaciunea noastra este ca Domnul sa primeasca ceea ce Îi revine de drept, sa confirme Cuvântul Sau si sa proslaveasca Numele Sau.

O înaintare adevarata este posibila numai daca trecutul a fost rezolvat. Chiar acest lucru l-am facut eu prin aceasta prezentare. Dorinta mea adânca este ca voia lui Dumnezeu sa se faca în orice domeniu al vietii mele. Eu cred ca toti aceia care vor sa ajunga la tinta, au primit o lamurire si în aceasta problema. În acelasi fel, voi toti nu trebuie sa mai priviti înapoi, nici la cele personale, nici la cele întâmplate cu altii. Noi trebuie sa privim la Domnul si sa înaintam prin credinta în Numele si în puterea Lui. Cu siguranta, noi toti ne-am învatat lectia. Asa cum ne-a cerut apostolul Pavel prin cuvântul de introducere, asa va îndemn si eu sa uitati tot ce este în urma voastra si sa va îndreptati spre cele ce ne stau înainte.

Ultimele patru brosuri publicate au fost o binecuvântare pentru multi: "Crestinismul ieri si azi" "Planul lui Dumnezeu cu omenirea" "Botezul, cina si spalarea picioarelor" si "Antihristul" Ultima, mai ales, este buna pentru informarea credinciosilor care se mai afla înca în organizatii. Nimeni sa nu traiasca sub influenta unor gânduri false sau în modestie, ci, dimpotriva, sa comande cantitatea de care are nevoie pentru a fi distribuita. Fie ca Duhul lui Dumnezeu sa puna pe inima fiecaruia persoanele carora trebuie distribuite aceste brosuri. Nimeni sa nu se gândeasca la pretul acestor lucruri. Numai la Krefeld am imprimat, pâna acum, mai mult de un milion de brosuri în limbile engleza si germana. Acestora li se adauga traducerile în limbile franceza, italiana si alte limbi. Pâna acum, Dumnezeu ne-a ajutat si o va face si în continuare. Pe baza unor denunturi anonime facute serviciului financiar federal, în zilele de 12 si 13 august 1986, aici a avut loc un control financiar sub supravegherea directorului guvernamental al Directiei Financiare din Düsseldorf. Ne-am bucurat foarte mult de lauda primita la încheiere din partea comisiei de verificare, pentru faptul ca nu a existat nici o neregula contabila. Din pacate, si domeniul financiar a facut obiectul suspiciunilor, fiind supus unei verificari. Unii au cautat în felul acesta ca fratii sa-si piarda încrederea si sa nu mai sustina lucrarea lui Dumnezeu.

Eu sunt multumitor pentru prietenii mei din Elvetia, care m-au ajutat la reglementarea problemelor financiar-juridice ale bunurilor. Eu nu am nevoie si nu trebuie ca sa ma ating de banii lui Dumnezeu! Cu totii puteti sa fiti siguri de faptul ca aici se tine o evidenta clara a intrarilor si a iesirilor, cu care eu nu am deloc a face. Eu sunt multumit de rezultatul primit în urma verificarii financiare efectuate în domeniul activitatii misiunii.

Voua, tuturor celor ce nu v-ati lasat dusi în ratacire, si care sprijiniti cu rugaciunile voastre aceasta minunata lucrare mondiala, va multumesc din adâncul inimii. Domnul vede credinciosia voastra si o va rasplati din plin. Vrem sa mergem împreuna pe calea pe care am început, pâna vom ajunge de la credinta la vedere. Dumnezeu poate face lucruri mari în scurt timp. Domnul sa va binecuvânteze pe toti cu harul Sau bogat.

Din însarcinarea lui Dumnezeu,

Decembrie 1986

Cuvânt înainte



În aceasta prezentare vom cerceta în mod deosebit planul în timp al Bisericii noutestamentare si vom folosi pasaje din Sfânta Scriptura care ne vor oferi un tablou clar asupra evenimentelor ce se desfasoara în timpul respectiv. Centrul de greutate al temelor se afla în ultima carte profetica a Bibliei, în «Apocalipsa» (Descoperirea). Cuvântul profetic contine simboluri care, de fapt, sunt greu de înteles. Multi cercetatori si învatatori ai Bibliei au lasat din cauza aceasta totul la o parte, iar altii si-au exprimat propriile lor gânduri despre aceasta carte. Literatura într-adevar actuala explicatoare, echilibrata "la zi" care sa corespunda cu desfasurarile progresive, nu a existat pâna acum.


De fapt nici nu a fost posibil acest lucru, pentru ca numai prin împlinirea evenimentelor prezise în Sfânta Scriptura, pot fi recunoscute, vazute, întelese si rânduite anumite desfasurari. Prima si ultima generatie a cronologiei crestine au fost evidentiate în mod deosebit în profetia biblica. Tot respectul Îi revine Dumnezeului Atotstiutor, pentru ca El a permis ca desfasurarea lucrurilor sa fie scrisa dinainte. Pentru o vedere generala mai buna, vom trata pe rând fiecare capitol din Apocalipsa si vom apela la textele corespunzatoare din toata Sfânta Scriptura pentru contextul respectiv.


Prezentarile sunt scurte, dar sunt suficiente pentru a deschide cititorului interesat intrarea în planul lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeu sa-i daruiasca fiecarui cercetator sincer, întelegerea corecta si descoperirea, pentru a cuprinde textul descoperirii. Ferice de toti acei care citesc Cuvântul inspirat prin Duhul si înteleg prin Duhul, caci Duhul lui Dumnezeu cerceteaza totul (1. Cor. 2, 10-16).



Introducere - "Ziua Domnului"


Apostolul Ioan a fost deportat pe insula Patmos din pricina "Cuvântului lui Dumnezeu si din pricina marturiei lui Isus Hristos". Acolo el a ajuns într-o stare de rapire sufleteasca prin Duhul lui Dumnezeu. El a vazut dinainte cele mai importante desfasurari ale vremii si a fost transpus chiar în ziua Domnului. Ziua Domnului este descrisa în mod cuprinzator în Vechiul si în Noul Testament. Parerea ca aici ar fi vorba despre sâmbata sau duminica, rezulta dintr-o neîntelegere si nu corespunde. Ziua Domnului este etapa care urmeaza dupa ziua harului si a mântuirii (Isa. 49, 8; 2. Cor. 6, 2; Evrei 4, 7) — ziua a saptea în cronologia divina. Dumnezeu socoteste cu zile acolo unde noi socotim cu ani. La Dumnezeu, o zi este cât o mie de ani pentru noi. "Dar, prea iubitilor, sa nu uitati un lucru: ca, pentru Domnul, o zi este ca o mie de ani, si o mie de ani sunt ca o zi." (2. Pet. 3, 8; Ps. 90, 4).


De la începutul timpului noi avem de-a face cu sapte perioade profetice pe care Dumnezeu le-a rânduit pentru omenire. Socotit în mare, au trecut 2 zile, si anume cam doua mii de ani de la Adam pâna la Avraam; apoi din nou cam doua mii de ani de la Avraam pâna la Hristos, si acum ne apropiem de sfârsitul celor doua zile care sunt numite si zilele de pe urma, în care Duhul lui Dumnezeu lucreaza fara încetare pe pamânt în timpul acestor doua mii de ani de har (Fap. 2, 17). Ziua a saptea va fi perioada milenara a împaratiei pacii lui Hristos pe pamânt (Apoc. 20).


Înaintea zilei Domnului, Dumnezeu a fagaduit sa-l trimita pe proorocul Ilie (Mal. 4, 5). Ziua Domnului — ultima perioada de o mie de ani înaintea începerii vesniciei — va începe cu judecatile al caror apogeu va fi batalia de la Armaghedon (Apoc. 16, 14-16; 19, 11-21; Ez. 38, 20+23; Ioel 3, 9-17, s. a.). Din cauza aceasta, ziua Domnului este descrisa ca fiind pentru "pacatosi", o zi fara mila si de mânie, în care se împlineste: "Soarele se va preface în întuneric si luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua cea mare si înfricosata." (Ioel 2, 31). Vezi si Isa. 13; Ez. 30, 3; Ioel 2, 1-2; Ioel 3, 15; Ţef. 1, 14-15; Fap. 2, 20; 2. Pet. 3, 10; Apoc. 6, 12-17 s. a.


Ziua a saptea — împaratia pacii de o mie de ani — este ziua de odihna a lui Dumnezeu. La sfârsitul acestei zile, Satana va fi dezlegat înca o data pentru a instiga toate puterile pagâne, sub conducerea lui «Gog si Magog», pentru lupta finala în care acestea vor fi distruse odata pentru totdeauna (Apoc. 20, 7-10). Dupa aceea are loc judecata de apoi, urmeaza un cer nou si un pamânt nou, iar timpul se revarsa în vesnicie.


Înaintea zilei harului, Domnul Dumnezeu l-a trimis pe "îngerul Sau”, în statura lui Ioan Botezatorul, ca sa pregateasca calea (Mal. 3, 1; Mat. 11, 10, s. a.). El a venit în duhul si în puterea lui Ilie ca sa întoarca inimile celor ce erau în credinta parintilor din Vechiul Testament, la un început nou al copiilor Noului legamânt (Mal. 4, 6a, Luca 1, 17). "El a venit ca martor, ca sa marturiseasca despre lumina, pentru ca toti sa creada prin el." (Ioan 1, 7). El a facut un pod de legatura între Vechiul si Noul Testament (Luca 16, 16), a pregatit calea Domnului si a netezit un drum pentru Dumnezeul nostru (Isa. 40, 3; Marc. 1, 1-4, s. a.).


Proorocul dinaintea zilei Domnului a venit la sfârsitul zilei de har, deci acum în ultima epoca a Bisericii, pentru a întoarce inimile copiilor din Noul legamânt la credinta parintilor apostolici (Mal. 4, 6b). Mesajul lui fondat biblic aduce Biserica adevarata în starea originala, în care i se restituie tot ce a posedat la început. Printr-o lucrare puternica a Duhului, care este descrisa în Sfânta Scriptura ca "ploaia târzie", ea va fi pusa în ordinea originala, dumnezeiasca (Iac. 5, 7-8). Isus a spus în Mat. 17, 11 despre aceasta slujba vestita în proorocul Maleahi, care mai era atunci la timpul viitor: "Este adevarat ca trebuie sa vina mai întâi Ilie si sa aseze din nou toate lucrurile …", la fel El a confirmat ca slujba lui Ioan Botezatorul a avut deja loc (v. 12-13). Când s-a ridicat Ioan, i s-au pus trei întrebari. Una dintre ele suna astfel: ",Esti Ilie?‘ si el a zis: ,Nu sunt.‘" (Ioan 1, 21). În vers. 23 el a amintit Cuvântul profetic al Vechiului Testament, care se referea la el si la slujba lui.


Asa cum Ilie a luat cele douasprezece pietre pentru fiecare semintie din Israel, a ridicat altarul Domnului si a chemat poporul lui Dumnezeu înapoi (1. Împ. 18), la fel va fi restabilita, prin ultimul mesaj catre Biserica noutestamentara, învatatura celor douasprezece apostoli si poporul lui Dumnezeu va fi chemat înapoi la Domnul si la Cuvântul Lui. Noi traim acum într-adevar partea de încheiere a istoriei de mântuire.


Apostolul Petru s-a referit la fagaduinta restituirii pentru Biserica lui Hristos în a doua lui predica dupa Rusalii, când el a zis calauzit de Duhul Sfânt: "… ca sa vina de la Domnul vremile de înviorare, si sa trimita pe Cel ce a fost rânduit mai dinainte pentru voi: pe Isus Hristos, pe care cerul trebuie sa-L primeasca, pâna la vremile asezarii din nou a tuturor lucrurilor: despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai prooroci din vechime." (Fap. 3, 19b-21). Deja la începutul Bisericii noutestamentare, Duhul Sfânt a vorbit prin gura autorizata ce se va întâmpla la sfârsit, si anume ca Biserica adevarata va fi reasezata înainte de venirea lui Hristos în aceeasi stare în care s-a aflat Biserica originala.


Descoperirea lui Isus Hristos, asa cum a primit-o Ioan


În primul capitol al Apocalipsei întâlnim dezvaluirea deplina a lui Isus Hristos, în care sunt ascunse toate comorile întelepciunii si stiintei lui Dumnezeu (Col. 2, 3). Prin El sunt descoperite aceste taine. Imediat la început, se afla aceste cuvinte atotcuprinzatoare: "Descoperirea lui Isus Hristos".


"Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se întâmple în curînd. si le-a facut-o cunoscut, trimitând prin îngerul Sau la robul Sau Ioan, — care a marturisit despre Cuvântul lui Dumnezeu si despre marturia lui Isus Hristos, si a spus tot ce a vazut. Ferice de cine citeste, si de cei ce asculta cuvintele acestei proorocii, si pazesc lucrurile scrise în ea. Caci vremea este aproape!" (cap. 1, 1-3).


Ioan primise aceasta descoperire dumnezeiasca într-un mod supranatural, prin trimiterea «Îngerului Sau». Îngerii sunt în general duhuri slujitoare (Evrei 1, 14), care în diferite situatii se pot arata în chip vizibil. În cap. 22, 8-9 Ioan vorbeste despre efectul covârsitor al acestei trairi supranaturale: el s-a aruncat la picioarele îngerului pentru a i se închina, dar acesta i-a spus: "Fereste-te sa faci una ca aceasta! Eu sunt un împreuna slujitor cu tine, si cu fratii tai, proorocii, si cu cei ce pazesc cuvintele din cartea aceasta. Închina-te lui Dumnezeu."


Conform Luca 1, 11-20, îngerul Gavril i-a adus lui Zaharia mesajul îmbucurator despre viitoarea nastere a lui Ioan Botezatorul. Asa cum este relatat în vers. 26-38, acelasi înger s-a dus mai târziu la Maria si a anuntat nasterea lui Isus Hristos. În Luca 2 pastorii au vazut pe meleagurile Betleemului, când un înger facuse de cunoscut evenimentul cel mare, iar cetele ceresti cântau în cor fiind auzite aici pe pamânt: "Slava lui Dumnezeu în locurile prea înalte si pace pe pamânt, între oamenii placuti Lui!" (vers. 8-14).


Aparitia îngerilor este marturisita de multe ori în Vechiul si în Noul Testament. Aceasta s-a întâmplat întotdeauna cu un scop deosebit, în legatura cu o slujba si un mesaj. Pe insula Patmos aceasta s-a întâmplat cu scopul, "ca sa arate robilor Sai lucrurile care urmau sa se întâmple în curînd, pentru ca timpul împlinirilor celor descoperite era aproape." Notiunea "descoperire" putea fi tradusa mai bine cu cuvântul "dezvaluire", corespunzator cuvântului grecesc "APOKALUYIS" (Apocalypsis) din textul original de baza.


În aceasta ultima carte a Bibliei sunt dezvaluite desfasurari si evenimente foarte importante, care sunt de o foarte mare însemnatate pentru timpul sfârsitului. Fericirea este pentru cititori, ascultatori si pentru acei ce pazesc lucrurile scrise în aceasta carte profetica. Asa ni se marturiseste la început în cap. 1, 3 si la sfârsit în cap. 22, 7. Dumnezeu si-a facut de cunoscut tot planul Sau care ajunge la desavârsire. Marturia lui Dumnezeu este astfel încheiata. Domnul s-a gândit la toate, El nu a uitat nimic, de aceea nu are voie nimeni sa scoata sau sa adauge ceva, nici sa rastalmaceasca prin descoperiri noi. Ori de câte ori se întâmpla asa ceva prin asa-zisii "prooroci" sau "proorocite", aceasta trebuie respinsa ca nefiind de la Dumnezeu.


Fiecare descoperire care vine de la Dumnezeu, concorda întotdeauna cu marturia Duhului Sfânt. Astfel noi ca oameni failibili, avem acces la Cuvântul infailibil. Duhul Sfânt care i-a calauzit si i-a inspirat pe scriitori, mai calauzeste si astazi în adevarul Cuvântului.


Salutul de binecuvântare catre cele sapte Biserici



Ioan saluta cele sapte Biserici, pe care Dumnezeu le-a ales dintre mai multe comunitati pentru caracterizarea celor sapte epistole, si-L preamareste pe Isus Hristos ca Martor credincios, ca pe Cel întâi nascut din morti si ca Domnul împaratilor pamântului:

"Har si pace voua din partea Celui ce este, Celui ce era si Celui ce vine, si din partea celor sapte duhuri, care stau înaintea scaunului Sau de domnie, si din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi nascut din morti, Domnul împaratilor pamânt ului. A Lui, care ne iubeste, care ne-a spalat de pacatele noastre cu sângele Sau, si a facut din noi o împaratie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Sau: a Lui sa fie slava si puterea în vecii vecilor! Amin." (vers. 4-6).


Dupa aceasta, vazatorul anunta venirea vizibila pentru toti a Domnului, la începutul împaratiei Sale: "Iata ca El vine pe nori. si orice ochi Îl va vedea; si cei ce L-au strapuns. si toate semintiile pamânt ului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin!"


Aceasta venire nu anunta revenirea lui ca Mire (Mat. 25, 1-13), care îi va lua pe ai Sai acasa înaintea zilei celei mari si înfricosate a Domnului (1. Tes. 4, 13-18), ci venirea Lui când se va aseza pe scaunul slavei Sale pentru a judeca mai întâi (Mat. 25, 31) si apoi sa domneasca o mie de ani (Apoc. 20, 6). Cel care vine se prezinta singur: "Eu sunt Alfa si Omega, Începutul si Sfârsitul, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic." Aceasta este marturia lui Isus.


Vazatorul este cunoscut ca ucenicul iubit al lui Isus. El aminteste partasia lui personala la necaz si la împaratia viitoare, si rabdarea în Isus. El a auzit glasul puternic al Domnului înviat, care a zis: "Ce vezi, scrie într-o carte si trimite-o celor sapte Biserici …" (vers. 11).



Evenimentul de neuitat



Dupa aceea L-a vazut pe Domnul înviat si înaltat ca Fiul omului în maiestatea Lui dumnezeiasca umblând în mijlocul celor sapte sfesnice. "M-am întors sa vad glasul care-mi vorbea. si când m-am întors, am vazut sapte sfesnice de aur. si în mijlocul celor sapte sfesnice pe cineva, care semana cu Fiul omului, îmbracat cu o haina lunga pâna la picioare, si încins la piept cu un brâu de aur. Capul si parul Lui erau albe ca lâna alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsa, si arsa într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari." (vers. 12-15). Prin cele sapte sfesnice ni se spune ca unica Biserica noutestamentara va trece prin sapte epoci deosebite.


Domnul îi poruncise proorocului Moise sa faca un sfesnic de aur. EL i-a dat îndemnuri precise cum trebuie sa-l faca (Exod 25, 31-40). Proorocul Zaharia marturiseste: "M-am uitat si iata ca este un sfesnic cu totul de aur si deasupra lui un vas cu untdelemn si pe el sapte candele cu sapte tevi pentru candelele care sunt în vârful sfesnicului" (Zah. 4, 2). Vasul cu untdelemn cu cele sapte candele si cele sapte tevi ne arata în mod simbolic ca Bisericii noutestamentare îi va curge tot timpul din plinatatea Duhului Sfânt în timpul acestor sapte epoci.


"În mâna dreapta tinea sapte stele." Domnul avea cele sapte stele, care sunt cei sapte îngeri ai celor sapte Biserici, tinute tare în mâna Sa. Acesti mesageri ai lui Dumnezeu se afla într-o însarcinare supranaturala directa. Oamenii nu dispun peste ei; nici un conciliu nu are influenta asupra lor. Ei au pe AsA VORBEsTE DOMNUL al Cuvântului pentru Biserica. Ioan a vazut ca din gura Fiului omului iesea "o sabie ascutita cu doua taisuri, si fata Lui era ca soarele când straluceste în toata puterea lui." Sabia cu doua taisuri este Cuvântul lui Dumnezeu care iese din gura Domnului.


Cel ce citeste cu grija descrierea Fiului omului, va simti împreuna cu vazatorul cât de coplesitor a fost. El relateaza: "Când L-am vazut, am cazut la picioarele Lui ca mort. El si-a pus mâna dreapta peste mine si a zis: ,Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sunt viu în vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor.‘" Când Domnul este aratat ca Fiul omului, atunci aceasta se întâmpla în legatura cu El ca Prooroc; când este aratat ca Fiul lui Dumnezeu atunci este în legatura cu El ca Rascumparator; când este descris ca Fiul lui David, atunci aceasta se întâmpla în legatura cu El ca Împarat.



Cele sapte mesaje ale Domnului înviat

Prima scrisoare deschisa



Despre cele sapte scrisori nu trebuie sa discutam în detaliu; acestea au fost deja prelucrate si sunt cunoscute tuturor, mai mult sau mai putin. Mai întâi mesajul vine întotdeauna la îngerul Bisericii care îl transmite apoi Bisericii întregi. În aceste mesaje se afla lauda pentru binele si mustrare din cauza învataturilor false, etc. La sfârsitul fiecarei scrisori gasim fagaduinte deosebite pentru biruitori. Acestea nu se refera doar la cele sapte Biserici locale amintite, ci sunt valabile pentru toti credinciosii din toata perioada de timp a Bisericii noutestamentare.

Istoricii bisericii s-au ocupat detaliat de cele sapte epoci deosebite. Cel mai cunoscut dintre ei este dr. Clarence Larkin care a stabilit împartirea timpului în cartea sa «Dispensational Truth» pe paginile 130-132. Barbatul lui Dumnezeu, William Branham, le-a preluat de la el când a vorbit despre cele sapte Biserici. Aceeasi împartire a timpului va fi redata si aici.


Scrisorile aveau un caracter prezicator, profetic si sunt de o importanta deosebita în istoria mântuirii. Cel ce vorbeste si lucreaza este întotdeauna Domnul cel înviat. EL se prezinta în fiecare scrisoare într-un alt mod, însa întotdeauna într-o relatie orientata spre Biserica. Ea trebuie sa stie cine este El si sa asculte de ceea ce spune El. si cele sapte fagaduinte care le-au fost date biruitorilor, sunt diferite. La revenirea Domnului, credinciosii adevarati din toate epocile Bisericii care vor avea parte de prima înviere, vor mosteni împreuna tot ce a fost fagaduit.


În prima scrisoare trimisa citim: "Iata ce zice Cel ce tine cele sapte stele în mâna dreapta, si Cel ce umbla prin mijlocul celor sapte sfesnice de aur: stiu faptele tale, osteneala ta si rabdarea ta, si ca nu poti suferi pe cei rai; ca ai pus la încercare pe cei ce zic ca sunt apostoli si nu sunt, si i-ai gasit mincinosi. stiu ca ai rabdare, ca ai suferit din pricina Numelui Meu, si ca n-ai obosit. Dar ce am împotriva ta, este ca ti-ai parasit dragostea dintâi. Adu-ti dar aminte de unde ai cazut; pocaieste-te, si întoarce-te la faptele tale dintâi. Altfel, voi veni la tine, si-ti voi lua sfesnicul din locul lui, daca nu te pocaiesti. Ai însa lucrul acesta bun: ca urasti faptele Nicolaitilor, pe care si Eu le urasc." (2, 1-6)


Este vorba despre lucrarea din Împaratia lui Dumnezeu, despre faptele si rabdarea credinciosilor. Lor li se acorda marturia ca nu i-au suportat pe lucratorii rai si necinstiti. Aici era vorba despre barbati care se dadeau drept apostoli, dar care au fost depistati de catre credinciosii Cuvântului din prima epoca, ca fiind mincinosi.


Pavel a aratat deja în Fap. 20, 28-32 si în alte locuri, ca dupa plecarea sa acasa se vor ridica barbati care vor aduce învataturi false pentru a-i atrage pe ucenici în jurul lor. În acest context el i-a îndemnat pe batrânii comunitatilor la veghere.


Credinciosii mai purtau atunci vii în amintire învataturile si practica apostolilor. Ei stiau: daca cineva nu concorda cu învatatura si practica lor, atunci era vorba despre imitatori care nu puteau avea pretentii justificate.     Devierile de la original au început prin persoane diferite deja în prima generatie crestina. Originalul crestin trebuie sa le fie crestinilor adevarati o unitate de masura în toate timpurile si sa le ramâna singurul model valabil.


În continuare este adusa lauda pentru rabdarea si suferinta din pricina Numelui Sau. Dupa aceasta urmeaza însa mustrarea, pentru ca multi au parasit prima dragoste arzatoare. Se transmite îndemnul la pocainta si întoarcere la faptele de la început. Altfel Domnul însusi vrea sa mute sfesnicul de pe locul lui. Ce sens mai are un sfesnic, daca nu mai lumineaza? Atunci mai ramâne doar amintirea si o forma moarta. Urmeaza înca o data lauda pentru urârea faptelor nicolaite, în care se facea o deosebire treptata între asa-zisii "frati lucratori" si între ascultatorii laici, lucru care era urât si de Domnul.


Fagaduinta pentru toti care asculta ceea ce spune Bisericilor Duhul este: "Celui ce va birui, îi voi da sa manânce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu." Primii oameni îsi pierdusera dreptul lor la pomul vietii si au fost scosi din raiul lui Dumnezeu. Dupa rascumpararea ispravita si împacare, credinciosii adevarati au acces din nou la pomul vietii si la rai (Luca 23, 43).


Epoca Bisericii din Efes a durat de la începutul Bisericii noutestamentare pâna în cca. anul 170 d. Hr.


A doua scrisoare deschisa


În a doua scrisoare se prezinta Cel înviat în felul urmator: "Iata ce zice Cel dintâi si Cel de pe urma, Cel ce a murit si a înviat: stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca diavolul are sa arunce în temnita pe unii din voi, ca sa va încerce. si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pâna la moarte, si-ti voi da cununa vietii." (2, 8-10)


Credinciosii adevarati din timpul acela au suferit multe necazuri — din punct de vedere pamântesc ei erau saraci — si au fost batjocoriti de cei care pretindeau ca sunt iudei adevarati, deci credinciosi adevarati, dar care de fapt erau "sinagoga Satanei". Domnul îi încurajeaza pe ai Lui cu cuvintele: "Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi!" Prigoana este întotdeauna din partea celor ce se pretind a fi cei adevarati, dar care nu sunt. Copiii adevarati ai lui Dumnezeu nu prigonesc, ci sunt prigoniti (Gal. 4, 28-29).


Împotrivitorul s-a îngrijit ca ei sa fie aruncati în închisoare si sa treaca printr-un necaz mare. "Necazul de zece zile" care este amintit în Cuvântul profetic, a intrat în istoria bisericii ca cei mai grei zece ani ai prigoanei crestinilor sub Diocletian din 300 pâna în 310 d. Hr. Cine rezista si ramânea credincios, urma sa primeasca cununa vietii. Fagaduinta este: "Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vatamat de a doua moarte." (2, 11b). Prima moarte intervine când sufletul paraseste trupul, a doua moarte când duhul paraseste sufletul dupa judecata de apoi.


Epoca Bisericii din Smirna a durat pâna cca. în anul 312 d.Hr.


A treia scrisoare deschisa


În a treia scrisoare Domnul se prezinta în felul urmator: "Iata ce zice Cel ce are sabia ascutita cu doua taisuri: stiu unde locuiesti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei. Tu tii Numele Meu, si n-ai lepadat credinta Mea, nici chiar în zilele acelea când Antipa, marturul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieste Satana. Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo niste oameni care tin de învatatura lui Balaam, care a învatat pe Balac sa puna o piatra de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca sa manânce din lucrurile jertfite idolilor, si sa se dedea la curvie. Tot asa, si tu ai câtiva care, deasemenea, tin învatatura Nicolaitilor, pe care Eu o urasc. Pocaieste-te dar. Altfel, voi veni la tine curînd, si Ma voi razboi cu ei cu sabia gurii Mele." (2, 12-16)


EL îi cunoaste pe ai Sai si faptele lor, stie ce fac si unde locuiesc. În timpul acesta Satana îsi avea deja sediul lui în crestinatatea decazuta. În anul 325 d. Hr. a avut loc conciliul de la Niceea la care au participat cca. 1500 de delegati. Acolo s-a dat prioritate preotimii în dezavantajul asa-zisilor laici. Cei doi vorbitori principali au fost Atanasiu si Arius.


Domnul i-a criticat pentru ca unii credinciosi tolerau "învatatura lui Balaam" si erau de acord cu "învatatura nicolaitilor". Desi Balaam nu facea parte din poporul Israel, totusi el a reusit în Vechiul Testament sa devieze poporul Israel spre idolatrie si la amestecul cu celelalte popoare. Aceasta directie nicolaita a fost o grupare amestecata si a câstigat influenta; prapastia între ascultatori si noii demnitari din biserica decazuta a devenit vizibila.


Ceea ce a mai fost numit în prima epoca "faptele nicolaitilor", în a treia epoca a devenit deja o învatatura stabilita, care era urâta de Domnul. EL i-a chemat pe ai Sai la pocainta, pentru ca altfel El va veni cu sabia gurii Sale, si anume cu Cuvântul Sau, împotriva celor ce au deviat de la acesta.


Fagaduinta este: "Celui ce va birui, îi voi da sa manânce din mana ascunsa, si-i voi da o piatra alba; si pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l stie nimeni decât acela care-l primeste." (2, 17). Domnul îi hraneste pe ai Sai cu mana ascunsa a Cuvântului descoperit si le fagaduieste biruitorilor un nume nou.


Epoca Bisericii din Pergam a durat pâna cca. în anul 606 d.Hr.


A patra scrisoare deschisa


În a patra scrisoare Domnul se prezinta în felul urmator: "Iata ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului, si ale carui picioare sunt ca arama aprinsa: stiu faptele tale, dragostea ta, credinta ta, slujba ta, rabdarea ta si faptele tale de pe urma, ca sunt mai multe decât cele dintâi. Dar iata ce am împotriva ta: tu lasi ca Iezabela, femeia aceea, care se zice proorocita, sa învete si sa amageasca pe robii Mei sa se dedea la curvie, si sa manânce din lucrurile jertfite idolilor. I-am dat vreme sa se pocaiasca, dar nu vrea sa se pocaiasca de curvia ei! Iata ca am s-o arunc bolnava în pat; si celor ce preacurvesc cu ea, am sa le trimit un necaz mare, daca nu se vor pocai de faptele lor. Voi lovi cu moartea pe copiii ei. si toate Bisericile vor cunoaste ca ,Eu sunt Cel ce cercetez rarunchii si inima‘; si voi rasplati fiecarui din voi dupa faptele lui. Voua, însa, tuturor celorlalti din Tiatira, care nu aveti învatatura aceasta, si n-ati cunoscut ,adâncimile Satanei‘, cum le numesc ei, va zic: ,Nu pun peste voi alta greutate. Numai tineti cu tarie ce aveti, pâna voi veni!‘" (2, 18-25).


Mai întâi Domnul lauda comunitatea din Tiatira din epoca respectiva pentru faptele ei, dragostea ei, credinciosia ei, rabdarea si dorinta de-a ajuta. Pe deasupra acestora i se confirma o crestere duhovniceasca buna. Dar pe urma Domnul atinge lucrurile care nu-i plac. Mustrarea este valabila pentru o femeie pe care El o numeste "Iezabela", care însa se da drept proorocita. Cea mai credibila, dar cea mai grava înselaciune de pe terenul spiritual are loc prin acei care proorocesc. Lor li se da crezare si oamenii privesc spre ei în sus fara sa-si dea seama ce fel de intentii se pot ascunde în spatele acestora.


În Biserica noutestamentara, Dumnezeu a încredintat exclusiv fratilor cele cinci slujbe. Nu exista o slujba adevarata de proorocita, apostolita, învatatoare, etc. rânduit a de Dumnezeu. Daca totusi se întâmpla ca o femeie sa se ridice ca prooroc, apostol, învatator, etc, atunci putem constata, comparînd cu Sfânta Scriptura, ca Satana o foloseste pentru a pune Biserica la încercare. Mai devreme sau mai târziu vine ceasul încercarii pentru fiecare trezire spirituala, cum s-a întâmplat si la Eva. Pavel a subliniat rânduiala divina spunând: "Femeia sa învete în tacere, cu toata supunerea. Femeii nu-i dau voie sa învete pe altii, nici sa se ridice mai pe sus de barbat, ci sa stea în tacere. Caci întâi a fost întocmit Adam, si apoi Eva. si nu Adam a fost amagit; ci femeia, fiind amagita, s-a facut vinovata de calcarea poruncii" (1. Tim. 2, 11-14). Fiecare femeie care se considera duhovniceasca si se sustrage stapânirii barbatului ei, asa cum a poruncit-o însusi Dumnezeu în Gen. 3, se supune automat stapânirii Satanei si devine unealta lui. Ca si în gradina Eden aceasta nu se întâmpla prin discutii despre politica sau despre alte probleme firesti, ci întotdeauna cu privire la ceea ce a spus Dumnezeu.


Oriunde se întâmpla ca o femeie sa încalce granitele stabilite de Cuvânt si începe sa-i învete pe altii despre teme biblice, atunci ea începe sa se puna deasupra Sfintei Scripturi si a barbatului ei. Acesta este un semn inconfundabil, ca ea este stapânita de puteri dusmane în cea mai evlavioasa forma si este sub o inspiratie falsa. Apostolul a rânduit: "Femeile sa taca în adunari, caci lor nu le este îngaduit sa ia Cuvântul în ele, ci sa fie supuse, cum zice si Legea. Daca voiesc sa capete învatatura (nu: sa-i învete) asupra unui lucru, sa întrebe pe barbatii lor acasa …" (1. Cor. 14, 34-35). Pentru ca avem de-a face cu Evanghelia vesnic valabila a lui Isus Hristos, sunt valabile pâna la sfârsit numai rânduielile stabilite de la început. Apostolul, prin însarcinarea lui Dumnezeu, se refera la ceea ce s-a întâmplat în gradina Eden si le arata femeilor locul lor.

Aceleasi mustrari au fost necesare deja în Vechiul Testament pentru poporul Israel: "Iar tu, fiul omului, întoarce-ti privirile împotriva fiicelor poporului tau, care proorocesc dupa gustul inimii lor, si prooroceste împotriva lor! Spune: ,Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: Vai de cele ce cos perinute pentru subtiori, si fac mahrame pentru capetele oamenilor de orice marime, ca sa prinda suflete! Socotiti ca veti prinde sufletele poporului Meu, ca sa va pastrati cu viata sufletele voastre?‘" (Ez. 13, 17-18). Este bine sa citim capitolul pâna la sfârsit si sa învatam o lectie pentru viitor din aceasta. Este ciudat ca pâna astazi nu s-a schimbat înca nimic. Sunt într-adevar femeile cele care se considera duhovnicesti, îi învata pe ceilalti si ajung sub o inspiratie falsa. Proorociile lor inspirate fals au caracterul unei vrajitorii, blesteme, contin otrava zilnica a sarpelui si toti care asculta de ele sunt legati spiritual si trebuie eliberati prin puterea nelimitata a Numelui lui Isus Hristos.


Robii lui Dumnezeu, ca vestitori ai Cuvântului, ar fi trebuit s-o stie mai bine si sa dezvaluie faptele lor. Dar asa cum a ascultat atunci Eva de "sarpe" si l-a atras apoi si pe Adam în pacat, asa au cazut si ei în cursa femeii Iezabela, "… care amageste pe robii Mei sa se dedea la curvie si sa manînce din lucrurile jertfite idolilor." (2, 20). Faptul ca aici nu este vorba despre curvie fireasca, ci despre curvie spirituala, reiese clar din context. Femeile care se considera proorocite se vor feri sa curveasca cu robii lui Dumnezeu, pentru ca prin aceasta si-ar pierde imediat autoritatea spirituala si influenta asupra lor. Acea "Iezabela" care lucra ca proorocita si învatatoare în acelasi timp, a fost îndemnata sa se pocaiasca, la fel si acei care au ascultat de ea. Copiii spirituali care au rezultat din acest amestec, au murit de o moarte spirituala.


Dar pentru cei care nu s-au lasat amagiti de asa-zisa proorocita si nu s-au tinut de învatatura ei, era valabila fagaduinta: "Celui ce va birui si celui ce va pazi pâna la sfârsit lucrarile Mele, îi voi da stapânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fer, si le va zdrobi ca pe niste vase de lut, cum am primit si Eu putere de la Tatal Meu. si-i voi da luceafarul de dimineata." (2, 26-28). Cei rascumparati vor mosteni împreuna cu Rascumparatorul lor si vor domni în împaratia de o mie de ani peste toate neamurile.

Epoca Bisericii din Tiatira a durat pâna cca. în anul 1520 d.Hr.


A cincea scrisoare deschisa

Epoca Reformei


A cincea scrisoare catre Biserica din Sardes începe cu cuvintele: "Iata ce zice Cel ce are cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu si cele sapte stele: stiu faptele tale: ca îti merge numele ca traiesti, dar esti mort. Vegheaza, si întareste ce ramâne, care e pe moarte, caci n-am gasit faptele tale desavîrsite înaintea Dumnezeului Meu. Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit! Ţine, si pocaieste-te! Daca nu veghezi, voi veni ca un hot, si nu vei sti în care ceas voi veni peste tine." (3, 1-3).


Aceasta epoca se încadreaza la începutul Reformei. Ce mustrare este pronuntata aici! O biserica poate avea renumele ca este vie si totusi poate fi moarta spiritual. Exista posibilitatea de a poseda viata spirituala în aparenta, de a practica chiar si daruri, însa numai Duhul lui Dumnezeu este în masura sa lucreze viata dumnezeiasca. Ungerea cu Duhul este în domeniul Duhului, nasterea din nou prin Duhul se întâmpla în suflet.


Apoi rasuna chemarea sa se trezeasca si sa-i întareasca pe ceilalti care sunt aproape de moarte, pentru ca lucrarile nu au fost gasite desavîrsite înaintea lui Dumnezeu. "Adu-ti aminte dar cum ai primit si auzit! Ţine si pocaieste-te!" Dar si în zilele acelea a existat o mica grupare care se deosebea de marea masa a asa-zisilor "credinciosi". "Totusi ai în Sardes câteva nume, care nu si-au mânjit hainele. Ei vor umbla împreuna cu Mine, îmbracati în alb, fiindca sunt vrednici." (3, 4).


Fagaduinta pentru ei mai este confirmata înca o data: "Cel ce va birui, va fi îmbracat astfel în haine albe. Nu-i voi sterge nicidecum numele din cartea vietii, si voi marturisi numele lui înaintea Tatalui Meu si înaintea îngerilor Lui." (3, 5). Exista posibilitatea ca un nume care este deja scris în cartea vietii, sa fie sters. Însa din "cartea vietii Mielului" nu poate fi sters nici un nume. Una se refera la cei chemati, cealalta la cei alesi.


Atunci când Israelul a cazut în idolatrie, Dumnezeu a vrut sa stearga numele lor din cartea vietii, însa Moise a intrat în spartura pentru popor. El voia sa primeasca împacare pentru acei care au jucat în jurul vitelului de aur pe care îl numisera dumnezeul lor. ",Iarta-le acum pacatul! Daca nu, atunci sterge-ma din cartea Ta, pe care ai scris-o!‘ Domnul i-a zis lui Moise: ,Pe cel ce a pacatuit împotriva Mea, pe acela îl voi sterge din cartea Mea.‘" (Exod 32, 32-33). La toti credinciosii este încununat nu începutul, ci sfârsitul pelerinajului.

Epoca Bisericii din Sardes a durat pâna cca. în anul 1750 d.Hr.



A sasea scrisoare deschisa

Epoca Bisericii Filadelfia



În a sasea scrisoare deschisa se spune: "Iata ce zice Cel Sfânt, Cel Adevarat, Cel ce tine cheia lui David, Cel ce deschide, si nimeni nu va închide, Cel ce închide, si nimeni nu va deschide: stiu faptele tale: iata ti-am pus înainte o usa deschisa, pe care nimeni n-o poate închide, caci ai putina putere, si ai pazit Cuvântul Meu, si n-ai tagaduit Numele Meu. Iata ca îti dau din cei ce sunt în sinagoga Satanei, care zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci mint; iata ca îi voi face sa vina sa se închine la picioarele tale, si sa stie ca te-am iubit. Fiindca ai pazit Cuvântul rabdarii Mele, te voi pazi si Eu de ceasul încercarii, care are sa vina peste lumea întreaga, ca sa încerce pe locuitorii pamânt ului. Eu vin curînd. Pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa." (3, 7-11).

Aceasta epoca dupa Reforma este totodata si epoca pentru usa deschisa si dragostea de frati. Închisoarea babiloniana a fost aruncata în aer, usile pentru vestirea Evangheliei se deschideau larg în toata lumea. În ciuda puterii reduse de la început, totusi credinciosii au tinut tare la Cuvânt si nu au tagaduit Numele Domnului. EL a calauzit totul în asa fel, încât oamenii din "sinagoga Satanei" au iesit afara pentru a se arunca înaintea Domnului, în urma vestirii puternice a Evangheliei.


Asa cum o spune si Domnul, aceasta epoca urma sa fie chiar înaintea acelui timp de încercare, ce va veni peste întreg pamântul. EL anunta deja aici venirea Lui si îi îndeamna pe ai Sai: "Pastreaza ce ai, ca nimeni sa nu-ti ia cununa."

Fagaduinta pentru biruitori este: "Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, si nu va mai iesi afara din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu si numele cetatii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are sa se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, si Numele Meu cel nou." (3, 12).

Epoca Bisericii din Filadelfia a durat pâna cca. în anul 1900 d. Hr.


A saptea scrisoare deschisa



Ultima, a saptea scrisoare, începe imediat cu o mustrare: "Iata ce zice Cel ce este Amin, Marturul credincios si adevarat, începutul zidirii lui Dumnezeu: stiu faptele tale: ca nu esti nici rece, nici în clocot. O, daca ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindca esti caldicel, nici rece, nici în clocot, am sa te vars din gura Mea. Pentru ca zici: ,Sunt bogat, m-am îmbogatit, si nu duc lipsa de nimic‘, si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol …" (3, 14-17).


În aceasta ultima epoca, care nu este nici rece si nici în clocot, adica trândava si calduta, Domnul îi ameninta pe acei care nu se întorc la El ca îi va scuipa din gura Lui, ceea ce înseamna ca ei nu vor auzi strigarea Lui pentru prima înviere si rapire.


Parerea înselatoare ca ar avea totul duhovniceste din belsug si nu mai este nevoie de nimic, este mustrata de Domnul cu cuvintele: "… si nu stii ca esti ticalos, nenorocit, sarac, orb si gol." Daca cineva este fireste sarac, orb si gol, atunci este grav. Dar daca el nu stie aceasta, adica el nu recunoaste starea lui proprie, atunci psihic nu este ceva în ordine. Transpus în cele spirituale, este la fel.


Tragicul din aceasta ultima epoca înselatoare consta în faptul ca oamenii se înseala, cred si îsi închipuie ceva care de fapt nici nu exista în realitate. Conform mustrarii Domnului, în timpul de sfârsit al harului, credinciosilor le lipseste judecata duhovniceasca reala. Se traieste într-o lume de dorinte si vise, fara sa se înteleaga ca mustrarea Domnului este pe drept. Totusi El nu-i paraseste pe ai Sai, bate la usa si le transmite sfatul: "… te sfatuiesc sa cumperi de la Mine aur curatit prin foc, ca sa te îmbogatesti; si haine albe, ca sa te îmbraci cu ele, si sa nu ti se vada rusinea goliciunii tale; si doftorie pentru ochi, ca sa-ti ungi ochii, si sa vezi. Eu mustru si pedepsesc pe toti aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvna dar si pocaieste-te!" (3, 18-19).


Numai cine îsi recunoaste starea proprie si vine la Domnul, va putea lua în primire ceea ce a pregatit El, chiar si doftoria pentru ochi, pentru ca cele divine care fac parte din Împaratia lui Dumnezeu sa fie vazute prin descoperirea Duhului. Însusi Domnul marturiseste ca El sta la usa si bate, desi înauntru se predica despre El, se cânta si se vorbeste despre lucrarea si darurile Duhului. Serviciile divine se desfasoara în continuare, Lui însa nu I se permite sa pronunte Cuvântul în cadrul bisericilor, pentru a se descoperi în mijlocul lor. Dar rabdarea Lui se apropie de sfârsit.


Din cauza aceasta El se adreseaza ca Cel care bate la persoane individuale, si zice: "Iata Eu stau la usa, si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el, si el cu Mine." (3, 20). Aceasta este situatia actuala. Nu comunitati întregi, ci persoane individuale din diferite comunitati aud chemarea Lui, asculta de sfatul Lui si îsi deschid usa inimii, pentru ca El sa cineze cu ei. În niciuna din epocile dinainte, masa Domnului nu a fost vreodata asa de bogata ca acum.


În ceea ce priveste fagaduinta, aceasta este cea mai puternica dintre toate: "Celui ce va birui, îi voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie." (3, 21). Dumnezeu a facut în Hristos începutul unei creatiuni noi prin nastere; de aceea El se prezinta de la început acestei epoci a Bisericii ca începutul creatiunii lui Dumnezeu. Toti acei care sunt zamisliti si nascuti din nou prin Duhul Lui, (Ioan 3, 3-7; Iac. 1, 18; 1. Pet. 1, 23; 1. Ioan 5, 1-4) formeaza gloata celor întâi nascuti (Evrei 12, 23) si sunt totodata fapturi noi în Hristos (2. Cor. 5, 17-19), si vor sedea pe scaunul Sau de domnie împreuna cu Cel ce a biruit, pentru a domni împreuna cu El.


Este izbitor ca la începutul fiecarei scrisori deschise, sta scris Asa vorbeste Domnul. La sfârsitul fiecareia citim: "Cine are urechi de auzit, sa auda ce zice Bisericilor Duhul." Exact de aceasta depinde totul, adica de a auzi vorbirea prezenta a Duhului prin Cuvântul fagaduit si descoperit pentru timpul acesta. Acesta este mesajul acum, despre care era vorba în fiecare epoca. În primele trei scrisori expresia aceasta se afla înaintea fagaduintei, în cele patru din urma dimpotriva, se afla dupa fagaduinta.

În Matei 13, Domnul a explicat în detaliu necesitatea de a auzi si a vedea. EL a binecuvântat ochii celor care vad si urechile celor care aud. Biruitorii din toate epocile Bisericii sunt oameni care au auzit, au crezut si au urmat mesajul lui Dumnezeu în timpul lor. Astfel ei au avut parte de ceea ce Dumnezeu facea în timpul lor. Tot asa trebuie si noi sa auzim ce spune Duhul în zilele noastre prin mesajul acestui timp, pentru a avea parte de ceea ce a fagaduit Dumnezeu si ceea ce face în prezent. Copiii adevarati ai lui Dumnezeu nu asculta doar de un trimis care vine în calitate de înger si aduce mesajul divin, ci asculta de Asa vorbeste Domnul, cred marturia Cuvântului si devin astfel biruitori care mostenesc totul.


Privirea înspre cer


În capitolul 4 Ioan vede o usa deschisa în cer si aude un glas puternic ca sunetul unei trâmbite, care îi zicea: "Suie-te aici, si-ti voi arata ce are sa se întâmple dupa aceste lucruri!"


El a vazut deja mersul lucrurilor din Biserica de pe pamânt . El a vazut mai departe toate celelalte, si anume evenimentele pâna la împaratia de o mie de ani, judecata de apoi, cerul si pamântul cel nou, din perspectiva cereasca.


Vazatorul marturiseste: "Numaidecât am fost rapit în Duhul. si iata ca în cer era pus un scaun de domnie, si pe scaunul acesta de domnie sedea Cineva." (vers. 2). El a fost transpus cu adevarat prin Duhul în ceruri si putea sa-L descrie exact pe Cel ce sedea pe scaunul de domnie, care era înconjurat cu un curcubeu (vers. 3-4). Tot asa i-a vazut pe cei douazeci si patru de batrâni sezând pe douazeci si patru de scaune de domnie. Ei erau îmbracati în alb si purtau cununi de aur pe capetele lor. În continuare el a vazut fulgere si a auzit glasuri si tunete iesind din scaunul de domnie, "Înaintea scaunului de domnie ardeau sapte lampi de foc, care sunt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu." (vers. 5b).


Dumnezeu este numai Unul si are numai un singur Duh Sfânt, dar acest Duh este lucrator în cele sapte epoci ale Bisericii. Acelasi lucru este prezentat în simbolul mielului cu sapte coarne si sapte ochi. Proorocul Isaia Îl descrie pe Fiul omului tot asa în aceasta stralucire duhovniceasca înseptita: "Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de întelepciune si de pricepere, duh de sfat si de tarie, duh de cunostinta si de frica de Domnul. Placerea lui va fi frica de Domnul; nu va judeca dupa înfatisare, nici nu va hotarî dupa cele auzite.” (Isa. 11, 2-3).


Aici este vorba despre o lucrare înseptita a Duhului în cele sapte epoci ale Bisericii noutestamentare. În Apocalipsa noi întâlnim deseori numarul "sapte". Acest numar este de fapt strâns legat de proorocia biblica. sapte Biserici, sapte îngeri-trimisi, sapte fagaduinte pentru biruitori, sapte peceti, sapte trâmbite, sapte tunete, sapte urgii, etc. Numarul "sapte" exprima desavârsirea. Dumnezeu s-a odihnit în lucrarea de creatie în ziua a saptea. Mileniul al saptelea va fi Împaratia pacii lui Dumnezeu de pe pamânt (Isa. 11; Isa. 65; Apoc. 20 s. a.). Asa cum ziua întâi urmeaza dupa ziua a saptea, tot asa nu poate urma dupa mileniul al saptelea un al optulea — trebuie sa se întoarca la început, asta înseamna ca timpul se va revarsa în vesnicie.


Ioan continua cu relatarea lui: "În fata scaunului de domnie, mai este un fel de mare de sticla, asemenea cu cristalul. În mijlocul scaunului de domnie si împrejurul scaunului de domnie stau patru fapturi vii, pline cu ochi pe dinainte si pe dinapoi. Cea dintâi faptura vie seamana cu un leu; a doua seamana cu un vitel; a treia are fata ca a unui om; si a patra seamana cu un vultur care zboara." (Apoc. 4, 6-7).


Proorocul Ezechiel, care la fel L-a vazut pe Domnul pe scaunul Lui de domnie înconjurat cu un curcubeu, da o descriere detaliata în cap. 1 despre El si cele patru fapturi.


"Zi si noapte ziceau fara încetare: ,Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic care era, care este, care vine!‘" (Apoc. 4, 8b).


Cei douazeci si patru de batrâni încununati, care statusera mai înainte pe scaunele lor de domnie, s-au ridicat cu respectul cel mai înalt, aruncând cununile lor înaintea Celui ce este singur vrednic de a sedea încoronat pe scaunul de domnie, rugându-se si strigând: "Vrednic esti Doamne si Dumnezeul nostru, sa primesti slava, cinstea si puterea, caci Tu ai facut toate lucrurile, si prin voia Ta stau în fiinta si au fost facute!" (4, 11).


Cartea tainica cu cele sapte peceti


În capitolul 5 este relatat mai întâi despre cartea tainica din mâna Celui ce sade pe scaunul de domnie, care era pecetluita cu sapte peceti. "si am vazut un înger puternic, care striga cu glas tare: ,Cine este vrednic sa deschida cartea si sa-i rupa pecetile?‘ si nu se gasea nimeni nici în cer, nici pe pamânt , nici sub pamânt , care sa poata deschide cartea, nici sa se uite în ea." (5, 2-3).


Aceasta desfasurare ne este prezentata în fata ochilor ca într-o drama cu diferite roluri, care ne face sa întelegem totul mai bine. Ioan plângea pentru ca nu era nimeni nici în cer si nici pe pamânt , sau sub pamânt , ca sa deschida cartea. Apoi a aflat ca exista totusi Unul: "Iata ca Leul din semintia lui Iuda, Radacina lui David, a biruit ca sa deschida cartea, si cele sapte peceti ale ei. si la mijloc, între scaunul de domnie si cele patru fapturi vii, si între batrâni, am vazut stând în picioare un Miel. Parea jungheat, si avea sapte coarne si sapte ochi, care sunt cele sapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pamântul. El a venit, si a luat cartea din mâna dreapta a Celui ce sedea pe scaunul de domnie." (5, 5-7). Mielul, nu Leul, a luat cartea pentru ca aceasta desfasurare are loc înca în timpul harului pentru Biserica nou-testamentara. Pe de-o parte Îl vedem aici pe Fiul lui Dumnezeu prezentat ca Leul din semintia lui David, care Îl ilustreaza ca împarat. Pe de alta parte Ioan L-a vazut pe El ca Miel, prin care El este simbolizat ca Rascumparator în relatia Sa cu cei rascumparati. Numai Mielul lui Dumnezeu care ne-a rascumparat este vrednic sa ia aceasta carte, sa rupa pecetile si sa descopere tainele din ea.


"Când a luat cartea, cele patru fapturi vii si cei douazeci si patru de batrâni s-au aruncat la pamânt înaintea Mielului, având fiecare câte o alauta si potire de aur, pline cu tamâie, care sunt rugaciunile sfintilor. si cântau o cântare noua, si ziceau: ,Vrednic esti tu sa iei cartea si sa-i rupi pecetile: caci ai fost jungheat, si ai rascumparat pentru Dumnezeu, cu sângele Tau, oameni din orice semintie, de orice limba, din orice norod si de orice neam. Ai facut din ei o împaratie si preoti pentru Dumnezeul nostru, si ei vor împarati pe pamânt !‘" (5, 8-10).


Nu este adevarat ca doar unii au fost chemati pentru slujba preoteasca într-o biserica oficiala, ci toti rascumparatii sunt alesi de Dumnezeu, cum este scris: "… si a facut din noi o împaratie si preoti pentru Dumnezeu, Tatal Sau …" (cap. 1, 6) "Voi însa sunteti o semintie aleasa, o preotie împarateasca, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu si l-a câstigat ca sa fie al Lui " (1. Pet. 2, 9a).


Cele patru fapturi dinaintea scaunului de domnie au o sarcina deosebita în legatura cu Biserica rascumparata. Dupa cum vom vedea, ele vor mai fi amintite numai la deschiderea primelor patru peceti, însa nu mai sunt amintite în ultimele trei peceti. si cei patru calareti sunt aratati numai în primele patru peceti si nu în ultimele trei. Învatatorii biblici vad în unanimitate în cei douazeci si patru de batrâni pe cei douasprezece patriarhi ai Vechiului legamânt si pe cei douasprezece apostoli ca reprezentantii Bisericii noutestamentare. Aici se face de cunoscut ca este vorba despre credinciosii dintre natiuni si din cele douasprezece semintii ale Israelului, cu privire la domnia împarateasca. De aceea nu este vorba în contextul acesta despre rapire si despre cina nuntii din ceruri, ci despre domnia împarateasca de pe pamânt .


Cetele ceresti au intrat în aceasta lauda cu zecile de mii ori zece mii si mii de mii, cum nu s-a mai vazut asa ceva pâna atunci. Ei striga: ",Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, sa primeasca puterea, bogatia, întelepciunea, taria, cinstea, slava si lauda!‘ si pe toate fapturile, care sunt în cer, pe pamânt , sub pamânt , pe mare, si tot ce se afla în aceste locuri, le-am auzit zicând : ,A Celui ce sade pe scaunul de domnie, si a Mielului sa fie lauda, cinstea, slava si stapânirea în vecii vecilor!‘" (5, 12-13).


De aici se vede clar ca la desavârsirea si împlinirea planului de mântuire dumnezeiesc este cuprinsa toata creatiunea, care va începe sa aduca slava. Atunci toata creatiunea va fi eliberata si rascumparata de desertaciunea sub care suspina (Rom. 8, 19-25). Noi nici nu putem sa ne închipuim cu câta usurare va respira atunci tot universul, când totul va fi reasezat de Dumnezeu în fagasul care îi revine, si Îi va aduce atunci lauda universala.


Deschiderea pecetilor

Dezvaluirea puterii anticrestine


Capitolul 6 descrie simbolic deschiderea si continutul primelor sase peceti. si pecetile au fost deja descrise în mod cuprinzator. Noi vom trece astfel pe scurt prin continutul lor, asa cum am facut-o si cu cele sapte scrisori deschise.


În primele patru peceti ne este aratat de fiecare data câte un calaret pe un cal, care însa de fiecare data are alta culoare. Este de observat în acest context ca cele patru fapturi stau de partea lui Dumnezeu înaintea scaunului de domnie, însa cei patru calareti sunt lucratori de partea împotrivitorului. Un cal a simbolizat întotdeauna o confruntare razboinica. Aici este aratat adversarul lui Hristos care si-a început campania religioasa odata cu lucrarea biruitoare a lui Isus Hristos de pe pamânt .


În proorocul Zaharia sunt descrisi cei patru cai, care au fost prinsi înainte la patru care, si aveau aceleasi culori ca si cei patru cai din cele patru peceti (Zah. 2+6). Acolo era vorba despre prigonirea si împrastierea poporului Israel, aici este în cauza prigonirea si distrugerea Bisericii. Aceleasi puteri demonice care s-au folosit de Împaratia Romana pentru a prigoni poporul Israel, prigonesc si Biserica de la începutul ei. Imitatorul lui Hristos calareste pe cei patru cai diferiti, iar culoarea lor arata desfasurarea lucrarii lui din epoca respectiva.


În proorocul Ioel aceasta putere distrugatoare, anticrestina este prezentata în cele patru stadii ale ei ca lacusta Gazam, Arbeh, Ielec, Hasil (cap. 1, 4). Biserica noutestamentara este trupul lui Hristos în toata plinatatea Lui. EL este pomul vietii si noi suntem în El. EL este vita, noi suntem mladitele. Împotrivitorul a încercat prin calareti, conform celor patru etape, sa distruga acest pom dumnezeiesc, dar Dumnezeu a fagaduit prin acelasi prooroc ca va restitui toti acesti ani (cap. 2, 25).


Primele trei peceti sunt deja istorie; pecetea a-4-a dureaza pâna la sfârsitul Bisericii noutestamentare. Pecetea a-5-a se refera la iudei. Pecetea a-6-a dureaza pâna la sfârsitul epocii de judecata. Pecetea a-7-a contine cele sapte trâmbite ale urgiilor, care se încadreaza în perioada pecetii a-6-a.


Pecetea întâi

Anticristul în primul sau stadiu:


Când Mielul a rupt prima pecete, una din cele patru fapturi a strigat cu un glas ca de tunet: "Vino si vezi!" Ioan relateaza mai departe: "M-am uitat si iata ca s-a aratat ca un cal alb. Cel ce sta pe el, avea un arc; i s-a dat o cununa, si a pornit biruitor, si ca sa biruiasca." (6, 2).


În spatele acestui tablou nimeni nu ar banui ceva rau, pâna nu va fi descoperit prin Duhul Sfânt. Asa este cu puterea tainica anticrestina în stadiul ei de la început. Culoarea alba a calului înseamna cât de nevinovata s-a aratat aceasta putere la început si nu era înca patata cu sânge. Ea nu era în stare de aceasta, pentru ca nu poseda înca nici o putere lumeasca. La început totul parea foarte religios si "crestinesc". Calaretul este în orice caz demascat ca înselator. El avea un arc, dar nu avea sageata, deci a simulat numai ceva. În comparatie cu Hristos al carui Nume este "Cuvântul lui Dumnezeu" (Apoc. 19, 13), adversarul nu are nume, ci numai titluri.


Barbatii amintiti de Pavel care raspândeau învataturi straine, s-au separat si i-au tras pe multi ucenici de partea lor (Fap. 20, 29-31). Aceasta directie a început sa vesteasca curînd un alt Isus, sa predice o alta Evanghelie, stând din cauza aceasta sub influenta unui alt duh (2. Cor. 11, 3-4). Ea sta în afara Cuvântului lui Dumnezeu si a Evangheliei lui Isus Hristos si astfel sub blestem (Gal. 1, 6-9). Atunci nu mai ajuta nici juramintele, nici ca esti apostol sau ca ai pretentia ca lucrezi în locul lui Hristos (2. Cor. 11, 13-15). Biserica bazata pe Cuvânt, i-a cercetat pe cei din aceasta directie falsa cu ajutorul mesajului si practicii apostolilor, si i-a gasit mincinosi (Apoc. 2, 2 s. a.).


Abia dupa ce a înaintat aceasta dezvoltare si învataturile nebiblice ale nicolaitilor, precum si practica lor, acestea au fost cuprinse într-un conducator al primei religii crestine organizate, prin care ea era reprezentata si i s-a putut pune o cununa pe cap. Învataturi si practici nu pot fi încoronate, ci numai o persoana prin care sunt reprezentate. El a pornit sa se lupte împotriva credinciosilor adevarati ca sa-i biruiasca.


Dezvoltarea corespunzatoare primei peceti se extinde pâna în primele secole. Aceasta linie care deviase de la Cuvânt, câstigase teren pretutindeni, pâna când în sfârsit s-a unit din nou puterea statala cu cea bisericeasca în timpul lui Constantin. Biserica statea apoi în slujba statului, iar statul în slujba bisericii. Prima pecete s-a extins pâna în epoca a treia a Bisericii.


Aceasta putere anticrestina s-a manifestat de la început si s-a dezvoltat în paralel cu Biserica adevarata a lui Isus Hristos. Totul a început neînsemnat cu linia de credinta a nicolaitilor (cap. 2, 6). Ioan a aratat spre aceasta directie anticrestina, când a scris: "Ei au iesit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai nostri." (1. Ioan 2, 19). Despartiti de Biserica biblica, acesti credinciosi prefacuti au ratacit dincolo încoace, fiind amagiti mai întâi de dusman. Mai târziu ei au vestit învatatura lui Balaam care a adus dupa sine moartea spirituala (Apoc. 2, 14), iar pe urma femeia Iezabela, care era o proorocita falsa, a devenit autoritatea lor spirituala (Apoc. 2, 20).




Pecetea a doua

Anticristul în stadiul al doilea



La deschiderea pecetii a doua, faptura a doua a strigat: ",Vino si vezi.‘ si s-a aratat un alt cal, un cal rosu. Cel ce sta pe el a primit puterea sa ia pacea de pe pamânt , pentru ca oamenii sa se junghie unii pe altii, si i s-a dat o sabie mare." (6, 4).


Ioan nu a mai vazut ca la început un cal alb, ci unul rosu aprins. Vremea pentru o traire pasnica trecuse definitiv, acum directia duhovniceasca-religioasa a primit putere lumeasca, iar prigonirea celorlalti credinciosi începuse. Aceasta este simbolizata prin sabia care i s-a înmânat. Asa cum stie fiecare din istorie, prin fanatismul orb din partea religiei organizate, s-a varsat mult sânge.


Calaretul nu avea Cuvântul lui Dumnezeu ca sabie a Duhului, ci o sabie pamânteasca, dispunând de putere pamânteasca. Pacea fusese luata de pe pamânt , natiuni si popoare întregi au fost atâtate unele împotriva altora în numele religiei, încât s-au luptat mult timp. În faza a doua a acestei puteri religioase, însa anticrestine, care este simbolizata prin calaretul al doilea, multi au fost victime ale prigonitorilor. Culoarea rosie a calului reprezinta sângele tuturor martirilor care au trebuit sa-si piarda viata. Pecetea a doua se încadreaza în vremea crestinarii fortate si se extinde pâna în evul mediu.


Pecetea a treia

Anticristul în stadiul al treilea


La deschiderea pecetii a treia, a strigat a treia faptura: ",Vino si vezi!‘ M-am uitat, si iata ca s-a aratat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mâna o cumpana. si în mijlocul celor patru fapturi vii, am auzit un glas care zicea: ,O masura de grâu pentru un leu. Trei masuri de orz pentru un leu! Dar sa nu vatami untdelemnul si vinul!‘" (6, 5-6).


Dupa aceasta vreme de subjugare si prigonire a celorlalti credinciosi, a început o alta epoca, cu nenorociri si mai mari. Moartea si-a cautat prada într-un fel sau altul într-o masura bogata. Epoca întunecata a fost simbolizata prin calul negru. Calaretul, deci acel ce acaparase puterea, tinea cumpana în mâna sa. Oamenii erau acum dependenti de bunavointa lui. El hotara cine, ce si cât sa primeasca. Cei ce nu se subordonau lui si care nu-i faceau voia, trebuiau sa sufere. Dintre acestia erau multi si astfel moartea si-a facut o prada bogata.


Din aceasta descriere "O masura de grâu pentru un leu. Trei masuri de orz pentru un leu", rezulta ce scumpete era atunci. Însa nu îi era îngaduit sa se atinga de untdelemn si de vin. Transpus în domeniul spiritual, untdelemnul este un simbol pentru Duhul Sfânt prin care vine fiecare descoperire din Cuvântul lui Dumnezeu. Vinul vorbeste despre stimularea cauzata într-un om de o descoperire adevarata. În orice caz, credinciosii biblici trebuiau sa suporte multe saracii.


Pecetea a treia s-a extins peste timpul Reformei pâna în sec. al-XVIII-lea, în timpul iluminarii si cunostintei care a dus la o despartire între stat si biserica, astfel ca puterea religioasa a fost redusa.


Pecetea a patra

Anticristul în stadiul al patrulea

La deschiderea pecetii a patra, a strigat faptura a patra cu glas tare: ",Vino si vezi!‘ M-am uitat, si iata ca s-a aratat un cal galbui. Cel ce sta pe el, se numea Moartea, si împreuna cu el venea dupa el Locuinta mortilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pamânt ului, ca sa ucida cu sabia, cu foamete, cu molima si cu fiarele pamântului." (6, 8).


Al patrulea stadiu arata pe dinafara crestin, dar în realitate este o putere mare lumeasca, dureaza pâna la sfârsitul ultimei epoci a Bisericii.


În ultima treapta de dezvoltare, care mai exista si în prezent, primele trei au fost unite. Daca se amesteca primele trei culori, atunci rezulta a patra. Atunci nu mai este nimic de vazut din începutul neînsemnat al calului alb, nimic de la rosul ca sângele al calului al doilea, nimic de la calul negru: la sfârsit este totul amestecat si apare în culoarea aceasta nedefinita, palida si stearsa a ultimului cal. Calaretul însusi se numeste "Moartea". Nu este de mirare ca este scris: "… si împreuna cu el venea dupa el Locuinta mortilor." Asa cum prin Hristos vine viata dumnezeiasca, tot asa prin Anticrist si sistemul lui religios vine moartea spirituala.


În calaretul al patrulea ne este descrisa constelatia din timpul sfârsitului, asa cum ni se înfatiseaza acum înaintea ochilor nostri. Omenirea nu observa ca în aceasta institutie universala descrisa în peceti, este reunit totul: limbajul unui miel, prigonirea altora, dominarea maselor si dominatia în toate domeniile. A mai ramas doar o forma religioasa, nu mai este nici o urma din puterea lui Dumnezeu. Singurul scop este exercitarea puterii lumesti sub o manta evlavioasa. Aceasta lucrare este aratata prin calarirea mareata a acestui cal.


Primele patru peceti dezvaluie toata dezvoltarea anticrestina de la începutul si pâna la sfârsitul Noului Testament. Cele patru stadii ale ei au fost anuntate deja în proorocul Ioel prin cele patru insecte, care au încercat sa distruga pomul lui Dumnezeu (cap. 1, 4) si în proorocul Zaharia prin cei patru cai (cap. 1, 8 si 6, 2-5) si cele patru coarne (cap. 1, 18-21). Anticristul însusi, adica presedintele acestei institutii mondiale, este prezentat prin calaretul respectiv care tine frâiele în mâini pentru a determina evenimentele religioase si lumesti dupa voia lui.


Pecetea a cincea

Martirii iudei din trecut si din viitor


La deschiderea pecetii a cincea nu mai rasuna nici un glas al vreunei fapturi, pentru ca pecetea aceasta nu sta în legatura cu Biserica noutestamentara. Pecetea a cincea se încadreaza jumatate în timpul Bisericii, si anume cuprinde martirii iudei ucisi în trecut, iar cealalta parte din timp dupa rapirea Bisericii, atunci când numarul martirilor iudei se va împlini numeric în timpul necazului celui mare. Cei ce fac parte din Biserica noutestamentara se duc în paradis când se despart de aceasta viata; sufletele martirilor iudei se afla însa sub altar. Ei nu pot intra înca în slava lui Dumnezeu, pentru ca nu au acceptat împacarea în Hristos.


"Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am vazut sub altar sufletele celor ce fusesera junghiati din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, si din pricina marturisirii pe care o tinusera. Ei strigau cu glas tare, si ziceau: ,Pâna când , Stapâne, Tu care esti Sfânt si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sângele nostru asupra locuitorilor pamânt ului?‘ Fiecaruia din ei i s-a dat o haina alba, si li s-a spus sa se mai odihneasca putina vreme, pâna se va împlini numarul tovarasilor lor de slujba si al fratilor lor, care aveau sa fie omorâti ca si ei." (6, 9).


Iudeii ucisi în trecut — daca ne gândim la toti iudeii care au fost ucisi în decurs de o mie cinci sute de ani, si cele sase milioane care au fost ucisi numai în secolul acesta — nu aveau înca marturia lui Isus Hristos. Ei au murit ca purtatori ai marturiei Cuvântului lui Dumnezeu, asa cum îl primise Israelul în vechime. Din cauza aceasta ei striga dupa razbunare si întreaba: "Pâna când, Stapâne, Tu care esti Sfânt si adevarat, zabovesti sa judeci si sa razbuni sângele nostru asupra locuitorilor pamântului?" Credinciosii adevarati ai lui Hristos, împacati cu Dumnezeu nu striga dupa razbunare, ci ei se roaga pentru prigonitorii lor, asa cum a facut-o si Rascumparatorul lor: "Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac." (Luca 23, 34) sau ca stefan, care a fost ucis cu pietre de dusmanii lui si totusi striga, rugându-se: "Doamne, nu le tine acest pacat." (Fap. 7, 60).


Sufletele de sub altar au fost ucise din pricina Cuvântului lui Dumnezeu si din pricina marturiei pe care ei o posedau ca iudeii. Ei Îl asteptau pe Mesia, dar nu aveau înca descoperirea ca Isus Hristos din Nazaret este Mesia al lor. Din cauza aceasta ei nu fac parte din numarul rascumparatilor din Biserica nou-testamentara. Dumnezeu merge cu poporul Israel un drum deosebit, conform planului Sau de mântuire conceput dinaintea întemeierii lumii. Poporul Israel a fost ales de Domnul pe baza legamânt ului încheiat, cu scopul de a depune marturie despre El, singurul Dumnezeu adevarat si despre Cuvântul Lui.


Multi teologi cu renume au fost de parere, ca Dumnezeu a înlaturat Israelul de tot, si a asezat Biserica în locul lor. Aceasta nu este biblica. Dumnezeu a împietrit Israelul numai pentru o vreme si le-a dat un duh de adormire din pricina noastra, ochi ca sa nu vada, pentru ca ochii nostri sa fie deschisi, iar noi sa avem parte de mântuirea Lui. Darurile, chemarea si alegerea Israelului sunt irevocabile, iar lui Dumnezeu nu-I pare rau de chemarea facuta (Rom. 11). Martirii iudei sunt mântuiti, chiar daca nu au trait o întoarcere la Hristos, pentru ca ei au crezut din convingere în venirea lui Mesia si au asteptat aceasta.


În partea a doua a textului despre pecetea a cincea, ni se spune clar ca acesti martiri primesc o haina alba, însa ei trebuie sa mai rabde un timp scurt pâna când robii si fratii lor vor muri de aceeasi moarte ca si ei. Toti acei care fac parte din Biserica noutestamentara sunt denumiti întotdeauna "fii si fiice"; israelitii sunt însa numiti "robi si roabe". Aceasta deosebire terminologica o gasim dealtfel în Fap. 2, 17-18 în legatura cu pogorârea Duhu-lui Sfânt care vine peste amândoua grupurile, mai întâi peste "fii si fiice", apoi peste "robi si roabe".



Pecetea a sasea

O privire în începutul zilei Domnului


Pecetea a sasea cuprinde ultima parte a necazului celui mare în faza finala si introduce astfel ziua Domnului. Pentru o întelegere mai buna, iata o privire generala a evenimentelor prevestite: mai întâi are loc rapirea Bisericii-Mireasa în vesnicie. Aproape în acelasi timp are loc încheierea legamânt ului între Vatican, Israel, OEP si statele arabe vecine, la fel si începutul slujbei de trei ani si jumatate a celor doi prooroci în Ierusalim. Apoi apar în numar deplin pe muntele Sionului cei 144.000 de iudei care au devenit credinciosi, legamântul va fi rupt, si cei doi prooroci vor fi ucisi. Dupa aceea urmeaza necazul cel mare de trei ani si jumatate pentru iudei (Dan. 7, 25) ca si exercitarea puterii Anticristului peste popoare (Apoc. 13, 5-7).

"Îndata dupa acele zile de necaz, soarele se va întuneca, luna nu-si va mai da lumina ei, stelele vor cadea din cer, si puterile cerurilor vor fi clatinate" (Mat. 24, 29). În timpul acesta scurt se întâmpla catastrofe în toata lumea si au loc schimbari globale. În epoca aceasta se încadreaza si trâmbitele, la fel si urgiile cele mari de mânie. În timpul pecetii a sasea va fi cutremurat cerul si pamântul si vor fi cuprinse în procesul de judecata si curatire. Atunci se va întâmpla ceea ce este astazi de temut: meteoritii vor cadea pe pamânt, si chiar întreg universul va fi cutremurat.


"Când a rupt Mielul pecetea a sasea, m-am uitat, si iata ca s-a facut un mare cutremur de pamânt. Soarele s-a facut negru ca un sac de par, luna s-a facut toata ca sângele, si stelele au cazut din cer pe pamânt , cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic. Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul. si toti muntii si toate ostroavele s-au mutat din locurile lor." (6, 12-14).


Pe pamânt domneste atunci o încurcatura, nedumerire si deznadejde de nedescris. Ceea ce oamenii nu au socotit nicio-data, vine dintr-o data peste tot pamântul, si anume atunci când vremea neamurilor, care au calcat Ierusalimul în picioare, se va împlini (Luca 21, 24). "Vor fi semne în soare, în luna si în stele. si pe pamânt va fi strâmtorare printre neamuri, care nu vor sti ce sa faca la auzul urletului marii si al valurilor; oamenii îsi vor da sufletul de groaza, în asteptarea lucrurilor care se vor întâmpla pe pamânt ; caci puterile cerurilor vor fi clatinate." (vers. 25-26).


Deznadejdea este adusa la exprimare în textul biblic urmator: "Împaratii pamânt ului, domnitorii, capitanii ostilor, cei bogati si cei puternici, toti robii si toti oamenii slobozi s-au ascuns în pesteri si în stâncile muntilor. si ziceau muntilor si stâncilor: ,Cadeti peste noi, si ascundeti-ne de Fata Celui ce sade pe scaunul de domnie si de mânia Mielului; caci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, si cine poate sta în picioare?‘" (Apoc. 6, 15-17).


Învatatura ca rapirea are loc dupa necazul cel mare, este nebiblica. Ne este spus ca vine Isus, "care ne izbaveste de mânia viitoare." (1. Tes. 1, 10b). "Fiindca Dumnezeu nu ne-a rânduit la mânie, ci ca sa capatam mântuirea, prin Domnul nostru Isus Hristos." (1. Tes. 5, 9 s. a.).


Harul lui Dumnezeu, care a fost daruit omenirii prin împacarea facuta de Mielul lui Dumnezeu, este încheiat pentru totdeauna si pentru toti, atunci când tronul de har devine scaunul de judecata. Din Mielul cel blând, El devine atunci Judecatorul. Mânia dumnezeiasca care se va manifesta la începutul zilei Domnului, include judecata prealabila si curatirea dinaintea împaratiei de o mie de ani. "… caci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, si cine poate sta în picioare?" (Apoc. 6, 17). Multe texte biblice ne lamuresc despre ceea ce se va întâmpla în aceasta legatura. Asa cum a prezis proorocul Isaia, pamântul va tremura ca o coliba: "Pamântul se rupe, pamântul se sfarâma, pamântul se crapa, pamântul se clatina ca un om beat, tremura ca o coliba…" (cap. 24, 19-20).


În textul acesta ne este prezentat înaintea ochilor sfârsitul pamântului — sfârsitul groazei. Dupa cum marturisesc clar alte texte biblice, dupa aceea va avea parte întreaga creatie de împaratia de o mie de ani. Ceea ce nu poate rezista înaintea lui Dumnezeu, are un sfârsit, si ceea ce se mentine înaintea Lui, vine la locul lui. Totul va deveni din nou bine.



Pecetluitii dintre iudei


Capitolul sapte este usor de înteles. În prima parte ne este descrisa pecetluirea celor 144.000 din cele douasprezece semintii ale Israelului, iar în a doua jumatate gloata cea mare, nenumarata, dintre neamuri care va trece prin necazul cel mare. În vers. 1 ne sunt aratati cei patru îngeri, gata pentru judecata care tin cele patru vânturi, si care vor fi dezlegati numai la trâmbita a sasea (cap. 9, 14+15).


"Dupa aceea am vazut patru îngeri, care stateau în picioare în cele patru colturi ale pamânt ului. Ei tineau cele patru vânturi ale pamânt ului, ca sa nu sufle vânt pe pamânt , nici pe mare, nici peste vreun copac." (vers. 1).


Vânturi si viscole vorbesc despre pustiire si distrugere. Asa o gasim confirmat si în Cuvântul profetic (Zah. 6, 5).


Mai întâi este vorba despre pecetluirea celor 144.000 din cele douasprezece semintii ale Israelului. Ei vor fi însemnati pe frunte cu pecetea lui Dumnezeu. Cei ce fac parte din Biserica poarta pecetea Duhului, care este pecetea lui Dumnezeu. Conform Ef. 1, 13; 4, 30 si alte texte, pecetea lui Dumnezeu este Duhul Sfânt. Asa cum a venit Duhul lui Dumnezeu dupa botez peste Fiul lui Dumnezeu (Mat. 3, 16 s. a.), "… caci Tatal, adica însusi Dumnezeu, pe El L-a însemnat cu pecetea Lui" (Ioan 6, 27b), tot asa vine acelasi Duh peste fiii si fiicele lui Dumnezeu în care El Îsi gaseste placerea (Fap. 2, 38-39; 2. Cor. 1, 21-22 s.a.).


La cei 144.000 acest eveniment este simbolizat printr-un înger care este trimis de la rasaritul soarelui si care a concretizat pecetea lui Dumnezeu. Proorocul Ezechiel a vazut ca acei din Ierusalim care suspina si gem din pricina tuturor urâciunilor, vor fi însemnati pe frunte (Ez. 9, 1-6). Din descrierea din Ezechiel si din Apocalipsa, rezulta clar ca mai întâi trebuie sa aiba loc pecetluirea. Abia dupa aceasta pot sa-si îndeplineasca îngerii judecatii însarcinarea lor.


"si am vazut un alt înger, care se suia dinspre rasaritul soarelui, si care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, carora le fusese dat sa vatame pamântul si marea, zicând: ,Nu vatamati pamântul, nici marea, nici copacii, pâna nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!‘" (Apoc. 7, 2+3).


Dupa cum este vorba în Cuvântul profetic despre semnul fiarei pe de-o parte, pe care oamenii îl vor purta imaginar pe frunte si pe mâna dreapta, tot asa vor purta pe de alta parte slujitorii lui Dumnezeu pe fruntea lor pecetea lui Dumnezeu. Nici semnul fiarei si nici pecetea lui Dumnezeu nu sunt vizibile pentru ochiul firesc. Nici chiar numarul socotit 666 (cap. 13, 18), nici femeia cu paharul de aur cu toate numele hulitoare si inscriptia de pe frunte "Babilonul cel mare …", nu pot fi vazute cu ochii firesti în vreun pustiu calarind pe o fiara. Aici calcam pe pamântul descoperirii; trebuie sa fie în legatura cu un mare continut duhovnicesc si cu o limba duhovniceasca (1. Cor. 2, 13-15). Domnul însa îi cunoaste pe ai Sai (2. Tim. 2, 19) si ai Sai Îl cunosc pe El (Ioan 10, 14).


În ceea ce-i priveste pe cei 144.000, nu este îngaduit ca acest text sa fie rastalmacit în legatura cu alegerea unei elite din Biserica si nici a unei comunitati religioase — trebuie crezut si lasat asa cum este scris: "si am auzit numarul celor ce fusesera pecetluiti: o suta patru zeci si patru de mii, din toate semintiile fiilor lui Israel. Din semintia lui Iuda, douasprezece mii erau pecetluiti; din semintia lui Ruben, douasprezece mii; din semintia lui Gad, douasprezece mii; din semintia lui Aser, douasprezece mii; din semintia lui Neftali, douasprezece mii; din semintia lui Manase, douasprezece mii; din semintia lui Simeon, douasprezece mii; din semintia lui Levi, douasprezece mii; din semintia lui Isahar, douasprezece mii; din semintia lui Zabulon, douasprezece mii; din semintia lui Iosif, douasprezece mii; din semintia lui Beniamin, douasprezece mii, au fost pecetluiti." (7, 4-8).


În textul urmator sunt prezentate cu numele cele douasprezece semintii. O ratacire si o rastalmacire gresita ar trebui sa fie deci excluse, pentru ca mai clar nu se poate spune. Învatatura cunoscuta sub notiunea "British Israel", care învata ca zece semintii s-ar fi pierdut printre popoare, este nebiblica, pentru ca Sfânta Scriptura marturiseste ca în timpul pecetluirii vor fi prezente în tara lor toate semintiile.

Gloata nenumarata din necazul cel mare


Începând cu vers. 9 Ioan a vazut o gloata mare din orice neam si orice limba, "care statea în picioare înaintea scaunului de domnie si înaintea Mielului, îmbracati în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; si strigau cu glas tare, si ziceau: ,Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care sade pe scaunul de domnie, si a Mielului!‘ si toti îngerii stateau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul batrânilor si împrejurul celor patru fapturi vii. si s-au aruncat cu fetele la pamânt în fata scaunului de domnie, si s-au închinat lui Dumnezeu, si au zis: ,Amin‘. ,A Dumnezeului nostru sa fie lauda, slava, întelepciunea si taria, în vecii vecilor! Amin.‘" (vers. 9b-12).


Gloata biruitorilor va fi rapita înainte de necazul cel mare si vor vedea împlinirea fagaduintei de a fi pe scaunul de domnie, în comparatie cu aceasta gloata care apare înaintea scaunului de domnie. "Celui ce va birui, îi voi da sa sada cu Mine pe scaunul Meu de domnie, dupa cum si Eu am biruit si am sezut cu Tatal Meu pe scaunul Lui de domnie" (cap. 3, 21). Cei ce ramân credinciosi în necazul cel mare, vor fi înaintea scaunului de domnie în timpul împaratiei de o mie de ani.


Aceasta gloata nenumarata Îi va sluji Domnului Dumnezeu în templul Sau, dar nu va domni împreuna cu El:


"si unul din batrâni a luat Cuvântul, si mi-a zis: ,Acestia, care sunt îmbracati în haine albe, cine sunt oare? si de unde au venit?‘ ,Doamne‘, i-am raspuns eu, ,Tu stii.‘ si el mi-a zis: ,Acestia vin din necazul cel mare; ei si-au spalat hainele, si le-au albit în sângele Mielului. Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu, si-I slujesc zi si noapte în Templul Lui. Cel ce sade pe scaunul de domnie, îsi va întinde peste ei cortul Lui. Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va dogori nici soarele, nici vreo alta arsita. Caci Mielul, care sta în mijlocul scaunului de domnie, va fi Pastorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vietii, si Dumnezeu va sterge orice lacrima din ochii lor" (vers. 13-17).


Folosirea cuvintelor "zi si noapte" ne arata ca aici este vorba despre epoca împaratiei de o mie de ani si nu despre vesnicie, care nu mai cunoaste notiunile de ,zi si noapte‘, ,ieri si mâine‘. Gloata aceasta nenumarata care-I slujeste Domnului în Templul Sau, sunt acei rascumparati care vin din necazul cel mare. Biserica-Mireasa este identica cu Ierusalimul cel nou în care va locui (Apoc. 21, 9-10). Ierusalimul cel nou, ca oras al lui Dumnezeu, nu are nici un Templu. "În cetate n-am vazut nici un Templu; pentru ca Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca si Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinta nici de soare, nici de luna, ca s-o lumineze; caci o lumineaza slava lui Dumnezeu, si faclia ei este Mielul." (Apoc. 21, 22+23).


Gloata cea mare pe care nu o putea numara nimeni este formata din credinciosii rascumparati prin sângele Mielului si care au primit haine albe prin har, dar care nu fac parte din gloata celor întâi nascuti care vor fi rapiti. Nu necazul cel mare i-a curatit sau le-a adus mântuirea — ei au fost salvati deja înainte, dar nu au fost pregatiti pentru rapire. Rascumpararea este valabila în egala masura pentru toti cei împacati cu Dumnezeu, indiferent din care grupare fac parte, si este posibila numai prin sângele Mielului lui Dumnezeu. Faptele bune si necazurile nu au mântuit pe nimeni si nici nu au dat viata vesnica. Numai în Isus Hristos a initiat Dumnezeu acest legamânt nou prin sângele varsat pe Golgota. Cine crede aceasta si traieste personal împacarea cu Dumnezeu, primeste viata vesnica.




Pecetea a saptea

Primele patru trâmbite


"Când a rupt Mielul pecetea a saptea, s-a facut în cer o tacere de aproape o jumatate de ceas." (vers. 1).


Primele sase versete ne informeaza cu exactitate despre ceea ce se întâmpla si ceea ce contine pecetea a saptea. În primul verset se exprima, prin tacerea survenita în cer, marea si coplesitoarea surpriza fata de lucrurile care se întâmpla atunci.


Proorocul Isaia marturiseste despre cetele ceresti care striga neîncetat zi si noapte: "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul ostirilor!" (cap. 6, 3). Ioan relateaza ca si cele patru fapturi striga fara încetare zi si noapte: "Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!" (Apoc. 4, 8b).


La deschiderea celei de-a saptea peceti, dintr-o data se face liniste în cer. Este clipa celei mai mari surprize; toate cetele ceresti tac timp de o jumatate de ceas. Aceasta se întâmpla în momentul când tronul de har devine tron de judecata si mânie. Pentru întregul cer aceasta desavârsire a planului de mântuire din vesnicie al lui Dumnezeu, este o surpriza covârsitoare.


Asa cum a fost citit întregul text care era în legatura cu celelalte peceti, asa trebuie sa se întâmple si cu ultima pecete. De la vers. 2 ni se spune ce contine pecetea a saptea si ce se va întâmpla într-adevar:


"si am vazut pe cei sapte îngeri, care stau înaintea lui Dumnezeu; si li s-au dat sapte trâmbite. Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în fata altarului, cu o cadelnita de aur. I s-a dat tamâie multa, ca s-o aduca, împreuna cu rugaciunile tuturor sfintilor, pe altarul de aur, care este înaintea scaunului de domnie. Fumul de tamâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreuna cu rugaciunile sfintilor. Apoi îngerul a luat cadelnita, a umplut-o din focul de pe altar, si l-a aruncat pe pamânt . si s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere si un cutremur de pamânt ." (vers. 2-5).


Descrierea aceasta ne clarifica ca în vremea respectiva este vorba într-adevar despre Israel. În timpul Bisericii noutestamentare Isus Hristos este Mijlocitorul si Avocatul înaintea scaunului de domnie pe care a jertfit sângele Lui ca Mare Preot (Evrei 9, 11-14). Slujba Sa de Mare Preot va fi încheiata si împlinita în momentul când rapirea a avut loc, atunci când El îi va lua sus pe rascumparatii pentru care a mijlocit. Dupa plecarea Bisericii-Mireasa, este vorba despre Israel. Rugaciunile credinciosilor din cele douasprezece semintii din Israel nu vor fi aduse prin Hristos, Mijlocitorul si Marele Preot, înaintea tronului de har: EL sarbatoreste în cer în timpul acela ca Mire împreuna cu Mireasa Sa iubita la masa nuntii. Rugaciunile celor pecetluiti se ridica împreuna cu fumul de tamâie din mâna îngerilor si sunt aduse pe altarul de aur.


Dupa ce cei sapte îngeri care stau înaintea lui Dumnezeu primesc trâmbitele, ultimele rugaciuni ale iudeilor deveniti credinciosi vor fi aduse într-o cadelnita pe altarul de aur înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu. Dupa aceea tronul de har se transforma în tron de judecata: mânia lui Dumnezeu va începe. Aceasta se arata prin carbunii de foc care vor fi aruncati pe pamânt . În momentul respectiv Dumnezeu renunta la închinarea care I se aduce, pentru ca El nu poate primi lauda si în acelasi timp sa verse mânia Sa. De aceea este liniste în cer.


Dupa ce cadelnita a îndeplinit rânduiala dumnezeiasca, a fost umpluta din focul de pe altar si aruncata pe pamânt , pentru a arata în felul acesta ca mânia lui Dumnezeu va veni peste întregul pamânt . "si cei sapte îngeri, care aveau cele sapte trâmbite, s-au pregatit sa sune din ele." (vers. 6). Lucrarea harului cu neamurile si cu Israelul va fi atunci încheiata.


Dintre toate pecetile, ceea ce este descris în a saptea este foarte clar: ea nu contine simboluri tainice ca celelalte. Deci nu este nevoie de o descoperire "deosebita" pentru pecetea a saptea. Legaturile sunt într-adevar clare si cuprinzatoare. Dupa ce tronul de har a devenit tron de judecata, îngerii încep sa sune din trâmbitele lor. Astfel ne este prezentat fara neclaritati textul biblic. Sa ne amintim însa, ca aceste urgii trâmbitate pot avea loc numai dupa ce s-a petrecut pecetluirea celor 144.000 (cap. 7).


"Îngerul dintâi a sunat din trâmbita. si a venit grindina si foc amestecat cu sânge, care au fost aruncate pe pamânt : si a treia parte a pamânt ului a fost ars, si a treia parte din copaci au fost arsi, si toata iarba verde a fost arsa.

Al doilea înger a sunat din trâmbita. si ceva ca un munte mare de foc aprins a fost aruncat în mare; si a treia parte din mare s-a facut sânge; si a treia parte din fapturile, care erau în mare si aveau viata, au murit; si a treia parte din corabii au pierit.

Al treilea înger a sunat din trâmbita. si a cazut din cer o stea mare, care ardea ca o faclie; a cazut peste a treia parte din râuri si peste izvoarele apelor. Steaua se chema ,Pelin‘; si a treia parte din ape s-au prefacut în pelin. si multi oameni au murit din pricina apelor, pentru ca fusesera facute amare.

Al patrulea înger a sunat din trâmbita. si a fost lovita a treia parte din soare, si a treia parte din luna, si a treia parte din stele, pentru ca a treia parte din ele sa fie întunecata, ziua sa-si piarda a treia parte din lumina ei, si noaptea deasemenea."


Primele patru judecati trâmbitate sunt îndreptate împotriva naturii. Aici este vorba despre evenimente care sunt descrise exact. Dupa ce au sunat cei patru îngeri, Ioan scrie: "M-am uitat, si am auzit un vultur, care zbura prin mijlocul cerului, si zicea cu glas tare: ,Vai, vai, vai de locuitorii pamânt ului, din pricina celorlalte sunete de trâmbita ale celor trei îngeri, care au sa mai sune.‘" (vers. 13).



Trâmbita a cincea — prima durere



"Îngerul al cincilea a sunat din trâmbita. si am vazut o stea care cazuse din cer pe pamânt. I s-a dat cheia fântânii Adâncului, si a deschis fântâna Adâncului. Din fântâna s-a ridicat un fum, ca fumul unui cuptor mare. si soarele si vazduhul s-au întunecat de fumul fântânii. Din fum au iesit niste lacuste pe pamânt . si li s-a dat o putere, ca puterea pe care o au scorpiile pamântului." (vers. 1-3).


Vestirea de la sfârsitul capitolului 8 este îndreptatita, pentru ca în trâmbita a cincea este descris chinul groaznic care-i va lovi pe oamenii care nu poarta pe frunte pecetea lui Dumnezeu. Dupa cum am spus deja, în timpul respectiv numai cei 144.000 au pecetea lui Dumnezeu pe frunte si ramân astfel ocrotiti în timpul acestor nenorociri trâmbitate. Conform marturiei infailibile a Sfintei Scripturi, aceste judecati trâmbitate pot avea loc abia dupa încheierea slujbei de trei ani si jumatate a celor doi prooroci. Mai mult: cei pecetluiti se afla în timpul trâmbitei a cincea, adica în timpul celor cinci luni de nenorocire si chinuri, în Israel si ramân ocrotiti.


"Du-te, poporul Meu, intra în odaia ta, si încuie usa dupa tine; ascunde-te câteva clipe, pâna va trece mânia!" (Isa.26, 20).

"Li s-a zis sa nu vatame iarba pamânt ului, nici vreo verdeata, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu." (Apoc. 9, 4). Poate fi comparat cu cap. 7, 1-8.

Acestor fiinte ciudate le-a fost data o putere pe care o poseda doar scorpionii. Acestea sunt fiinte care se ridica direct din iad; chinul pe care îl produc este de neînchipuit. Acest chin este stabilit pentru o perioada de cinci luni.


"Li s-a dat putere nu sa-i omoare, ci sa-i chinuiasca cinci luni; si chinul lor era cum e chinul scorpiei, când înteapa pe un om. În acele zile, oamenii vor cauta moartea, si n-o vor gasi; vor dori sa moara, si moartea va fugi de ei." (vers. 5-6).

De la vers. 7 pâna la 10 sunt descrise aceste fiinte groaznice care se ridica din adânc.


"Lacustele acelea semanau cu niste cai pregatiti de lupta. Pe capete aveau un fel de cununi, care pareau de aur. Fetele lor semanau cu niste fete de oameni. Aveau parul ca parul de femeie, si dintii lor erau ca dintii de lei. Aveau niste platose ca niste platose de fier; si vuietul pe care-l faceau aripile lor, era ca vuietul unor care trase de multi cai, care se arunca la lupta. Aveau niste cozi ca de scorpii, cu bolduri. si în cozile lor statea puterea, pe care o aveau ca sa vatame pe oameni cinci luni. (9, 7-10).

Peste ele aveau ca împarat pe îngerul Adâncului, care pe evreieste se cheama ,Abadon‘ iar pe greceste ,Apolion‘." (vers. 11).


Aceasta nenorocire groaznica care vine peste omenirea necredincioasa este descrisa ca prima "durere".


Asa cum au venit plagile peste Egipt, când Israelul urma sa iasa afara, la fel ne sunt prezentate înaintea ochilor, în cele patru trâmbite de judecata, plagile care vor veni peste natura în aceasta perioada.


În trâmbita a cincea si a sasea aflam despre chinurile care trebuie sa le sufere omenirea necredincioasa. În a cincea trâmbita oamenii vor cauta moartea, dar nu vor putea muri, ci vor trebui sa sufere chinuri de neînchipuit. În a sasea trâmbita va veni apoi moartea cea mare.


Cele sase trâmbite de judecata se succed cronologic si se împlinesc în timpul celei de-a sasea peceti. O exceptie este numai a saptea trâmbita, care nu mai contine nici o judecata, ci chemarea la împaratie.


Trâmbita a sasea — a doua durere


"Îngerul al saselea a sunat din trâmbita. si am auzit un glas din cele patru coarne ale altarului de aur, care este înaintea lui Dumnezeu, si zicând îngerului al saselea, care avea trâmbita: ,Dezleaga pe cei patru îngeri, care sunt legati la râul cel mare Eufrat!‘ si cei patru îngeri, care stateau gata pentru ceasul, ziua, luna si anul acela, au fost dezlegati, ca sa omoare a treia parte din oameni." (vers. 13-15).


Eufratul, de care sunt legati cei patru îngeri pâna la timpul respectiv, curge prin Irak-ul de astazi. De acolo, unde a luat nastere omenirea, unde se aflau paradisul si multe orase cunoscute ca Babilonul, Haran, Ur din Caldeea, Ninive si altele, se va ridica ostirea aceasta mare, nepamânteana, care iese din adânc pentru a ucide a treia parte din oameni. Pentru ca este vorba despre o actiune mondiala, în cap. 7 sunt aratati cei patru îngeri în cele patru colturi ale pamânt ului. Aici suntem îndrumati exact înspre locul unde îsi va avea începutul aceasta distrugere a omenirii. În ziua cea mare a lui Dumnezeu se va ridica de acolo si ostirea pamânteasca (Apoc. 16, 12-16).


Celor patru îngeri le-a fost poruncit în cap. 7 sa nu produca nici o paguba pâna când va avea loc pecetluirea. Ei vor fi dezlegati în timpul trâmbitei a sasea pentru a omorî a treia parte din oameni. La Dumnezeu este stabilit totul pe an, luna, zi si ora, asa cum se spune în textul biblic.


"Ostirea lor era în numar de douazeci de mii de ori zece mii de calareti; le-am auzit numarul. si iata cum mi s-au aratat în vedenie caii si calaretii: aveau platose ca focul, iacintul si pucioasa. Capetele cailor erau ca niste capete de lei, si din gurile lor iesea foc, fum si pucioasa. A treia parte din oameni au fost ucisi de aceste trei urgii: de focul, de fumul si de pucioasa, care ieseau din gurile lor. Caci puterea cailor statea în gurile si în cozile lor. Cozile lor erau ca niste serpi cu capete, si cu ele vatamau." (vers. 16-19).


Sarcina acestor fiinte demonice este de a ucide a treia parte din oamenii acestia chinuiti mai înainte. Pentru faptul ca în vremea respectiva nu va mai exista har, oamenii nici nu se mai pot pocai fata de Dumnezeu. Ei sunt lasati în voia soartei pe care si-au ales-o si trebuie sa suporte consecintele.


"Ceilalti oameni care n-au fost ucisi de aceste urgii, nu s-au pocait de faptele mâinilor lor …" (vers. 20).


Cum a fost în primele patru urgii trâmbitate, în care au fost lovite de judecata aceea o treime din toate — o treime din pamânt, din pomi, din iarba; o treime din mare si din ceea ce traia în ea; o treime din ape; o treime din soare, din luna si stele — astfel va fi în trâmbita a sasea lovita o treime din omenire.


Nu este permis sa se rastalmaceasca aceste texte biblice în legatura cu asuprirea iudeilor, si cu atât mai putin cu cât iudeii pecetluiti, cum este spus clar în trâmbita a cincea, nu au voie sa fie atinsi. Fiecare Cuvânt al lui Dumnezeu trebuie sa fie crezut si lasat asa cum este. În textul despre trâmbita a sasea este vorba despre o treime din oamenii de pe pamânt ; la numarul de astazi de 6 miliarde sunt deci 2 miliarde. Dupa cum a fost deja prezentat, trâmbitele de judecata vor cadea în ultima perioada a judecatii, dupa rapirea Bisericii-Mireasa, si chiar dupa pecetluirea celor 144.000. Asa o marturiseste Cuvântul lui Dumnezeu.


O vedenie: carticica deschisa


Între trâmbita a sasea si a saptea este cap. 10, asa cum între pecetea a sasea si a saptea este intercalat cap. 7. Cu cap. 10 ne vom ocupa mai detaliat. Este important ca desfasurarea în timp a evenimentelor sa fie rânduit a corect. De o mare însemnatate sunt întotdeauna «notiunile cheie» din care rezulta starea problemei propriu-zise, adica evenimentul descris.


"Apoi am vazut un alt înger puternic, care se pogora din cer, învaluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; fata lui era ca soarele, si picioarele lui erau ca niste stâlpi de foc." (vers. 1).


În textul original exista numai un singur Cuvânt pentru înger si mesager (AGGELW). Daca Domnul se arata sau ne este aratat ca Înger, atunci este întotdeauna în legatura cu un mesaj — o înstiintare, un anunt. si slujitorii trimisi de El care au de adus un mesaj deosebit, sunt denumiti în Sfânta Scriptura îngeri sau mesageri, ca si El (Hagai 1, 13; Mal. 3, 1; Luca 7, 27; Evrei 13, 2; Apoc. 2+3, s. a.) În partea a doua a vers. 1 din Mal. 3, venirea Domnului ostirilor este anuntata ca "Înger al legamânt ului care intra în Templul Sau". Tot asa este denumit si precursorul Lui, ca "Îngerul Sau". Atunci când El este aratat înconjurat de curcubeu, aceasta se întâmpla în legatura cu legamântul. Curcubeul este întotdeauna un semn al legamânt ului între Dumnezeu si oameni (Gen. 9, 8-17).


Chipul vizibil al Domnului Dumnezeu este cunoscut înca din gradina Eden. În chipul acesta El a venit pe muntele Sinai la încheierea legamânt ului cu Israelul. De atunci El este denumit si ca Înger al legamânt ului sau Îngerul înaintea fetei Lui (Isa. 63, 9). Despre Moise ne este spus:

"Peste patruzeci de ani, i s-a aratat un înger în pustia muntelui Sinai, în para focului unui rug. Moise, când l-a vazut, s-a mirat de aratarea aceasta; si, pe când se apropia sa vada ce este, a auzit glasul Domnului, care i-a zis: ,EU sunt Dumnezeul parintilor tai, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, si Dumnezeul lui Iacov.‘" (Fap. 7, 30-32).


"El (Moise) este acela care, în adunarea Israelitilor din pustie, cu îngerul, care i-a vorbit pe muntele Sinai, si cu parintii nostri, a primit cuvinte vii, ca sa ni le dea noua." (vers. 38).


În ultima carte a Vechiului Testament, în Mal. 3, 1, ni se spune: "Iata, voi trimite pe solul Meu; el va pregati calea înaintea Mea. si deodata va intra în Templul Sau Domnul pe care-L cautati: Solul legamântului, pe care-L doriti; iata ca vine, — zice Domnul ostirilor." Prima parte a acestui text s-a împlinit prin slujba lui Ioan Botezatorul; asa o gasim confirmata în Noul Testament (Mat. 11, 10; Marc. 1, 2; Luca 7, 27). Partea a doua, cu solul legamânt ului, se împlineste apoi cu Israelul, dupa cum reiese din context.


Este de observat ca Domnul nu este denumit îngerul legamântului în nici un text din Vechiul sau Noul Testament în legatura cu Biserica noutestamentara, ci numai în legatura cu poporul Israel cu care a încheiat legamântul pe muntele Sinai (Rom. 9, 4).


Noul legamânt cu Biserica noutestamentara nu a fost încheiat de Domnul Dumnezeu ca Înger, ci de Fiul lui Dumnezeu, Cuvântul facut trup. Atunci când El a încheiat legamântul cel nou în sângele Sau cu poporul Lui (Mat. 26, 26-28), fata Lui nu a stralucit ca soarele. Atunci când El a purtat pacatele lumii a fost omul durerii, nu avea frumusete, nici stralucire ca sa ne atraga privirile, si înfatisarea Lui n-avea nimic care sa ne placa (Isa. 53). Pe Golgota nu era curcubeul deasupra Lui, ci era o cununa de spini.


Pentru cunoasterea corecta a capitolului 10, tinem cont de toate detaliile care sunt de o mare însemnatate. Atunci Domnul nu va veni din cer ca Fiul omului, Fiul lui Dumnezeu sau Fiul lui David, ci ca un Înger puternic învaluit într-un nor si înconjurat de curcubeu, care este semnul legamânt ului. Fata Lui straluceste ca soarele (Mat. 17, 2; Apoc. 1, 16). Aici constatam ca Domnul nu este însotit de îngeri sau de gloata rascumparata. În cazul acesta El vine singur si lasa ca glasul Lui sa rasune ca un glas de leu. Asa cum Iosif s-a facut de cunoscut a doua oara fratilor lui, când nu a fost nimeni acolo (Gen. 45; Fap. 7, 13), asa va lasa Domnul Mireasa Lui pentru momentul acesta singura la masa nuntii în cer, va coborî singur si se va face de cunoscut fratilor Sai, iudeilor, pentru a doua oara.


În timpul acesta cartea tainica, care pâna în timpul sfârsitului a ramas închisa si pecetluita (Dan. 12, 4; Apoc. 5), este deja deschisa în mâna Lui. Aceasta înseamna ca evenimentul din cap. 10 poate avea loc abia dupa deschiderea pecetilor si a cartii tainice.


"În mâna tinea o carticica deschisa. A pus piciorul drept pe mare, si piciorul stâng pe pamânt." (10, 2). Domnul este proprietarul de drept al tuturor lucrurilor create de El. EL este denumit (Ps. 82, 8) si proprietar-mostenitor peste toate neamurile. Aici în cap. 10 El vine si pretinde înaintea începerii împaratiei de o mie de ani tot ce-I apartine. Deja la Iosua putem citi despre aceasta importanta simbolica: "Orice loc pe care-l va calca talpa piciorului vostru, vi-l dau, cum am spus lui Moise." (Iosua 1, 3).


Voia originala a lui Dumnezeu era sa transmita oamenilor stapânirea peste pamânt. Dar prin înselarea plina de rautate a Satanei prin sarpe, oamenii au fost deposedati de aceasta onoare înalta, ajungând împreuna cu întreg pamântul sub domnia Satanei. În vremea când Hristos era pe pamânt, Satana i-a oferit toate împaratiile lumii. EL a refuzat pentru ca mai întâi trebuia rascumparat omul si creatia întreaga de catre El. Din cauza aceasta a fost varsat sângele pentru rascumparare si împacare aici pe pamânt. Noi vom fi asezati pe locul nostru care ne este rânduit ca mostenitori ai lui Dumnezeu si mostenitori împreuna cu Isus Hristos.


Domnul, caruia Îi apartine pamântul si marea, Îsi aseaza deci picioarele Lui pe acestea, pentru a arata ca El începe sa domneasca.

"… si a strigat cu glas tare, cum racneste un leu. Când a strigat el, cele sapte tunete au facut sa se auda glasurile lor." (vers. 3).


Cele sapte tunete nu rasuna acum, cum cred unii, ci abia în contextul în care ne este descris aici. Nici descoperirea si nici împlinirea lor nu are nimic de-a face cu Biserica-Mireasa. Ceea ce au vorbit cele sapte tunete nu va fi descoperit, ci va fi împlinit de Dumnezeu. Este imposibil sa se refere la una din venirile sau revenirea lui Isus Hristos. Timpul exact, ora si ziua nu le va afla nimeni, dar cei ce apartin de Biserica-Mireasa Îl vor întâmpina pe Mire. Toate discutiile si predicile despre cele sapte tunete nu sunt de la Dumnezeu.


Notiunea de "leu" folosita pentru Domnul, nu este pusa niciodata în legatura cu Biserica noutestamentara. Abia la deschiderea cartii tainice, El se prezinta ca Leul din semintia lui Iuda care a biruit totul (Apoc. 5, 5). Diferitele texte din Cuvântul profetic unde apare Cuvântul-cheie "racneste", descris ca în Apoc. 10, arunca o lumina puternica asupra acestui eveniment în legatura cu Israelul:


"Domnul va racni de sus; din Locasul Lui cel Sfânt va face sa-I rasune glasul; va racni împotriva locului locuintei Lui; va striga, ca cei ce calca în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pamântului …" (Ier. 25, 30b).


"Ei vor urma pe Domnul, ca pe un leu care va racni; caci El însusi va racni, si copiii vor alerga tremurând de la apus" (Osea 11, 10).


"Domnul racneste din Sion, glasul Lui rasuna din Ierusalim, de se zguduie cerurile si pamântul. Dar Domnul este scaparea poporului Sau, si ocrotirea copiilor lui Israel." (Ioel 3, 16).


"Domnul racneste din Sion, glasul Lui rasuna din Ierusalim. Pasunele pastorilor jalesc, si vârful Carmelului este uscat." (Amos 1, 2).


Atunci când Domnul va pune picioarele Lui pe mare si pe pamânt dupa încheierea slujbei celor doi prooroci si glasul Lui va rasuna, cei 144.000 de pecetluiti se vor afla pe muntele Sionului (Apoc. 14, 1).


Abia în momentul în care Domnul va racni ca un leu, cele sapte tunete — nu sapte predicatori — vor face sa se auda glasurile lor.


"si când au facut cele sapte tunete sa se auda glasurile lor, eram gata sa ma apuc sa scriu; si am auzit din cer un glas care zicea: ,Pecetluieste ce au spus cele sapte tunete, si nu scrie ce au spus!‘" (Apoc. 10, 4).


Ce au vorbit cele sapte tunete nu a fost preluat de cartea proorociilor — nu a fost scris, astfel nu este o parte din Sfânta Scriptura, a Cuvântului lui Dumnezeu care trebuie citit, predicat, auzit si crezut (Apoc. 1, 3). Amin. Vestitorii sunt datori numai fata de Cuvântul scris al lui Dumnezeu (2. Tim. 4, 1-5). Chiar si descoperirea tuturor tainelor se refera numai la Cuvântul scris. "Cele nescrise" ramân o taina a lui Dumnezeu, care va face la timp ceea ce a hotarât si a vorbit El (Deut. 29, 29). La darea legii din Exod 20, în Iov, în Psalmi, în Ioan 12 si în Apocalipsa ne este descris glasul lui Dumnezeu ca lovituri de tunet.


Cei ce adauga ceva la marturia încheiata a Scripturii, chiar si la Apocalipsa, sunt amenintati ca vor trece prin necazul cel mare si vor trebui sa sufere urgiile care vor veni peste ei (Apoc. 22, 18-19). Fiecare speculatie — si aceea despre cele sapte tunete — ramâne ceea ce este, si anume o presupunere. Tot ce este predicat si scris despre aceasta tema este inutil si rezulta din închipuirea proprie. În realitate nu stie nimeni ce continut au cele sapte tunete. Domnul Dumnezeu a rânduit totul astfel, si evenimentul acesta l-a tinut ascuns în stiinta Lui dinainte. si în cazul acesta Dumnezeu va fi propriul Sau interpret: EL va permite ca totul sa se întâmple conform desfasurarii rânduit e de El însusi.


Un alt Cuvânt-cheie la acest eveniment puternic, este juramântul exprimat. "si îngerul, pe care-l vazusem stând în picioare pe mare si pe pamânt, si-a ridicat mâna dreapta spre cer, si a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a facut cerul si lucrurile din el, pamântul si lucrurile de pe el, marea si lucrurile din ea, ca nu va mai fi nici o zabava, ci ca în zilele în care îngerul al saptelea va suna din trâmbita lui, se va sfârsi taina lui Dumnezeu, dupa vestea buna vestita de El robilor Sai proorocilor." (10, 5-7).


Conform capitolelor 8 si 9 primii sase îngeri sunasera deja din trâmbitele lor. Trâmbitarea care va urma, a îngerului al saptelea, este anuntata în mod deosebit, pentru ca atunci se întâmpla ceva iesit din comun. Formularea vechitestamentara "robilor Sai proorocilor" arata ca aici este vorba despre Israel si nu despre Biserica noutestamentara, altfel ar fi aici formularea "apostolilor si proorocilor Sai" (Ef. 3, 5 s. a.).

Proorocul Daniel a avut voie sa vada sfârsitul timpului din urma, la fel si pe Îngerul care facuse juramântul. El a întrebat: ",Cât va mai fi pâna la sfârsitul acestor minuni?‘ si am auzit pe omul acela îmbracat în haine de in, care statea deasupra apelor râului; el si-a ridicat spre ceruri mâna dreapta si mâna stânga, si a jurat pe Cel ce traieste vesnic, ca va mai fi o vreme, doua vremuri, si o jumatate de vreme, si ca toate aceste lucruri se vor sfârsi când puterea poporului Sfânt va fi zdrobita de tot." (Dan. 12, 6+7).


Asemanarea acestor doua texte nu poate fi trecuta cu vederea si nu are voie sa fie ignorata. În timpul lui Daniel îngerul a ridicat ambele mâini pentru ca nu era înca deschisa carticica în mâna Sa si a jurat pe Cel ce este vesnic viu. În Apocalipsa, El ridica numai mâna Sa dreapta spre cer pentru ca în mâna cealalta se afla cartea tainica, si jura pe Cel ce este vesnic viu. Proo-rocului Daniel i se descoperise ca de la momentul juramântului amintit si pâna la sfârsit, atunci când puterea distrugatorului poporului Sfânt este la sfârsit, ar mai fi trei ani si jumatate. Lui Ioan i s-a spus: "Nu va mai fi nici o zabava." Ambele sunt corecte. Din momentul acela începe numaratoarea inversa — pâna la sfârsitul acestei civilizatii.


Domnul vine deci ca Înger al legamânt ului si racneste ca un leu, însa dupa aceasta El se descopera celor 144.000 ca Miel, prin care este aratata rascumpararea lor. Deja la deschiderea cartii, noi L-am vazut ca Leu si ca Miel (cap. 5, 5+6). Atunci alesii din Israel vor privi înspre Cel pe care L-au strapuns (Zah. 12, 10). Dupa încheierea slujbei celor doi prooroci, ei se afla în plinatatea numerica pe muntele Sionului. În timpul când Israelul Îl recunoaste pe Mesia, ei vad intentiile puterii Anticristului si legamântul dintre el si Israel va fi rupt (Dan. 9, 27).


Dupa aceasta mai sunt trei ani si jumatate din necazul cel mare pâna la sfârsitul acestei epoci. Conform Apoc. 11, 15, trâmbita îngerului al saptelea despre care se spune în cap. 10, contine vestirea domniei împaratesti, de aceea este vorba despre "glasul" îngerului al saptelea. Primele sase contin numai judecati — nici o vestire, nici un glas.


Asa de sigur cum prin "vocea" îngerului al saptelea s-au facut de cunoscut toate tainele prin care Biserica-Mireasa este adusa la desavârsire, pâna la chemarea de la miezul noptii: "Iata Mirele, iesiti sa-L întâmpinati!", tot asa urmeaza si sunetul trâmbitei a saptea pentru vestirea domniei împaratesti.


Îngerul al saptelea pentru Biserica aduce conform Apoc. 3, 11-22 ultimul mesaj de restituire. Prin slujba lui au fost descoperite toate tainele din Vechiul si Noul Testament, de la Moise pâna la Apocalipsa. În Apocalipsa 10 nu este scris despre multele taine din Cuvânt care vor fi descoperite si încheiate în legatura cu cel "… care va suna din trâmbita lui …", ci despre singura "taina a lui Dumnezeu", care este Hristos (Col. 2, 2b-3), în care se afla toata împlinirea planului de mântuire al lui Dumnezeu si care va ajunge atunci la desavârsire. În felul acesta El a transmis aceasta cu încredere robilor Sai, proorocilor din Vechiul Testament, apostolilor si slujitorilor din Noul Testament.


Aceasta taina a lui Dumnezeu i-a fost descoperita de la început Bisericii, asa cum relateaza Pavel: "si fara îndoiala mare este taina evlaviei … ,Cel ce a fost aratat în trup …‘" (1. Tim. 3, 16 s. a.). Numai Israelul nu a putut sa vada. Dar atunci se va întâmpla ca aceasta taina de necuprins a lui Dumnezeu în Hristos, Mesia al lor, sa fie recunoscuta de ei. Abia în timpul respectiv li se va descoperi, iar mahrama care se afla peste inimile lor (2. Cor. 3, 15-16), va fi înlaturata. Atunci când îngerul al saptelea, cum este anuntat în cap. 10, va trâmbita în Apoc. 11, atunci se va întâmpla. Atunci va fi proclamata domnia împarateasca si taina lui Dumnezeu va ajunge la încheiere.



Ioan manânca acea carticica dulce-amara



"si glasul, pe care-l auzisem din cer, mi-a vorbit din nou, si mi-a zis: ,Du-te de ia carticica deschisa din mâna îngerului, care sta în picioare pe mare si pe pamânt !‘ M-am dus la înger, si i-am cerut sa-mi dea carticica. ,Ia-o‘, mi-a zis el, ,si manânca-o; ea îti va amarî pântecele, dar în gura ta va fi dulce ca mierea.‘ Am luat carticica din mâna îngerului, si am mâncat-o: în gura mea a fost dulce ca mierea; dar, dupa ce am mâncat-o, mi s-a umplut pântecele de amaraciune. Apoi mi-au zis: ,Trebuie sa proorocesti din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi si împarati.‘" (vers. 8-11).


Din acest context rezulta ce importanta are mâncarea cartii. O traire asemanatoare ne relateaza si proorocul Ezechiel (cap. 2, 8 pâna cap. 3, 3). În ambele cazuri s-a aratat simbolic ca barbatii lui Dumnezeu manânca sulul cartii, si anume ca trebuie sa accepte Cuvântul pentru a putea sa-l dea mai departe. Dupa aceea vazatorul a proorocit, prin însarcinarea lui Dumnezeu, popoarelor si împaratilor. Sa luam seama: aici nu este vorba despre vestirea Evangheliei, ci de proorociile despre popoare. Aceasta este o diferenta mare. Cei doi prooroci din Apoc. 11 nu vor predica popoarelor — ei vor predica pentru Israel, dar vor prooroci despre popoare. Acum le este predicata Evanghelia vesnic valabila ca marturie tuturor neamurilor (Mat. 24, 14). În timpul slujbei lor rasuna "Asa vorbeste domnul" catre popoarele pamânt ului care vor fi lovite de urgii grele.


A doua vedenie:

Masurarea templului si slujba celor doi prooroci


În capitolul 11 ne este aratat mai întâi foarte clar ce se întâmpla în timpul celor trei ani si jumatate de pe urma, când templul va fi deja construit. Dreptul international protejeaza de fapt casele de rugaciune, însa nu si terenul din jurul lor. Din cauza aceasta curtea de afara va fi cedata neamurilor în timpul celor trei ani si jumatate de necaz.


"Apoi mi s-a dat o trestie, asemenea unei prajini, si mi s-a zis: ,Scoala-te si masoara Templul lui Dumnezeu, altarul si pe cei ce se închina în el. Dar curtea de afara a Templului lasa-o la o parte nemasurata; caci a fost data Neamurilor, care vor calca în picioare Sfânta cetate patruzeci si doua de luni.‘" (vers. 1-2).


Aici este vorba despre timpul de necaz si prigoana de dupa primii trei ani si jumatate în care cei doi prooroci îsi îndeplinesc însarcinarea lor si se construieste templul. Este o împartire desavârsita a timpului si o descriere concreta. Chiar si altarul de jertfa a fost masurat. Aceasta ne aminteste direct de Dan. 9, 27 unde la jumatatea saptamânii va înceta jertfa si darul de mâncare.


Proorocul Ezechiel a vazut acest Templu si toate amanuntele de acolo în cap. 40-47. Descrierea ne face clar ca si templul viitor va fi construit la fel cum a fost primul. Al treilea Templu, casa lui Dumnezeu în Ierusalim, va fi zidit din nou în locul de odinioara si va fi în împaratia de o mie de ani. Despre aceasta marturisesc mai multe texte biblice (Isa. 2, 2-3; Isa. 56, 7; Ez. 47; Hagai 2, 9; Zah. 14, 20-21; Apoc. 7, 15 s. a.). Muntele templului este o parte din Sion, de aceea sunt aratati cei 144.000 pe muntele Sionului.


Împartirea timpului si descrierea împrejurarilor însotitoare ale diferitelor evenimente sunt atât de deslusite încât ar trebui sa fie clare si cuprinzatoare pentru fiecare. În ceea ce priveste slujba celor doi prooroci, este stabilit timpul lor de trei ani si jumatate: "Voi da celor doi marturi ai mei sa prooroceasca, îmbracati în saci, o mie doua sute sase zeci de zile." (vers. 3).


Indiferent daca în Scriptura se foloseste notiunea de timp de patru zeci si doua de luni sau o mie doua sute saizeci de zile sau o vreme, doua vremuri si o jumatate de vreme sau un an si doi ani si o jumatate de an — întotdeauna este vorba despre o jumatate din a saptezecea saptamâna a lui Daniel. Trebuie sa fim atenti la aceste evenimente anuntate dinainte, ca acestea sa fie rânduit e în jumatatea corecta.


Cei doi prooroci unsi cu Duhul sunt denumiti si "maslini". Proorocul Zaharia îi vazuse în cap. 4, 11-14 în dreapta si în stânga sfesnicului. Faptul ca ei stateau lânga sfesnic înseamna ca slujba lor nu cade în timpul Bisericii. Ei se ridica dupa desavârsirea si plecarea Bisericii-Mireasa, si abia dupa aceea va fi salvat Israelul (Fap. 15, 14-16; Rom. 11, 25 s. a.).


Cine observa slujba lor, trebuie sa se gândeasca nemijlocit la Moise si la Ilie, la Cuvântul carora Dumnezeu a lucrat, asa încât la Moise au venit urgii groaznice peste Egipt (Exod 7-12), când apa a fost transformata în sânge. În slujba lui Ilie cerul a fost închis trei ani si jumatate, si a cazut foc din cer (2. Împ. 1). Ambele se repeta în slujba celor doi prooroci. Din viata lui Enoh nu rezulta ce se întâmpla în slujba celor doi martori. El a fost al saptelea patriarh de la Adam (Gen. 5, 19-24; Iuda 14; Evrei 11, 5-6) si un tablou desavârsit care arata spre credinciosii adevarati care traiesc în epoca a saptea, ultima epoca a Bisericii, care nu vor mai vedea moartea, ci vor fi transformati si rapiti (1. Cor. 15, 51-57; 1. Tes. 4, 13-17 s. a.).


Moise si Ilie au fost aceia care au venit pe muntele schimbarii la fata si au vorbit cu Domnul (Mat. 17 s. a.). Amândoi sunt amintiti în ultimele versete din Vechiul Testament, în proorocul Maleahi. Moise, care a scris cele cinci carti din Tora, este pentru evrei cel mai mare prooroc, si Ilie este cel mai important prooroc pentru ei, deoarece dupa crezul religiei iudaice, conform Scripturii, el se va ridica înaintea venirii lui Mesia.


Proorocul Isaia îi descrie ca eroi, ca trimisi care se roaga pentru pace. Chiar dupa versetul urmator este amintita ruperea legamântului: "Iata, vitejii striga afara; solii pacii plâng cu amar. Drumurile sunt pustii; nimeni nu mai umbla pe drumuri. Asur a rupt legamântul, dispretuieste cetatile, nu se uita la nimeni." (Isa. 33, 7-8).

"Acum Ma voi scula, — zice Domnul, — acum Ma voi înalta, acum Ma voi ridica. Pacatosii sunt îngroziti, în Sion, un tremur a apucat pe cei nelegiuiti, care zic: ,Cine din noi va putea sa ramâna lânga un foc mistuitor?‘ ,Cine din noi va putea sa ramâna lânga niste flacari vesnice? ‘Ochii tai vor vedea pe Împarat în stralucirea Lui, vor privi tara în toata întinderea ei." (Isa. 33, 10+14+17).


"Atunci voi turna peste casa lui David si peste locuitorii Ierusalimului, un duh de îndurare si de rugaciune, si îsi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au strapuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe singurul lui fiu, si-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe un întâi nascut." (Zah. 12, 10).


Unsii lui Dumnezeu sunt "vitejii lui Dumnezeu", ei au putere dumnezeiasca absoluta. Ceea ce ei exprima în Numele Domnu-lui, se întâmpla. Sarcina lor nu consta doar în a-i chema afara pe cei 144.000, ci si de a pronunta judecatile peste popoare si de a prooroci, cum este spus la sfârsitul capitolului 10.


Dupa împlinirea sarcinii lor, ei vor fi ucisi. "si locuitorii de pe pamânt se vor bucura si se vor veseli de ei; si îsi vor trimite daruri unii altora, pentru ca acesti doi prooroci chinuisera pe locuitorii pamântului." (vers. 10).


Oamenii din toate popoarele si limbile vor vedea trupurile lor moarte. Pâna nu demult, criticii Bibliei au dat din cap în special asupra acestui text si s-au întrebat cum de va fi posibil asa ceva. Astazi este într-adevar posibil prin transmisie televizata pentru ca toata lumea sa vada trupurile lor moarte, si astfel Biblia are dreptate si în acest punct pâna la sfârsit, da, pâna în vesnicie.


"Dar dupa cele trei zile si jumatate, duhul de viata de la Dumnezeu a intrat în ei, si s-au ridicat în picioare, si o mare frica a apucat pe cei ce i-au vazut. si au auzit din cer un glas tare, care le zicea: ,Suiti-va aici!‘ si s-au suit într-un nor spre cer; iar vrajmasii lor i-au vazut. În clipa aceea s-a facut un mare cutremur de pamânt , si s-a prabusit a zecea parte din cetate. sapte mii de oameni au fost ucisi în cutremurul acesta de pamânt . si cei ramasi, s-au îngrozit si au dat slava Dumnezeului cerului." (vers. 11-13).



Trâmbita a saptea — Bucuria biruintei în cer

Începutul împaratiei pe pamânt



Dupa ce Ioan a vazut tot ce se întâmpla în legatura cu slujba celor doi martori, el a vazut sfârsitul epocii respective si reda ce se întâmpla în timpul trâmbitei îngerului al saptelea:


"Îngerul al saptelea a sunat din trâmbita. si în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: ,Împaratia lumii a trecut în mâinile Domnului nostru si ale Hristosului Sau. si El va împarati în vecii vecilor.‘ si cei douazeci si patru de batrâni, care stateau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu fetele la pamânt , si s-au închinat lui Dumnezeu, si au zis: ,Îti multumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care esti si care erai si care vii, ca ai pus mâna pe puterea Ta cea mare, si ai început sa împaratesti.‘" (vers. 15-17).


Cum este anuntat în Apoc. 10, în timpul acela se va încheia taina lui Dumnezeu în Hristos si El va începe domnia Sa împarateasca. Atunci El va face dreptate peste popoare la judecata temporara si îi va judeca pe mortii care vor învia înainte de începerea împaratiei de o mie de ani. EL îi va rasplati pe robii Sai prooroci, si pe toti sfintii Sai care s-au temut de Numele Lui si au ramas credinciosi pâna la moarte în timpul necazului cel mare.

"Neamurile se mâniasera, dar a venit mânia Ta; a venit vremea sa judeci pe cei morti, sa rasplatesti pe robii Tai prooroci, pe sfinti si pe cei ce se tem de Numele Tau, mici si mari, si sa prapadesti pe cei ce prapadesc pamântul!‘" (vers. 18). La tema diferitelor judecati înainte de începerea împaratiei de domnie, exista texte corespunzatoare: Isa. 2, 2-4; Mica 4, 1-5; Mat. 25, de la 31; Dan. 7, 9-14; Apoc. 20, 4-6 s. a.).


Judecatile de dinainte si cea de dupa împaratie ne sunt descrise cu toate amanuntele. Mai întâi vor apare toti cei rapiti înaintea scaunului de judecata al lui Hristos. Ei trebuie sa fie judecati, chiar daca sunt destinati pentru serbarea nuntii si dupa aceea pentru judecarea lumii si domnia împreuna cu Domnul. Pavel scrie: "… Caci toti ne vom înfatisa înaintea scaunului de judecata al lui Hristos. … Asa ca fiecare din noi are sa dea socoteala despre sine însusi lui Dumnezeu." (Rom. 14, 10-12).

Mai departe el spune: "Caci toti trebuie sa ne înfatisam înaintea scaunului de judecata al lui Hristos, pentru ca fiecare sa-si primeasca rasplata dupa binele sau raul, pe care-l va fi facut când traia în trup." (2. Cor. 5, 10).

"Nici o faptura nu este ascunsa de El, ci totul este gol si descoperit înaintea ochilor Aceluia, cu care avem a face." (Evrei 4, 13).


Pavel era sigur de relatia sa cu Dumnezeu, dar el Îl vedea pe Domnul si ca Judecatorul lui, care la fiecare judecata va pronunta un verdict drept. El a marturisit înainte de plecarea lui: "De-acum ma asteapta cununa neprihanirii, pe care mi-o va da, în «ziua aceea», Domnul, Judecatorul cel drept. si nu numai mie, ci si tuturor celor ce vor fi iubit «venirea Lui.»" (2. Tim. 4, 8).


Înainte de a veni pe tron ca sa stapâneasca, un împarat este încoronat. Când Domnul va veni jos dupa nunta, pentru a decide ultima lupta si sa ia în primire împaratia, capul Lui va fi încununat cu cununi împaratesti (Apoc. 19, 12). Toti care vor domni împreuna cu El, care sunt destinati pentru împaratia Lui, vor fi încununati înainte de a putea sta împreuna cu El pe tronul Sau.


Daca toti credinciosii ar fi constienti ca vor aparea înaintea scaunului de judecata al lui Hristos, atunci curînd ar arata altfel situatia în Biserica. Ar veni teama de Dumnezeu si buna cuviinta în discutiile si în viata lor. "Va spun ca, în ziua judecatii, oamenii vor da socoteala de orice Cuvânt nefolositor, pe care-l vor fi rostit. Caci din cuvintele tale vei fi scos fara vina, si din cuvintele tale vei fi osândit." (Mat. 12, 36-37). "Domnul va judeca pe poporul Sau." (Evrei 10, 30). În versetele dinainte ne este spus cine sunt acesti credinciosi si ce au facut ei.


Nimic nu va ramâne neclarificat, nici o întrebare nu va ramâne fara raspuns, nici o problema nerezolvata. "De aceea sa nu judecati nimic înainte de vreme, pâna va veni Domnul, care va scoate la lumina lucrurile ascunse în întuneric, si va descoperi gândurile oamenilor. Atunci, fiecare îsi va capata lauda de la Dumnezeu." (1. Cor. 4, 5).


Apostolul a ordonat corespunzator aceste judecati diferite si despartite în timp. El îi scrie lui Timotei care era lucrator împreuna cu el: "Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu si înaintea lui Hristos Isus, care are sa judece viii si mortii, si pentru «aratarea» si «Împaratia Sa»." (2. Tim. 4, 1).


Pavel s-a referit la aratarea lui Hristos când a zis ca Judecatorul cel drept îi va da cununa neprihanirii, dar nu numai lui, ci tuturor celor ce vor fi iubit aratarea Lui (venirea). Din acestia face parte si Biserica-Mireasa. Dar el se refera si la judecarea celor vii si morti pentru Împaratia Sa, deci înainte de împaratia de o mie de ani.


si lucrarea fiecarui credincios si lucrarea din Împaratia lui Dumnezeu va fi data pe fata. "… lucrarea fiecaruia va fi data pe fata: ziua Domnului o va face cunoscut, caci se va descoperi în foc. si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia." (1. Cor. 3, 13).


În timpul respectiv — dupa nunta, înainte de începerea Împaratiei Lui — Domnul împlineste amândoua partile din 2. Tes. 1, 7-10, pe de-o parte cu necredinciosii, pe de alta parte cu credinciosii:

"… si sa va dea odihna atât voua, care sunteti întristati, cât si noua, la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacara de foc, ca sa pedepseasca pe cei ce nu cunosc pe Dumnezeu si pe cei ce nu asculta de Evanghelia Domnului nostru Isus Hristos. Ei vor avea ca pedeapsa o pierzare vesnica, de la fata Domnului si de la slava puterii Lui, când va veni, în ziua aceea, ca sa fie proslavit în sfintii Sai, si privit cu uimire în toti cei ce vor fi crezut …"


Prin învatatura falsa cu referire la Ioan 5, 24 si texte asemanatoare, multi credinciosi traiesc cu impresia ca ei nu trebuie sa apara niciodata la o judecata si de aceea fac si lasa ceea ce vor. Expresiile corespunzatoare ale Domnului nostru se refera foarte clar la ultima judecata, la care cei ce au avut parte de prima înviere, nu mai trebuie sa apara. Versetul 24 trebuie privit în legatura cu versetul 29: "Adevarat, adevarat va spun, ca cine asculta cuvintele Mele, si crede în Cel ce M-a trimis, are viata vesnica, si nu vine la judecata, ci a trecut din moarte la viata…" Aceasta judecata este judecata de apoi care se refera la judecata de sfârsit.


"Nu va mirati de lucrul acesta; pentru ca vine ceasul când toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, si vor iesi afara din ele. Cei ce au facut binele, vor învia pentru viata; iar cei ce au facut raul, vor învia pentru judecata." (cap. 5, 24-29). Prima înviere este descrisa de Domnul nostru ca "învierea pentru viata", si a doua ca "învierea pentru judecata". Desigur ca gloata aleasa a întâi lor nascuti nu va aparea în fata judecatii de sfârsit.


Proorocul Isaia a vazut în Duhul ce se va întâmpla, înainte de domnia împarateasca, cu ostirea de sus care a fost aruncata împreuna cu Satana. "În ziua aceea, Domnul va pedepsi ostirea de sus, iar pe pamânt pe împaratii pamânt ului. Acestia vor fi strânsi ca prinsi de razboi si pusi într-o temnita, vor fi închisi în gherle si, dupa un mare numar de zile, vor fi pedepsiti. Luna va fi acoperita de rusine, si soarele de groaza; caci Domnul ostirilor va împarati pe muntele Sionului si la Ierusalim, stralucind de slava în fata batrânilor Lui." (Isa. 24, 21-23).


Îngerii si oamenii decazuti de la Dumnezeu, care s-au razvratit într-un mod deosebit împotriva Lui, vor fi judecati la aceasta judecata temporara si închisi, asa cum este scris, "dupa un numar mare de zile vor fi pedepsiti", si anume dupa cei o mie de ani, la judecata de apoi, la ultima judecata. si Satana va fi legat pentru acest timp de o mie de ani si va fi aruncat în adânc (Apoc. 20, 1-2).


Proorocul a spus cu privire la martiri, care de asemenea au parte de prima înviere: "Sa învie dar mortii Tai! Sa se scoale trupurile mele moarte! — Treziti-va si sariti de bucurie, cei ce locuiti în tarâna! (vezi si Dan. 12, 2) … Caci iata, Domnul iese din locuinta Lui, sa pedepseasca nelegiuirile locuitorilor pamântului; si pamântul va da sângele pe fata, si nu va mai acoperi uciderile." (Isa. 26, 19+21). Trebuie sa se dea atentie, ca aici este vorba despre acei care în trecut si în viitor vor muri în urma prigoanei (Apoc. 6, 9-11; 13, 15; 18, 24; 20, 4).


Aici nu este vorba despre oameni care au murit si au fost îngropati, aici nici nu se deschid morminte. Nu este învierea generala a mortilor, ci asa cum reiese din context, sunt martirii care au pecetluit credinta cu viata lor, si deseori au fost îngropati într-un loc oarecare. Cine a luat parte si s-a facut vinovat de aceasta, va fi tras la raspundere de însusi Domnul. Din "Sa învie dar mortii Tai! Sa se scoale trupurile mele moarte!" reiese raspunsul clar ca acesti oameni sunt proprietatea lui Dumnezeu. Sufletelor din pecetea a cincea li s-a spus sa mai rabde pâna se va împlini numarul tovarasilor lor de slujba si al fratilor lor, care vor fi omorâti si ei ca martiri.


si proorocul Ezechiel a proorocit despre aceasta în cap. 37, 1-10: "… voi pune un duh în voi, si veti învia. si veti sti ca Eu sunt Domnul … Duhule, vino din cele patru vânturi, sufla peste mortii acestia, ca sa învieze!" (vers. 6b+9b). Aceasta este pentru viitor si se refera la acei care în timpul prigoanei vor fi omorâti în vale.


Partea a doua (vers. 11-14) este deja trecut. Acolo este vorba de repetate ori despre deschiderea mormintelor: "Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: — Iata va voi deschide mormintele, va voi scoate din mormintele voastre, poporul Meu, si va voi aduce iarasi în tara lui Israel. Voi pune Duhul Meu în voi, si veti trai; va voi aseza iarasi în tara voastra, si veti sti ca Eu, Domnul, am vorbit si am si facut, — zice Domnul." (vers. 12+14).

Aceasta s-a întâmplat la învierea Domnului nostru conform Mat. 27, 51-56 si se refera la toti sfintii alesi din timpul Vechiu-lui Testament. "… mormintele s-au deschis si multe trupuri ale sfintilor care murisera, au înviat. Ei au iesit din morminte, dupa învierea Lui, au intrat în Sfânta cetate, si s-au aratat multora."


Conform Apoc. 20, 4 martirii sunt mortii din necazul cel mare care nu învie din morminte, ci primesc viata si iau parte la împaratia de o mie de ani.


La sfârsitul acestui capitol se scoate în evidenta înca o data ca dovada legamântul cu Israelul. În cap. 10 Îngerul legamânt ului s-a pogorât. Aici devine vizibil în cer chivotul legamânt ului:


"si Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: si s-a vazut chivotul legamânt ului Sau, în Templul Sau. si au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pamânt , si o grindina mare." (cap. 11, 19).



Femeia învaluita în soare

Hristos si ai Sai

Satana — balaurul rosu si însotitorii lui



Capitolul douasprezece este talmacit diferit de catre teologii Bibliei. Parerile despre "femeia" descrisa în acest text încep cu Israelul, pâna la Maria si la Biserica.


si aici este necesara o observare atenta a tuturor detaliilor. Daca nu se încadreaza corect fiecare detaliu în tabloul general, atunci ceva nu corespunde. Tâlcuirile de pâna acum nu spun adevarul. În introducere ni se spune:


"În cer s-a aratat un semn mare: o femeie învaluita în soare, cu luna sub picioare, si cu o cununa de douasprezece stele pe cap. Ea era însarcinata, tipa în durerile nasterii, si avea un mare chin ca sa nasca." (vers. 1-2).


Cine spune ca aici este vorba despre Maria si Isus, trebuie sa se gândeasca la faptul ca Ioan a vazut pe insula Patmos lucruri viitoare si nu trecute. Nici celelalte împrejurari amintite nu s-au împlinit cu Maria si Isus. Maria nu a fugit în pustiu, iar Isus nu a fost rapit dupa nasterea Sa, ci S-a înaltat la cer abia dupa ce a înfaptuit rascumpararea si a înviat. Niciodata nu se vorbeste despre El ca a fost "rapit" sau ”luat" ca despre Enoh si Ilie, ci numai ca "s-a înaltat la cer"; de aici si notiunea "înaltarea Domnului".


În Vechiul Testament, Israelul este simbolizat de mai multe ori printr-o femeie care este în legamânt cu Dumnezeu (Ier. 3, 6+11; Osea 2, 4 s. a.). Dumnezeu foloseste exemple naturale si de înteles. EL vorbeste despre logodna si credinciosie (Osea 2, 20), despre logodnica si sotie (Isa. 62, 4). În Isaia 54, 5-10 Domnul spune cu referire la Israel:


"… caci Facatorul tau este barbatul tau: Domnul este Numele Lui, si Rascumparatorul tau este Sfântul lui Israel. El se numeste Dumnezeul întregului pamânt , caci Domnul te cheama înapoi ca pe o femeie parasita si cu inima întristata, ca pe o nevasta din tinerete, care a fost izgonita, zice Dumnezeul tau."


În Noul Testament este vorba despre Mireasa si Mire (Ioan 3, 29 s. a.) si despre nunta (Mat. 25 s. a.). Femeia pe care a vazut-o Ioan aici poate fi numai Biserica noutestamentara, care bineînteles a început cu Israel în Ierusalim, pe pamânt iudaic. Relatia lui Dumnezeu cu poporul Sau, sub denumirea de «femeie», exprima dragostea Sa în unirea cu Biserica Sa (Ef. 5, 29-32). Isus pune samânta Cuvântului Sau în Biserica Sa, pentru ca prin nasterea din nou sa se nasca fii si fiice ale lui Dumnezeu.


Soarele cu care este învaluita Biserica, arata înspre Rascumparatorul însusi. EL este de fapt soarele dreptatii care o învaluie în timpul Noului legamânt în lumina si caldura.


Luna de sub picioarele ei simbolizeaza Biserica ancorata tare de stânca Cuvântului dumnezeiesc al Vechiului legamânt. Dupa cum luna reflecta lumina soarelui, tot asa straluceste Vechiul Testament în lumina soarelui prin împlinirea noutestamentara a întregului Cuvânt profetic (Ef. 2, 20-22).


Cununa cu cele douasprezece stele înseamna ca Biserica noutestamentara este încununata cu învatatura celor douasprezece apostoli. Cele sapte stele din mâna Domnului înviat au fost cei sapte îngeri ai celor sapte Biserici (Apoc. 1, 20). Cele douasprezece stele din cununa ei arata ca Biserica este vrednica de rânduiala divina-împarateasca si poarta învatatura celor doisprezece apostoli (Fap. 2, 42). Conform marturiei Sfintei Scripturi, la sfârsit, Biserica lui Hristos se va întoarce la învatatura si practica originala a apostolilor, pentru a fi gasita la venirea Lui în aceasta stare.


Despre femeie se spune ca era însarcinata si se afla în durerile nasterii. si acest tablou foarte natural despre o femeie care a primit samânta pentru a naste o viata noua, are o însemnatate duhovniceasca. Maria, ca fecioara, a fost aleasa pentru a primi samânta divina si pentru a naste Cuvântul devenit trup, pe Fiul lui Dumnezeu. Ea este descrisa si ca femeie în Gen. 3, 15 si în Ioan 2, 4. Tot asa este si Biserica; ea a devenit dintr-o fecioara curata o femeie (2. Cor. 11, 2), prin depunerea semintei divine a Cuvântului în ea. Din ea se va naste copilul de parte barbateasca — gloata biruitorilor. De parte barbateasca înseamna major duhovniceste, matur. Planul lui Dumnezeu cu Biserica ajunge la desavârsire, dar în ultima faza se desfasoara paralel cu Israelul. La chemarea afara, Dumnezeu a numit Israelul "fiul întâi nascut": "Asa vorbeste Domnul: ,Israel este fiul Meu, întâiul Meu nascut.‘ Îti spun: ,Lasa pe fiul Meu sa plece, ca sa-Mi slujeasca …‘" (Exod 4, 22-23a).


În Isaia 66, 7-9 gasim descris într-o desfasurare dubla: "Înainte ca sa simta dureri, a nascut, si înainte ca sa-i vina suferintele, a dat nastere unui fiu."


În acest verset este vorba despre copilul de parte barbateasca, în urmatorul verset despre nasterea duhovniceasca a Israelului: "Cine a auzit vreodata asa ceva? Cine a vazut vreodata asa ceva? Se poate naste oare o tara într-o zi? Se naste un neam asa dintr-o data? Abia au apucat-o muncile, si fiica Sionului si-a si nascut fiii!"


Despre amândoua este scris în acest text, despre durerile nasterii si despre suferinte: despre nasterea copilului de parte barbateasca si despre neamul care se naste dintr-o data (vers. 7-8). Adunarea iudeilor se împlineste pe parcursul secolelor, chemarea celor 144.000 pe parcursul anilor, descoperirea lui Mesia se întâmpla într-o singura zi. În acelasi loc, în acelasi timp Îl vor vedea pe Acela pe care L-au rastignit, si astfel vor primi viata din Dumnezeu (Osea 6, 1-3).


Când copilul de parte barbateasca va ajunge la "înaltimea staturii plinatatii lui Hristos" (Ef. 4, 13), balaurul cu sapte capete se va aseza înaintea Bisericii "pentru ca sa-i manînce copilul, când îl va naste" (Apoc. 12, 4). Satana, balaurul cel batrân, a fost aruncat din cer (Ioan 12, 31; Luca 10, 18) si si-a asezat scaunul de domnie pe pamânt (Apoc. 13, 1-2). Aici este vorba despre "scaunul" vrajmasului lui Dumnezeu, dusmanul de moarte al Israelului si al Bisericii lui Isus Hristos.


Cu privire la femeie, se spune: "Ea a nascut un fiu, un copil de parte barbateasca. El are sa cârmuiasca toate neamurile cu un toiag de fier. Copilul a fost rapit la Dumnezeu si la scaunul Lui de domnie." (Apoc. 12, 5). Israelul nu va fi rapit, pocainta lor pentru Hristos, Mesia, se împlineste dupa rapirea Bisericii Mireasa.


Este impresionant sa vezi cu câta exactitate a dictat Duhul Sfânt Cuvântul. Copilul de parte barbateasca este destinat pentru cârmuirea neamurilor, dar mai întâi este rapit. Succesiunea exacta este: prima data vine rapirea si nunta în cer, si dupa aceea domnia pe pamânt împreuna cu Hristos. Trebuie sa fim atenti ca fagaduinta "sa cârmuiasca toate neamurile" a fost data biruitorilor. Ea nu este valabila numai pentru Mântuitor, ci si pentru mântuitii care sunt destinati sa domneasca cu El. "Celui ce va birui si celui ce va pazi pâna la sfârsit lucrarile Mele, îi voi da stapânire peste Neamuri. Le va cârmui cu un toiag de fier …" (Apoc. 2, 26-27).


Cheia pentru întelegerea corecta a acestei fagaduinte din cap. 12 este în Cuvântul citat mai sus. Dupa rapirea copilului de parte barbateasca, femeia — Biserica, a fugit în pustie, si anume pentru un timp de exact trei ani si jumatate. "si femeia a fugit în pustie, într-un loc pregatit de Dumnezeu, ca sa fie hranita acolo, o mie doua sute sase zeci de zile." (Apoc. 12, 6).


Ca si în evanghelii, unde El ca Fiul omului a împlinit slujba profetica, astfel întâlnim si în Apocalipsa pildele Domnului nostru. Gândul — însemnatatea care este ascunsa în toate tablo-urile, nu va fi descoperita tuturor, asa este dorinta Învatatorului, ci numai celor carora le este destinata. Domnul le-a vorbit ucenicilor: "Pentru ca voua v-a fost dat sa cunoasteti tainele Împaratiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat." (Mat. 13, 11).


"Isus a spus noroadelor toate aceste lucruri în pilde; si nu le vorbea de loc fara pilda, ca sa se împlineasca ce fusese vestit prin proorocul, care zice: ,Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii.‘" (Mat. 13, 34-35).



Aruncarea definitiva a balaurului

din cer pe pamânt

Lupta lui Mihail si biruinta împotriva Satanei



În clipa când are loc rapirea gloatei întâi lor nascuti, Hristos ca Rascumparator îi va lua pe rascumparatii Lui care au ajuns la desavârsire, în slava cereasca. Satana, pârâsul fratilor, are acces în ceruri pâna în momentul acela, dar apoi va fi aruncat definitiv pe pamânt împreuna cu îngerii lui: "si în cer s-a facut un razboi. Mihail si îngerii lui s-au luptat cu balaurul. si balaurul cu îngerii lui s-au luptat si ei, dar n-au putut birui; si locul lor nu li s-a mai gasit in cer. si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care înseala întreaga lume, a fost aruncat pe pamânt ; si împreuna cu el au fost aruncati si îngerii lui." (vers. 7-9).


Remarcabil este ca Mihail, capetenia de seama, împreuna cu îngerii lui Dumnezeu s-au luptat împotriva Satanei si a cetei lui. Isus Hristos l-a biruit pe Golgota odata pentru totdeauna (Col. 2, 15) si nu se va ocupa a doua oara de el. EL ia gloata întâi lor nascuti care este transformata în chipul Sau, îi întâlneste în vazduh si îi ia sus la nunta Mielului. La înaltare are loc în vazduh ultima razvratire a Satanei, pârâsul fratilor. Apoi Mihail, capetenia de seama, îl prinde pe dusmanul biruit si îl arunca jos împreuna cu întreaga lui ceata.


Nu exista un alt text în Sfânta Scriptura, în care sa fie descrise aceste legaturi asa de vizibil, cuprinzator si potrivit. Desi împaratia nu începe în acel moment, ci numai dupa nunta, totusi, cum am amintit în alte contexte, este deja anuntata cu mare bucurie:


"si am auzit în cer un glas tare, care zicea: ,Acum a venit mântuirea, puterea si împaratia Dumnezeului nostru, si stapânirea Hristosului Lui; pentru ca pârâsul fratilor nostri, care zi si noapte îi pâra înaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos.‘"


Despre gloata biruitorilor s-a vorbit mai întâi la singular ca fiind "copilul de parte barbateasca"; apoi se pune la plural: "Ei l-au biruit, prin sângele Mielului si prin Cuvântul marturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pâna la moarte." (vers. 11). Credinta vie ancorata în Hristos este, pentru cel care o poseda cu adevarat, o biruinta deplina asupra mortii (1. Ioan 5). Exista oameni pe pamânt care au înteles Cuvântul Domnului corect si îl traiesc astfel. Credinciosii adevarati au murit împreuna cu Hristos, iar viata lor este ascunsa împreuna cu El în Dumnezeu (Col. 3, 3). Cine vrea sa-si pastreze viata, o va pierde; dar cine o va pierde din pricina Lui, acela o va gasi. Una din fagaduintele date biruitorilor spune: "Fii credincios pâna la moarte, si-ti voi da cununa vietii." (Apoc. 2, 10).


În clipa când se duce gloata biruitorilor pentru a-si lua în primire locuintele în ceruri, Cel care-l împiedica pe "nelegiuit" sa se arate, adica Duhul Sfânt în copilul de parte barbateasca, este luat din drum. Numai dupa aceea poate sa se descopere fiul pierzarii (2. Tes. 2). "De aceea bucurati-va, ceruri, si voi care locuiti în ceruri! Vai de voi, pamânt si mare! Caci diavolul s-a pogorât la voi, cuprins de o mânie mare, fiindca stie ca are putina vreme." (Apoc. 12, 12).


În fiecare faza, care este limitata în timp, mânia Satanei se îndreapta împotriva femeii prin institutia sa mondiala anticrestina, dupa ce s-a nascut copilul de parte barbateasca si a fost rapit "la Dumnezeu si tronul Sau". Notiunea de "parte barbateasca" înseamna ca acest grup a ajuns la înaltimea staturii plinatatii lui Hristos (Ef. 4, 13). Gloata biruitorilor a fost nascuta ca Mireasa din întreaga Biserica — care a primit samânta dumnezeiasca a Cuvântului în calitate de femeie — si este rapita la nunta Mielului. Exista numai o singura rapire a celor desavârsiti care Îl vor întâlni ca Mireasa pe Mire si vor sarbatori împreuna cu El la nunta. Ca "Mireasa", "copilul de parte barbateasca" nu este o singura persoana, ci se compune din numarul alesilor. Acestia formeaza "trupul Domnului", care se compune din mai multe madulare (1. Cor. 12, 12-30).


Mânia Satanei va fi foarte mare dupa aruncarea lui definitiva din locurile ceresti, "fiindca stie ca are putina vreme". Aici este vorba despre timpul stabilit între rapire si începerea împaratiei de o mie de ani.


Primul atac a fost împotriva "copilului de parte barbateasca", iar acum al doilea se îndreapta împotriva femeii: "Când s-a vazut balaurul aruncat pe pamânt , a început sa urmareasca pe femeia, care nascuse copilul de parte barbateasca." (vers. 13).


"si cele doua aripi ale vulturului celui mare au fost date femeii, ca sa zboare cu ele în pustie, în locul ei unde este hranita o vreme, vremi, si jumatatea unei vremi, departe de fata sarpelui." (vers. 14). Tabloul general este foarte clar: în primii trei ani si jumatate dupa rapire, Biserica din care se naste Mireasa, va fi pastrata si hranita.


Expresia "pustiu" si în legatura cu aceasta "îngrijirea" trupeasca, este cunoscuta de catre toti cititorii Bibliei de la zilele lui Moise si a iesirii Israelului din Egipt. În Neemia 9, 21 se spune: "Patruzeci de ani ai avut grija sa-i hranesti în pustie, si n-au dus lipsa de nimic, hainele nu li s-au învechit, si picioarele nu li s-au umflat."


Despre Israel spune Domnul mai departe: "Am gasit pe Israel ca pe niste struguri în pustie, am vazut pe parintii vostri ca pe cele dintâi roade ale unui smochin, în primavara …" (Osea 9, 10; Ier. 2, 1-3). "De la smochin învatati pilda lui …" (Mat. 24, 32). Tot asa El a vorbit în legatura cu Israel care va fi chemat în pustiu: "De aceea iata, o voi ademeni si o voi duce în pustie, si-i voi vorbi pe placul inimii ei." (Osea 2, 14).


La Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile. EL, care a scos din Egipt un popor de sase sute de mii de barbati, afara de femei si copii (Exod 12, 37), si patruzeci de ani s-a îngrijit de ei, este înca Acelasi si asa cum este scris, va hrani ramasita Bisericii trei ani si jumatate. Aripile vulturului celui mare arata înspre însusi Dumnezeu care îi poarta pe ai Sai. Cu privire la Israel este scris despre El:

"Ca vulturul care îsi scutura cuibul,

Zboara deasupra puilor,

Îsi întinde aripile, îi ia,

si-i poarta pe penele lui:

Asa a calauzit Domnul singur pe poporul Sau,

si nu era nici un dumnezeu strain cu El.

L-a suit pe înaltimile tarii,

si Israel a mâncat roadele câmpului,

I-a dat sa suga miere din stânca,

Untdelemnul care iese din stânca cea mai tare,

Untul de la vaci si laptele oilor,

Cu grasimea mieilor

A berbecilor din Basan si a tapilor …" (Deut. 32, 11-14).


si psalmistul aminteste aripile: "Caci în Tine mi se încrede sufletul; la umbra aripilor Tale caut un loc de scapare, pâna vor trece nenorocirile." (Ps. 57, 1b). "El te va acoperi cu penele Lui, si te vei ascunde sub aripile Lui, …" (Ps. 91, 4). Domnul însusi îi cheama pe ai Sai: "Dar pentru voi, care va temeti de Numele Meu, va rasari Soarele neprihanirii, si tamaduirea va fi sub aripile Lui …" (Mal. 4, 2a).


Satana se mânie mai departe împotriva femeii si a semintei ei: "Atunci sarpele a aruncat din gura apa, ca un râu, dupa femeie, ca s-o ia râul. Dar pamântul a dat ajutor femeii. Pamântul si-a deschis gura, si a înghitit râul, pe care-l aruncase balaurul din gura." (vers. 15-16). Conducerea pamânteasca va interveni conform acestui Cuvânt si va opri râul prigonirii împotriva Bisericii, care vine din partea religiei.


Dupa aceea, balaurul cel batrân se va îndrepta plin de mânie împotriva celor din poporul Israel, care au devenit credinciosi si au fost pecetluiti în timpul slujbei de trei ani si jumatate a celor doi martori. Ei fac parte din aceeasi samânta dumnezeiasca si poseda marturia lui Isus. "si balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus sa faca razboi cu ramasita semintei ei, care pazesc poruncile lui Dumnezeu, si tin marturia lui Isus Hristos." (vers. 17).


Faptul ca la acest al treilea grup "ramasita semintei ei", nu este vorba despre o gloata dintre neamuri, reiese din descrierea, "… care pazesc poruncile lui Dumnezeu, si tin marturia lui Isus Hristos." Numai poporul Israel este adus în legatura cu poruncile si legea lui Dumnezeu. Biserica dintre neamuri este în Hristos si ajunge prin credinta la neprihanire (Rom. 10, 4). Datatorul de lege nu a venit sa desfiinteze legea, ci s-a supus cerintei valabile, luând toate încalcarile asupra Sa, suferind moartea care este plata pacatului (Rom. 6, 23). Asa cum s-a prezentat deja, exista în planul de mântuire numai trei grupuri: copilul de parte barbateasca, femeia si Israelul. Împotriva lor se va lupta, pe rând, Satana.

Retrospectiva a vedeniilor lui Daniel

în legatura cu Apocalipsa


De la cap. 13 pâna la cap. 19 gasim simboluri care sunt amintite deja în cartea lui Daniel si se potrivesc pentru timpul sfârsitului. Pentru o întelegere mai buna vrem sa privim doar pe scurt ce i s-a aratat.


El a vazut patru împaratii mondiale care se succedau, simbolizate prin patru metale diferite, unite în forma unui chip mare (cap. 2). Lui i s-a facut de cunoscut si însemnatatea chipului pe care l-a vazut. Dumnezeul Atotstiutor descopera si astazi tainele slujitorilor si proorocilor Lui. "Ce cere împaratul este o taina pe care înteleptii, cititorii în stele, vrajitorii si ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împaratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu, care descopera tainele …" (cap. 2, 27-28).


În cap. 7 proorocul Daniel a vazut dezvoltarea acestor împaratii mondiale — simbolizate prin fiare — pâna la sfârsitul acestei civilizatii. El a observat cum cele patru vânturi ale cerului au rascolit marea mondiala, din care au iesit apoi patru fiare. În limbajul profetic al simbolurilor este vorba despre marea popoarelor care este miscata din toate cele patru puncte cardinale, si din care au iesit pe rând aceste împaratii mondiale diferite. Ţarile folosesc diferite animale ca emblema, asa cum i-au fost aratate proorocului.


"Aceste patru fiare mari, sunt patru împarati, care se vor ridica pe pamânt …Fiara a patra, este o a patra împaratie, care va fi pe pamânt. Ea se va deosebi de toate celelalte, …" (Dan. 7, 17+23).


Din Daniel 2 si 7 rezulta clar desfasurarile istorice prezise. Împaratiile din cap. 2, 31-43 sunt identice cu cele descrise în cap. 7, 1-7. Prima împaratie este simbolizata printr-un leu, care în mod ciudat avea doua aripi de vultur. Aceasta înseamna: puterea nemasurata a acestei împaratii s-a ridicat de pe pamânt si a biruit toate celelalte împaratii dimprejur. Cele doua aripi reprezinta cele doua împaratii unite Asiria/Babilon. Fiecare împaratie este reprezentata prin conducatorul ei, de aceea sta aceasta fiara pe doua picioare ca un om. Aceasta prima "împaratie a fiarei" din cap. 7, 4 corespunde cu capul de aur din cap. 2, 38.


Împaratia a doua a fost simbolizata printr-un urs puternic si zdravan (Dan. 7, 5). A fost împaratia medo-persana care a distrus împaratia asiro-babiloniana. Domnitorul de atunci a fost aratat cu trei coaste în gura între dinti: el a biruit trei tari importante din timpul respectiv, Babilonul, Lidia si Egiptul. Aceasta a doua împaratie corespunde cu pieptul de argint al chipului din cap. 2, 39a.


A treia fiara, un pardos cu patru aripi si patru capete îl reprezinta simbolic pe Alexandru cel Mare. El a distrus împaratia medo-persana si si-a extins împaratia în cele patru directii cardinale. Cele patru capete arata ca din imperiul acesta grec se vor forma patru împaratii. Împaratia a treia din vers. 6 corespunde cu arama chipului din cap. 2, 39b.


Cu împaratia a patra, care va dura pâna la sfârsit, ne vom ocupa mai de-aproape.


"Dupa aceea m-am uitat în vedeniile mele de noapte, si iata ca era o a patra fiara, nespus de grozav de înspaimântatoare si de puternica; avea niste dinti mari de fier, mânca, sfarâma, si calca în picioare ce mai ramânea; era cu totul deosebita de toate fiarele de mai înainte, si avea zece coarne." (cap. 7, 7).


Acest text corespunde cu fierul si lutul chipului din cap. 2, 40-43. În vers. 8 din cap. 7 a iesit mai întâi un corn neînsemnat si a smuls trei coarne din acel cap: el are ochii unui om si vorbeste cu trufie. Acest corn Îl va huli pe Dumnezeu si va asupri pe sfintii Celui Prea Înalt, pâna când Domnul va tine judecata (cap. 7, 20-25).


În chipul acela, cele patru împaratii care se succed, au fost simbolizate prin metalele aur, argint, arama si fier. Cele doua picioare fac parte din chip si ne arata în faza de sfârsit Estul si Vestul. Cele zece degete sunt parti componente din cele doua picioare, deci la sfârsit va rezulta din Estul si Vestul Europei o Europa unita. Picioarele si degetele arata spre «ultima faza», care este un amestec de fier si lut. Acum la sfârsitul acestei epoci are loc unirea sistemelor total diferite.


Proorocului i-au fost aratate taria de fier a tarilor industrializate vestice si statele est-europene care se farâmiteaza ca lutul. Totusi, conform vedeniei pentru timpul de sfârsit, ele se vor uni, însa fara a se amesteca, si formeaza conform proorociei o uniune funesta. Ultima constelatie politica nu este dintr-o bucata — nu una crescuta, ci un amestec din diferite structuri care s-a format prin negocieri.


Aceasta ultima putere mondiala îsi va gasi sfârsitul conform hotarârii divine printr-o lovitura din cer senin, pentru ca ea va lua parte la lupta cea mare împotriva Israelului. Daniel o descrie astfel: "Tu te uitai la el, si s-a deslipit o piatra, fara ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier si de lut ale chipului, si le-a facut bucati … Dar piatra, care sfarâmase chipul, s-a facut un munte mare, si a umplut tot pamântul." (cap. 2, 34-35).


Aceasta piatra este Hristos; asa se spune în multe texte biblice despre El (Isa. 8, 14; Zah. 3, 9; Ps. 118, 22; Mat. 21, 42; 1. Pet. 2, 4; s. a.).


"Caci este scris în Scriptura: ,Iata ca pun în Sion o piatra din capul unghiului, aleasa, scumpa; si cine se încrede în El, nu va fi dat de rusine.‘" (1. Pet. 2, 6).


"Oricine va cadea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea: si pe acela peste care va cadea ea, îl va spulbera." (Luca 20, 18).


Conform Zaharia 3, 9 înspre piatra aceasta vie sunt îndreptati sapte ochi. Prin numarul sapte este exprimata Dumnezeirea Lui deplina. În proorocul Daniel noi nu-L vedem ca piatra unghiulara a Bisericii, ci ca piatra care se dezlipeste pentru a distruge ultima împaratie si pe dusmanii Israelului.

Muntele de care s-a dezlipit piatra, reprezinta Dumnezeirea inaccesibila, din care a iesit Fiul lui Dumnezeu si în care El se va întoarce dupa împlinirea planului de mântuire, pentru ca slava Domnului sa umple tot pamântul, iar Dumnezeu sa fie totul în toti. Psalmistul a strigat: "Îmi ridic ochii spre munti … De unde-mi va veni ajutorul?" (Ps. 121, 1). EL este Acela care va conduce ultima lupta împotriva tuturor celor ce se ridica împotriva Israelului si prin aceasta împotriva lui Dumnezeu, si va iesi biruitor.


Asa cum a fost anuntat în Cuvântul profetic, în timpul acela va începe Împaratia lui Dumnezeu pe pamânt . "Dar în vremea acestor împarati, Dumnezeul cerurilor va ridica o împaratie, care nu va fi nimicita niciodata, si care nu va trece sub stapânirea unui alt popor. Ea va sfarâma si va nimici toate acele împaratii, si ea însasi va dainui vesnic." (Dan. 2, 44).


Fiara cu sapte capete din marea popoarelor


În capitolul 13 din Apocalipsa nu mai sunt amintite primele trei împaratii pe care le vazuse Daniel, pentru ca acestea apartin deja trecutului. La sfârsitul zilelor este vorba despre ultima putere mondiala, Împaratia Romana, care este descrisa ca o fiara cu sapte capete si zece coarne. Demn de remarcat este ca aceasta fiara a Satanei seamana cu balaurul rosu cu sapte capete si zece coarne (cap. 12, 3). Domnitorul acestei lumi, îsi exercita «marea putere» si influenta pe pamânt prin persoana Anticristului.

"… Balaurul i-a dat puterea lui, scaunul lui de domnie si o stapânire mare." (vers. 2). Deci, este vorba despre puterea mondiala, care pleaca de la un anumit «scaun».


Atunci când este vorba despre sapte capete sau zece coarne, multi învatatori ai Bibliei cred ca este vorba doar despre sapte sau zece state deosebite. Ei nu gândesc mai departe, si anume ca o fiara nu este compusa numai din capete si coarne. Indiferent daca sunt sapte, zece, douasprezece, douazeci sau treizeci si cinci de state, important este ca în cadrul "Statelor Unite ale Europei", sunt sapte capete conducatoare si zece coarne care lovesc.

Este de observat ca celelalte sase capete nu sunt amintite în legatura cu exercitarea puterii deosebite a acelui «scaun», nici nu se spune ca au parte de ranire si vindecare. Deci se vorbeste despre o tara conducatoare, un cap distins care apartine Împaratiei Romane, si a fost ranit de moarte. "… Unul din capetele ei parea ranit de moarte; dar rana de moarte fusese vindecata." (vers. 3). Aici se aminteste numai de un cap care a fost ranit, dar a carui rana de moarte a fost vindecata. Vedem înaintea ochilor, ca în istorie a existat numai o singura natiune care a avut dreptul sa poarte denumirea de onoare "Sfânta Împaratie Romana de natiune germana". Scrierile istorice confirma ca au existat împarati germano-romani si papi germano-romani. Germania este predestinata sa fie capul conducator în Europa Unita. Este cea mai puternica din punct de vedere economic si cea mai populata tara din Uniunea Europeana. Aici este explicatia de ce se concentreaza toata desfasurarea asupra inimii Europei pentru împlinirea tratatelor romane dupa unirea Germaniei, careia i se atribuie un rol deosebit. Aceasta pozitie de frunte este accentuata în mod deosebit de puterea mondiala din prezent, de S.U.A., si este pretinsa în concordanta cu proorocia. Germania are cei mai multi vecini, este asezata central, este în granita cu tarile estice, este destinata sa slujeasca drept zona de contact pentru întreaga Europa.


În aceasta legatura este foarte semnificativa expresia "rana de sabie" (vers. 14). S-a întâmplat prin sabia Duhului, si anume Cuvântul lui Dumnezeu (Ef. 6, 17) care este mai ascutita decât o sabie cu doua taisuri (Evrei 4, 12). Noua ne este spus ca lumea se va mira de vindecarea acestei rani de moarte. În zilele Reformei a fost mânuita sabia Duhului, si anume Cuvântul lui Dumnezeu predicat. Ca urmare, biserica de stat din tara conducatoare a primit o lovitura aproape de moarte. Împartirea religioasa a avut loc prin Reforma. Dupa al doilea razboi mondial, aceeasi tara a suferit a doua lovitura, si anume o împartire politica, si astfel a fost împartit continentul european în est si vest, asa ca înainte în protestanti si catolici.


Cine ar fi îndraznit sa creada sau sa socoteasca ce va urma, ce a cerut presedintele Statelor Unite, Ronald Reagan, la vizita lui în Berlin în 1987? În fata zidului portii Brandenburg, care reprezenta împartirea dintre est si vest, el a spus: "Mr. Gorbatchev, open this gate, tear down this wall." "Domnule Gorbaciov, deschideti poarta aceasta, darâmati zidul acesta." Doi ani mai târziu aceasta cadere a zidului si deschiderea portii Brandenburg, a intrat în istorie ca eveniment istoric. S-a împlinit si ce a spus Willy Brandt: "Creste împreuna, ceea ce apartine împreuna", si aceasta este valabila atât pentru Germania precum si pentru întreaga Europa.


Reunificarea Germaniei, si în legatura cu aceasta unirea Europei, este împlinirea proorociei biblice pentru timpul sfârsitului. Împartirea a trecut, lovitura de moarte se vindeca, din punct de vedere politic si religios creste din nou totul împreuna. Ceea ce apartine de Împaratia Romana se încadreaza, si astfel se ridica din nou o putere mondiala în fata ochilor nostri — "Uniunea Europeana". Tot pamântul este mirat si priveste plin de entuziasm cât de repede, asa zis "peste noapte", s-a schimbat totul si cât de urgent are loc procesul de unificare pe plan politic si religios. Prin biruinta secolului, a "catolicismului mondial" asupra "comunismului mondial" în anul 1989, s-a împlinit proorocia înaintea ochilor nostri. Toate acestea s-au întâmplat pentru ca puterea spirituala a Romei, sa-si poata ocupa pozitia ei prioritara, si pentru a birui ultima putere politica mondiala.


La aceasta deosebita putere a fiarei nu este vorba în general numai despre o putere, ci despre o persoana care o întruchipeaza si o reprezinta (Dan. 7, 17 s. a.). Presedintele Europei Unite are putere limitata ca si alti presedinti, cancelari, prim-ministri si sefi de state — el este înlocuit, schimbat. Capetenia religioasa dimpotriva, este în acelasi timp sef de stat si nu poate fi nici schimbat si nici înlocuit; poseda o putere mondiala. În proorocia biblica ne este spus clar ca ambele — religia si politica — se vor uni, iar puterea religioasa va domina (vezi cap. 17). Dintre toate bisericile numai biserica romano-catolica are caracter statal. Ea întretine relatii diplomatice cu statele lumii. Vaticanul este un stat independent în alt stat, de aceea apartine de cele sapte, dar el este al optulea (Apoc. 17, 11).


Europa politica va sta pe deplin sub influenta capeteniei religioase, careia i se supune restul crestinatatii prin ecumenie si care este recunoscuta si de celelalte religii. Noua ordine mondiala despre care vorbesc multi, este mai avansata decât se stie în general. Deja acum este valabil dreptul european deasupra dreptului statelor individuale. Tot ce se hotaraste la Strasburg, este transmis mai departe de la Bruxelles catre toate statele membre ale Uniunii Europene. Unele state protestante s-au împotrivit atasarii, pentru ca au prevazut în ce directie merge totul si cine face de fapt politica. Dar dupa cum este scris, se vor încadra si ei. Cine nu vrea sa se supuna, va simti, caci "Cine se poate asemana cu fiara, si cine se poate lupta cu ea? I s-a dat o gura, care rostea vorbe mari si hule. si i s-a dat putere sa lucreze patruzeci si doua de luni." (vers. 4b-5).


Cine este aceasta "i" (ea), careia i-a fost data puterea si este descrisa ca fiara care si-a deschis gura? "Ea si-a deschis gura, si a început sa rosteasca hule împotriva lui Dumnezeu, sa-I huleasca Numele, cortul si pe cei ce locuiesc în cer." (vers. 6). Din textul acesta rezulta clar despre ce este vorba. Domnul a dat fagaduinta deja în Ioan 14 ca va pregati locul pentru ai Sai si va reveni pentru a-i lua la Sine. Din clipa plecarii si pâna la începerea împaratiei de o mie de ani, biruitorii vor locui în cer.


Acest "dictator mondial" în care se uneste puterea religioasa si cea lumeasca, nu cunoaste limite în îngâmfarea lui. Oamenii vor privi înspre el ca la un dumnezeu în chip de om, si toata puterea politica si religioasa i se va subordona. Proorocul Daniel spune despre el: "El va rosti vorbe de hula împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfintii Celui Prea Înalt, si se va încumeta sa schimbe vremile si legea; si sfintii vor fi dati în mâinile lui timp de o vreme, doua vremi, si o jumatate de vreme." (cap. 7, 25). Ca si Ioan, proorocul Daniel a anuntat ca acest timp de mare necaz si prigoana va dura trei ani si jumatate. Presiunea însa, care va fi exercitata asupra credinciosilor biblici o perioada scurta înainte de rapire, nu este stabilita în timp.


Când este vorba despre o astfel de prigoana, atunci cei mai multi contemporani dau necredinciosi din cap. Exista chiar si oameni care nu pot crede ca în timpul celor cca. o mie de ani de domnie absoluta a bisericii romano-catolice din evul mediu, milioane de oameni au suferit moartea de martiri. Sa ne gândim numai la asa zisele procese împotriva instigatorilor, la arderile pe rug, la inchizitie, pâna la "noaptea Sf. Bartolomeu". Multora le ramâne de neînteles, cum sase milioane de iudei si alte sute de mii din alte popoare au putut fi ucisi într-un mod groaznic, cu buna stiinta si în parte chiar în colaborare cu biserica în timpul celui de-al treilea Reich din secolul nostru.


"I s-a dat sa faca razboi cu sfintii, si sa-i biruiasca. si i s-a dat stapânire peste orice semintie, peste orice norod, peste orice limba si peste orice neam." (Apoc. 13, 7). Cu privire la aceasta, în vers. 10 este o avertizare serioasa: "Cine duce pe altii în robie, va merge si el în robie. Cine ucide cu sabia, trebuie sa fie ucis cu sabie." Dar apoi scrie: "Aici este rabdarea si credinta sfintilor."


Capetenia religioasa din timpul sfârsitului este recunoscuta prin faptul ca omul acesta se lasa venerat si omagiat ca si cum ar fi Dumnezeu: "si toti locuitorii pamânt ului i se vor închina, toti aceia al caror nume n-a fost scris, de la întemeierea lumii, în cartea vietii Mielului, care a fost jungheat." (Apoc. 13, 8).


O alta caracteristica a "lui" este celibatul; asa se aminteste în proorocul Daniel:

"… nici de dorinta femeilor; cu un Cuvânt, nu va tinea seama de niciun dumnezeu, ci se va slavi pe sine mai pe sus de toti. În schimb, va cinsti pe dumnezeul cetatuilor…" (Dan. 11, 37-38a), si anume va face cruciade si razboaie în general. Celibatul este împotriva ordinii dumnezeiesti stabilite la început, si este descrisa de Pavel ca învatatura draceasca (1. Tim. 4, 1-4). Numai copiii adevarati ai lui Dumnezeu vor rezista acestei mari înselaciuni religioase si înselatorilor — unii înainte de rapire, iar altii dupa aceasta.


Întreaga lume, toti politicienii cu renume, rang si nume, toate personalitatile religioase, toate confesiunile, de fapt asa cum este scris, toti locuitorii pamânt ului în afara celor care stau scrisi în cartea Mielului jungheat, vor privi spre el si îi vor aduce onoare. Deja înainte, mai ales începând din zilele Reformei, învatatorii Bibliei în frunte cu dr. Martin Luther, au aratat ca aceasta personalitate trebuie cautata si gasita în papalitate (vezi «Introducere în proorocul Daniel» de Luther).


În timpul contrareformei, iezuitii au eliminat acest gând si au format o inducere în eroare, ca Anticristul trebuie sa fie un iudeu. Aceasta este crezuta pâna în zilele noastre chiar si de prietenii protestanti ai Israelului, pentru ca evanghelistii de la radio si predicatorii au preluat-o astfel. Altii îl cauta în islam. Este o minciuna groaznica pe care duhul înselator a facut-o credibila înteleptilor. Unde este scris despre aceasta în Biblie? Conform 2. Tes. 2 unde este descris acest barbat, Dumnezeu i-a lasat sa creada aceasta minciuna pe acei oameni care nu au crezut adevarul Cuvântului. Ei trebuie sa creada minciuna si cad sub judecata divina.


Dupa cum Hristos are multe denumiri care Îl aduc în legatura cu domeniul slujbelor, tot asa are si adversarul Lui multe denumiri. În contradictie cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, el este fiul pierzarii. Hristos este adevaratul Prooroc fagaduit, el proorocul fals care a fost anuntat. Apostolul Pavel îl descrie ca om al faradelegii, ca potrivnic, care se ridica mai presus de tot ce priveste pe Dumnezeu sau serviciul divin, care se aseaza chiar în Templul lui Dumnezeu si se lasa sarbatorit ca Dumnezeu. Pentru ca el se pretinde loctiitorul Fiului lui Dumnezeu, urmeaza în mod logic si închinarea. El accepta adresarea "Sfântul parinte", denumire care i se cuvine numai singurului Dumnezeu — si aceasta este împotriva Sfintei Scripturi: "si ,Tata‘ sa nu numiti pe nimeni pe pamânt …" (Mat. 23, 9). În ceea ce priveste vestirea, el pretinde infailibilitatea pe «scaunul lui», ca însusi Dumnezeu pe scaunul Lui. El se prezinta ca loctiitorul lui Hristos, desi Hristos îi reprezinta pe ai Sai, dar El însusi nu poate fi înlocuit.


Apostolul Ioan numeste de repetate ori aceasta persoana tainica "Anticrist", ceea ce înseamna ca acest barbat care se refera la Dumnezeu si Hristos, este împotriva lui Dumnezeu si a lui Hristos. El îsi zideste propria lui biserica cu ajutorul puterii lumesti pe lânga Biserica lui Hristos, si nu are parte de mântuirea înfaptuita de Dumnezeu în Hristos. Iertarea pacatelor o retine pentru sine. În învatatura si în practica el a stabilit dogmele si traditiile lui proprii pe lânga si împotriva Cuvântului lui Hristos. Pe acest barbat, care sta în contradictie cu toti proorocii adevarati, Apocalipsa îl numeste "prooroc mincinos" (cap. 19, 20).

Fiara din pamânt


A doua parte a capitolului 13 din Apocalipsa este si mai tainica decât prima. "Apoi am vazut ridicând u-se din pamânt o alta fiara, care avea doua coarne ca ale unui miel, si vorbea ca un balaur. Ea lucra cu toata puterea fiarei dintâi înaintea ei; si facea ca pamântul si locuitorii lui sa se închine fiarei dintâi, a carei rana de moarte fusese vindecata." (vers. 11-12).


Aceasta a doua putere vine din pamânt, nu din marea popoarelor. În profetia biblica, popoarele Europei sunt comparate cu apele marii (cap. 17, 15). La a doua fiara este vorba despre o putere de pe un continent, pe care la început nu au existat multe neamuri si limbi. Mielul simbolizeaza aici tara crestina, care este unica pe pamânt în ce priveste libertatea religioasa. Cele doua coarne ne arata puterea lumeasca si cea religioasa. Aici este vorba despre a doua putere mondiala, Statele Unite ale Americii, în comparatie cu "Statele Unite ale Europei". Asa dupa cum ni se spune, va veni clipa, în care a doua fiara puternica, cu orientare protestanta, va vorbi limba balaurului roman si va exercita puterea primei fiare.


Puterea fiarei a doua are grija ca prima fiara, a carei rana de moarte se vindeca, sa primeasca închinare si recunoastere de la locuitorii pamânt ului. Ea va fi însemnata mai ales prin dezvoltarea si progresul tehnic. "Savârsea semne mari, pâna acolo ca facea chiar sa se pogoare foc din cer pe pamânt, în fata oamenilor. si amagea pe locuitorii pamânt ului prin semnele, pe care i se daduse sa le faca în fata fiarei. Ea a zis locuitorilor pamânt ului sa faca o icoana fiarei, care avea rana de sabie si traia." (vers. 13-14).


În ceea ce priveste domeniul religios, Pavel scrie despre "taina faradelegii" — în contradictie cu adevaratele semne si minuni, cum s-au întâmplat în timpul slujbei Domnului nostru si a apostolilor, care se mai întâmpla si astazi ca o confirmare a Cuvântului —, ca va fi însotita de semne si minuni mincinoase: "Aratarea lui se va face prin puterea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne si puteri mincinoase, si cu toate amagirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzarii, pentru ca n-au primit dragostea adevarului ca sa fie mântuiti." (2. Tes. 2, 9-10).


A doua putere mondiala a fost la început total protestanta. Oamenii din tarile Europei s-au refugiat acolo din cauza asupririi religioase si a prigoanei, si au gasit o patrie noua. Unificarea protestanta în Conciliul Mondial al Bisericilor este chipul bisericii catolice mondiale. El primeste viata (vers. 15), aceasta înseamna ca primeste drept de existenta si dreptul deplin de a-si spune Cuvântul. De un timp încoace, Conciliul Mondial al Bisericilor îsi ridica vocea într-adevar, ca de exemplu la plenara sa din februarie 1991 în Canberra, Australia, cu privire la razboiul din Golful Persic. De la papa si episcopii lui s-au asteptat mai mult sau mai putin parerile lor, dar acum are si Conciliul Mondial al Bisericilor un Cuvânt influent de spus. "I s-a dat putere sa dea suflare icoanei fiarei, ca icoana fiarei sa vorbeasca, si sa faca sa fie omorâti toti cei ce nu se vor închina icoanei fiarei." Prigonirea se va îndrepta în curînd împotriva credinciosilor adevarati, care din convingere nu fac parte nici din Biserica romano-catolica mondiala si nici din Conciliul Mondial al bisericilor protestante.


În proorocul Daniel ni se da o explicatie clara ce însemnatate are închinarea la icoana fiarei, asa cum este descrisa în Apoc. 13. Chipul din timpul lui Daniel a fost chipul unui om (cap. 2, 32-33). Cum a vazut si a descris proorocul chipul, astfel a fost facut, si anume saizeci de coti înaltime, care apoi a fost înaltat în tinutul Babilonului (cap. 3, 1). Atunci era vorba despre Babilonul din Mesopotamia de pe Eufrat, Irak-ul de astazi. Ultimul Babilon trebuie sa-l cautam în centrul lumii pe Tibru. Astfel ne este prezentat clar Cuvântul profetic înaintea ochilor.


Atunci a fost facut un chip vizibil al acestei puteri – fiara, si toate popoarele, neamurile si limbile au fost solicitate de catre autoritatea cea mai înalta, sa aduca lauda si închinare acestui chip inaugurat. "Iar un crainic a strigat cu glas tare: ,Iata ce vi se porunceste, popoare, neamuri, oameni de toate limbile! În clipa când veti auzi sunetul trâmbitei, cavalului, chitarei, alautei, psaltirii, cimpoiului, si a tot felul de instrumente de muzica, sa va aruncati cu fata la pamânt , si sa va închinati chipului de aur, pe care l-a înaltat împaratul Nebucadnetar. Oricine nu se va arunca cu fata la pamânt si nu se va închina, va fi aruncat chiar în clipa aceea în mijlocul unui cuptor aprins.‘" (Dan. 3, 4-6).


Întâmplarea cu cei trei barbati din cuptor este în general cunoscuta. Ei nu s-au putut supune acestei porunci, sa-i aduca onoare acestui chip ridicat. Prigoana a venit peste acei care nu au îngenuncheat înaintea acestui chip, ci au adus închinare singurului Dumnezeu, Cel caruia i se cuvine închinarea.


Acesti închinatori credinciosi ai lui Dumnezeu au avut curajul sa-i spuna împaratului: "Iata, Dumnezeul nostru, caruia Îi slujim, poate sa ne scoata din cuptorul aprins, si ne va scoate din mâna ta, împarate. si chiar de nu ne va scoate, sa stii, împarate, ca nu vom sluji dumnezeilor tai, si nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înaltat!" (Dan. 3, 17-18). Aceasta relatare este scrisa pentru încurajarea tuturor credinciosilor care vor fi într-o situatie asemanatoare în timpul sfârsitului. Domnul este cu ai Sai si nu-i paraseste; iar ei ramân credinciosi pâna la moarte.


Descrierea însesita descopera taina si numarul tainic 666. Cine crede ca aceasta icoana care vorbeste este televizorul, nu a înteles nimic. Televizorul este un lucru fara viata, care nu poate sa vorbeasca de la sine, ci reda numai tonuri si imagini care au fost înregistrate în alta parte.


1). Este foarte important sa se stie ca aici nu se vorbeste despre un chip sau o fotografie oarecare, ci despre icoana fiarei (Apoc. 13, 15).

2). Acesta nu este doar un numar, care este talmacit de unii în mod arbitrar, ca ar fi tehnica de codificare si supraveghere totala prin "lumea computerului", ci este numarul fiarei (cap. 13, 18).

3). Nu este numai un nume oarecare, ci este numele fiarei (cap. 13, 17),

4). si nu numarul oarecare al vreunui nume, ci numarul numelui fiarei (cap. 15, 2),

5). la fel, nu un semn oarecare, ci semnul fiarei (cap. 16, 2)

6). si semnul numelui fiarei (cap. 14, 11).


Din aceasta combinatie însesita, care are ca punct de referinta de fiecare data "Fiara", rezulta însemnatatea individuala si totala. Numai cine întelege ca este vorba despre acelasi punct de referinta, va recunoaste talmacirile personale si partiale facute "de-acasa".


Cuvântul "chip" îl întâlnim în Biblie în diferite legaturi, începând din primul capitol, de exemplu: "Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau …" Chipul lui Dumnezeu a fost statura în care a aparut Cel invizibil într-un mod vizibil. Hristos este chipul lui Dumnezeu — întiparirea Fiintei Lui (Evrei 1, 3; 2. Cor. 4, 4). Pe de alta parte este Anticristul ca fiul pierzarii (2. Tes. 2, 3), chipul pamântesc al fiului zorilor cazut din cer (Isa. 14, 12). Lucifer, împotrivitorul, s-a ridicat în cer ca fiul zorilor si a vrut sa fie ca Dumnezeu; acelasi lucru îl face acest barbat pe pamânt. Icoana fiarei nu trebuie vazuta doar ca un portret, ci trebuie privita ca ceva existent si viu.


Semnul tainic al fiarei


Acum vrem sa ne ocupam de semnul fiarei: "si a facut ca toti: mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mâna dreapta sau pe frunte" (Apoc. 13, 16).


Cu siguranta acesta nu este un semn exterior, cum au trebuit sa poarte iudeii în diferite timpuri. Pecetea lui Dumnezeu cu care i-a însemnat Domnul pe ai Sai, deasemenea nu este vizibila. si cei 144.000 din cele douasprezece semintii ale Israelului vor purta pe frunte pecetea lui Dumnezeu care este invizibila. Pecetea lui Dumnezeu nu este sarbatorirea unei anumite zile, cum învata unii. Ca semn al legamânt ului, nu ca pecete, Dumnezeu a obligat Israelul sa tina ziua a saptea (Exod 31, 12-17). Cei ce fac parte de Biserica, neprihaniti prin credinta în Hristos, vor primi ca si Avraam, pecetea lui Dumnezeu (Rom. 4, 11; 2. Cor. 1, 22). Ei vor fi pecetluiti cu Duhul Sfânt pentru ziua rascumpararii (Ef. 4, 30), nu pentru o anumita zi din saptamâna.


În timpul necazului cel mare oamenii vor fi obligati sa accepte sistemul religios si sa i se supuna, altfel nu vor putea vinde si cumpara. Fruntea arata înspre decizia care se hotaraste în minte. Mâna vorbeste despre fapta, "actiunea" care urmeaza în urma deciziei luate. O apartenenta sau înscriere într-o confesiune este confirmata de semnatura proprie. Credinciosii biblici vor fi expusi restrictiilor si prigoanei care vin din partea sistemului religios. Daca, de exemplu, la cautarea unui loc de munca trebuie declarata religia, se poate decide imediat daca persoana primeste locul de munca sau nu.


Semnul este de natura duhovniceasca si este în legatura cu «învatatura». Asa cum pe de-o parte este acceptata, vestita si urmata învatatura lui Dumnezeu, la fel se întâmpla pe alta parte cu acei care primesc învataturile false ale împotrivitorului. Învatatura, credinta si convingerea nu vor fi vizibile pe frunte si pe mâna, ci purtate în inima si înfaptuite în practica. Pecetluirea cu Duhul are loc dupa primirea Cuvântului adevarului (Ef. 1, 13); însemnarea cu semnul fiarei are loc odata cu acceptarea Cuvântului fals.


Urmatorul text ne da o lamurire definitiva despre faptul ca aici nu este vorba despre un semn exterior oarecare, ci descopera realitatea importanta ca acest semn contine numele fiarei si numarul numelui ei: "… si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, fara sa aiba semnul acesta, adica numele fiarei, sau numarul numelui ei. Aici e întelepciunea. Cine are pricepere, sa socoteasca numarul fiarei. Caci este un numar de om. si numarul ei este: sase sute sase zeci si sase." (vers. 17-18). Aceasta este descoperirea deplina a acestei taine despre semnul fiarei, în care este de gasit tripla combinatie si de fiecare data are fiara ca punct de referinta. Totul este cuprins în numarul 666, care corespunde titlului acestui om:


LOCŢIITORUL FIULUI LUI DUMNEZEU


V I C A R I U S F I L I I D E I




Un semn poate fi pamântesc, dar si un semn duhovnicesc de recunoastere. Nimeni nu asteapta sa vada pe cineva purtând vizibil numele si numarul fiarei. Pavel a spus: "… port semnele Domnului Isus pe trupul meu." (Gal. 6, 17). Sigur el nu si-a expus semnele Rastignitului în exterior, ceea ce ar fi însemnat o batjocura, ci a purtat semnele duhovnicesti. Ce este semnul, care este de fapt identitatea acestei institutii religioase? Pentru a afla aceasta, trebuie sa ne întoarcem la început, la înfiintarea ei. Daca noi stim prin ce a fost provocata prigoana atunci, dupa înfiintarea bisericii romane de stat în sec. IV., atunci vom sti si prin ce va fi provocata acum. Semnul acestei biserici-mama este credinta trinitara inventata, care sustine ca Dumnezeu a fost în trei persoane individuale deja în vesnicie, care sunt toate trei la fel de vesnice, la fel de atotstiutoare si la fel de atotputernice. Aceasta credinta trinitara obligatorie ceruta de stat, devenise mijlocul de presiune care a provocat prigoana milenara cea mai groaznica a evreilor, crestinilor si musulmanilor, care au avut o alta credinta.


Urmatoarele citate sunt foarte graitoare:


"Imperiul Roman de Rasarit 28.2.380. Credinta trinitara – Religie de stat. Teodosiu I. cel Mare, pe care împaratul occidental-roman Gratian l-a ridicat ca împarat al Occidentului dupa moartea lui Valens 379, decreteaza tuturor popoarelor supuse lui, credinta trinitara crestina în forma în care a fost aprobata la Conciliul de la Niceea în anul 325."


"Constantinopol 1.5.381. Credinta trinitara obligatorie pentru crestini. La Conciliul Ecumenic II, episcopii au stabilit edictul aprobat de împaratul Teodosiu I în februarie 380, în care li se cere tuturor supusilor romani acceptarea credintei trinitare crestine, asa cum a fost formulata la Conciliul de la Niceea 325. Credinta trinitara, care contine trinitatea lui Dumnezeu Tata, Fiu si Duh Sfânt, este declarata ca singura credinta valabila pentru toti crestinii si ca religie de stat." (B. Harenberg, Cronica istoriei omenirii, pag. 212).


La semnul acesta este vorba într-adevar în principiu despre învatatura trinitara care a fost preluata, ca nici un alt punct, în marturisirea de credinta traditionala protestanta si este sustinuta de ei. În biserica catolica, acum si la protestanti, se mai adauga ca mâna dreapta sa fie folosita pentru semnul crucii. Criminalul multiplu, împaratul Constantin, ar fi vazut o cruce pe cer. Mai târziu biserica lui de stat a introdus pentru toti, obligatoriu, semnul crucii. Sub acest semn trinitar al crucii, la care trebuia sa se spuna: "În Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfânt", biserica romana a înfaptuit toate cruciadele groaznice si pogromurile. Iudeii si altii au fost obligati sa sarute crucifixul sau sa moara.


Înainte de Constantin, conform istoriei bisericii nu a existat nici o învatatura crestina trinitara, numai trinitati pagâne; tot asa nici practicarea semnului crucii. Au existat numai dezbateri cristologice. Credinciosii biblici nu poarta nici crucifixe, nici nu-si fac semnul crucii, ei cred în lucrarea divina de mântuire care s-a înfaptuit în Hristos pe crucea de pe Golgota. Ei sunt convinsi de faptul ca Dumnezeu era în Hristos si a împacat lumea cu Sine prin moartea ispasitoare pe cruce. Ca Pavel si primii crestini, marturisesc si ei: "Am fost rastignit împreuna cu Hristos, si traiesc … dar nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste în mine." (Gal. 2, 20a)


Din istoria bisericii este cunoscut faptul ca în primele secole dupa Hristos, nu a existat nici o biserica romano-catolica, nici una greco-ortodoxa sau vreo alta biserica organizata ca institutie de stat. Au existat numai diferitele directii crestine, care au fost apoi cuprinse de Constantin în "Imperiul Romanum" într-o biserica unitara. La Conciliul de la Niceea (325) nu a existat înca un papa, nici cardinali etc., tot atât de putin la Conciliile de la Constantinopol (381) si Efes (431). Istoria papala începe cu Leo I. în anul 441 d. Hr. În Niceea s-au adunat reprezentantii diferitelor orientari crestine si au discutat violent. Prima confesiune crestina organizata ca biserica de stat a luat nastere în sec. IV-V cu ajutorul statului. Ea nu a fost înfiintata de fapt de Hristos si de aceea nu are nimic comun cu El, nici în învatatura si nici în practica.


Semnul acestei institutii mondiale de unde pleaca prigonirea, este reprezentat prin capul ei ca autoritatea cea mai înalta în învatatura. Deci, daca cineva îndrazneste sa se ridice împotriva dogmei preasfinte a bisericii romane, si anume împotriva trinitatii, înseamna ca a jignit-o de moarte si este în ochii ei un eretic, un copil al mortii. Vezi citatul din timpul nostru pentru viitor: "Deoarece Conciliul Vatican II a amintit în decretul despre ecumenism (Nr. 20) numai despre astfel de crestini care cred în trinitatea lui Dumnezeu, trebuie verificat în ce masura mai sunt crestine comunitatile individuale care au respins credinta trinitara." (Editia Herder, Lexiconul sectelor …, pag. 115). Pentru un dialog nu exista loc aici. Cu aceasta a fost data decizia finala.


Ca si la înfiintare, asa va fi si acum la unificarea confesiunilor catolice si protestante, si anume dogma trinitara va deveni absolut obligatorie pentru crestini. Prin aceasta unitatea protestanta va deveni tare si va obliga toate gruparile evanghelice la acceptarea semnului, în timp ce statul îi va veni bisericii în ajutor: "si a facut ca toti: mici si mari, bogati si saraci, slobozi si robi, sa primeasca un semn pe mâna dreapta sau pe frunte, si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, fara sa aiba semnul acesta …" (vers. 16-17).


Faptul ca mai exista comunitati protestante care refuza sa intre în marea unificare, va deranja foarte mult Conciliul Mondial al Bisericilor. Acestia vor fi acei care cred într-un singur Dumnezeu adevarat si vesnic, care s-a descoperit în Isus Hristos spre salvarea si mântuirea noastra. Ei îl vor respinge pe Anticrist, pentru ca Îl recunosc ca singurul Cap numai pe Hristos.


Aceasta dogma caracterizeaza formatiunea cu cunostinta falsa despre Dumnezeu si Hristos. De aceea institutia aceasta a prigonit mai mult ca oricare alta organizatie pe credinciosii de alta convingere si gândire, varsând siroaie de sânge în trecut. Tot asa se va întâmpla atunci din nou cu acei care nu vor accepta semnul bisericii-mama si vor fi prigoniti. Pe de alta parte, cine crede dogma trinitara si este botezat trinitar, poarta prin aceasta automat semnul. Asa dupa cum se stie, biserica romana pretinde a fi singura autoritate mântuitoare, ca în ea singura se afla scapare, pentru ca numai prin ea si sacramentele ei se poate primi salvarea. Demnitarii din biserici exercita practici religioase în fata oamenilor de la nastere pâna la moarte — cu rezultatul ca membrii lor vor ajunge în focul iadului cu toate sacramentele datatoare de mântuire. Este aceasta mântuire? Sfânta Scriptura spune altceva (Fap. 4, 10-12).


Biserica papala pune în locul unicei jertfe a lui Hristos valabila înaintea lui Dumnezeu, mesa inventata de ei. Se spune ca o pâine este transformata în trupul real al lui Hristos, este purtata încolo si încoace, i se închina si apoi se manânca. Toti acei care nu au putut accepta o astfel de învatatura împotriva Hristosului lui Dumnezeu, au fost blestemati prin hotarârile conciliilor. Asa vorbeste Domnul în Cuvântul Sau despre Rascumparator si despre lucrarea mântuitoare savârsita de El: "Prin aceasta ,voie‘ am fost sfintiti noi, si anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odata pentru totdeauna … El, dimpotriva, dupa ce a adus o singura jertfa pentru pacate, S-a asezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu … Caci printr-o singura jertfa El a facut desavârsiti pentru totdeauna pe cei ce sunt sfintiti." (Evrei 10, 10+12+14).


În istoria mântuirii, Dumnezeu este singurul care lucreaza prin Isus Hristos, Domnul nostru. Duhul Sfânt lucreaza conform vestirii Cuvântului adevarului. Biserica lucreaza în propriul ei nume în formula "În Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfânt" — Biserica lui Hristos, dimpotriva, lucreaza prin însarcinarea lui Dumnezeu în Numele legamântului noutestamentar al Domnului Isus Hristos, singurul în care se afla mântuirea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire.


În capitolul 17 este folosita notiunea "Babilonul cel mare, mama curvelor" cu privire la toate bisericile si comunitatile libere care se unesc cu biserica-mama. Acolo mai aflam înca o data despre un semn de pe frunte: "Pe frunte purta scris un nume, o taina: ,Babilonul cel mare, mama curvelor si spurcaciunilor pamântului.‘ si am vazut pe femeia aceasta, îmbatata de sângele sfintilor si de sângele mucenicilor lui Isus. Când am vazut-o, m-am mirat minune mare." (vers. 5-6).


Bisericile fiice protestante care sunt însemnate cu aceeasi învatatura trinitara, se întorc în sânul mamei lor. Astfel va fi iarasi "Babilonul cel mare" care este îmbatat de sângele martirilor. Ioan a vazut cum este, si s-a mirat foarte tare. Toti care cred învatatura trinitara si sunt membri în confesiunile respective, poarta deja semnul acesta. Acei care din convingere biblica nu se pot supune acestei dogme, vor fi expusi prigoanei. Cu acelasi procedeu si cu aceeasi caracteristica cu care a exercitat aceasta biserica prima ei prigonire, tot asa o va înfaptui si pe ultima.


Nenorocirea consta în faptul ca falsul se aseamana cu adevarul pâna la confundare, încât sa însele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi (Mat. 24, 24). În Mat. 7, 21-23 Domnul se refera la astfel de oameni care povestesc despre lucruri grozave, cum le cunoastem astazi de la evanghelistii trinitari de la televiziune si din bisericile charismatice. Desi oamenii acestia au încercat sa se justifice, Domnul îi trimite de la Sine si îi numeste lucratori faradelege, pe care El nu i-a cunoscut nicio-data. Lucrarea Duhului este întotdeauna în concordanta cu învatatura adevarata a Cuvântului lui Dumnezeu.


Este voie sa se întrebe:


De ce nu a vorbit niciodata însusi Dumnezeu despre "Trinitate"?

De ce nu a amintit nici un prooroc de "Dumnezeul trinitar"?

De ce nu a vorbit niciodata nici un apostol despre "trei persoane în cadrul Dumnezeirii"?

De ce nu sunt scrise aceste notiuni "Dumnezeu Fiul" si "Dumnezeu Duhul Sfânt" în Biblie?

De ce nu a existat nici o discutie în iudaism si în timpul apostolilor despre Dumnezeire?

De ce nu s-a botezat în timpul apostolilor si în timpul de dupa apostoli nici macar o data în formula trinitara?

De ce au botezat toti apostolii având cunostinta însarcinarii din Mat. 28, 19, exclusiv prin scufundare în Numele Domnului Isus Hristos (Fap. 2, 38; Fap. 8, 16; Fap. 10, 48; Fapt. 19, 5; Rom. 6, 3)? Pentru ca au recunoscut, fiind învatati chiar de Cel înviat si prin descoperirea Duhului, ca Isus din Nazaret este "Emanuel = Dumnezeu cu noi". Ei au stiut ca numele legamântului din Noul Testament este Iahshua, ceea ce înseamna Iahveh-Salvator, exact asa cum "Emanuel" înseamna Dumnezeu cu noi. Ei au mai stiut ca singurul Dumnezeu adevarat s-a descoperit ca Tata, Fiu si Duh Sfânt. si aceasta s-a întâmplat spre mântuirea noastra în Numele legamânt ului noutestamentar, în care sunt botezati toti fiii si toate fiicele lui Dumnezeu din timpul noului legamânt .


Fie în cuvinte, fapte sau botez — tot ce se face conform voii lui Dumnezeu în Biserica Sa, nu se întâmpla într-o formula fara nume, magica si nu cu repetare de titluri sau denumiri, ci în Numele Domnului Isus Hristos (Col. 3, 17). Nu în titluri si formule se vor apleca toti genunchii, ci în Numele Sfânt al legamânt ului Domnului Isus Hristos (Fil. 2, 9-11).


Deja în Vechiul Testament, cu referire la Numele Sau, Dumnezeu a fagaduit pe muntele Sinai: "În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, si te voi binecuvânta." (Exod 20, 24b).


La vestirea nasterii Mântuitorului s-a spus clar: ",… si-i vei pune numele Isus (evreieste Iahshua), pentru ca El va mântui pe poporul Lui de pacatele sale.‘ Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca sa se împlineasca ce vestise Domnul prin proorocul, care zice: ,Iata, fecioara va fi însarcinata, va naste un fiu, si-i vor pune numele Emanuel‘, care, talmacit, înseamna: ,Dumnezeu este cu noi.‘" (Mat. 1, 21-23).


Toate slujbele din Biserica noutestamentara rânduit e de Dumnezeu lucreaza sub calauzirea Duhului Sfânt, prin autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu, în Numele Domnului Isus Hristos. Multi demnitari ai bisericii lucreaza prin folosirea formulei: "În Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfânt", fara sa aminteasca Numele de care depinde totul, despre care se spune în porunca botezului. Nici macar o data nu a repetat un prooroc sau un apostol o astfel de formula. De aceea nu este de mirare, ca în aceasta formula este practicat întregul ocultism si spiritism din Apusul "crestin".


Ascultati, voi toti care va socotiti poporul lui Dumnezeu, dar care sunteti în biserici si comunitati trinitare: acesta este ceasul adevarului, ceasul deciziei, descoperirea lui Hristos si demascarea Anticristului, despartirea luminii de întuneric! Mesajul lui Dumnezeu catre poporul Lui raspândit, rasuna cu aceasta ultima chemare: "Iesiti din mijlocul lor, si despartiti-va de ei, zice Domnul; nu va atingeti de ce este necurat, si va voi primi. Eu va voi fi Tata, si voi Îmi veti fi fii si fiice, zice Domnul Cel Atotputernic." (2. Cor. 6, 17-18; Apoc. 18, 4).

Acest AsA VORBEsTE DOMNUL din aceasta expresie biblica, este foarte clar. Numai cine iese din domeniul babilonian-trinitar, poate fi botezat si pecetluit în trupul lui Hristos prin Duhul Sfânt (1. Cor. 12). Hristos si Anticrist se exclud reciproc. Un amestec între aceste doua tabere nu poate exista. Nimeni nu poate ramâne neutru. Unii sunt pecetluiti cu Duhul Sfânt, ceilalti vor fi însemnati cu semnul sistemului fals.


Cine aude trâmbita Evangheliei vesnic valabile, trebuie sa urmeze chemarea divina. Acum trebuie luata decizia daca vrem sa apartinem de Hristos sau de Anticrist, daca vom fi pecetluiti cu Duhul Sfânt în adevarul dumnezeiesc al Cuvântului sau daca primim semnul fiarei si mergem în ratacire. Învatatura falsa despre un Dumnezeu trinitar le-a fost necunoscuta apostolilor; botezul fals trinitar nu a fost cunoscut de apostoli. Sistemul religios total fals va fi respins de Dumnezeu.


Totul este cuprins într-un singur om prin care este reprezentat acest sistem. Descrierea si valoarea numarului titlului pe care îl poarta acest barbat ne este prezentat în Sfânta Scriptura si este deja socotit. De la Reforma încoace toti învatatorii renumiti ai Bibliei au vazut-o în felul acesta. O alta posibilitate, în care sa se încadreze toate amanuntele potrivit adevarului, nu exista.


Mielul si cei 144.000 de pecetluiti


"Apoi m-am uitat, si iata ca Mielul statea pe muntele Sionului; si împreuna cu El stateau o suta patruzeci si patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Sau si Numele Tatalui Sau." (Apoc. 14, 1).


Iarasi se aminteste fruntea în legatura cu purtarea unui nume. În cap. 7 s-a anuntat ca 144.000 din cele 12 semintii ale Israelului vor fi însemnati pe fruntile lor cu o pecete. Aici gasim completarea cu numele. În cap. 14 îi vedem pe cei 144.000 de pecetluiti pe muntele Sionului. Ei sunt aratati împreuna cu Mielul, ceea ce arata rascumpararea lor. Aceasta gloata a acceptat rascumpararea savârsita pe crucea de pe Golgota prin Mielul lui Dumnezeu. Iudeii vor purta Numele Emanuel-Iahshua. Emanuel = Dumnezeu cu noi (Isa. 7, 14), Iahshua = Iahveh-Salvatorul. Apoi se împlineste Isa. 25, 9: "În ziua aceea vor zice: ,Iata acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere ca ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam, acum sa ne veselim, si sa ne bucuram de mântuirea Lui!‘" Muntele Sionului va avea iarasi o importanta deosebita în timpul respectiv (Isa. 2+4).


"si am auzit venind din cer un glas ca un vuiet de ape mari, ca vuietul unui tunet puternic; si glasul, pe care l-am auzit, era ca al celor ce cânta cu alauta, si cântau din alautele lor. Cântau o cântare noua înaintea scaunului de domnie, înaintea celor patru fapturi vii si înaintea batrânilor. si nimeni nu putea sa învete cântarea, afara de cei o suta patruzeci si patru de mii, care fusesera rascumparati de pe pamânt ." (Apoc. 14, 2-3).


Înainte de a fi unit Ierusalimul ceresc si cel pamântesc, iudeii alesi vor învata cântarea cea noua care va fi apoi cântata de toti rascumparatii la prima înviere. Gloata întâi lor nascuti dintre natiuni este Mireasa, ea cânta la nunta din cer; cântarea rasuna pâna pe pamânt si poate fi cântata si învatata numai de cei o suta patruzeci si patru de mii, cel dintâi rod din Israel. Mireasa sunt cei alesi dintre toate popoarele, limbile si natiunile — cei o suta patruzeci si patru de mii sunt cel dintâi rod din cele douasprezece semintii din poporul Israel.


Despre cei 144.000 se spune: "Ei nu s-au întinat cu femei, caci sunt verguri si urmeaza pe Miel oriunde merge El. Au fost rascumparati dintre oameni, ca cel dintâi rod pentru Dumnezeu si pentru Miel. si în gura lor nu s-a gasit minciuna, caci sunt fara vina înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu." (Apoc. 14, 4-5).


Cum este spus deja în cap. 12, Biserica este prezentata simbolic ca o femeie. Acesti 144.000 sunt verguri si curati, deci nu au practicat curvie spirituala cu nici o biserica. Ei nu fac parte din nici o biserica, nu sunt nici catolici si nici evanghelici, nici metodisti sau baptisti sau altceva. Ei nu au nici o posibilitate de a adera la o biserica, pentru ca prin slujba celor doi martori ei sunt condusi direct la Hristos si sunt pecetluiti cu pecetea lui Dumnezeu pe fruntile lor. Ei se întâlnesc ca verguri cu Mielul, care i-a rascumparat si pe care apoi Îl urmeaza.


Cu privire la aceasta gloata din Israel, Domnul a vorbit în Vechiul Testament: "Voi lasa în mijlocul tau un popor smerit si mic, care se va încrede în Numele Domnului. Ramasitele lui Israel nu vor mai savârsi nelegiuire, nu vor mai spune minciuni, si nici în gura lor nu se va mai gasi o limba înselatoare. Ci vor paste, si se vor odihni, si nimeni nu-i va tulbura. Striga de bucurie, fiica Sionului! Striga de veselie, Israele! Bucura-te si salta de veselie din toata inima ta, fiica Ierusalimului! Domnul a abatut de la tine pedepsele tale, a îndepartat pe vrajmasul tau; Domnul, Împaratul lui Israel; este în mijlocul tau; nu trebuie sa te mai temi de nici o nenorocire!" (Ţef. 3, 12-15).


Evanghelia vesnic valabila

si cele trei chemari îngeresti


În Apoc. 14, 6-11 este aratat în mod deosebit, si anume din cer, înspre trei lucruri importante: în primul rând, ca Evanghelia vesnic valabila va fi vestita tuturor popoarelor si limbilor. În legatura cu aceasta rasuna chemarea: "Temeti-va de Dumnezeu, si dati-I slava, caci a venit ceasul judecatii Lui; si închinati-va Celui ce a facut cerul si pamântul, marea si izvoarele apelor!"


În al doilea rând este anuntata caderea Babilonului cel mare: "A cazut, a cazut Babilonul, cetatea cea mare, care a adapat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei!"


În al treilea rând rasuna avertismentul cel mai important pentru omenire, sa nu se închine fiarei si icoanei ei si sa nu primeasca semnul fiarei pe frunte si pe mâna, pentru ca "Daca se închina cineva fiarei si icoanei ei, si primeste semnul ei pe frunte sau pe mâna, va bea si el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui; si va fi chinuit în foc si în pucioasa, înaintea sfintilor îngeri si înaintea Mielului." (vers. 9-10). Dumnezeu reactioneaza cu toata mânia asupra celor ce se supun sistemului anticrestin. Cine va fi gasit în timpul respectiv în acest sistem —ca membru într-o biserica trinitara care apartine de ecumenie si de Conciliul Mondial al Bisericilor—, pentru acela nu mai exista har, ci îl asteapta numai mânia lui Dumnezeu, foc si pucioasa.


Aceasta ne arata cât este de important sa stim, si anume sa stim corect, ce se întelege sub notiunea de "fiara", "icoana fiarei" si "semnul fiarei". Aceasta o deducem din aceasta amenintare incomparabila. Caci oricine cade în aceasta înselatorie religioasa, care este prezentata asa de "crestina", asa de evlavioasa, primeste semnul fiarei si va suporta consecintele.


Dumnezeu este îndurator, milostiv si plin de bunatate; El daruieste iertarea pacatelor tuturor, celor ce Îl roaga pentru aceasta, si iarta toata vina. Dar cine se pune de partea anticrestina în ceasul acesta decisiv din istoria omenirii, batjocoreste prin aceasta pe Hristos si se leapada de El. EL nu va ierta daca oamenii privesc înspre Anticrist, care vorbeste numai despre pace si iertare, însa nu o poate darui nimanui, în loc sa se adreseze Lui, Salvatorului, care singur poate darui pace si iertare. Trebuie sa se patrunda si sa se recunoasca aceasta lucrare decorata religios, care are urmari ireparabile pentru acei care sunt legati, sau apartin de aceasta.


Însemnatatea profetica si descoperirea simbolurilor care ne-au fost lasate, a putut fi descoperita abia acum, fiind necesara o slujba profetica adevarata. Nici un evanghelist, nici un învatator al Bibliei nu a avut pâna acum un acces atât de neîngradit la partea profetica. Dumnezeu face totul în felul Sau si rânduieste fiecarui slujitor al Lui domeniul corespunzator — evanghelistilor, învatatorilor, pastorilor, etc. Partea profetica despre care este vorba, trebuie lasata unui prooroc, pentru ca "Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-si descopere taina Sa slujitorilor Sai prooroci." (Amos 3, 7). Cuvântul descoperit a venit întotdeauna la si prin prooroci, si apoi prin slujitorii si apostolii lui Hristos; rastalmacirile dimpotriva, au venit de la învatati si teologi. Dumnezeu a asezat în Biserica nou-testamentara slujba de învatator, prooroc si apostol (1. Cor. 12, 28; Ef. 4, 11; s. a.).


Soarta groaznica a celor dusi în eroare, ne este descrisa în felul urmator: "si fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. si nici ziua, nici noaptea n-au odihna cei ce se închina fiarei si icoanei ei, si oricine primeste semnul numelui ei!" (cap. 14, 11).


Imediat dupa aceea ni se spune ce îi asteapta pe acei ce vor ramâne credinciosi Domnului în ceasul cercetarii: "Aici este rabdarea sfintilor, care pazesc poruncile lui Dumnezeu, si credinta lui Isus. si am auzit un glas din cer, care zicea: ,Scrie: Ferice de acum încolo de mortii, care mor în Domnul!‘ — ,Da‘, zice Duhul; ,ei se vor odihni de ostenelile lor, caci faptele lor îi urmeaza!‘" (vers. 12-13). Aici se împlineste ce este anuntat în partea a doua a pecetii a cincea, din cap. 6, 11.


Marele seceris al grâului

de la sfârsitul timpului de har


În a doua jumatate a acestui capitol, sunt descrise doua secerisuri diferite. Primul, de la vers. 14-16, îi cuprinde pe cei mântuiti în Hristos: "Apoi m-am uitat, si iata un nor alb; si pe nor sedea cineva care semana cu un fiu al omului; pe cap avea o cununa de aur; iar în mâna, o secere ascutita. si un alt înger a iesit din Templu, si striga cu glas tare Celui ce sedea pe nor: ,Pune secera Ta si secera: pentru ca a venit ceasul sa seceri, si secerisul pamânt ului este copt.‘ Atunci Cel ce sedea pe nor, si-a aruncat secera pe pamânt . si pamântul a fost secerat."


Fiul omului de pe norul alb este Domnul Isus Hristos. Ioan Botezatorul a spus referindu-se la seceris: "… Îsi va strânge grâul în grânar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge." (Mat. 3, 12; Luca 3, 17). Grâul Lui si-l va strânge la sfârsitul timpului de har în grânarul Lui. Fiul omului a vorbit într-o pilda despre Sine ca bob de grâu, care trebuia sa cada în pamânt si sa moara, pentru ca în felul acesta sa aduca mult rod din aceeasi samânta. "Adevarat, adevarat, va spun, ca, daca grauntele de grâu, care a cazut pe pamânt , nu moare, ramâne singur: dar daca moare, aduce multa roada." (Ioan 12, 24).


Samânta dumnezeiasca ajunge la crestere, iar la sfârsit la coacerea deplina. "Pamântul rodeste singur: întâi un fir verde, apoi spic, dupa aceea grâu deplin în spic; si când este coapta roada, pune îndata secera în ea, pentru ca a venit secerisul." (Marc. 4, 28-29).


Fiul omului a semanat aceasta samânta buna: "Cel ce seamana samânta buna, este Fiul omului. Ţarina este lumea; samânta buna, sunt fiii Împaratiei; neghina, sunt fiii Celui rau." (Mat. 13, 37-38).


EL este Acela care pune secera împreuna cu îngerii (Mat. 13, 39), va aduna recolta si îi va lua pe ai Lui la Sine. LUI i s-a strigat: "Pune secera Ta si secera: pentru ca a venit ceasul sa seceri, si secerisul pamânt ului este copt." (Apoc. 14 15). La prima înviere se va arata clar ca gloata întâi lor nascuti, alesii Lui, vor fi transformati pe deplin în chipul Fiului lui Dumnezeu (1. Ioan 3, 2).


Marea culegere a viei pamântului


În vers. 17-20 ne este relatat despre un alt seceris, care va avea loc în via pamânt ului. "si din Templul, care este în cer, a iesit un alt înger, care avea si el un cosor ascutit. si un alt înger, care avea stapânire asupra focului, a iesit din altar, si a strigat cu glas tare catre cel ce avea cosorul cel ascutit: ,Pune cosorul tau cel ascutit, si culege strugurii viei pamânt ului, caci strugurii ei sunt copti.‘ si îngerul si-a aruncat cosorul pe pamânt , a cules via pamânt ului, si a aruncat strugurii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. si teascul a fost calcat în picioare afara din cetate; si din teasc a iesit sânge, pâna la zabalele cailor, pe o întindere de o mie sase sute de stadii."


Cine citeste textele paralele, va constata ca la evenimentul descris aici, este vorba despre efectul mâniei lui Dumnezeu, care ajunge la apogeu în ultima lupta împotriva puterilor dusmane Israelului. Proorocii din Vechiul Testament si apostolii din Noul Testament au vorbit despre aceasta. Cuvintele-cheie de la acest cules sunt "teasc" si "razbunare".


Domnul nu este bucuros de acest cules. Este vorba despre omenirea decazuta de la Dumnezeu care se razvrateste împotriva Lui. Comparatia cu alte texte biblice clarifica faptul ca Dumnezeu lichideaza omenirea care Îi este dusmana, înainte de a veni împaratia de o mie de ani. Cum sunt aruncati strugurii în teasc pentru a fi storsi, asa vor fi aruncati oamenii în teascul cel mare al mâniei lui Dumnezeu. Dumnezeul dragostei, al harului si al mântuirii devine atunci Dumnezeul mâniei si al judecatii, care zice: "A Mea este razbunarea si Eu voi rasplati …" (Deut. 32, 35).


În Isaia 63, 2 El este întrebat: "Dar pentru ce Îti sunt hainele rosii, si vesmintele Tale ca vesmintele celui ce calca în teasc? — Eu singur am calcat în teasc, si nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am calcat astfel în mânia Mea, si i-am zdrobit în urgia Mea; asa ca sângele lor a tâsnit pe vesmintele Mele, si Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. Caci în inima Mea era o zi de razbunare, si venise anul celor rascumparati ai Mei. Ma uitam împrejur, si nu era nimeni sa M-ajute, si Ma îngrozeam, dar nu era cine sa Ma sprijineasca; atunci bratul Meu Mi-a fost într-ajutor, si urgia Mea M-a sprijinit! Am calcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbatat în urgia Mea, si le-am varsat sângele pe pamânt ." (vers. 2-6).

"Domnul va racni de sus; din Locasul Lui cel Sfânt va face sa-I rasune glasul; va racni împotriva locului locuintei Lui; va striga, ca cei ce calca în teasc, împotriva tuturor locuitorilor pamânt ului. Vuietul ajunge pâna la marginea pamânt ului; caci Domnul Se cearta cu neamurile, intra la judecata împotriva oricarei fapturi, si da pe cei rai prada sabiei, zice Domnul." (Ier. 25, 30-31).


În proorocul Ioel, citim la fel despre ziua aceasta a judecatii lui Dumnezeu cu omenirea fara Dumnezeu. "Sa se scoale neamurile, si sa se suie în valea lui Iosafat! Caci acolo voi sedea sa judec toate neamurile de primprejur. Puneti mâna pe secere, caci secerisul este copt! Veniti si calcati cu picioarele, caci linurile (teascurile) sunt pline, si tocitorile dau peste ele! Caci mare este rautatea lor!" (Ioel 3, 12-13).


În diferite texte biblice citim despre lucrurile care se vor întâmpla în ziua razbunarii, lucruri care au fost anuntate deja în proorocul Isaia cap. 61, 2 odata cu anul îndurarii Domnului. Dumnezeu a vrut sa cuprinda omenirea creata de El în planul Sau de mântuire ca ea sa aiba parte de acesta. Pentru ca El însusi este vesnic, trebuia ca si planul Lui sa treaca peste timp pâna în vesnicii. Cine se pune cu intentie, cu o împotrivire interioara explicita împotriva lui Dumnezeu, Creatorul, si împotriva Domnului, Rascumparatorul, nu va avea loc în desavârsire, când va fi restabilita armonia deplina între Dumnezeu si omenire. Împacarea lui Dumnezeu cu omenirea în Hristos este astfel o conditie personala necesara si traita, pentru a trai vesnic împreuna cu El.


Amenintarea celor sapte potire

Gloata de la marea de sticla


"Apoi am vazut în cer un alt semn mare si minunat: sapte îngeri, care aveau sapte urgii, cele din urma, caci cu ele s-a ispravit mânia lui Dumnezeu." (vers. 1). Din amenintarea aceasta reiese clar ca prin aceste urgii se va încheia mânia lui Dumnezeu. Acesta va fi la sfârsitul necazului celui mare.


Apoi are loc o schimbare totala a temei. În vers. 2 sunt aratati biruitorii care au trecut prin necazul cel mare. "si am vazut ca o mare de sticla amestecata cu foc; si pe marea de sticla, cu alautele lui Dumnezeu în mâna, stateau biruitorii fiarei, ai icoanei ei, si ai numarului numelui ei. Ei cântau cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, si cântarea Mielului. si ziceau: ,Mari si minunate sunt lucrarile tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte si adevarate sunt caile Tale, Împarate al Neamurilor!‘" (vers. 2-3).

Dupa cum am observat deja în Apoc. 4, marea de sticla, care este ca cristalul, se afla înaintea scaunului lui Dumnezeu. Mireasa se afla pe tron (cap. 3, 21), iar cei veniti din necazul cel mare sunt înaintea tronului (cap. 7, 9). În timpul acesta apar înaintea tronului fecioarele neîntelepte împreuna cu iudeii deveniti credinciosi. Atunci tronul lui Dumnezeu nu va fi numai în ceruri, ci va fi si pe pamânt (Mat. 25, 31). Textul marturiseste ca gloata de la marea de sticla a biruit fiara, icoana ei si numarul numelui ei este formata din doua grupe diferite. Aceeasi prigoana fara martiri careia îi vor fi expusi adevaratii credinciosi înainte de rapire, va veni mai târziu, dupa ce Satana va fi aruncat pe pamânt , mult mai masiv si cu mai mult sânge peste fecioarele neîntelepte ramase în urma si peste Israel. Aici sunt aratati cei ramasi credinciosi în timpul marii prigoane, iar în Apoc. 20 sunt amintiti cei ce au murit ca martiri.


Cântarea despre care este vorba aici, a fost cântata deja în cap. 5 de catre cetele ceresti. Aici sunt numai credinciosii iudei si dintre neamuri care au ramas credinciosi în necazul cel mare. Aceasta rezulta din faptul ca se cânta ambele cântari: cântarea lui Moise, robul lui Dumnezeu, si cântarea Mielului. Aici textul este adus la un numitor comun, pentru ca este acelasi Dumnezeu care este cu poporul Israel si Cel care a cuprins neamurile în planul Lui de mântuire. Domnul este slavit ca Dumnezeul Atotputernic si lucrarile Lui sunt laudate ca fiind minunate. EL este confirmat ca adevarat si drept în toate caile Sale. EL este Împaratul neamurilor.


Pentru ca dupa încheierea ultimelor judecati a venit vremea trecerii la împaratia de o mie de ani, se spune cu privire la toate neamurile: "Cine nu se va teme, Doamne, si cine nu va slavi Numele Tau? Caci numai Tu esti Sfânt, si toate Neamurile vor veni si se vor închina înaintea Ta, pentru ca judecatile Tale au fost aratate!" (vers. 4).


Cu privire la împaratia de o mie de ani, proorocii au proorocit deja în Vechiul Testament: "În fiecare luna noua si în fiecare Sabat, va veni orice faptura sa se închine înaintea Mea, — zice Domnul." (Isa. 66, 23).


Pedeapsa nimicitoare a fost vestita tuturor popoarelor, care vor lupta împotriva Ierusalimului. Dar si din aceste popoare vor mai ramânea oameni în viata: "Dar iata urgia cu care va lovi Domnul pe toate popoarele, care vor lupta împotriva Ierusalimului. Le va putrezi carnea stând înca în picioare, le vor putrezi ochii în gaurile lor, si le va putrezi limba în gura …

Toti cei ce vor mai ramânea din toate neamurile venite împotriva Ierusalimului, se vor sui în fiecare an sa se închine înaintea Împaratului, Domnul ostirilor, si sa praznuiasca sarbatoarea corturilor." (Zah. 14, 12+16). Interpretarea mult sustinuta, ca toti oamenii vor pieri în procesul de judecata si curatire înainte de împaratia de o mie de ani, nu corespunde deci cu Sfânta Scriptura.


"Se va întâmpla în scurgerea vremurilor, ca muntele Casei Domnului va fi întemeiat ca cel mai înalt munte; se va înalta deasupra dealurilor, si toate neamurile se vor îngramadi spre el. Popoarele se vor duce cu gramada la el, si vor zice: ,Veniti, sa ne suim la muntele Domnului, la Casa Dumnezeului lui Iacov ca sa ne învete caile Lui, si sa umblam pe cararile Lui.‘ Caci din Sion va iesi Legea, si din Ierusalim Cuvântul Domnului." (Isa. 2, 2-3).


"Asa vorbeste Domnul ostirilor: ,Vor mai veni iarasi popoare si locuitori dintr-un mare numar de cetati. Locuitorii unei cetati vor merge la cealalta, si vor zice: «Haidem sa ne rugam Domnului si sa cautam pe Domnul ostirilor! Vrem sa mergem si noi.» si multe popoare si multe neamuri vor veni astfel sa caute pe Domnul ostirilor la Ierusalim, si sa se roage Domnului!‘ Asa vorbeste Domnul ostirilor: ,În zilele acelea, zece oameni din toate limbile neamurilor vor apuca pe un Iudeu de poala hainei, si-i vor zice: «Vrem sa mergem cu voi; caci am auzit ca Dumnezeu este cu voi!»‘" (Zah. 8, 20-23).


Înainte se întâmpla însa ceea ce ne spune Ioan mai departe: "Dupa aceea, am vazut deschizându-se în cer Templul cortului marturiei. si din Templu au iesit cei sapte îngeri, care tineau cele sapte urgii. Erau îmbracati în in curat, stralucitor, si erau încinsi împrejurul pieptului cu brâie de aur. si una din cele patru fapturi vii a dat celor sapte îngeri sapte potire de aur, pline de mânia lui Dumnezeu, care este viu în vecii vecilor. si Templul s-a umplut de fum, din slava lui Dumnezeu si a puterii Lui. si nimeni nu putea sa intre în Templu, pâna se vor sfârsi cele sapte urgii ale celor sapte îngeri." (Apoc. 15, 5-8).


Cele sapte potire ale mâniei:

Încheierea judecatilor de mânie ale lui Dumnezeu


Potirele de mânie ale lui Dumnezeu anuntate în cap. 15, se împlinesc în cap. 16: "si am auzit un glas tare, care venea din Templu, si care zicea celor sapte îngeri: ,Duceti-va, si varsati pe pamânt cele sapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!‘" (vers. 1). Prin Evanghelia lui Isus Hristos i se ofera omenirii pentru ultima data la sfârsitul harului dragostea lui Dumnezeu, iertarea deplina de orice vina si pacat, mântuirea, pâna la readucerea în starea de fii si fiice ale lui Dumnezeu la prima înviere. Cine respinge oferta de har a lui Dumnezeu, trebuie sa suporte mânia dreapta a lui Dumnezeu.


Primul potir al mâniei îl vor simti acei care au primit semnul fiarei si s-au închinat icoanei ei. "Cel dintâi s-a dus si a varsat potirul lui pe pamânt. si o rana rea si dureroasa a lovit pe oamenii, care aveau semnul fiarei si care se închinau icoanei ei.

Al doilea a varsat potirul lui în mare. si marea s-a facut sânge, ca sângele unui om mort. si a murit orice faptura vie, chiar si tot ce era în mare.

Al treilea a varsat potirul lui în râuri si în izvoarele apelor. si apele s-au facut sânge. si am auzit pe îngerul apelor zicând : ,Drept esti Tu, Doamne, care esti si care erai! Tu esti Sfânt, pentru ca ai judecat în felul acesta. Fiindca acestia au varsat sângele sfintilor si al proorocilor, le-ai dat si Tu sa bea sânge. si sunt vrednici.‘ si am auzit altarul zicând : ,Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevarate si drepte sunt judecatile Tale!‘

Al patrulea a varsat potirul lui peste soare. si soarelui i s-a dat sa dogoreasca pe oameni cu focul lui. si oamenii au fost dogoriti de o arsita mare, si au hulit Numele Dumnezeului care are stapânire peste aceste urgii, si nu s-au pocait ca sa-I dea slava.

Al cincilea a varsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. si împaratia fiarei a fost acoperita de întuneric. Oamenii îsi muscau limbile de durere. si au hulit pe Dumnezeul cerului, din pricina durerilor lor si din pricina ranilor lor rele, si nu s-au pocait de faptele lor." (vers. 2-11).


În primele cinci potire ale mâniei–judecatii se întâmpla lucruri groaznice pe pamânt. Aici tabloul se schimba: atunci nu Satana îi prigoneste si îi chinuie pe credinciosi, ci îngerii judecatii varsa mânia peste acei care i-au slujit lui Satana si s-au pus la dispozitia lui. Asa cum rezulta din descrierea aceasta, o vor simti acei care s-au supus acestui sistem religios si s-au închinat icoanei ei. Aceste urgii sunt atât de neînchipuit, încât nu se poate da nici un comentariu despre acestea. Acum, când mai este timp de har, am dori sa le strigam tuturor cu limbi omenesti si îngeresti: "Cautati pe Domnul câta vreme se poate gasi; chemati-L, câta vreme este aproape." (Isa. 55, 6).


Dupa aceea va fi pentru totdeauna prea târziu, cum este scris în textul biblic, o întoarcere la Domnul va fi imposibila. Timpul harului va fi încheiat, salvare si mântuire nu vor mai fi posibile. Deznadejdea si frica va pune stapânire peste omenire. Fiecare se va afla atunci acolo unde a vrut sa fie. Decizia pentru aceasta si alegerea o hotaraste fiecare personal, si anume acum.


"Al saselea a varsat potirul lui peste râul cel mare, Eufrat. si apa lui a secat, ca sa fie pregatita calea împaratilor, care au sa vina din rasarit. Apoi am vazut iesind din gura balaurului, si din gura fiarei, si din gura proorocului mincinos trei duhuri necurate, care semanau cu niste broaste. Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite, si care se duc la împaratii pamânt ului întreg, ca sa-i strânga pentru razboiul zilei celei mari a Dumnezeului Celui Atotputernic …

Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieste se cheama Armaghedon." (vers. 12-16).


Cuvântul-cheie din acest text este "razboi". Aici nu este vorba numai despre un razboi între natiuni din cauza parerilor diferite, ci despre ultima mare lupta înainte de întemeierea împaratiei de o mie de ani. Descrierea este clara: întregul rasarit se pune în miscare. Eufratul secat indica despre care directie este vorba. Din alte texte biblice aflam ca în nordul Israelului va avea loc unirea armatelor razboinice.


"Asa vorbeste Domnul Dumnezeu: ,Iata, am necaz pe tine, Gog, domnul Rosului, Mesecului si Tubalului! Te voi târî, si-ti voi pune un cârlig în falci; te voi scoate, pe tine si toata oastea ta, cai si calareti, toti îmbracati în chip stralucit, ceata mare de popor, care poarta scut si pavaza, si care toti mânuiesc sabia; împreuna cu ei voi scoate pe cei din Persia, Etiopia si Put, toti cu scut si coif: Gomerul cu toate ostile lui, tara Togarmei, din fundul miaza-noaptei, cu toate ostile sale, popoare multe împreuna cu tine! …

Da, în ziua când poporul Meu Israel va trai în liniste, vei porni din tara ta, si vei veni din fundul miaza-noaptei, tu si multe popoare cu tine, toti calari pe cai, o mare multime si o puternica ostire! Vei înainta împotriva poporului Meu Israel, ca un nor, care va acoperi tara. În zilele de apoi, …‘" (Ez. 38, 3-16).


"Te voi târî, te voi aduce, te voi sui din fundul miazanoaptei, si te voi aduce pe muntii lui Israel. Îti voi doborî arcul din mâna stânga, si voi face sa-ti cada sagetile din mâna dreapta. Vei cadea pe muntii lui Israel, tu si toate ostile tale, si popoarele care vor fi cu tine; te voi da de mâncare pasarilor de prada, tuturor celor ce au aripi, si fiarelor câmpului." (Ez. 39, 2-4).


"O zi de întuneric si negura mare, o zi de nori si de întunecime. Ca zorile diminetii se întinde peste munti un popor mare si puternic, cum n-a mai fost din veac, si nici în vremurile viitoare nu va mai fi." (Ioel 2, 2).

"Razboiul Sfânt" care este amintit tot timpul de lumea islamica, are atunci într-adevar loc. "Vestiti aceste lucruri printre neamuri: pregatiti razboiul. Treziti pe viteji! Sa se apropie si sa se suie, toti oamenii de razboi! …Sa se scoale neamurile, si sa suie în valea lui Iosafat! Caci acolo voi sedea sa judec toate neamurile de primprejur." (Ioel 3, 9+12).


",Am dat porunca sfintei Mele ostiri — zice Domnul — am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucura de marimea Mea.‘ Un vuiet se aude pe munti, ca vuietul de popor mult; se aude o zarva de împaratii, de neamuri adunate. Domnul ostirilor îsi cerceteaza oastea care va da lupta. Ei vin dintr-o tara departata, de la marginea cerurilor: Domnul si uneltele mâniei Lui vor nimici tot pamântul." (Isa. 13, 3-5).


"Caci este o zi de razbunare a Domnului, un an de rasplatire si razbunare pentru Sion." (Isa. 34, 8).


Trinitatea satanica:

balaurul, fiara, proorocul mincinos


Trinitatea satanica care este amintita în Apoc. 16, 13, îsi exercita influenta în timpul acela asupra întregului pamânt. Satana mai este înca domnitorul acestei lumi si va face penultima sa încercare îndârjita de a produce nenorociri groaznice, îndreptându-se cu întreaga ostire adunata împotriva poporului Israel (Zah. 14, 2). Satana, balaurul, exercita puterea atât peste domeniul politic cât si peste cel religios. El cauta sa exercite puterea peste întreaga omenire care s-a pus la dispozitia lui.


Din aceasta trinitate draceasca — balaur, Satana, fiara / domnitor politic, prooroc mincinos / capetenie religioasa — ies cele trei duhuri de draci care fac chiar semne nemaipomenite — acestea sunt semne ale minciunii si înselaciunii care se îndreapta spre împaratii pamânt ului întreg. În timpul respectiv vor cadea sub influenta directa a Satanei multi conducatori si acei care sunt într-o pozitie cu responsabilitate. Exceptii nu sunt planuite aici. Indiferent de pozitia poporului în diferite tari cu privire la Israel, conducerile vor trebui sa actioneze împreuna pentru ca sunt subordonate ONU.


În cap. 16 vers. 17-21 gasim printre altele si descrierea caderii judecatii peste orasul cel mare, Babilon. Aici nu este vorba despre orasul Babel de pe Eufrat, care mai târziu dupa încurcarea limbilor a fost denumit "Babilon", ceea ce tradus înseamna "încurcatura" si care nici nu mai exista, ci despre orasul simbolic Babilon. El este descris detaliat în diferite capitole din Apocalipsa.


"Al saptelea a varsat potirul lui în vazduh. si din Templu, din scaunul de domnie, a iesit un glas tare, care zicea: ,S-a ispravit!‘ si au urmat fulgere, glasuri, tunete, si s-a facut un mare cutremur de pamânt , asa de tare, cum, de când este omul pe pamânt , n-a fost un cutremur asa de mare. Cetatea cea mare a fost împartita în trei parti, si cetatile Neamurilor s-au prabusit. si Dumnezeu si-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca sa-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui. Toate ostroavele au fugit, si muntii nu s-au mai gasit. O grindina mare, ale carei boabe cântareau aproape un talant, a cazut din cer peste oameni. si oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinii, pentru ca aceasta urgie era foarte mare." (vers.17-21).


Dupa cum reiese din întreaga descriere, atunci nu va avea loc numai marea confruntare militara. Întreaga lume, pamânt si mare, va fi implicata. Insulele si muntii vor fi cuprinsi, un cutremur mare cum n-a mai fost pe pamânt va prabusi orasele lumii, si Babilonul cel mare va fi cenusa. Procesul de judecata si curatire va avea loc din toate partile, în toate domeniile. Desigur ca este de dorit ca nimeni sa nu fie în acel timp pe pamânt , mai mult, toti acei care cred Cuvântul lui Dumnezeu sa se roage sa fie vrednici sa scape de toate lucrurile acestea si sa apara înaintea Fiului omului: "Vegheati dar în tot timpul, si rugati-va, ca sa aveti putere sa scapati de toate lucrurile acestea, care se vor întâmpla, si sa stati în picioare înaintea Fiului omului." (Luca 21, 36).



Femeia care sade pe fiara


Capitolul 17 este tot atât de tainic ca si capitolul 13. În afara de simbolurile cunoscute care le-am întâlnit deja în partea respectiva a Apocalipsei, gasim aici alte simboluri foarte tainice. Aici avem nevoie într-adevar de descoperire de la Dumnezeu, pentru a recunoaste si a întelege corect ce se ascunde sub descrierea simbolica. Din nou avem nevoie de "notiunile–cheie" care conduc la deslusirea simbolurilor.


Cine citeste, de exemplu vers. 1, gaseste raspunsul corect în vers. 15. si ceea ce reprezinta "femeia" în profetia biblica, este prezentat în capitolele anterioare. Fiara cu cele sapte capete si cele zece coarne, pe care sade aceasta femeie, este luminata suficient de Scriptura.


Majoritatea învatatorilor Bibliei sunt de aceeasi parere si anume, ca prin notiunea "curva cea mare" este vorba despre biserica Romei care sade pe sapte munti si domneste. Dintre toate bisericile care exista, numai biserica Romei este un stat pamântesc cu teritoriu suveran, o tara independenta cu schimb de ambasadori, asa cum este între natiuni. În felul acesta, Vaticanul are la dispozitie toate canalele diplomatice de legatura cu guvernele lumii. Papa este si «sef de stat» si de aceea el este primit cu onoruri militare la vizitele sale de stat. Toate celelalte biserici au mai multa sau mai putina însemnatate în unele tari sau regiuni: biserica catolica este prezenta într-o forma sau alta în toata lumea. Acest lucru ne este descris de vazator în vers. 1 si 2:


"Apoi unul din cei sapte îngeri, care tineau cele sapte potire, a venit de a vorbit cu mine, si mi-a zis: ,Vino sa-ti arat judecata curvei celei mari, care sade pe ape mari. Cu ea au curvit împaratii pamântului; si locuitorii pamânt ului s-au îmbatat de vinul curviei ei!" Nu exista o alta institutie bisericeasca, care sa curveasca în felul acesta pentru a primi favoarea împaratilor si domnitorilor pamânt ului. În august 1994, înaintea Conferintei Mondiale pentru populatie din septembrie în Cairo, papa s-a adresat guvernelor a 184 de tari cautând sprijinul acestora în special din partea tarilor islamice extremiste, pentru conceptia Vaticanului.


Ioan a vazut aceasta institutie asa cum este: "si m-a dus în Duhul, într-o pustie. si am vazut o femeie, sezând pe o fiara de culoare stacojie, plina cu nume de hula, si avea sapte capete si zece coarne." (Apoc. 17, 3). În cap. 12 ne-a fost aratata femeia credincioasa care a primit samânta dumnezeiasca si a nascut în consecinta. Aici vedem femeia infidela care a primit samânta straina. Desi ea este descrisa ca femeie, în exterior este biserica si poarta Numele lui Dumnezeu în gura, întregul sistem este presarat cu nume hulitoare de Dumnezeu.


Simbolul femeii care calareste pe fiara înseamna clar: puterea religioasa are mâna asupra puterii lumesti. Femeia necredincioasa tine frâul în mâini si dirijeaza puterea lumeasca pe care calareste. Tema despre aceasta putere a fiarei am tratat-o atotcuprinzator în cap. 13. Pentru o întelegere mai buna ne serveste si urmatorul verset: "Femeia aceasta era îmbracata cu purpura si stacojiu; era împodobita cu aur, cu pietre scumpe si cu margaritare. Ţinea în mâna un potir de aur, plin de spurcaciuni si de necuratiile curviei ei." Daca cineva a vizitat vreodata visteriile Vaticanului, atunci stie despre ce se vorbeste aici.


Prin proorocul Ezechiel, Dumnezeu a descris cu mult înainte acest sistem si mai ales pe acela care se crede a fi mai mult decât un om: "Asa vorbeste Domnul, Dumnezeu: ,Pentru ca ti s-a îngâmfat inima si ai zis: Eu sunt Dumnezeu, si sed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul marilor, macar ca nu esti decât om si nu esti Dumnezeu, macar ca îti dai ifose ca si când ai fi Dumnezeu (vezi si 2. Tes. 2) …— prin întelepciunea si priceperea ta ti-ai facut avere, si ti-ai gramadit aur si argint în visteriile tale; prin marea ta întelepciune si prin negotul tau ti-ai marit bogatiile, si prin bogatiile tale inima ti s-a îngâmfat foarte mult." (Ez. 28). Fiecare "adept" stie ca în visteriile Vaticanului sunt adunate bogatii nepretuite si ca Vaticanul este partas acolo unde este în câstig financiar: la banci, asigurari si în întreaga economie.


În Apocalipsa 17 se spune mai departe: "Pe frunte purta scris un nume, o taina: ,Babilonul cel mare, mama curvelor si spurcaciunilor pamânt ului.‘" (vers. 5). Nici aceasta inscriptie nu este purtata vizibil. Asa cum exista taina de necuprins, inexplicabila a lui Dumnezeu în Hristos în Biserica, tot asa exista si partea adversa cu taina lui Satana în biserica decazuta, care la fel este de necuprins si inexplicabila. Satana este o fiinta decazuta de la Dumnezeu, care nu tagaduieste pe Dumnezeu; acelasi lucru se potriveste pentru biserica decazuta.


Proorocului Ieremia i-a fost descoperita deja în timpul lui starea spirituala a acestei mari institutii. El scrie: "Babilonul era în mâna Domnului un potir de aur, care îmbata tot pamântul; Neamurile au baut din vinul lui; de aceea au fost neamurile ca într-o nebunie." (cap. 51, 7). Întreaga omenire este îmbatata spiritual, desi are multa cunostinta; oamenii nu mai pot face o apreciere spirituala clara si lucida. Toate aceste învataturi false au înnebunit întelegerea spirituala, ca un exces de vin. O orientare biblica poate fi mentinuta numai de cel ce iese din sistemul acesta.


Mai departe Ieremia spune: ",Deodata cade Babilonul si este zdrobit! Vaitati-l, aduceti leac alinator pentru rana lui; poate ca se va vindeca!‘ ,Am voit sa vindecam Babilonul, dar nu s-a vindecat! Parasiti-l, si haidem fiecare în tara noastra, caci pedeapsa lui a ajuns pâna la ceruri, si se înalta pâna la nori.‘" (Ier. 51, 8-9).


Nici un reformator nu a reusit sa vindece acest Babilon mare. Toti au trebuit sa-l paraseasca si si-au format propriile lor biserici. Nici acum nu este posibil. Cu toate procesele de transformare, aceasta institutie ramâne ceea ce a fost întotdeauna. Asimilarea aparenta ca si concesiile sunt pentru a-i domoli pe protestanti, pentru a stinge gândirea negativa si sa nu ridice nimeni glasul împotriva, avertizând. Pentru acest scop se foloseste în biserica romana mult vocabular protestant, începând de la al doilea Conciliu al Vaticanului, desi în realitate nu s-a schimbat nimic.


Aceasta mare institutie este biserica-mama, si toate bisericile iesite din ea sunt fiicele ei, care acum s-au întors din nou în sânul ei. Ele au aceleasi învataturi sau asemanatoare, în parte chiar comune; iar tot ce-i desparte va fi înlaturat pas cu pas. Nenorocirea este ca bisericile si comunitatile protestante nu mai fac comparatie cu Biblia si sa tinda sa se conformeze ei, ci urmaresc asimilarea si apropierea între ele.


În ceea ce priveste sângele milioanelor de martiri, se spune: "si am vazut pe femeia aceasta, îmbatata de sângele sfintilor si de sângele mucenicilor lui Isus. Când am vazut-o, m-am mirat minune mare." (Apoc. 17, 6). Aceasta marturie a Scripturii, mai ales în ceea ce priveste domnia de o mie de ani a bisericii de stat, este confirmata de istorie.


Versetele 7+8 descriu constelatia puterii lumesti si religioase din timpul sfârsitului, puterea domnitorilor si a împaratilor, la fel si «fiara» care nu vine nici din mare (cap. 13, 1-10) si nici din pamânt (cap. 13, 11-18), ci se ridica din adânc (cap. 11, 7) si se duce apoi la pierzare. "Fiara, pe care ai vazut-o, era, si nu mai este. Ea are sa se ridice din Adânc, si are sa se duca la pierzare. si locuitorii pamântului, ale caror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vietii, se vor mira când vor vedea ca fiara era, nu mai este, si va veni." (vers. 8).


În versetul 9 ni se spune: "Aici este mintea plina de întelepciune. — Cele sapte capete sunt sapte munti, pe care sade femeia. Sunt si sapte împarati …" Orasul cu cei sapte munti, care se mai numeste "cetatea eterna", are un renume mondial. Orasul este fixat geografic. Pe lânga aceasta, cele sapte capete ne îndruma înspre dezvoltarea deja înfaptuita si totodata spre cele sapte tari vestice puternic industrializate, conducatoare. Numai al optulea conducator este tainic; el face parte de cei sapte si este numit aici fiara, pentru ca este vorba despre exercitarea puterii lumesti.


"si fiara, care era, si nu mai este, ea însasi este al optulea împarat: este din numarul celor sapte, si merge la pierzare." (vers. 11).


Acest text este tainic si în acelasi timp clar. Aici este vorba despre cel mai mic si mai important stat în cadrul unui stat din Europa Unita. În orice caz, toti domnitorii vor pune în acelasi timp si în acelasi ceas puterea si stapânirea lor la dispozitia acestui domnitor, chiar la sfârsitul timpului de sfârsit. "Cele zece coarne, pe care le-ai vazut, sunt zece împarati, care n-au primit înca împaratia, ci vor primi putere împarateasca timp de un ceas împreuna cu fiara. Toti au acelasi gând, si dau fiarei puterea si stapânirea lor." (vers. 12-13). Asa dupa cum aceste sapte capete arata spre rolul conducator al tarilor occidentale, tot asa si cele zece coarne arata spre Europa Rasariteana.


"Ei se vor razboi cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru ca El este Domnul domnilor si Împaratul împaratilor. si cei chemati, alesi si credinciosi, care sunt cu El, de asemenea îi vor birui." (vers. 14).


În legatura cu ultima mare batalie, statele est-europene, mai ales Rusia, se vor vedea înselate de aceasta putere mondiala religioasa si se vor mânia grozav împotriva bisericii Romei. "Cele zece coarne, pe care le-ai vazut, si fiara, vor urî pe curva, o vor pustii, si o vor lasa goala. Carnea i-o vor mânca, si o vor arde cu foc. Caci Dumnezeu le-a pus în inima sa-I aduca la îndeplinire planul Lui: sa se învoiasca pe deplin si sa dea fiarei stapânirea lor împarateasca, pâna se vor îndeplini cuvintele lui Dumnezeu." Ei vor lucra împreuna numai atâta timp pâna când se va împlini Cuvântul lui Dumnezeu. În Rusia nu va dispare definitiv comunismul. Statele est-europene vor colabora numai atâta timp pâna când se va împlini profetia biblica pentru timpul sfârsitului. Ele au fost rânduit e pentru a distruge orasul "etern".


În ultimul verset din cap. 17 ni se confirma înca o data faptele în legatura cu aceasta institutie religioasa mondiala: "si femeia, pe care ai vazut-o, este cetatea cea mare, care are stapânire peste împaratii pamântului." Exista într-adevar numai un oras pe pamânt , construit pe sapte munti, din care se exercita puterea religioasa si politica asupra domnitorilor religiosi si politici din întreaga lume.


Distrugerea Babilonului celui mare


În capitolul 18 mai este descrisa înca o data amanuntit, caderea si distrugerea Babilonului. Acest capitol trebuie citit de fiecare personal cu mare atentie, pentru a avea înaintea ochilor întreaga dimensiune a judecatii de mânie a lui Dumnezeu.


"Dupa aceea, am vazut pogorându-se din cer un alt înger, care avea o mare putere; si pamântul s-a luminat de slava lui. El a strigat cu glas tare, si a zis: ,A cazut, a cazut, Babilonul cel mare! A ajuns un locas al dracilor, o închisoare a oricarui duh necurat, o închisoare a oricarei pasari necurate si urâte; pentru ca toate neamurile au baut din vinul mâniei curviei ei, si împaratii pamânt ului au curvit cu ea, si negustorii pamânt ului s-au îmbogatit prin risipa desfatarii ei.‘" (vers. 1-3).


Ultima chemare din cer rasuna la sfârsitul timpului de har: "Iesiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca sa nu fiti partasi la pacatele ei, si sa nu fiti loviti cu urgiile ei! Pentru ca pacatele ei s-au îngramadit, si au ajuns pâna în cer; si Dumnezeu si-a adus aminte de nelegiuirile ei." Este posibil ca pâna în ultima clipa sa se mai afle înauntru oameni care sunt rânduiti pentru mântuire. Prin ultimul mesaj ei sunt solicitati sa iasa afara.


În continuare se relateaza ca într-o singura zi vor veni peste Babilon moartea, tânguirea si foametea si va cadea foc peste ea. "Pe cât s-a slavit pe sine însasi, si s-a desfatat în risipa, pe atât dati-i chin si tânguire! Pentru ca zice în inima ei: ,sed ca împarateasa, nu sunt vaduva, si nu voi sti ce este tânguirea!‘ Tocmai pentru aceea, într-o singura zi vor veni urgiile ei: moartea, tânguirea si foametea. si va fi arsa de tot în foc, pentru ca Domnul Dumnezeu, care a judecat-o, este tare. si împaratii pamânt ului, care au curvit si s-au dezmierdat în risipa cu ea, când vor vedea fumul arderii ei, o vor plânge si o vor boci. Ei vor sta departe, de frica sa nu cada în chinul ei, si vor zice: ,Vai! vai! Babilonul, cetatea cea mare, cetatea cea tare! Într-o clipa ti-a venit judecata!‘" (vers. 7-10).


Pentru ca este vorba despre orasul în care au fost semnate conventiile romane si din cauza carora orasul este numit si "placa turnanta" a comertului mondial, oamenii de afaceri din vremea respectiva vor fi foarte consternati de distrugerea ei.


"Negustorii pamânt ului o plâng si o jalesc, pentru ca nimeni nu le mai cumpara marfa: marfa de aur, de argint, de pietre scumpe, de margaritare, de in subtire, de purpura, de matasa si de stacojiu; nici feluritele lor soiuri de lemn de tiin, tot felul de vase de fildes, tot felul de vase de lemn foarte scump, de arama, de fer si de marmora; nici scortisoara, nici mirodeniile, nici miroznele, nici mirul, nici tamâia, nici vinul, nici untdelemnul, nici faina buna de tot, nici grâul, nici boii, nici oile, nici caii, nici carutele, nici robii, nici sufletele oamenilor. si roadele atât de dorite sufletului tau s-au dus de la tine. Toate lucrurile alese, stralucite, sunt pierdute pentru tine, si nu le vei mai gasi. Cei ce fac negot cu aceste lucruri, care s-au îmbogatit de pe urma ei, vor sta departe de ea, de frica chinului ei. Vor plânge, se vor tângui, si vor zice: ,Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbracata cu in foarte subtire, cu purpura si cu stacojiu, care este împodobita cu aur, cu pietre scumpe si cu margaritare! Atâtea bogatii într-un ceas s-au prapadit!‘" (vers. 11-17).


În capitolul 17 este descrisa aceasta femeie decazuta care este împodobita cu aur, pietre scumpe si cu margaritare. Aici ne este prezentat înaintea ochilor ca întregul oras va fi prada acestor distrugeri groaznice. "Vai! vai! Cetatea cea mare, care era îmbracata cu in foarte subtire, cu purpura si cu stacojiu, care este împodobita cu aur, cu pietre scumpe si cu margaritare! Atâtea bogatii într-un ceas s-au prapadit!" De trei ori se vorbeste aici despre judecata si pedeapsa groaznica a lui Dumnezeu care va veni într-un ceas peste acel oras mare si puternic: "Vai! vai! Cetatea cea mare, al carei belsug de scumpeturi a îmbogatit pe toti cei ce aveau corabii pe mare, într-o clipa a fost prefacuta într-un pustiu!" (vers. 19).


Adresându-se catre cei rascumparati care locuiesc în acel timp în ceruri, vazatorul scrie: "Bucura-te de ea, cerule! Bucurati-va si voi, sfintilor, apostolilor si proorocilor! Pentru ca Dumnezeu v-a facut dreptate, si a judecat-o." (vers. 20).

În ultimele versete ne este prezentat înaintea ochilor ca acest oras mare va fi aruncat cu repeziciune în mare ca o piatra de moara si nu va mai fi gasit. În încheiere Dumnezeu însusi acuza aceasta institutie mondiala politico-religioasa prin Cuvântul Sau Sfânt, pentru amestecarea de otravuri si practicarea vrajitoriei cu care a înselat popoarele, "… pentru ca negustorii tai erau mai marii pamânt ului, pentru ca toate neamurile au fost amagite de vrajitoria ta, si pentru ca acolo a fost gasit sângele proorocilor si al sfintilor si al tuturor celor ce au fost jungheati pe pamânt." (vers. 23b-24). Asa de clar cum a vorbit Dumnezeu despre aceste lucruri, nu ar îndrazni nici un om sa o faca. Adevarat, acest pamânt este îmbibat cu sângele martirilor.


Bucuria din cer asupra distrugerii Babilonului

Nunta Mielului


Capitolul 19 descrie în prima parte nunta Mielului, dar la început se refera la Dumnezeu care a razbunat sângele slujitorilor Sai si a judecat aceasta curva. Bucuria gloatei celei mari a rascumparatilor începe în ceruri cu un puternic ",Aleluiah! A Domnului, Dumnezeului nostru, este mântuirea, slava, cinstea si puterea! Pentru ca judecatile Lui sunt adevarate si drepte. El a judecat pe curva cea mare, care strica pamântul cu curvia ei, si a razbunat sângele robilor Sai, din mâna ei!‘ si au zis a doua oara: ,Aleluiah! Fumul ei se ridica în sus în vecii vecilor!‘ si cei douazeci si patru de batrâni si cele patru fapturi vii s-au aruncat la pamânt si s-au închinat lui Dumnezeu, care sedea pe scaunul de domnie. si au zis: ,Amin! Aleluiah!‘ si din scaunul de domnie a iesit un glas, care zicea: ,Laudati pe Dumnezeul nostru, toti robii Lui, voi care va temeti de El, mici si mari!‘"


Gloata biruitorilor din ceruri este rapita si eliberata de orice durere pamânteasca, transformata si readusa la zilele tineretii (Iov 33, 25). Acolo nu mai sunt griji, nici nevoi si nici moarte — nimic ce ne-ar mai aduce aminte de pacat si boli sau batrânete, ci numai slava desavârsita si fericire în veci.


"Lucruri, pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit, si la inima omului nu s-au suit, asa sunt lucrurile, pe care le-a pregatit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc." (1. Cor. 2, 9).


"si am auzit, ca un glas de gloata multa, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: ,Aleluiah! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început sa împarateasca. Sa ne bucuram, sa ne veselim, si sa-I dam slava! Caci a venit nunta Mielului; sotia Lui s-a pregatit, si i s-a dat sa se îmbrace cu in subtire, stralucitor, si curat.‘ — (Inul subtire sunt faptele neprihanite ale sfintilor.)" (vers. 6-8).

În timpul necazului celui mare, Mireasa pamânteasca se afla la nunta Mielului împreuna cu Mirele ei ceresc, în al carui chip si fiinta a fost transformata. La aceasta gloata a întâi lor nascuti este vorba despre Mireasa Mielului. Ea este neprihanita pe deplin, sfintita si îmbracata în in alb stralucitor. Dreptatea lui Dumnezeu i-a fost redata prin Hristos.


În Matei 25 scrie despre venirea Mirelui si despre fecioarele întelepte: "Pe când se duceau ele sa cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata, au intrat cu el în odaia de nunta, si s-a încuiat usa." (vers. 10).


În Matei 22 a fost anuntata aceasta nunta, iar oaspetii invitati au gasit în timpuri diferite tot felul de scuze proprii; dar totusi la sfârsit s-a umplut sala de nunta. Daca aducem diferite texte biblice la un numitor comun, atunci vedem ca fecioarele întelepte, Mireasa si oaspetii sunt tot aceeasi gloata a întâi lor nascuti. Pentru ca sederea în ceruri la nunta este trecatoare, cei rascumparati sunt acolo doar oaspeti, caci dupa nunta, aceasta gloata se întoarce înapoi împreuna cu Domnul pentru a domni împreuna cu El peste pamânt în împaratia de o mie de ani. Prin aceste notiuni sunt aratate doar diferite relatii ale aceleiasi grupe. Ca fecioare ele sunt neatinse, ca Mireasa ele sunt unite cu Mirele, ca oaspeti alesii sed la ospatul nuntii la aceeasi masa cu Domnul lor (Mat. 8, 11; Luca 13, 29).


"Apoi mi-a zis: ,Scrie: Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului!‘ Apoi mi-a zis: ,Acestea sunt adevaratele cuvinte ale lui Dumnezeu!‘" si m-am aruncat la picioarele lui ca sa ma închin lui. Dar el mi-a zis: ,Fereste-te sa faci una ca aceasta! Eu sunt un împreuna slujitor cu tine si cu fratii tai, care pastreaza marturia lui Isus. Lui Dumnezeu închina-te! – Caci marturia lui Isus este duhul prorociei.‘" (Apoc. 19, 9+10).


Duhul proorociei s-a odihnit peste proorocii care au vestit venirea Rascumparatorului. Isus Hristos formeaza punctul central al istoriei mântuirii. Marturia Lui se trage ca un fir rosu prin întreaga Sfânta Scriptura. Marturia lui Isus este duhul proorociei — nu darul proorociei. Multi poseda darurile Duhului, dar aici este vorba despre marturia proprie dumnezeiasca a lui Isus Hristos, cum ne este relatat în cap. 1, 8: ",EU sunt Alfa si Omega, Începutul si Sfârsitul‘, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic." Nimeni nu poate spune din convingere: "Isus este Domnul!" si sa vorbeasca despre Dumnezeu, decât daca i s-a descoperit personal prin Duhul. Toti care vor fi la Domnul, au aceasta descoperire a lui Dumnezeu si prin aceasta marturia lui Isus Hristos, asa cum i-a fost descoperit lui Ioan prin Duhul.


Ultima lupta o hotaraste însusi Domnul


În partea a doua a capitolului 19 este descris cum va veni dupa nunta Domnul Cel încoronat ca Biruitor, calare pe un cal alb, urmat de cetele ceresti, pentru a lovi neamurile si a calca teascul vinului mâniei aprinse a Atotputernicului Dumnezeu. Ceea ce a fost anuntat si descris în diferite pasaje ale Vechiului si Noului Testament, îsi gaseste apoi împlinirea. Fara îndoiala atunci va avea loc ultima lupta înainte de începerea împaratiei de o mie de ani, în ziua cea mare a lui Dumnezeu, a Celui Atotputernic.


"Apoi am vazut cerul deschis, si iata ca s-a aratat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheama ,Cel credincios si Cel adevarat‘, si El judeca si Se lupta cu dreptate. Ochii Lui erau ca para focului; capul îl avea încununat cu multe cununi împaratesti, si purta un nume scris, pe care nimeni nu-l stie, decât numai El singur. Era îmbracat cu o haina muiata în sânge. Numele Lui este: ,Cuvântul lui Dumnezeu.‘ Ostile din cer Îl urmau calari pe cai albi, îmbracate cu in subtire, alb si curat. Din gura Lui iesea o sabie ascutita, ca sa loveasca Neamurile cu ea, pe care le va cârmui cu un toiag de fier. si va calca cu picioarele teascul vinului mâniei aprinse a atotputernicului Dumnezeu. Pe haina si pe coapsa avea scris numele acesta: ,Împaratul împaratilor si Domnul domnilor.‘" (Apoc. 19, 11-16).


În momentul acela nu mai este vorba despre harul si dragostea lui Dumnezeu. Oamenii care mai traiesc si sunt despartiti de Dumnezeu, au respins harul si dragostea Lui, au provocat prin aceasta judecatile si mânia Lui. "Apoi am vazut un înger, care statea în picioare în soare. El a strigat cu glas tare, si a zis tuturor pasarilor, care zburau prin mijlocul cerului: ,Veniti, adunati-va la ospatul cel mare al lui Dumnezeu, ca sa mâncati carnea împaratilor, carnea capitanilor, carnea celor viteji, carnea cailor si a calaretilor, si carnea a tot felul de oameni, slobozi si robi, mici si mari!‘" (vers. 17-18).


Proorocul Ezechiel a descris uimitor de asemanator aceasta ultima lupta la care participa împaratii pamântului si ostirile lor: "Fiul omului –, asa vorbeste Domnul Dumnezeu: – ,Spune pasarilor de orice soi, si tuturor fiarelor câmpului: Adunati-va, si veniti! Strângeti-va din toate partile, pentru jertfa Mea, pe care o junghii pentru voi; jertfa mare este pe muntii lui Israel! Mâncati carne, si beti sânge, mâncati carnea vitejilor, si beti sângele voievozilor pamânt ului, sânge de berbeci, de miei, de tapi, de tauri îngrasati din Basan! Mâncati grasime pâna va veti satura, si beti sânge pâna va veti îmbata, din jertfele mele, pe care le voi junghia pentru voi. Saturati-va la masa Mea de carnea cailor si a calaretilor, de carnea vitejilor si a tuturor oamenilor de razboi –, zice Domnul Dumnezeu." (39, 17-20).


În timpul acela vor fi prinse cele doua capetenii raspunzatoare, anume domnitorul politic si capetenia religioasa si vor fi aruncate de vii în iazul de foc care arde cu pucioasa. "si am vazut fiara si pe împaratii pamânt ului si ostile lor, adunate ca sa faca razboi cu Cel ce sedea calare pe cal si cu oastea Lui. si fiara (domnitorul politic) a fost prinsa. si împreuna cu ea, a fost prins proorocul mincinos (domnitorul religios), care facuse înaintea ei semnele, cu care amagise pe cei ce primisera semnul fiarei, si se închinasera icoanei ei. Amândoi acestia au fost aruncati de vii în iazul de foc, care arde cu pucioasa." (Apoc. 19, 19-20).


La aceasta ultima lupta nu vor exista prizonieri si nici scapati. Întreaga ostire care vine din nord, sub influenta satanica, împotriva Israelului, va pieri. "Iar ceilalti au fost ucisi cu sabia, care iesea din gura Celui ce sedea calare pe cal. si toate pasarile s-au saturat din carnea lor." (vers. 21).


"Îi voi judeca prin ciuma si sânge, printr-o ploaie napraznica si prin pietre de grindina; voi ploua foc si pucioasa peste el, peste ostile lui, si peste popoarele cele multe, care vor fi cu el. Îmi voi arata astfel marimea si sfintenia, Ma voi face cunoscut înaintea multimii neamurilor, si vor sti ca eu sunt Domnul." (Ez. 38, 22-23).


Legarea Satanei

Încheierea primei învieri prin martiri

Împaratia pacii de o mie de ani


La începutul capitolului 20 ne este spus ce se întâmpla cu Satana, initiatorul tuturor relelor, adversarul si împotrivitorul lui Dumnezeu. El va fi prins si aruncat în adânc. "Apoi am vazut pogorându-se din cer un înger, care tinea în mâna cheia Adâncului si un lant mare. El a pus mâna pe balaur, pe sarpele cel vechi, care este Diavolul si Satana, si l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în Adânc, l-a închis acolo, si a pecetluit intrarea deasupra lui, ca sa nu mai însele Neamurile, pâna se vor împlini cei o mie de ani. Dupa aceea, trebuie sa fie dezlegat pentru putina vreme." (Apoc. 20, 1-3).


Dupa cum am vazut în cap. 12, Satana cu însotitorii lui vor fi aruncati pe pamânt , în timp ce Biserica-Mireasa este înaltata la cer. Aici ne este spus ca el va fi aruncat de pe pamânt în adânc. Proorocul Isaia ne informeaza ca ostirea de sus, aceasta înseamna toate puterile ceresti care s-au pus de partea Satanei, la fel vor fi pedepsite si închise împreuna cu împaratii pamânt ului care s-au împotrivit Domnului (Isa. 24, 21-23). Pavel scrie ca Dumnezeu a dezarmat aceste domnii si stapâniri, le-a facut de ocara înaintea lumii si a iesit biruitor în Hristos (Col. 2, 15). Puterile dusmane biruite se mai afla însa în vazduh, de aceea Pavel îi cheama pe credinciosi la lupta duhovniceasca, "Caci noi n-avem de luptat împotriva carnii si sângelui, ci împotriva capeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stapânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rautatii care sunt în locurile ceresti." (Ef. 6, 12).


Versetul 4 contine doua evenimente foarte importante, care se împlinesc chiar înaintea începerii împaratiei de o mie de ani: în primul rând va avea loc o judecata, respectiv o pronuntare judecatoreasca; în al doilea rând este vestita învierea celor care au murit ca martiri în timpul prigonirii. "si am vazut niste scaune de domnie; si celor ce au sezut pe ele, li s-a dat judecata. si am vazut sufletele celor li se taiase capul din pricina marturiei lui Isus (vezi pecetea a-5-a) si din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, si ale celor ce nu se închinasera fiarei si icoanei ei, si nu primisera semnul ei pe frunte si pe mâna. Ei au înviat, si au împaratit cu Hristos o mie de ani."


În acest text nu mai este vorba despre rapire si despre nunta Mielului, pentru ca ceea ce este scris în Apoc. 20 are loc dupa rapire si dupa nunta Mielului. Cuvântul lui Dumnezeu este desavârsit în toate aspectele si foarte precis. Noi primim aici o ultima explicatie despre martirii care ramân credinciosi în timpul necazului celui mare, si care nu au primit semnul fiarei si nu s-au închinat icoanei ei.


Judecata care este amintita aici este pronuntarea judecatoreasca prealabila, înainte de ridicarea împaratiei de o mie de ani, si nu este "judecata de apoi" care este cunoscuta ca judecata de sfârsit dinaintea tronului alb, când vor învia toti mortii si vor fi judecati.


Proorocul Daniel scrie în paralel cu Apoc. 20, 4: "Ma uitam la aceste lucruri, pâna când s-au asezat niste scaune de domnie. si un Îmbatrânit de zile a sezut jos. Haina Lui era alba ca zapada, si parul capului Lui era ca niste lâna curata; scaunul Lui de domnie era ca niste flacari de foc, si roatele Lui erau ca un foc aprins. Un râu de foc curgea si iesea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau, si de zece mii de ori zece mii stateau înaintea Lui. S-a tinut judecata si s-au deschis cartile." (Dan. 7, 9-10).


Daca Dumnezeu este vazut ca un Îmbatrânit, atunci aceasta nu înseamna ca El este un bunic obosit. EL este Duh, anii Lui nu au nici început si nici sfârsit. Ca Judecator El se prezinta ca un Îmbatrânit cu parul alb, ceea ce înseamna cea mai înalta autoritate. Judecatorii din vremurile trecute au preluat acest tablou purtând o peruca alba. Aceasta aratare a Domnului Dumnezeu ca Judecator, exprima autoritatea si demnitatea Sa.


Ca si în Apocalipsa, reiese cu claritate din textul lui Daniel ca aici este vorba despre judecata care va avea loc la sfârsitul acestei epoci. Proorocul Daniel descrie detaliile fazei de sfârsit dinainte, si nu dupa cei o mie de ani: "Eu ma uitam mereu, din pricina cuvintelor pline de trufie, pe care le rostea cornul acela: m-am uitat pâna când fiara a fost ucisa, si trupul ei a fost nimicit si aruncat în foc, ca sa fie ars. si celelalte fiare au fost dezbracate de puterea lor, dar li s-a îngaduit o lungire a vietii pâna la o vreme si un ceas anumit. M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte, si iata ca pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel îmbatrânit de zile si a fost adus înaintea Lui. I S-a dat stapânire, slava si putere împarateasca, pentru ca sa-I slujeasca toate popoarele, neamurile, si oamenii de toate limbile. Stapânirea Lui este o stapânire vesnica, si nu va trece nicidecum, si împaratia Lui nu va fi nimicita niciodata." (Dan. 7, 11-14).


Isus Hristos, care s-a descoperit ca Fiul omului, preia apoi puterea Lui si se aseaza pe tronul slavei Sale. "Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toti sfintii îngeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va desparti pe unii de altii cum desparte pastorul oile de capre." (Mat. 25, 31-32).

În Daniel au fost deschise cartile, dar nu cartea vietii. Acolo noi citim si despre fiarele carora li s-a îngaduit o lungire a vietii pâna la o vreme si un ceas anumit. Mai este scris ca un fiu al omului apare înaintea Celui îmbatrânit de zile si i se da în stapânire slava si putere împarateasca, care este vesnica. Legatura reiese clar din Daniel si Matei. În Daniel 7 este amintita si prigoana de trei ani si jumatate. Dupa aceea împaratii acestui pamânt vor fi nimiciti si împaratia cereasca de pe pamânt va fi întemeiata.

"El va rosti vorbe de hula împotriva Celui Prea Înalt, va asupri pe sfintii Celui Prea Înalt, si se va încumeta sa schimbe vremile si legea; si sfintii vor fi dati în mâinile lui timp de o vreme, doua vremi, si o jumatate de vreme. Apoi va veni judecata, si i se va lua stapânirea, care va fi prabusita si nimicita pentru totdeauna. Dar domnia, stapânirea si puterea tuturor împaratiilor care sunt pretutindeni sub ceruri, se vor da poporului sfintilor Celui Prea Înalt. Împaratia Lui este o împaratie vesnica, si toate puterile Îi vor sluji si-L vor asculta!" (Dan. 7, 25-27). Aceste lucruri nu sunt pentru judecata de apoi, caci dupa aceea urmeaza un nou început pe pamântul cel nou.


În aceste texte biblice nu este vorba despre o înviere generala sau nimicire definitiva în iazul de foc; aici se vorbeste despre Fiul omului care va judeca si va hotarî înainte de a întemeia împaratia Lui cereasca pe pamânt .


Acelasi lucru este în Mat. 25, de la vers. 31, unde nu au fost deschise nici carti si nici cartea vietii, cum va fi cazul la "judecata de apoi". Aceste doua texte biblice sunt talmacite în mod fals pentru judecata dinaintea tronului alb. Dupa cum reiese din aceste legaturi, este cu totul imposibil. O alta dovada pentru aceasta este realitatea ca nu vor fi judecate persoane individuale, ci popoare, care i-au ajutat sau nu pe frati, pe iudei, în timpul prigonirii. Aceasta se va întâmpla înainte de a începe domnia împarateasca. De aceea este aici Împaratul cel care vorbeste, si nu Judecatorul:

"Atunci Împaratul va zice celor de la dreapta Lui: ,Veniti binecuvântatii Tatalui Meu de mosteniti Împaratia, care v-a fost pregatita de la întemeierea lumii … Drept raspuns Împaratul (nu Judecatorul) le va zice …" (Mat. 25, 34-40). Împaratia este împaratia de o mie de ani, nu vesnicia (1. Cor. 15, 25).


Proorocul Isaia a descris astfel aceasta pronuntare amintita: "El va fi Judecatorul neamurilor, El va hotarî între un mare numar de popoare; asa încât din sabiile lor îsi vor fauri fiare de plug, si din sulitele lor cosoare: nici un popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, si nu vor mai învata razboiul." (Isa. 2, 4).


La aceasta judecata, peste cele douasprezece semintii ale Israelului vor judeca cei douasprezece apostoli împreuna cu Domnul. "Isus le-a raspuns: ,Adevarat va spun ca, atunci când va sta Fiul omului pe scaunul de domnie al maririi Sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care M-ati urmat veti sedea si voi pe douasprezece scaune de domnie, si veti judeca pe cele douasprezece semintii ale lui Israel.‘" (Mat. 19, 28).


Barbatii lui Dumnezeu dintre neamuri vor judeca peste popoare si la sfârsit vor domni peste ele. "Nu stiti ca sfintii vor judeca lumea? si daca lumea va fi judecata de voi, sunteti voi nevrednici sa judecati lucrurile de foarte mica însemnatate?" (1. Cor. 6, 2). La Dumnezeu se întâmpla totul la timpul potrivit: la nunta ceea ce se cuvine acolo; în împaratia de o mie de ani ceea ce a fost fagaduit. Cu diferitele judecati se întâmpla la fel.


Martirii din necazul cel mare sunt o parte a primei învieri si vor avea parte de domnia împarateasca. Ar trebui ca toti credinciosii sa aiba o dorinta serioasa de a ramâne credinciosi pâna la moarte, pentru ca nimeni nu stie din care grupa face parte. Daca cineva face parte din Mireasa aleasa sau din cei chemati, Biserica ramasa în urma — fiecaruia îi va fi rasplatita credinciosia.


Pentru toti credinciosii care nu fac parte din gloata celor întâi nascuti si care astfel nu vor fi rapiti si nu vor lua parte la nunta Mielului, dar totusi ramân credinciosi, exista nadejdea de a avea parte de împaratia de o mie de ani, chiar daca trebuie sa treaca prin necazul cel mare (vezi Apoc. 7, partea a doua).


Martirii iudei din pecetea a cincea, trebuie sa astepte pâna când vor fi omorâti ca si ei restul tovarasilor lor de slujba (Apoc. 6, 9-11). În ambele texte este Cuvântul-cheie "suflete": "… am vazut sub altar sufletele celor ce fusesera junghiati din pricina Cuvântului lui Dumnezeu" — "si am vazut sufletele celor ce li se taiase capul din pricina marturiei lui Isus si din pricina Cuvântului lui Dumnezeu …" (Apoc. 20, 4). Indiferent daca la învierea lui Isus Hristos (Mat. 27), la revenirea Lui pentru rapire (1. Cor. 15; 1. Tes. 4) sau la instaurarea împaratiei Lui (Apoc. 20): toti, de la prima Lui venire pâna la cei înviati înaintea începerii împaratiei de o mie de ani, apartin de "prima înviere".


"Ceilalti morti n-au înviat pâna nu s-au sfârsit cei o mie de ani. Aceasta este întâi a înviere. Fericiti si sfinti sunt cei ce au parte de întâi a înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoti ai lui Dumnezeu si ai lui Hristos, si vor împarati cu El o mie de ani." (Apoc. 20, 5-6). La începutul împaratiei de o mie de ani numarul este împlinit si prima înviere este încheiata.


În vers. 7-9 ne este descris ce se întâmpla într-o perioada scurta de timp, dupa încheierea domniei împaratesti de o mie de ani: "Când se vor împlini cei o mie de ani, Satana va fi dezlegat; si va iesi din temnita lui, ca sa însele Neamurile, care sunt în cele patru colturi ale pamânt ului, pe Gog si pe Magog, ca sa-i adune pentru razboi. Numarul lor va fi ca nisipul marii. si ei s-au suit pe fata pamânt ului, si au înconjurat tabara sfintilor si cetatea prea iubita. Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit."


Dupa ce Satana va fi dezlegat si se va ridica din adânc el va însela toate popoarele care traiesc pe pamânt si au fost conduse în pace pâna atunci, ca o ultima rascoala. Desi ele vor trai în pace în timpul acestor o mie de ani, totusi nu vor primi o relatie personala cu Dumnezeu, pentru ca nu au acceptat niciodata împacarea prin Hristos si au ramas astfel despartiti de El. Apoi vine sfârsitul cel mare si groaznic peste Satana si peste toti cei ce au ascultat de el si stau sub influenta lui.


"Dar din cer s-a pogorât un foc care i-a mistuit. si diavolul, care-i însela, a fost aruncat în iazul de foc si de pucioasa, unde este fiara si proorocul mincinos." Fiara si proorocul mincinos au fost deja aruncati în iazul de foc conform cap. 19, 20.


Aceasta "uniune trinitara" ciudata: Satana, fiara, proorocul mincinos vor disparea apoi în iazul de foc împreuna cu cei ce stau sub influenta lor. Despre ei nu se va mai auzi si nu se va mai vedea nimic în veci.


A doua înviere si judecata de apoi


În Apoc. 20, 11-15 este descrisa ultima judecata. Acest text este graitor ca si alte texte din Sfânta Scriptura si nu necesita nici o clarificare: "Apoi am vazut un scaun de domnie mare si alb, si pe Cel ce sedea pe el. Pamântul si cerul au fugit dinaintea Lui, si nu s-a mai gasit loc pentru ele. si am vazut pe morti, mari si mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. si a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii. si mortii au fost judecati dupa faptele lor, dupa cele ce erau scrise în cartile acelea. Marea a dat înapoi pe mortii care erau în ea; Moartea si Locuinta mortilor au dat înapoi pe mortii care erau în ele. Fiecare a fost judecat dupa faptele lui. Moartea si locuinta mortilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine n-a fost gasit scris în cartea vietii, a fost aruncat în iazul de foc."


La judecata de apoi mai exista oameni ale caror nume sunt scrise în cartea vietii, deci ei au primit viata vesnica de la Dumnezeu, prin har, în timpul vietii lor, si de aceea moartea a doua nu le mai poate face nici un rau. Prima moarte apare când sufletul paraseste trupul; a doua moarte când duhul paraseste sufletul. Atunci se împlineste: "Sufletul care pacatuieste, acela va muri." (Ez. 18, 4). Pacat nu înseamna aici numai încalcarea poruncilor lui Dumnezeu, o vinovatie personala înaintea Celui prea Înalt, pentru ca toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu — aici este vorba despre pacatul necredintei despre care a vorbit Domnul nostru: "De aceea v-am spus ca veti muri în pacatele voastre; caci daca nu credeti ca Eu sunt, veti muri în pacatele voastre." (Ioan 8, 24). Pacatul necredintei este cauza pentru moartea în pacatele traite. Rasplata credintei în eliberarea savârsita este iertarea deplina si viata vesnica.


Dumnezeu s-a descoperit în Hristos spre mântuirea noastra; numai prin credinta în El putem fi mântuiti: "si marturisirea este aceasta; Dumnezeu ne-a dat viata vesnica, si aceasta viata este în Fiul Sau. Cine are pe Fiul, are viata; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu, n-are viata." (1. Ioan 5, 11-12).


Toti oamenii care au trait vreodata pe pamânt, vor aparea înaintea judecatii de sfârsit. Ei vor fi judecati dupa faptele pe care le-au facut în timpul vietii lor. Acolo sunt cei care au crezut în Hristos, si ceilalti care nu au crezut. Toti ale caror nume nu sunt scrise în cartea vietii, vor fi aruncati în iazul de foc; aceasta este moartea a doua, care nu are viata în ea. Noi nu îi vom mai vedea niciodata. Dupa aceea, Dumnezeu va face un început nou cu toti copiii Lui pe pamântul cel nou.


Vestirea unui cer nou si a unui pamânt nou

Splendoarea Ierusalimului cel nou

Soarta groaznica a celor pierduti


Primul verset din capitolul 21 ar trebui sa faca parte de fapt din sfârsitul capitolului 20. Direct dupa judecata de sfârsit, timpul se revarsa în vesnicie, si se va împlini ce a fost prezis în Cuvânt: "Apoi am vazut un cer nou si un pamânt nou; pentru ca cerul dintâi si pamântul dintâi pierisera …"


Deja prin proorocul Isaia, Domnul a vestit un cer nou si un pamânt nou: "Caci iata, Eu fac ceruri noi si un pamânt nou; asa ca nimeni nu-si va mai aduce aminte de lucrurile trecute, si nimanui nu-i vor mai veni în minte." (cap. 65, 17).


Apostolul Petru s-a alaturat acestui Cuvânt si a scris: "Dar noi, dupa fagaduinta Lui, asteptam ceruri noi si un pamânt nou, în care va locui neprihanirea." (2. Pet. 3, 13).


Ioan aminteste aici mai întâi fagaduinta despre noul cer si noul pamânt, apoi continua si descrie noul Ierusalim, care vine din cer la începutul împaratiei de o mie de ani, la fel si starea din împaratia de pe pamânt. si proorocul Isaia a vorbit în textul deja amintit despre cerul cel nou si pamântul cel nou, dar chiar dupa aceea el descrie starea împaratiei de o mie de ani, si anume în vers. 18-25. Se relateaza ca se vor mai naste copii, si cel mai tânar va muri la vârsta de o suta de ani; vor fi construite case, se va sadi vita. Viata va merge deci mai departe printre locuitorii pamânt ului în împaratia de o mie de ani — cu deosebirea ca Satana nu va mai fi liber. De aceea va paste mielul împreuna cu lupul (Isa. 11, 6; Isa. 65, 25 s. a.).


Pe pamântul cel nou sunt valabile legile vesnice ale lui Dumnezeu si nu cele temporare, cum sunt redate în textul din Isaia: în orice luna noua si în fiecare Sabat va veni orice faptura sa se închine înaintea Domnului. Pe pamântul cel nou nu va mai fi ceea ce este descris în cap. 66, 24: "si când vor iesi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au razvratit împotriva Mea; caci viermele lor nu va muri, si focul lor nu se va stinge; si vor fi o pricina de groaza pentru orice faptura." La textul acesta s-a referit Domnul în Marc. 9, 48. De pe pamântul cel nou nu se va ridica fum vechi spre cerul cel nou.


Ierusalimul cel nou care este descris în textul urmator, trebuie deosebit de cerul nou si pamântul cel nou. Vazatorul spune mai departe: "si eu am vazut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea Sfânta, noul Ierusalim, gatita ca o mireasa împodobita pentru barbatul ei. si am auzit un glas tare, care iesea din scaunul de domnie, si zicea: ,Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu însusi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lor. si moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintâi au trecut.‘" (Apoc. 21, 2-4).


În acest text este aratat mai întâi înspre Ierusalimul cel nou care este identic cu Mireasa. Noi trebuie sa observam: pe de-o parte exista Ierusalimul cel nou — locuinta Miresei, pe de alta parte Ierusalimul pamântesc cu muntele Sionului — locuinta Israelului. Totul este descris exact, dar noi trebuie sa deosebim carei grupe se adreseaza si la care se refera. Întotdeauna când este vorba despre noul Ierusalim, se vorbeste despre Biserica-Mireasa; daca se vorbeste despre Ierusalimul acesta, este vorba despre Israel.


"Ci v-ati apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sarbatoare a îngerilor, de Biserica întâi lor nascuti, …" (Evrei 12, 22-23a).


Pentru Ierusalimul pamântesc se potriveste: "si, pe muntele acesta, înlatura mahrama care acopere toate popoarele, si învelitoarea care înfasura toate neamurile; nimiceste moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu sterge lacrimile de pe toate fetele, si îndeparteaza de pe tot pamântul ocara poporului Sau; da, Domnul a vorbit." (Isa. 25, 7-8).


Dupa nunta Mielului, Mireasa este denumita "sotia Mielului". Înainte de nunta este mireasa, dupa nunta ea este sotia. Prin astfel de simboluri clare si usor de înteles, noi suntem informati exact asupra etapelor din desfasurarea istoriei mântuirii. Odata cu clipa rapirii celor întâi nascuti, ei vor locui în Ierusalimul cel nou. Din cauza aceasta Mireasa si Ierusalimul cel nou sunt identici, asa cum Israelul este identic cu Ierusalimul pamântesc.


Ierusalimul cel nou cu Mireasa care locuieste acolo, dupa cum ni se relateaza, va coborî din ceruri la începutul împaratiei de o mie de ani si va pluti deasupra Ierusalimului pamântesc. Amândoua sunt scrise, pentru ca Dumnezeu va sluji în ambele domenii: EL va locui peste ei; la fel si: EL va locui cu ei. "Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu însusi va fi cu ei. EL va fi Dumnezeul lor."


În Apoc. 7, 15 sta scris: "… Cel ce sade pe scaunul de domnie, îsi va întinde peste ei cortul Lui." Asa a vazut deja proo-rocul Isaia în Duhul: "Domnul va aseza, peste toata întinderea muntelui Sionului si peste locurile lui de adunare, un nor de fum ziua, si un foc de flacari stralucitoare noaptea. Da, peste toata slava va fi un adapost" (cap. 4, 5).


Atunci va fi asa cum a vrut Dumnezeu la început. Totul corespunde. Pentru unii este valabil: EL va locui peste ei; pentru altii: EL va locui printre ei si cu ei. Cu privire la Biserica-Mireasa care va fi în Ierusalimul cel nou, biruitorii, se potriveste descrierea cu ei. Pentru cei ce se afla în Ierusalimul pamântesc se aplica descrierea: peste ei. În orice caz totul corespunde în contextul din care face parte.


Acum Domnul este cu ai Sai, în Duhul printre ei, în ei si cu ei. În împaratia de o mie de ani, El va fi în chip vizibil printre unii si va locui deasupra altora. Slava Lui va umple pamântul. EL va stapâni peste toata lumea si ai Lui împreuna cu El.


"Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: ,Iata, Eu fac toate lucrurile noi.‘ si a adaugat: ,Scrie, fiindca aceste cuvinte sunt vrednice de crezut si adevarate." (Apoc. 21, 5). Siguranta din Cuvântul lui Dumnezeu este absolutul care este deasupra oricarei îndoieli, si totodata garantia ca totul va fi si va ramâne asa cum a spus Dumnezeu. Cel credincios este ridicat prin aceasta deasupra oricarei îndoieli si se odihneste în Dumnezeu. Aici nu este omul care are siguranta în sine; siguranta vine de la Dumnezeu prin Cuvânt si devine realitate pentru cel care crede.


Cel ce vorbeste si lucreaza, Cel Atotputernic spune: "S-a ispravit! Eu sunt Alfa si Omega, Începutul si Sfârsitul. Celui ce îi este sete, îi voi da sa bea fara plata din izvorul apei vietii." (vers. 6). În El îsi are totul începutul — în El va fi desavârsirea, pentru ca în El, pentru El si prin El a fost creat totul spre slava si marirea Lui. "Cel ce va birui, va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu."


Din versetul acesta reiese ca este vorba despre gloata biruitorilor carora le-au fost date multe fagaduinte în cele sapte epistole din cap. 2 si 3. Ei primesc atunci mostenirea ca mostenitori ai lui Dumnezeu, care sunt amintiti în Testamentul Lui. Ei sunt mostenitorii adevarati ai lui Isus Hristos (Rom. 8, 17).


În diferite texte biblice sunt date anumite indicatoare si semnalmente, conditiile si însusirile fiilor si fiicelor lui Dumnezeu cu care se împlineste pe drept expresia urmatoare: "EU va voi fi Tata, si voi Îmi veti fi fii si fiice, zice Domnul Cel Atotputernic." (2. Cor. 6, 18). "Caci toti cei ce sunt calauziti de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu." (Rom. 8, 14).


În vers. 8 din capitolul pe care îl cercetam este vorba despre acei ce nu s-au lasat rânduiti în planul de mântuire al lui Dumnezeu. În comparatie cu cei rascumparati, se spune celor ce s-au împotrivit lui Dumnezeu, care s-au contrazis cu Dumnezeu, au respins mântuirea si au batjocorit: "Dar cât despre fricosi, necredinciosi, scârbosi, ucigasi, curvari, vrajitori, închinatori la idoli, si toti mincinosii, partea lor este în iazul, care arde cu foc si cu pucioasa, adica moartea a doua." (Apoc. 21, 8).


În versetul acesta nu este vorba numai despre ucigasi si vrajitori, închinatori la idoli si mincinosi, ci în general despre necredinciosi. Acestia sunt cei care nu vor sa creada ca Dumnezeu s-a descoperit personal în Hristos spre mântuirea lor. Apostolul Ioan a scris cu privire la acei ce nu cred în Dumnezeu, si ce fac acestia din El, singurul si adevaratul Dumnezeu: "Cine crede în Fiul lui Dumnezeu, are marturisirea aceasta în El; cine nu crede pe Dumnezeu, Îl face mincinos, fiindca nu crede marturisirea, pe care a facut-o Dumnezeu despre Fiul Sau." (1. Ioan 5, 10-12). Dumnezeu ramâne adevarat, si fiecare om este un mincinos (Rom. 3, 4). Ferice de cel care Îi da crezare Lui, caci altfel Îl face pe El, singurul Dumnezeu adevarat, ca mincinos.


Despre credinciosii adevarati scrie Ioan în acelasi capitol: "stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit, si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Cel ce este adevarat. si noi suntem în Cel ce este adevarat, adica în Isus Hristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevarat si viata vesnica." (vers. 20).


Descrierea noului Ierusalim


"Apoi unul din cei sapte îngeri, care tineau cele sapte potire, pline cu cele din urma sapte urgii, a venit si a vorbit cu mine, si mi-a zis: ,Vino sa-ti arat mireasa, nevasta Mielului!‘ si m-a dus, în Duhul, pe un munte mare si înalt. si mi-a aratat cetatea Sfânta, Ierusalimul, care se pogora din cer de la Dumnezeu, având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatra prea scumpa, ca o piatra de iaspis, stravezie ca cristalul. Era înconjurata cu un zid mare si înalt. Avea douasprezece porti, si la porti, douasprezece îngeri. si pe ele erau scrise niste nume: numele celor douasprezece semintii ale fiilor lui Israel. Spre rasarit erau trei porti; spre miazanoapte, trei porti; spre miazazi, trei porti; si spre apus trei porti. Zidul cetatii avea douasprezece temelii, si pe ele erau cele douasprezece nume ale celor douasprezece apostoli ai Mielului." (cap. 21, 9-14).


Aici este vorba despre Ierusalimul cel nou care se pogoara "având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era ca o piatra prea scumpa, ca o piatra de iaspis, stravezie ca cristalul." În descriere sunt numite douasprezece porti si douasprezece temelii. Pe primele stau scrise numele celor douasprezece apostoli, pe ultimele numele celor douasprezece patriarhi; împreuna rezulta reprezentantii Vechiului si Noului legamânt, cei douazeci si patru de batrâni. Dumnezeu are numai o Biserica aleasa, care îi cuprinde pe toti credinciosii din timpul Vechiului si Noului legamânt. Sfintii din Vechiul Testament care au înviat împreuna cu Isus (Mat. 27), apartin de ea. Prima înviere este tinta cea mai înalta. Despre aceasta a vorbit Pavel în Fil. 3, 10-11 când si-a exprimat dorinta de a avea parte la prima înviere.


Credinciosii Vechiului Testament si-au pus nadejdea în venirea lui Mesia si astfel în rascumpararea lor. Ei au adormit în aceasta credinta în El. Credinciosii Noului Testament cred în Hristos, Mântuitorul, care a împlinit totul pentru toti.


Orasul Sfânt este descris din diferite perspective. "Îngerul, care vorbea cu mine, avea ca masuratoare o trestie de aur, ca sa masoare cetatea, portile si zidul ei. Cetatea era în patru colturi, si lungimea ei era cât largimea. A masurat cetatea cu trestia, si a gasit aproape douasprezece mii de prajini. Lungimea, largimea si înaltimea erau deopotriva. I-a masurat si zidul, si a gasit o suta patruzeci si patru de coti, dupa masura oamenilor, caci cu masura aceasta masura îngerul. Zidul era zidit de iaspis, si cetatea era de aur curat, ca sticla curata. Temeliile zidului cetatii erau împodobite cu pietre scumpe de tot felul: cea dintâi temelie era de iaspis; a doua, de safir; a treia de halchedon: a patra, de smaragd; a cincea de sardonix; a sasea, de sardiu; a saptea, de hrisolit; a opta, de beril; a noua, de topaz; a zecea, de hrisopaz; a unsprezecea, de iacint; a douasprezecea, de ametist. Cele douasprezece porti erau douasprezece margaritare. Fiecare poarta era dintr-un singur margaritar. Ulita cetatii era de aur curat, ca sticla stravezie."


Noul Ierusalim se ridica ca o piramida de lumina cu vârful înspre cer, din care coboara. Noua ni se relateaza ca lungimea, latimea si înaltimea sunt fiecare de câte 2.200 km. Deja Avraam a fost în cautarea acestui oras cu temelii tari, al carui Ziditor este însusi Dumnezeu (Evrei 11, 10). Pavel scrie despre "Ierusalimul de sus", care este mama noastra (Gal. 4, 26).


În vers. 22 si 23 este descris Mielul lui Dumnezeu ca punct central al evenimentului mântuirii: "În cetate n-am vazut nici un Templu; pentru ca Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca si Mielul, sunt Templul ei. Cetatea n-are trebuinta nici de soare, nici de luna, ca s-o lumineze; caci o lumineaza slava lui Dumnezeu, si faclia ei este Mielul." Indiferent daca întelegem aceasta taina mare, daca este limpede sau nu — dar este totusi asa, ca Dumnezeu s-a descoperit pe Sine în Hristos aducând mântuire omenirii. Hristos este exprimarea în forma omeneasca a lui Dumnezeu însusi. Lumina si viata este numai în El singur, în care locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii (Col. 2, 9). "Caci Dumnezeu care a zis: ,Sa lumineze lumina din întuneric, ne-a luminat inimile, pentru ca sa facem sa straluceasca lumina cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos." (2. Cor. 4, 6).


"Neamurile vor umbla în lumina ei, si împaratii pamânt ului îsi vor aduce slava si cinstea lor în ea. Portile ei nu se vor închide ziua, fiindca în ea nu va mai fi noapte." (Apoc. 21, 24-25). Un autor de cântece a scris: "Acolo nu va mai fi noapte, acolo nu va mai fi noapte, pentru ca acolo Isus este soarele care straluceste …" În timpul împaratiei de o mie de ani de pe pamânt va mai fi ziua si noapte, dar nu în noul, cerescul Ierusalim. Proorocul Isaia se refera la Ierusalimul pamântesc si scrie ce va fi acolo: "Portile tale vor sta vesnic deschise, nu vor fi închise nici zi nici noapte, ca sa lase sa intre la tine bogatia neamurilor, si împaratii lor cu alaiul lor." (cap. 60, 11).


"În ea vor aduce slava si cinstea Neamurilor. Nimic întinat nu va intra în ea, nimeni care traieste în spurcaciune si în minciuna; ci numai cei scrisi în cartea vietii Mielului." (Apoc. 21, 26-27).


"Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji." (Apoc. 22, 3).

Este necesar sa aratam clar înca o data diferenta între acei ce sunt scrisi în "cartea vietii" si acei ce sunt scrisi în "cartea vietii Mielului". Cei ce au parte de prima înviere, indiferent daca se afla în Ierusalimul ceresc sau pamântesc — numele lor stau scrise în cartea vietii Mielului din care nu exista o scoatere sau stergere afara. Dumnezeu a putut alege prin stiinta Lui dinainte. EL i-a cunoscut pe acei care Îl vor crede pe El si Îl vor urma. Numele tuturor celor salvati care intra la a doua înviere în viata vesnica, sunt scrise în cartea vietii. De aceea la ultima înviere nici nu mai este amintita cartea vietii Mielului.


Împaratii popoarelor ramase, peste care va domni Hristos ca Împarat, vor gasi calea înspre El. Cei ce sunt necurati, care savârsesc faradelege si spun minciuni, ramân afara. Faptul ca în timpul acela mai exista astfel de oameni, confirma ca este vorba despre ultima era, mileniul, si nu despre vesnicie.


Râul vietii si pomii vietii

Starea paradisiaca din împaratia de o mie de ani


În capitolul 22 ne este aratat înca o data Ierusalimul pamântesc în contexte diferite. Cortul lui Dumnezeu, locuinta lui Dumnezeu va fi atunci vizibila pentru oameni; EL va umple cu slava Sa cerul si pamântul, Ierusalimul cel vechi si cel nou. "Cerul este scaunul Meu de domnie si pamântul este asternutul picioarelor Mele!" (Isa. 66, 1; Fap. 7, 49).


"si mi-a aratat un râu cu apa vietii, limpede ca cristalul, care iesea din scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului. În mijlocul pietii cetatii, si pe cele doua maluri ale râului, era pomul vietii, rodind douasprezece feluri de rod si dând rod în fiecare luna; si frunzele pomului slujesc la vindecarea Nea-murilor. Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu si al Mielului vor fi în ea …" (cap. 22, 1-3a).


Proorocul Ezechiel a vorbit demult despre aceasta descriere si a marturisit: "M-a adus înapoi la usa casei. si iata ca iesea apa de sub pragul casei, dinspre rasarit; caci fata casei era spre rasarit. Apa se pogora de sub partea dreapta a casei înspre partea de miaza-zi a altarului. Când m-a adus înapoi, iata ca pe malul râului erau o multime de copaci pe amândoua partile.

Dar lânga râul acesta, pe malurile lui de amândoua partile, vor creste tot felul de pomi roditori. Frunza lor nu se va vesteji, si roadele lor nu se vor sfârsi; în fiecare luna vor face roade noi, pentru ca apele vor iesi din Sfântul Locas. Roadele lor vor sluji ca hrana, si frunzele lor ca leac." (Ez. 47, 1, 7+12).


si aceasta relatare clarifica faptul ca natiunile vor fi înca prezente. Ambele vor mai exista: roadele pentru hrana si frunzele pentru leac. Totul va fi binecuvântat. Împartirea în douasprezece luni din textul citit, la fel confirma ca este vorba despre împaratia de o mie de ani.


si aici trebuie sa fim atenti la fiecare Cuvânt si sa-l punem în contextul corect. Deci în orasul Ierusalim nu va fi nimic lovit de blestem. Proorocul Isaia descrie dupa aceea starea generala de pe pamânt : "Nu vor mai fi în el nici copii cu zile putine, nici batrâni care sa nu-si împlineasca zilele. Caci cine va muri la vârsta de o suta de ani va fi înca tânar, si cel ce va muri la vârsta de o suta de ani va fi blestemat ca pacatos." (cap. 65, 20).


Celelalte popoare ramase si mai ales toti cei din Israel, care nu au parte la prima înviere, vor trai normal mai departe în timpul împaratiei de o mie de ani: vor construi, sadi, vor mânca si bea, se vor naste copii, etc.


"Nu vor munci degeaba, si nu vor avea copii ca sa-i vada pierind, caci vor alcatui o samânta binecuvântata de Domnul, si copiii lor vor fi împreuna cu ei." (Isa. 65, 23).


Cu privire la cei mântuiti este scris: "Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fata Lui, si Numele Lui va fi pe fruntile lor. Acolo nu va mai fi noapte. si nu vor mai avea trebuinta nici de lampa, nici de lumina soarelui, pentru ca Domnul Dumnezeu îi va lumina. si vor împarati în vecii vecilor." (Apoc. 22, 3b-5).


Aici El mai este înca aratat si numit Mielul lânga Dumnezeu, pentru ca abia dupa ce timpul trece în vesnicie, se revarsa si descoperirea dumnezeiasca a Fiului în Dumnezeu din care a iesit, si apoi Dumnezeu va fi totul în toti (1. Cor. 15, 28).

"În urma va veni sfârsitul, când El va da Împaratia în mâinile lui Dumnezeu Tatal, dupa ce va fi nimicita orice domnie, orice stapânire si orice putere. Caci trebuie ca El sa împarateasca pâna va pune pe toti vrajmasii sub picioarele Sale." (vers. 24-25).

Întotdeauna descrierea, chiar daca este la plural, trece la singular: "Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea fata Lui, si Numele Lui va fi pe fruntile lor." În noul Ierusalim, Mielul este lumina pentru Mireasa; aici ne este spus ca Domnul Dumnezeu da lumina si rascumparatii vor domni în vesnicie împreuna cu El.

Ultima avertizare pentru credinciosi


În vers. 6 ni se aminteste începutul primului capitol, în care se prezinta Cel ce vorbeste si lucreaza. "si îngerul mi-a zis: ,Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare si adevarate. si Domnul, Dumnezeul duhurilor proorocilor, a trimis pe îngerul Sau sa arate robilor Sai lucrurile, care au sa se întâmple în curând.‘" Dupa ce au fost descrise diferitele veniri ale Domnului în contextele potrivite, si dupa ce s-a spus despre nunta cereasca, împaratia de o mie de ani si judecata de sfârsit înaintea tronului alb, se avertizeaza în ultimul capitol, vers. 7: "si iata, Eu vin curând! — Ferice de cel ce pazeste cuvintele proorociei din cartea aceasta!" Aceasta dovedeste ca evenimentele prevestite si descrise nu se împlinesc dupa cronologia capitolelor.


Versetul 7 poate fi comparat cu versetul 3 din cap. 1. Adevarata fericire, care cuprinde toate fericirile din predica de pe munte si alte locuri, îsi vor gasi împlinirea deplina la venirea lui Isus Hristos pentru credinciosii adevarati care au crezut cuvintele proorociei acestei carti si au tinut tare de aceasta. Dumnezeu pretinde ca noi sa credem conform Cuvântului Sau, sa asteptam si sa traim ceea ce a fagaduit El.


Dupa aceasta anuntare a Domnului, vazatorul se prezinta la Cuvânt ca un martor care a vazut si a auzit. El a auzit, a vazut si conform însarcinarii divine el a scris totul. "Eu, Ioan, am auzit si am vazut lucrurile acestea. si dupa ce le-am auzit si le-am vazut, m-am aruncat la picioarele îngerului, care mi le arata, ca sa ma închin lui. Dar el mi-a zis: ,Fereste-te sa faci una ca aceasta! Eu sunt un împreuna slujitor cu tine, si cu fratii tai, proorocii, si cu cei ce pazesc cuvintele din cartea aceasta. Închina-te lui Dumnezeu.‘" (Apoc. 22, 8-9).


Din aceasta traire reiese cât de coplesit era Ioan. El statea în prezenta acestui mesager ceresc, care pe de-o parte a fost descris ca înger si pe de alta parte ca un împreuna slujitor cu fratii si proorocii. Dupa cum s-a amintit de mai multe ori, cuvântul "înger" si "mesager" este identic în textul original. Asa este numit cineva care poarta un mesaj, fie el un trimis al lui Dumnezeu din cer sau de pe pamânt . Închinarea si slava Îi revine numai lui Dumnezeu singur, pentru ca El este singurul vrednic de închinare.


Îngerul a vorbit înca o data, dupa ce l-a îndemnat pe Ioan si a spus: "Sa nu pecetluiesti cuvintele proorociei din cartea aceasta. Caci vremea este aproape."


La sfârsitul timpului de har, dupa ce a rasunat ultima chemare, atunci fiecare ramâne în starea în care se afla atunci: "Cine este nedrept, sa fie nedrept si mai departe; cine este întinat, sa se întineze si mai departe; cine este fara prihana sa traiasca si mai departe fara prihana. si cine este Sfânt, sa se sfinteasca si mai departe." (vers. 11). Fie bun sau rau, salvat sau pierdut, fiecare ramâne atunci în pozitia pe care a luat-o.


Cei neprihaniti vor trai si mai mult în neprihanirea dumnezeiasca si cei sfintiti în adevar se sfintesc si mai departe. Atunci Domnul a strigat pentru ultima data: "Iata, Eu vin curînd; si rasplata Mea este cu Mine, ca sa dau fiecaruia dupa fapta lui." (vers. 12). Apoi El se prezinta înca o data ca în primul, al doilea, al treilea capitol si în cap. 21, 6: "EU sunt Alfa si Omega, Cel dintâi si Cel de pe urma, Începutul si Sfârsitul." (vers. 13).


Dupa aceea urmeaza ultima chemare si fagaduinta: "Ferice de cei ce îsi spala hainele, ca sa aiba drept la pomul vietii, si sa intre pe porti în cetate! Afara sunt câinii, vrajitorii, curvarii, ucigasii, închinatorii la idoli, si oricine iubeste minciuna si traieste în minciuna!" (vers. 14-15). Din aceasta descriere este vizibil ca este din nou vorba despre timpul din împaratia de o mie de ani. Pe pamântul cel nou nu mai exista "mincinosii si ucigasii de afara".


Cuvântul de încheiere a lui Isus


În încheiere Domnul si Rascumparatorul preia raspunderea pentru întreaga descoperire: "EU, Isus, am trimis pe îngerul Meu sa va adevereasca aceste lucruri pentru Biserici. EU sunt Radacina si Samânta lui David, Luceafarul stralucitor de dimineata. si Duhul si Mireasa zic: ,Vino!‘ si cine aude, sa zica: ,Vino!‘ si celui ce îi este sete, sa vina; cine vrea, sa ia apa vietii fara plata! Marturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta ca, daca va adauga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adauga urgiile scrise în cartea aceasta. si daca scoate cineva ceva din cuvintele cartii acestei proorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vietii si din cetatea Sfânta, scrise în cartea aceasta." (vers. 16-19).


Acesta este un Cuvânt serios catre toti cei ce au auzit proorocia din cartea aceasta. Cine procedeaza dupa cum a auzit, nu trebuie sa se teama de nimic, dimpotriva: o bucurie interioara va curge prin inima fiecaruia care nu adauga si nu scoate nimic de la cuvintele acestei proorocii scrise în cartea aceasta. Astfel de oameni exista. Ei au Cuvântul original descoperit si viu, si marturia lui Isus Hristos. În curînd ei vor fi fiii descoperiti ai lui Dumnezeu.


"Cel ce adevereste aceste lucruri, zice: ,Da, Eu vin curînd.‘"

La aceasta Ioan raspunde: "Amin! Vino, Doamne Isuse!"

"Harul Domnului Isus Hristos sa fie cu voi cu toti! Amin."

Anexa

Cele 70 de saptamâni ale lui Daniel

si evenimentele actuale cu Israelul

în lumina profetiei biblice



Evenimentele actuale din Orientul Apropiat au îndreptat interesul multor cunoscatori ai Bibliei înspre cartea lui Daniel. Viziunea lui asupra celor 70 de saptamâni este foarte potrivita ca temelie pentru a întelege mai bine evenimentele în legatura cu proorociile biblice, în punctul central al împlinirii — Israel. Pentru aceasta este necesar sa includem trecutul si prezentul; numai asa se poate întelege viitorul. Cartea lui Daniel este Apocalipsa Vechiului Testament. În ea sunt ascunse evenimentele cu Israel pâna la sfârsitul acestei civilizatii.


Proorocul Daniel se afla în timpul acela împreuna cu poporul lui în prizonieratul babilonian si a cercetat în scrierile proo-rocului Ieremia (Ier. 25, 11; 29, 10), pentru a primi lamuriri despre sfârsitul celor saptezeci de ani de asuprire (Dan. 9, 2). Dupa aceea s-a rugat cu ardoare lui Dumnezeu si si-a descarcat inima înaintea Domnului. Dupa rugaciunea lunga de pocainta si cereri, a urmat un raspuns din partea lui Dumnezeu, care nu s-a referit la timpul prizonieratului, ci la evenimentele viitoare cu Israelul pâna la Mesia si pâna la sfârsitul ultimei epoci.

"Când ai început tu sa te rogi, a iesit Cuvântul, si eu vin sa ti-l vestesc; caci tu esti prea iubit si scump. Ia aminte dar la Cuvântul acesta, si întelege vedenia! saptezeci de saptamâni au fost hotarâte asupra poporului tau si asupra cetatii tale celei sfinte …" (cap. 9, 23-24a).


Prizonieratul s-a încheiat doi ani mai târziu cu permisiunea împaratului persan Cyrus, pentru reconstruirea templului în Ierusalim (Ezra 1, 1-3). Orasul cu zidurile lui a fost ridicat abia cca. 100 de ani mai târziu în timpul lui Neemia. Dupa cuvintele îngerului Gavril, acesta a fost începutul celor 70 de saptamâni de ani. Asa cum cunoastem noi zile de saptamâna, asa se serveste Domnul de denumirea saptamâni de ani.


Aici este vorba despre un scop însesit, asa cum este exprimat în urmatorul text:


1."… pâna la încetarea faradelegilor,

2.pâna la ispasirea pacatelor,

3.pâna la ispasirea nelegiuirii,

4.pâna la aducerea neprihanirii vesnice,

5.pâna la pecetluirea vedeniei si proorociei, si

6.pâna la ungerea Sfântului sfintilor."


"Sa stii dar, si sa întelegi, ca de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, pâna la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece sapte saptamâni; apoi timp de sasezeci si doua de saptamâni, pietele si gropile vor fi zidite din nou, si anume în vremuri de strâmtorare. Dupa aceste sasezeci si doua de saptamâni, Unsul (Mesia) va fi stârpit, si nu va avea nimic. Poporul unui domn care va veni, va nimici cetatea si Sfântul Locas, si sfârsitul lui va fi ca printr-un potop; este hotarât ca razboiul va tinea pâna la sfârsit si împreuna cu el si pustiirile. El (Anticristul) va face un legamânt trainic cu multi, timp de o saptamâna, dar la jumatatea saptamânii va face sa înceteze jertfa si darul de mâncare, si pe aripa urâciunilor idolesti va veni unul care pustieste, pâna va cadea asupra celui pustiit prapadul hotarât.‘" (Dan. 9, 24b-27).


Cunoscatorii Cuvântului profetic si ai istoriei, au expus convingator împartirea timpului de la ordinul reconstruirii Ierusalimului (Neemia 2), pâna la Hristos, la Mesia. Cele trei masuri de timp de 7 si 62 si de 1 saptamâna se refera la Israel. Timpul harului pentru natiuni (Ps. 118, 24; Isa. 49, 8; 2. Cor. 6, 2; Evrei 4, 7) este între saptamâna 69. si 70.

Învatatura ca Isus Hristos a împlinit deja prima jumatate de saptamâna din cea de-a saptezecea saptamâna, nu este biblica. Noi trebuie sa întrebam si în punctul acesta foarte clar: ce spune Scriptura? Scriptura spune ca la tema aceasta exista numai trei masuri de timp în proorocul Daniel: 7, 62 si 1 saptamâna. Scriptura spune mai departe ca Mesia, Unsul, va fi ucis dupa 62 de saptamâni, si nu dupa 62 de saptamâni si jumatate. Asa vorbeste Domnul în Cuvântul Sau: "Dupa aceste sasezeci si doua de saptamâni, Unsul va fi stârpit, …" (vers. 26).


Nu exista nici un text biblic care spune ca Domnul nostru a încheiat un legamânt de sapte ani, a predicat trei ani si jumatate si apoi l-ar fi rupt la jumatatea saptamânii. Asa ca la Moise, unde a fost stabilita vârsta pentru barbatii care slujeau în cortul descoperirii (Num. 4, 1-3), astfel a început El slujba ca Fiu al omului în al treizecilea an al vietii (Luca 3, 23).


Nu este voie sa se foloseasca acelasi verset pentru Hristos si pentru Anticrist! Când si cu cine a încheiat Hristos un legamânt de sapte ani si apoi l-a rupt? Cum pot sa se refere la El cei trei ani si jumatate? Cu Roma El nu a încheiat nici un tratat pe care l-ar fi putut rupe, si cu Israel la fel nu a rupt nici un legamânt , dimpotriva: EL a asezat legamântul cel nou prin sângele legamântului (Mat. 26, 26-28), si legamântul cel nou nu este temporar, ci este un legamânt vesnic. Este aproape o blasfemie când un text biblic care se refera numai la Anticrist, este folosit pentru Hristos.


Domnul nu a desfiintat nici jertfa si nici darul de mâncare. Totul a mers ca de obicei mai departe pâna în anul 70. d. Hr. Din ceea ce este scris în vers. 27, nu se refera nimic la Hristos, dar pentru Anticrist se potriveste totul. Alte o suta de citate nu pot sa scoata de sub putere nici un verset din Cuvântul lui Dumnezeu. Cine este din Dumnezeu, Îi da dreptate lui Dumnezeu si dupa aceea vede corect întreaga legatura. Chiar daca slujba lui Isus Hristos a durat trei ani sau trei ani si jumatate, în orice caz cade la sfârsitul saptamânii sasezeci si doi. Aceasta este Asa Vorbeste DOMNUL în Cuvântul Lui.


Israelul traieste timpul de har de 3 ani si jumatate, în care vor veni cei doi prooroci în Ierusalim: "Voi da celor doi marturi ai mei sa prooroceasca, îmbracati în saci, o mie doua sute sasezeci de zile." (Apoc. 11, 3). Ei au în timpul acesta Cuvântul puterii dumnezeiesti. În timpul slujbei lor se va reconstrui templul.


Iudeii asteapta ca Mesia sa vina în templu, pentru ca asa este scris: "… si deodata va intra în Templul Sau Domnul pe care-L cautati: Solul legamânt ului, pe care-L doriti; iata ca vine, — zice Domnul ostirilor." (Mal. 3, 1b). Dupa parerea lor, Mesia este un barbat foarte deosebit, un domnitor (Ez. 46) din semintia lui David (2. Sam. 7 s. a.). De aceea ei vor cadea în cursa vrajmasului, care în diferite ocazii se prezinta în fata lumii ca un domnitor cu sceptrul sau. Iudeii stiu ce le-a fost fagaduit cu privire la Mesia, si anume ca El va întinde toiagul de cârmuire din Sion, de la muntele templului catre Ierusalim. "Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând : ,Stapâneste în mijlocul vrajmasilor Tai!‘" (Ps. 110, 2).


Dupa cum spune Biblia foarte clar, Mesia are o origine cereasca din punct de vedere duhovnicesc si o origine omeneasca din punct de vedere pamântesc. În Mat. 1 si Luca 3 gasim originea pamânteasca: "Cartea Neamului lui Isus Hristos, fiul lui David …" În Ioan 1 aflam despre originea Lui cereasca. Cuvântul care era însusi Dumnezeu, a devenit om. În Vechiul Testament gasim vestite ambele domenii si în Noul împlinirea si confirmarea acestora. În Rom. 1, 3 citim despre Hristos: "…nascut din samânta lui David, în ce priveste trupul …" În Rom. 9, 5 se întoarce originea Lui dupa trup la patriarhii din care a iesit, si cea cereasca la Dumnezeu: "… din ei a iesit, dupa trup, Hristosul, care este mai pe sus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci. Amin!" În 1. Cor. 15, 47 se spune ca Mesia "este din cer" — Domnul este din cer. Textul biblic din Maleahi. Îl descrie ca Îngerul legamânt ului, cum este confirmat clar în Apoc. 10. Vezi si Apoc. 7, 38.


În Neemia si Daniel nu este vorba despre zidirea templului, ci despre rezidirea Ierusalimului împreuna cu zidurile si mormintele. Acest ordin despre care este vorba aici, cu care a început socotirea timpului, a fost emis în 445 î. Hr. prin Artaxerxe. De atunci pâna la moartea lui Mesia trebuiau sa treaca 7 saptamâni de ani = 49 ani si 62 saptamâni de ani = 434 ani, deci în total 483 ani. Luînd în considerare ca în proorocia biblica este socotit un an cu 360 de zile, atunci ajungem exact la anul rastignirii Domnului nostru. Prin aceasta 7 si 62 = 69 saptamâni de ani sunt împlinite. Începutul ultimei saptamâni este aproape în acelasi timp cu rapirea Bisericii-Mireasa. Începutul duhovnicesc pentru Israel va începe atunci.

Primul stapânitor al lumii care a subjugat Israelul, a fost Nebucadnetar. Cu el a început desfasurarea puterii pagâne a celor patru imperii mondiale (Dan. 2 si 7). Cum a primit primul stapânitor al lumii o inima de fiara, asa va fi si cu ultimul: "Inima lui de om i se va preface într-o inima de fiara, si vor trece sapte vremuri peste el." (Dan. 4, 16). Înca de trei ori se spune în acelasi capitol ca vor mai fi sapte vremuri, deci sapte ani, în care acest prim stapânitor al lumii a devenit o fiara. Acelasi lucru este spus si despre ultimul stapânitor al lumii: el se va manifesta ca o fiara în ultimii sapte ani, în saptamâna saptezeci, când Satana este aruncat pe pamânt (Apoc. 12, 9), si îi da puterea si «scaunul» lui de domnie (Apoc. 13, 2). În primii trei ani si jumatate el nu va putea exercita înca puterea mondiala absoluta, pentru ca în timpul acela cei doi prooroci îsi împlinesc slujba însotiti de putere dumnezeiasca (Apoc. 11). În ultimii trei ani si jumatate el va actiona animalo-satanic, si anume în timpul prigonirii si necazului celui mare.


Dupa marturia Scripturii mai ramâne deci o saptamâna: 3 ani si jumatate pentru timpul de har pentru Israel si 3 ani si jumatate pentru necazul cel mare (Dan. 7, 25; Apoc. 13, 5-7); acestia sunt sapte ani întregi. Pentru acesti ultimi sapte ani, care încep aproximativ cu rapirea Bisericii-Mireasa dintre natiuni, Roma, mai exact spus statul Vatican, va încheia un "tratat de pace" atotcuprinzator cu Israel, OEP si statele arabe învecinate: "El (Antihristul) va face un legamânt trainic cu multi, timp de o saptamâna, dar la jumatatea saptamânii va face sa înceteze jertfa si darul de mâncare, si pe aripa urâciunilor idolesti va veni unul care pustiieste, pâna va cadea asupra celui pustiit prapadul hotarât." (Dan. 9, 27).


Dupa traducere, aici este vorba despre legamântul care va fi încheiat cu "multi" sau cu "multe popoare". Cuvântul din textul original ar fi trebuit tradus cu "mai multi", cum o redau si alte editii, ca de exemplu cea franceza cu "plusieurs": "Il fera une solide alliance avec plusieurs pour une semaine …" Este vorba despre un legamânt — un tratat de sapte ani, care îl încheie unul cu mai multi parteneri. Acesta nu va fi un tratat pentru Israel, ci va fi exclusiv pentru Ierusalim. O legatura diplomatica este întotdeauna pecetluita între doua tari. La acest "tratat de pace" se includ mai multe tari si religii: Israelul, OEP, Iordania si toate tarile arabe învecinate care iau parte. Acest aspect a fost trecut cu vederea pâna acum de toti învatatorii Bibliei — ei au vazut numai Roma si Israelul —, dar este de fapt cel mai im-portant si pentru o întelegere precum si pentru o încadrare corecta este necesara o apreciere pentru proorocia timpului de sfârsit care se împlineste.


În Daniel 9, pe lânga popor este pus în evidenta tot timpul si "orasul cel Sfânt". În Israel si Ierusalim gasim locuri care le sunt sfinte atât iudaismului, crestinismului cât si islamului. Reluarea legaturii diplomatice între Israel si Vatican în anul 1994, a fost necesara pentru a putea avea loc si alte tratate asupra Ierusalimului. Legamântul conform Daniel 9, 27 nu este deci un tratat cu una, ci cu mai multe conduceri, nu este bilateral, ci multilateral. Aceasta se poate citi exact în textul din Daniel. În aceasta cunoastere a Scripturii este cheia — descoperirea — pentru întelegerea corecta asupra tratatelor care se încheie acum în Orientul Apropiat si în statul Vatican.


Schimbul de ambasadori cu Israelul arata clar caracterul statal al Vaticanului, dar aici nu este vorba despre încheierea legamântului proorocit. O astfel de recunoastere se obisnuieste între statele lumii si nu este limitata în timp. În "tratatul de sapte ani" nu va fi vorba despre schimbul de ambasadori si despre organizarea suplinirilor diplomatice, ci vor fi reglementate si stabilite drepturile si obligatiile celor trei religii ale lumii care sunt stabilite în Ierusalim.


Pâna astazi Ierusalimul a fost numai capitala Israelului, niciodata a unui alt popor. Pentru celelalte doua religii ale lumii, crestinismul si islamul, acest oras a fost întotdeauna de o im-portanta secundara. Acum însa ei îsi îndreapta în mod ciudat într-o masura crescând a privirile înspre Ierusalim. Ei neglijeaza Meca si Medina, Lourdes si Fatima si se concentreaza cu toata puterea înspre capitala Israelului, înspre Ierusalim.


Exista numai un singur om pe pamânt la care privesc cu o stima deosebita iudeii si musulmanii: acesta este papa, care este respectat de toate religiile lumii ca figura centrala. si relatia lui cu OEP si lumea araba este netulburata. Astfel îi va reveni Vaticanului la negocieri, rolul de a aproba dorinta Israelului si sa obtina cu osteneala de la arabi permisiunea pentru construirea templului si introducerea în tratat. El va vorbi cu o "diplomatie înalta" si despre drepturile oamenilor si importanta egala a celor trei religii monoteiste. Toate acestea se vor întâmpla, pentru ca sa se împlineasca Scriptura.


Pe baza întelegerii din "Tratatul Ierusalim", papa din exercitiul functiunii se va aseza cu multa pompa în templul terminat din Ierusalim, cum a fost prezis cu doua mii de ani înainte: "… Asa ca se va aseza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu." (2. Tes. 2, 4b).


Dumnezeu a devenit om în Fiul si a luat chipul unui slujitor. "Omul faradelegii" ca "Fiul pierzarii" se ridica singur ca Dumnezeu, care pretinde infailibilitatea si primeste închinare. Mai întâi iudeii sunt înselati de "Mesia" cel fals, al carui ajutor l-au primit la încheierea tratatului asupra Ierusalimului. Pâna în clipa de fata mai atârna înca perdeaua lui Moise asupra iudeilor. El prezinta poporului iudeu, cu sceptrul în mâna, versiunea lui, adica cea catolica. Apoi explodeaza "bomba timpului", Domnul se descopera la ai Lui ca Îngerul legamânt ului (Apoc. 10), îl loveste pe împotrivitor cu suflarea buzelor Lui (Isa. 11, 4; 2. Tes. 2), legamântul va fi rupt si cei doi prooroci ca si conducatori spirituali vor fi ucisi. Cu aceasta se încheie prima jumatate a ultimei saptamâni, si încep cei trei ani si jumatate de judecata si prigoana (Dan. 7, 25b; Apoc. 13, 5b).


În Daniel 12 se pune întrebarea cât timp va mai fi pâna la sfârsitul acestor minuni. Juruinta din vers. 6 ne îndruma clar înspre Apoc. 10, unde se spune ca nu va mai fi nici o zabava — nu va mai fi nici o amâna re de timp. Raspunsul din Daniel 12 suna astfel: "si am auzit pe omul acela îmbracat în haine de in, care statea deasupra apelor râului; el si-a ridicat spre ceruri mâna dreapta si mâna stânga, si a jurat pe Cel ce traieste vesnic, ca va mai fi o vreme, doua vremuri, si o jumatate de vreme, si ca toate aceste lucruri se vor sfârsi când puterea poporului Sfânt va fi zdrobita de tot." (vers. 7).


Chiar la sfârsit Dumnezeu devine precis în Cuvântul Sau, pâna la stabilirea zilelor. Slujba celor doi prooroci dureaza 1.260 de zile (Apoc. 11, 3), care sunt exact trei ani si jumatate. În timpul acesta este construit templul. Atunci este "jumatatea de vreme". Dar totusi dupa terminarea si masurarea templului, cetatea Sfânta va fi calcata în picioare patruzeci si doua de luni. Acestia sunt exact cei trei ani si jumatate conform Apoc. 11, 2:

"… caci a fost data Neamurilor, care vor calca în picioare Sfânta cetate patruzeci si doua de luni."

"… si Ierusalimul va fi calcat în picioare de neamuri, pâna se vor împlini vremurile neamurilor." (Luca 21, 24b).


A doua jumatate are doua prelungiri: "De la vremea când va înceta jertfa necurmata, si de când se va aseza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie doua sute nouazeci de zile", adica 30 de zile mai mult, pâna când se va revarsa pustiirea si va cadea prapadul hotarât. Apoi mai este numit un al treilea numar de zile, si anume 1.335 de zile. Evident, mai sunt necesare 45 de zile în care ultimele evenimente, ca de exemplu judecata neamurilor (Isa. 2, 4; Mica 4, 3; Mat. 25, 32; Apoc. 11, 18; Apoc. 20, 4; etc.) vor avea loc; numai dupa aceea poate începe domnia. Totul trebuie restituit într-o stare minunata. Întreaga creatiune asteapta cu o dorinta înfocata momentul în care va fi eliberata de cele trecatoare din cauza carora suspina (Rom. 8, 19-22).


Cu privire la ultima unitate de timp se spune: "Ferice de cine va astepta, si va ajunge pâna la o mie trei sute treizeci si cinci de zile!" Cu aceasta se încheie ceea ce trebuie sa se întâmple în ultima faza pâna la transformarea înainte de începerea împaratiei de o mie de ani. Ferice de cine va astepta pâna la sfârsit, pentru ca acei care vor mai ramâne pe pamânt merg apoi în împaratia de o mie de ani. Întreaga creatiune va rasufla usurata si întreaga lume se va afla într-o stare paradisiaca. Dupa marturia Sfintei Scripturi, nu exista un sfârsit total al lumii cu o distrugere absoluta, cum învata unii fals, ci numai o limpezire si o curatire prin foc si un început nou minunat, de care se bucura toata creatiunea. Atunci lupul va locui împreuna cu mielul, vaca si ursoaica vor paste la un loc (Isa. 11, 6-9, etc.), pentru ca în timpul acesta Satana este legat si aruncat în adânc (Apoc. 20).


În ceea ce priveste evolutia timpului de sfârsit, religioasa si politica, barbatul lui Dumnezeu William Branham a spus într-o predica din 19. martie 1962 în Tifton, Georgia, SUA, în punctul culminant al "razboiului rece", numai câteva luni dupa construirea zidului, când tancurile estice si vestice stateau fata-n fata în Berlin: "Va începe o ploaie de învatatura. A avut loc o ploaie de învatatura pe plan national. Comunismul a fost semanat printre oameni în fiecare natiune. A avut loc o trezire a Romei. stiti voi ce se întâmpla daca ei … vor da înapoi partea estica a Berlinului? Aceasta transpune comunismul … eu vreau sa spun Imperiul Roman, exact în aceeasi stare care a fost în timpul lui Isus Hristos. Desigur ca se va întâmpla asa. Exact."


Comunismul mondial nu mai exista, deci nu mai este un pericol pentru biserica romano-catolica. Din contra, ea traieste un progres nou în tarile foste comuniste. Cine-i cunoaste intentiile ascunse, acela stie ce rol a jucat Vaticanul la destramarea comunismului. "Razboiul rece" este încheiat, zidul din Berlin a disparut, dupa aproape 50 de ani au parasit si ultimii soldati rusi teritoriul german în 31. august 1994. Germania este unita si Europa este inclusa în procesul de unificare. În acelasi timp se ridica si catolicismul mondial, luând nastere din nou Imperiul Roman înaintea ochilor nostri.


În 25. martie 1957 au fost semnate tratatele romane. Ele au format temelia pentru Comunitatea Economica Europeana. Aceste tratate nu ar fi putut fi încheiate într-un alt oras al lumii. Politica mondiala se face în capitala lumii. Este vorba despre Imperiul Roman, care va ramâne pâna la sfârsit un imperiu mondial.


În zilele lui Isus, Israelul se afla sub ocupatie romana. Din anul 63 î. Hr., tara evreiasca a fost o parte din Imperiul Roman. Regalitatea macabeilor a avut un sfârsit violent. Împaratul roman Cezar August, a ordonat în timpul nasterii lui Isus înscrierea poporului din tot Imperiul Roman de care apartinea si "Iudea" (Luca 2, 1-5). Pavel ca iudeu, a fost nascut cetatean roman (Fap. 20, 25-29). Generalul roman Titus care a asediat si a distrus Ierusalimul, a fost cel mai nimicitor împarat (Dan. 9, 26b), prin care a venit pustiirea peste iudei (Mat. 24, 15-22; Marc. 13, 14-20; Luca 21, 20-24). Este ciudat, dar adevarat: Israelul este asociat din 1964 cu Uniunea Europeana printr-un statut special.


Pe pasapoartele de calatorie ale "Comunitatii celor doisprezece" nu mai este scrisa propria tara, ci «Uniunea Europeana». Deja de acum este valabil mai întâi dreptul european si apoi dreptul national. Judecatoriile nationale trimit anumite sentinte Tribunalului European din Luxemburg pentru expertiza si control. Consiliul European, Banca Centrala Europeana, cele mai importante institutii si-au gasit deja locul lor. Uniunea Europeana este în acelasi timp temelia pentru conducerea mondiala, care este în legatura cu capitala spirituala a lumii — Roma, care va exercita puterea. Subjugarea tuturor popoarelor se va realiza prin puterea politica a Romei, prigoana crestinilor credinciosi biblic si a iudeilor se va exercita prin puterea religioasa a Romei.


Negocierile dintre statul Vatican, Israel, OEP si statele arabe, vor continua cu succes, cu toate ca vor exista greutati mari. În 30. decembrie 1993 a avut loc semnarea documentelor dintre Vatican si Israel, si numai o zi mai târziu, în 31. decembrie 1993, aceeasi delegatie din Vatican a negociat cu OEP. Noi putem sa luam în considerare ca evenimentele escatologice prezise sunt foarte aproape si se vor împlini unul dupa altul. Se vorbeste tot timpul despre însemnatatea "istorica" si scopul pacii si sigurantei în aceasta regiune, despre evenimente "istorice", tratate "istorice", chiar si despre strângerea de mâna "istorica" dintre Ioan Paul al II-lea si rabinul suprem al Ierusalimului, Meir Lau, în 21. septembrie 1993 la Castelul Gandolfo, precum si despre "Handshake" (strângerea mâinii) dintre Arafat si Rabin în Washington.


Conform conventiei semnate în 13. septembrie 1993 la Washington, trebuie sa înceapa în timp de trei ani tratativele pentru statutul final al Ierusalimului, care trebuie sa fie încheiate în cel târziu doi ani. Cunoscutul politician american care este nascut în Fürth la Nürnberg ca iudeu, Henry Kissinger, a spus chiar dupa semnare: "Peres walked into a trap." "Peres a intrat într-o capcana." Cuvântul «Peres» însemna «spartura» conform Genesa 38, 29 si «împartit» conform Daniel 5, 28; astfel Peres împarte propria tara, încât se formeaza o spartura. Dintre cei 120 de deputati din kneset (parlamentul israelian), 61 au votat pentru conventie. Un vot a fost deci decisiv.


Din perspectiva Bibliei, granitele stabilite de Dumnezeu pentru tara fagaduita decurg cu totul altfel. Cele doua semintii si jumatate ale Rubenitilor, Gaditilor si Manase îsi aveau teritoriile pe partea estica a Iordanului (Iosua 1, 12-15 s. a.). Israelul ar fi trebuit, invers, sa primeasca teritorii pentru a restabili si geografic planul dumnezeiesc. Aceasta sigur se va mai împlini, si anume prin interventie dumnezeiasca!


Nu Gaza si nu Ierihon, nu Cisiordania, nici dealurile Gola-nului, ci Ierusalimul va fi piatra grea pâna în ultima lupta pentru toate popoarele care o vor ridica si îsi vor vatama mâinile (Zah. 12, 2-3). Prin conventia-Gaza-Ierihon, popoarele din jur vor fi asezate direct în fata portii Ierusalimului. Acum toate natiunile din ONU sunt pentru Arafat si astfel împotriva Israelului. Acest barbat a fost acela care în 1974 a facut de cunoscut planul lui progresiv: "În prima faza vom organiza capete-de-pod strategice în Gaza si în Ierihon pentru a putea ocupa de acolo Ierusalimul. Caci cine are Ierusalimul, are tot Israelul." sase zile dupa semnarea tratatului din Washington, si anume în 19. septembrie 1993, Arafat a repetat acelasi plan progresiv în prezenta a 19 ministri de externe ai Ligii Arabe din Cairo. El a citit din statutul-OEP teza veche cunoscuta si a încheiat cu cuvintele: "Scopul nostru este distrugerea Israelului." Deja în mai multe razboaie — si Arafat a fost prezent de la început din 1948 — au vrut, cum spun ei, ca "Israelul sa fie aruncat în mare".


Deviza OEP-ului suna astfel: mai întâi Gaza si Cisiordania, apoi Ierusalimul si întregul Israel. De aceea a lasat Arafat sa se imprime pe stema statului, întreg Israelul de la Eilat pâna la Ierusalim si de la Tel Aviv pâna la Haifa. Dupa parerea lui, acesta este statul Palestina care nu a existat niciodata asa, dar care se va forma acum. Numele uzual Palestina este originar de la denumirea greco-romana "Palaistine", si era utilizat pentru tara filistenilor. Aceasta este fâsia de la Gaza, nu mai mult. Statele arabe sunt împreuna de 640 de ori mai mari ca Israelul si ar putea sa-i integreze fara probleme pe tovarasii lor de credinta si de lupta palestinieni.


Sfânta Scriptura nu spune ca va veni sau ca va fi o pace adevarata prin tratative politice sau religioase. Este adus numai la exprimare ce se întâmpla acum: se vorbeste despre pace si se fac tratative, se dau "teritorii pentru pace", se încheie compromisuri pâna se va ajunge într-adevar la un tratat de «pace si siguranta» în acea regiune. Acestea se întâmpla pentru ca Scriptura sa se împlineasca. Dar avertizarea ramâne: "Când vor zice: ,Pace si liniste!‘ atunci o prapadenie neasteptata va veni peste ei, ca durerile nasterii peste femeia însarcinata; si nu va fi chip de scapare." (1. Tes. 5, 1-3).


În 29. septembrie 1938 primul-ministru britanic Chamberlain, a anuntat dupa semnarea conventiei cu Hitler la München: "Peace in our days." – "Pace în zilele noastre." Numai câteva saptamâni mai târziu, si anume în 9. noiembrie 1938, sinagogile din Germania lui Hitler erau în flacari: 91 de evrei au fost ucisi de nazisti, peste 26.000 au fost adusi în lagare de concentrare si nenumarate magazine evreiesti au fost devastate. În 13. septembrie 1993 deviza din Washington suna asemanator: "Peace in our time." – "Pace în vremea noastra." Desi prim-ministrul israelian Rabin, a scos în evidenta pacea când a citat Cuvântul din Eclesiastul 3, 8 la Washington: "… iubitul îsi are vremea lui, si urâtul îsi are vremea lui; razboiul îsi are vremea lui, si pacea îsi are vremea ei", totusi vor veni vremuri foarte grele pentru poporul Israel si pentru orasul Ierusalim, pentru ca Dumnezeu le-a prezis în Sfânta Scriptura.


În ceea ce priveste timpul harului pentru natiuni, acesta va dura pâna când Dumnezeu se va îndrepta iarasi îndurator înspre Israel. Aceasta perioada de timp care se refera la Israel si la Biserica, este numita cu denumirea profetica «ultimele zile» (Fapt. 2, 17; Evrei 1, 2 s. a.).


În a doua lui predica dupa Rusalii, Petru se refera la fagaduinta din Deut. 18, 15-18 si dovedeste ca Hristos, Mesia, este Proorocul, despre care a proorocit Moise. " … si daca cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune el în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteala." Toti proorocii, începând de la Samuel, "au vestit zilele acestea." (Fap. 3, 22-24). Aceste ultimele doua zile se apropie încet, dar sigur de sfârsit.


Proorocul Osea a amintit ultimele zile cu referire la împrastierea Israelului: "Veniti, sa ne întoarcem la Domnul! Caci El ne-a sfâsiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega ranile. El ne va da iarasi viata în doua zile; a treia zi ne va scula, si vom trai înaintea Lui." (cap. 6, 1-2).

Cele doua zile amintite aici sunt cei doua mii de ani în care a fost împrastiat poporul Israel, care va fi adunat la sfârsitul acestor zile, cum o marturisesc multe texte biblice si cum am vazut-o în generatia noastra.


Adunarea lor dupa doua zile nu înseamna, ca ei au primit viata din Dumnezeu, pentru ca aceasta se întâmpla numai atunci dupa ce L-au recunoscut pe Mesia al lor, Singurul în care este viata vesnica pentru toti oamenii. Dumnezeu S-a descoperit personal numai în Isus Hristos mântuind omenirea. Cu privire la Israel este scris: " … a treia zi ne va scula …" — dupa timpul nostru, la începutul timpului de har pentru Israel care este deja în ziua Domnului, ei vor primi viata din Dumnezeu.

"Caci, daca lepadarea lor a adus împacarea lumii, ce va fi primirea lor din nou, decât viata din morti?" (Rom. 11, 15).


În ciuda strângerii lor si a învierii nationale, totusi mahrama lui Moise va mai ramâne peste ei. Asa o exprima Pavel în epistola catre corinteni: "Da, pâna astazi, când se citeste Moise, ramâne o mahrama peste inimile lor. Dar oridecâte ori vreunul (Israel) se întoarce la Domnul, mahrama este luata." (2. Cor. 3, 15+16).


Planul de mântuire dumnezeiesc decurge exact asa cum a fost planificat în vesnicie. Noi ne aflam într-adevar în mijlocul împlinirii si realizarii proorociei biblice pentru timpul sfârsitului. În fiecare moment se poate întâmpla ca timpul harului pentru natiuni sa fie încheiat, Biserica sa fie desavârsita, rapirea sa aiba loc, Dumnezeu sa faca un nou început duhovnicesc cu Israelul, legamântul cu Antihristul sa fie încheiat si templul sa fie construit.


Cât de mult socotesc iudeii împlinirea fagaduintei lor, o vedem în urmatorul fapt: sub patronajul ministrului de religie israelian si al marelui rabin, au fost pregatite deja 93 de unelte ale templului. Ele pot fi vizitate în Ierusalim pe strada Misgav Ladach 24. Urmatorul va fi un sfesnic înalt de 1, 80 m conform Exod 25, 31-40, prelucrat dintr-o singura bucata de aur batut, în greutate de 43 kg. O exceptie este numai chivotul legamântului, pentru ca iudeii stiutori de carte cred ca nu a devenit prada de razboi ca uneltele din templu, ci se afla nevatamat într-o încapere sub darâmaturile templului.


Iudeii credinciosi vorbesc mai departe deschis despre ceea ce asteapta în viitorul apropiat. Ei sunt convinsi ca Dumnezeu a introdus iarasi poporul Lui în ritmul-anului de veselie original, prin învierea si formarea statului Israel în mai 1948. Ei cred ca dupa 49 de ani va veni iarasi un an de veselie, cum a fost poruncit atunci prin Moise pentru Israel (Lev. 25, 8-13). Aceasta ar fi dupa socoteala lor, în anul 1998. Noi nu putem si nu avem voie sa stabilim un an pentru aceste evenimente care se vor întâmpla, dar totusi trebuie sa fim constienti ca împlinirea acestora este foarte aproape. Dupa întoarcerea poporului Israel în tara fagaduintei, trebuie sa urmeze tot ceea ce a fost stabilit pentru ei. Pentru Biserica aceasta înseamna cea mai înalta treapta de alarma. Înainte de a începe istoria de mântuire a lui Dumnezeu cu Israelul, trebuie sa fie deja încheiat planul de mântuire cu Biserica dintre natiuni. Tot ce a fost proorocit s-a apropiat concret de împlinire si astfel cu atât mai mult venirea Mirelui ceresc pentru rapirea Miresei pamânt esti.


Deoarece noi putem vedea si rândui toate acestea, avem voie sa ne ridicam capetele, pentru ca noi stim — nu presupunem, noi stim pe baza evenimentelor profetiei biblice care se împlinesc, ca venirea Domnului nostru este acum într-adevar aproape si odata cu aceasta eliberarea de trup si rapirea celor care apartin de Biserica-Mireasa este concret în perspectiva.


Timpul si ceasul bineînteles nu le stie nimeni, aceasta nici nu este necesar; noi ar trebui sa purtam mântuirea cu frica si cutremur si sa ramânem în toate lucrurile treji, sa traim normal si sa planificam de parca ar mai fi o viata întreaga înaintea noastra. Cine vrea sa construiasca o casa, sa o construiasca. Cine vrea sa se califice profesional mai departe, sa o faca. Cine vrea sa se casatoreasca, sa se casatoreasca, etc. Indiferent ce avem în plan pe pamânt , sa înfaptuim, dar la toate acestea sa dam atentie si sa fim pregatiti tot timpul si gasiti în voia lui Dumnezeu.

Starea în care se afla copiii lui Dumnezeu si Biserica în prezent, nu va ramâne pâna la sfârsit asa. Dumnezeu va mai face lucruri mari cu poporul Sau. EL a fagaduit ca va mai clatina înca o data cerul si pamântul (Evrei 12, 26-28). Dumnezeu a fagaduit ploaia timpurie si târzie (Ioel 2, 23) si o va da în timpul roadei (Iac. 5, 7). Duhul lui Dumnezeu va veni la sfârsitul timpului de har la fel ca la început, ca râurile peste pamântul uscat (Isa. 44, 3). Noi putem sa ne asteptam la o lucrare scurta, dar puternica a Duhului, care se va revarsa în înviere, transformare si rapire. Finalul îl va forma o înviorare puternica si o trezire în cadrul Bisericii-Mireasa. În scurt timp se vor întâmpla lucruri neobisnuite care îi vor uimi pe toti si îi vor întari în credinta. Apoi se va exercita presiune asupra credinciosilor adevarati si strigarea în cei care sunt pregatiti va rasuna astfel: "Vino în curînd, Doamne Isuse!" La sfârsit Duhul si Mireasa vor spune: "Vino!" Ultimul strigat va fi: "Da, vino Doamne Isuse! Amin."


Cuvânt de încheiere


În cei patruzeci de ani de slujba ca predicator si ca lucrator în "Via Domnului", am trait conducerea minunata a Duhului Sfânt de nenumarate ori. Dar la scrierea acestor teme grele si importante, ca niciodata mai înainte, am vazut direct si de repetate ori ce înseamna în practica când este scris: "Duhul cerceteaza totul …" si "Duhul va va conduce în tot adevarul si va va descoperi lucrurile viitoare". S-a întâmplat de multe ori ca Duhul lui Dumnezeu sa-mi daruiasca lumina si sa-mi arate legaturile pe care eu nu le-am vazut pâna acum si nu le-am stiut.


Cu o multumire adânca si o usurare simtitoare am trait desavârsirea manuscrisului. Ma simt de parca Duhul lui Dumnezeu a gasit liniste în mine si mi-a luat o povara grea, dupa ce mi-am îndeplinit raspunderea si pot sa-i dau poporului lui Dumnezeu aceasta mostenire importanta a Cuvântului Lui profetic descoperit. Pregatirea acestei prezentari a fost cea mai mare sarcina si provocare în fata careia am fost pus în slujba mea înaintea Domnului. Dar acum am impresia ca Dumnezeu priveste în jos cu placere. Acum, la sfârsitul celor sapte epoci ale Bisericii i-a placut Domnului, capeteniei înalte si preamarite a Bisericii Lui, sa descopere întreaga Lui hotarâre, cum a descoperit-o proorocilor si apostolilor. Aceasta prezentare este sigura si precisa.


Cine vrea sa ma acuze ca sunt nemilos si fara dragoste, judeca omeneste. Ce ar vedea Dumnezeu si eu mai cu placere, decât sa fie numai soare în domeniul duhovnicesc. Dar totusi nu este asa. Eu va rog sa ma neglijati pe mine ca unealta si purtator de Cuvânt al lui Dumnezeu, si sa va adresati Lui, celui ce poarta raspunderea pentru întregul cuprins al Cuvântului Sau. Un mesager nu poate face nimic pentru mesaj, el trebuie sa îl dea mai departe. Domnul însusi a condamnat anumite lucruri în Cuvântul Sau, pentru ca nici nu erau de la El si nici nu puteau rezista înaintea Lui. Cine vrea sa se judece cu El? Adevarul dumnezeiesc este foarte taietor si la început doare, dar are un efect vindecator.


În cartea "Crestinismul traditional …" am prezentat adevarurile de baza în vestirea Evangheliei si învataturile fundamentale biblice ale Bisericii noutestamentare si la fel am scos în evidenta planurile ascunse din istoria bisericii si dezvoltarea acestora. În aceasta publicatie este vorba despre redarea textului tainic din Apocalipsa într-o vorbire clara si biblica. De la început a fost valabil principiul Domnului nostru, de a folosi pilde simbolice. Dar adresându-se ucenicilor Lui, a spus: "Pentru ca voua v-a fost dat sa cunoasteti tainele Împaratiei cerurilor."


Tot ce vine de la Dumnezeu noi o primim prin descoperirea Duhului, si mintea noastra este deschisa pentru Scriptura vazând astfel împlinirea si realizarea ei. Acesta este timpul pentru descoperirea deplina si definitiva a tuturor tainelor care sunt în Cuvânt.


În istoria bisericii, începând de la primii crestini pâna în ziua de astazi, nici o miscare nu a reusit strapungerea deplina a Apocalipsei lui Isus Hristos. Rascumparatorul a ramas piatra de poticnire si stânca de împotrivire, ceea ce oamenii ziditori spirituali nu au putut-o încadra corect. Ei nu au reusit sa-l recunoasca pe Anticrist si sa lumineze aceasta cu ajutorul Scripturii. În ceea ce-l priveste pe el, exista doua pareri principale: unii învata ca el a aparut deja în timpul apostolilor; ceilalti cred ca va veni când va. Unii îl cauta la iudei, altii la arabi, etc.


Ioan, ca ucenicul cel mai iubit de Isus, scrie foarte clar ca Anticristul va veni, dar ca acum s-au ridicat multi anticristi (1. Ioan 2, 18). Ambele sunt corecte. Biserica anticrestina exista din primele generatii crestine lânga Biserica adevarata. Dar în ultima perioada, când Satana întra în omul pacatului, Anticristul se descopera nu numai ca "prooroc mincinos", ci si ca "fiara". Prezentarea deschisa a semnelor acestei institutii si a conducatorului ei, este de cea mai mare importanta pentru timpul sfârsitului. Dupa cum am putut vedea personal la scrierea acestei carti, Duhul Sfânt a pus un pret foarte mare si a lasat ca lumina sa lumineze din toate partile.


În ceea ce priveste felul prezentarii, eu mi-am luat Cuvântul apostolului Pavel pentru mine: "… n-am venit sa va vestesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau întelepciune stralucita." (1. Cor. 2, 1-5), si la fel si fraza reformatorului si traducatorului Bibliei Martin Luther: "Gramatica nu are voie sa stapâneasca asupra descoperirii, ci ea trebuie sa-i slujeasca."


Asa cum Dumnezeu vegheaza asupra Cuvântului Sau, astfel sa vegheze si asupra împlinirii Cuvântului Sau. Aceasta prezentare atotcuprinzatoare sa fie sfintita de Domnul si Rascumparatorul nostru, Isus Hristos. EL însusi sa binecuvânteze si sa vorbeasca cu ai Lui în timp ce citesc. Dumnezeului vesnic credincios sa-i fie adusa slava acum si în veci: "… Tatal slavei, sa va dea un duh de întelepciune si de descoperire, în cunoasterea Lui." (Ef. 1, 17b). Amin!


Krefeld, martie 1995






Cuvânt înainte


Ca autor al acestei brosuri, am dorinta sa le fac de cunoscut cititorilor planul lui Dumnezeu cu omenirea. În aceasta prezentare scurta pot fi atinse numai câteva lucruri, dar sper ca Duhul lui Dumnezeu le pune în inima cititorilor dorinta de a cerceta mai departe.


Noi nu reprezentam parerile unei denominatiuni, dar vrem sa-l lasam pe însusi Dumnezeu sa vorbeasca prin Cuvîntul Sau catre fiecare personal. Domnul i-a ales pe Avraam, Isaac, Iacov si pe toti proorocii, cu un scop mântuitor, ca si pe apostoli si alti barbati în decursul istoriei bisericii, pentru însarcinari speciale. Pentru noi este foarte important sa recunoastem ce face Dumnezeu acum. Noi mai traim înca în zilele Bibliei. În toate domeniile se împlineste profetia biblica. Domnul este cu noi, asa cum a fagaduit, pâna la sfârsitul pamântului. EL a restabilit legatura cu ai Sai si vorbeste cu ei.


Aceasta brosura va fi editata în limbile principale si va fi citita în peste o suta de tari. Poate ajunge si în mâinile unor persoane care fac parte din alte religii si credinte. Fiecare stie, ca tot ce este omenesc este insuficient si supus erorilor. De aceea ne îndreptam singurului izvor infailibil, si anume Cuvântului lui Dumnezeu, pentru a obtine raspunsuri de încredere la întrebarile noastre.


Fie ca aceasta prezentare scurta sa fie o binecuvântare pentru fiecare cititor, si sa-i ajute la o relatie personala cu Domnul, este rugaciunea mea.


Autorul


Este scris


Cea mai mare comoara pe care o putem tine în mâini, este Cuvîntul scris a lui Dumnezeu, caci cerurile si pamântul vor trece, dar Cuvîntul lui Dumnezeu ramâne în veci. EL ne-a descoperit planul Sau complet cu omenirea. Mai întâi Cuvîntul vorbit a venit la prooroci si a fost scris. Mai târziu Domnul i-a folosit pe apostoli, care ne-au lasat marturia Lui. Astfel ne-au ramas ambele: Vechiul si Noul Testament. În Vechiul gasim pilde, indicatii si fagaduinte, în Noul o relatare puternica cum se împlineste exact fiecare text biblic pâna la ultima litera.

Noul Testament a început cu împlinirea proorociilor. Ioan Botezatorul a fost un prooroc fagaduit, Domnul nostru Rascumparatorul fagaduit. Credinta adevarata este ancorata în Cuvîntul fagaduit. Nasterea lui Isus Hristos, viata Lui, slujba Lui, suferinta si moartea — totul, pâna la înviere si înaltare, s-a întâmplat exact asa cum a fost prezis de prooroci. Dumnezeu a lasat sa fie scrisa înainte cu sute si mii de ani întreaga desfasurare a istoriei. Istoricii au scris evenimentele dupa ce s-au întâmplat, dar Dumnezeu a stiut sfârsitul deja înainte de început, si de aceea a putut sa scrie totul dinainte. Ce minunat!

La prima venire a Domnului si Mântuitorului nostru s-au împlinit peste o suta de proorocii, începând cu fagaduinta din Gen. 3, 15 despre samânta femeii, care va veni pentru a zdrobi capul sarpelui, pâna la Mal. 3, 1 ca Domnul va veni la templul Lui sfânt. Sigur ca unii ar fi mirati daca si-ar marca toate textele din Noul Testament în care se spune: „cum este scris“, sau „cum spune Scriptura“, precum „sa se împlineasca ce a spus Dumnezeu prin gura proorocilor“, si cât de des se ia referinta la Vechiul Testament. În Luca 24, Hristos cel înviat a început sa le prezinte celor doi ucenici de pe drumul Emausului toate textele biblice care se refera la El, de la Moise pâna la toti proorocii. Acelasi lucru l-ar face El si astazi. Cine vrea sa stie ce si-a propus Dumnezeu sa faca, trebuie sa gaseasca fagaduintele corespunzatoare în Biblie.

Dumnezeu face totul conform Cuvântului Sau si le vorbeste oamenilor: „Caci gândurile Mele nu sînt gândurile voastre, si caile voastre nu sînt caile Mele, zice Domnul. Ci cât sînt de sus cerurile fata de pamânt, atât sînt de sus caile Mele fata de caile voastre si gândurile Mele fata de gândurile voastre“ (Isa. 55, 8-9). Dar noi avem voie sa strigam ca Moise: „Acum, daca am capatat trecere înaintea Ta, arata-mi caile Tale …“ (Exod 33, 13). Cine capata într-adevar trecere înaintea lui Dumnezeu, va recunoaste caile Lui cu poporul Lui si va avea parte de ceea ce face El în timpul acesta. Noi trebuie sa cercetam Scriptura mai mult ca înainte, pentru a fi siguri ce ne asteapta.

Desigur ca toate bisericile se refera la Sfânta Scriptura. Fiecare spune: „Este scris“, dar deseori Cuvîntul este talmacit dupa propria gândire si este folosit sucit, rupt din legatura. În aceasta stare i-a gasit Domnul Isus pe învatatorii religiosi din timpul Sau. Fara a fi constienti, ei au desfiintat Cuvîntul adevarat a lui Dumnezeu si au robit poporul cu propriile lor datini si învataturi (Mar. 7, 13). Satana nu tagaduieste nici existenta lui Dumnezeu (Iac. 2, 19) si nici Cuvîntul (Luca 4, 1-13). Dar el stie sa-i dea cu maiestrie o talmacire proprie sau pur si simplu sa-l puna sub semnul întrebarii.

Se poate spune mereu „Este scris, este scris“, decorându-se de sus pâna jos cu texte biblice, si totusi sa nu aiba descoperirea divina si sa se afle total în afara voii lui Dumnezeu. Între descoperire si talmacire este o diferenta ca de la cer la pamânt. Una vine de la Dumnezeu, cealalta de la Satana; una aduce viata, cealalta moartea. Atâta timp cât Adam si Eva au crezut Cuvîntul lui Dumnezeu si au procedat întocmai dupa el, au avut viata vesnica. Dar când au ascultat de talmacirea sarpelui batrân, au cazut în moarte (Gen. 3). Multi au parasit pomul vietii pentru asa-zisa „cunostinta“. Ei se cred întelepti, dar spiritual au murit si astfel sînt despartiti de Cuvânt si prin aceasta de Dumnezeu. Asa cum spune 2. Tim. 3, 5, ei au doar o forma de evlavie, dar tagaduindu-i puterea.

Când dusmanul l-a încercat pe Domnul în pustie, s-a referit la Cuvânt si a zis: „Este scris …“. Isus a stiut ca a fost rupt din legatura si l-a respins de fiecare data, spunând: „De asemenea este scris …“. Satana foloseste aceeasi tactica din gradina Eden si o va tine pâna la sfârsit: el ispiteste oamenii dându-i Scripturii o talmacire proprie, de care 2. Pet. 1, 20 ne avertizeaza categoric. Toti proorocii mincinosi (Mat. 24, 24) si toti apostolii mincinosi (2. Cor. 11, 13) se prezinta ca trimisi ai lui Hristos. Daca însusi Satana apare ca înger al luminii, „si nu este de mirare, caci chiar Satana se preface într-un înger de lumina. Nu este mare lucru dar, daca si slujitorii lui se prefac în slujitori ai neprihanirii. Sfârsitul lor va fi dupa faptele lor“ (2. Cor. 11, 14-15). Prin texte biblice fals talmacite si folosite gresit, masele crestine sînt duse în eroare fara sa vrea.

Cuvîntul lui Dumnezeu fagaduit trebuie trait, nu explicat.

Cuvîntul profetic a lui Dumnezeu trebuie observat în împlinirea lui.

Domnul nostru ca Rascumparatorul fagaduit, a avut dreptul sa foloseasca Sfânta Scriptura si sa-l biruiasca pe Satana cu Cuvîntul. Tot asa si credinciosii biblici care cred Cuvîntul fagaduit pentru timpul acesta, au aceeasi autoritate si au dreptul sa se refere la Scriptura. Întrebarea îndreptatita suna: cum se poate recunoaste unde este predicat Cuvîntul adevarat si cine sînt cei care au fost însarcinati de însusi Hristos sa vorbeasca în Numele Lui? Catre cei pe care i-a trimis Isus, El a spus: „Cine va primeste pe voi, Ma primeste pe Mine; si cine Ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine“ (Mat. 10, 40). EL a spus mai departe: „Adevarat, adevarat, va spun ca, cine primeste pe acela pe care-l trimit Eu, pe Mine Ma primeste …“ (Ioan 13, 20). Dupa învierea Lui, El a confirmat ucenicilor Lui înca o data, ca El i-a ales pentru slujba, spunându-le: „Cum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi“ (Ioan 20, 21). În Biserica primara, numai acel care a primit într-adevar o chemare de la însusi Domnul, era considerat însarcinat de Dumnezeu (Fap. 22, 14).

Fiecare barbat adevarat chemat de Dumnezeu trebuie sa poata spune: „Fratilor, va marturisesc ca Evanghelia propovaduita de mine, nu este de obârsie omeneasca; pentru ca, n-am primit-o, nici n-am învatat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos“ (Gal. 1, 11-12). Apostolul Petru ne da explicatii despre ceea ce au predicat ei: si acesta este Cuvîntul, care v-a fost propovaduit prin Evanghelie“ (1. Pet. 1, 25). Cea mai impresionanta expresie a facut-o apostolul Ioan: „Noi însa suntem din Dumnezeu; cine cunoaste pe Dumnezeu, ne asculta; cine nu este din Dumnezeu, nu ne asculta. Prin aceasta cunoastem duhul adevarului si duhul ratacirii“ (1. Ioan 4, 6). Filozofia omeneasca despre Cuvîntul lui Dumnezeu nu are absolut nici un loc în împaratia lui Dumnezeu. Barbatii lui Dumnezeu sînt purtatorii Cuvântului-original si astfel al mesajului curat dumnezeiesc.

Isus, Domnul nostru, a spus: „Caci Acela, pe care L-a trimis Dumnezeu, vorbeste cuvintele lui Dumnezeu …“ (Ioan 3, 34). În Ioan 8, 43 El pune întrebarea: „Pentru ce nu întelegeti vorbirea Mea?“, si da imediat si raspunsul: „Pentru ca nu puteti asculta Cuvîntul Meu.“ Învatatilor si fariseilor de atunci, El a trebuit sa le spuna: „Cine este din Dumnezeu, asculta cuvintele lui Dumnezeu; voi de aceea n-ascultati, pentru ca nu sunteti din Dumnezeu“ (Ioan 8, 47). Fiecare are posibilitatea sa constate în ce stare spirituala se afla: daca crede si accepta întregul Cuvânt a lui Dumnezeu fara nici o împotrivire, sau daca nu este nici o relatie interioara pentru aceasta. Deseori se citeste un text biblic în adunari, dar cel care tine predica prezinta apoi gândurile lui proprii, fara sa ramâna în limitele Cuvântului. A sosit timpul pentru o cercetare temeinica. Tot ce se întâmpla în domeniul religios, trebuie comparat cu Cuvîntul lui Dumnezeu. Ceea ce credem si învatam, trebuie sa corespunda cu el, daca vrem sa reziste înaintea lui Dumnezeu.

Pe baza unei descoperiri, Pavel s-a dus la Ierusalim pentru a compara ceea ce predica el cu Cuvîntul original, asa cum a fost predicat la început. El a prezentat Evanghelia care le-a vestit-o neamurilor, pentru a constata, asa cum a spus el însusi: „… ca nu cumva sa alerg sau sa fi alergat în zadar“ (Gal. 2, 1-3). O slujba cu succes nu este o dovada ca vestirea este corecta. În ochii lui Dumnezeu nu conteaza nici macar scoaterea de draci, minunile, proorociile, etc. (Mat. 7, 21-23). Isus ne-a avertizat de unsii falsi din timpul sfârsitului: „Caci se vor scula Hristosi mincinosi si prooroci mincinosi; vor face semne mari si minuni, pâna acolo încât sa însele, daca va fi cu putinta, chiar si pe cei alesi“ (Mat. 24, 24). De aceea este necesar sa comparam predica si practica cu „învatatura apostolica“ de la început, cum a facut-o Pavel.

Din cauza erorilor de la Cuvânt, Domnul nostru ar spune si astazi: „Degeaba Ma cinstesc ei, dând învataturi care nu sînt decât niste porunci omenesti“ (Mar. 7, 7). Ce nu se întâmpla conform Cuvântului, este condamnat de Dumnezeu. „Dumnezeu este Duh; si cine se închina Lui, trebuie sa I se închine în duh si adevar“ (Ioan 4, 24). Cuvîntul adevarului si duhul adevarului lucreaza întotdeauna împreuna. Cele duhovnicesti nu au voie sa fie judecate dupa masura omeneasca. Cine vrea sa-L înteleaga pe Dumnezeu si planul Sau, trebuie sa cerceteze Cuvîntul Sau infailibil, caci în el este descoperita voia lui Dumnezeu.


Una în Duhul


Dorinta dupa unitate a fost întotdeauna în om. Înaintea lui Dumnezeu este valabil numai ce este conform voii Lui si ceea ce se realizeaza în felul Lui anumit. Daca a existat vreodata un timp în care poporul trebuia sa fie una, atunci este acum. Dar cum trebuie sa arate aceasta unitate? La o întrebare asa de importanta se poate da raspuns sigur numai prin Cuvîntul lui Dumnezeu scris. Destul au încercat oamenii sa-si realizeze închipuirile lor. Acum vrea Dumnezeu sa vesteasca adevarul curat poporului Sau.

Strigatul dupa unire, pace si siguranta a devenit cea mai importanta tema a ceasului. sefii de state si conducatorii religiosi cu influenta mare se unesc în ostenelile lor sa ajunga la aceasta „stare ideala“. si din cercurile „Evangheliei pline“ este de auzit strigarea dupa unirea adevarata în Duhul. Ei se bazeaza pe textul biblic din Ioan 17, 21, unde Isus se ruga: „… ca toti sa fie una“. Despre cine a vorbit aici Domnul? Pentru cine s-a rugat El ca sa fie una? Toti care vorbesc despre unitate si o asteapta, au totusi evident diferite motive si teluri. Chiar si Antihristul se va servi de Cuvîntul acesta si tinde spre o unitate mondiala, atotcuprinzatoare.

În Gen. 11 citim ca la început oamenii au fost una. Ei aveau o limba si urmareau un tel: sa construiasca un turn a cazui vârf sa ajunga pâna în cer. Cu aceasta au vrut sa-si faca un nume, dar Dumnezeu a nimicit planul lor. S-ar putea potrivi si pentru timpul de astazi? Cea mai importanta lectie pe care trebuie s-o învatam este ca lucrurile duhovnicesti nu pot fi facute în felul si modul omenesc.

Unele exemple din Scriptura ne prezinta în fata ochilor cât pot sa fie de diferite conditiile pentru o unitate. În 1. Împ. 22 si 2. Cro. 18 ne este relatat despre patru sute de prooroci care erau una si spuneau acelasi lucru. Ahab, împaratul Israelului, l-a întrebat pe Iosafat, împaratul din Iuda, daca vrea sa mearga împreuna cu el la lupta. Desigur ca Iosafat s-a simtit onorat prin aceasta, si a fost de acord zicând: „Eu voi fi ca tine, poporul meu ca poporul tau, caii mei ca ai tai.“ Dar pentru ca el era un barbat cu teama de Dumnezeu, vroia sa afle mai întâi voia Domnului. Ahab i-a chemat dupa aceea pe cei patru sute de prooroci, care au proorocit în unanimitate: „Suie-te, si Domnul îl va da în mâinile împaratului.“ Iosafat a fost totusi evident nemultumit, desi a avut un raspuns unanim, caci el a întrebat: „Nu mai este aici nici un prooroc al Domnului, ca sa-L putem întreba?

A fost foarte impresionant: sute de prooroci erau în unanimitate! si totusi împaratul s-a interesat de unul singur care avea Cuvîntul adevarat al Domnului. Multi se unesc astazi în asa-zisul „duh al fratiei“. Protestantii, catolicii si alte religii se aduna împreuna. Dar noi totusi avem dreptul sa aflam ce a spus Domnul în Cuvîntul Lui nefalsificat.

Proorocul Mica, cu care Ahab nu vroia sa aiba nimic de-a face, nu a facut parte de organizatia din timpul acela. El se afla în afara unirii „ecumenice“, dar era una cu Dumnezeu prin ungerea adevarata a Duhului. Zedechia, purtatorul de cuvânt al celor patru sute, si-a facut chiar coarne de fier si striga: „Asa vorbeste Domnul …“, si toti ceilalti au consimtit. Ce adunare puternica! Dar totusi ei au fost înselati de un duh de minciuna si indusi în eroare, chiar daca au consimtit si au proorocit acelasi lucru si au strigat „Asa vorbeste Domnul …“! Numai ce a spus însusi Dumnezeu este „Asa vorbeste Domnul“, toate celelalte, si daca este o concordanta totala, sînt numai o înselaciune desarta.

Mesagerul care a fost trimis sa-l aduca pe Mica, l-a sfatuit: „… sa fie dar si cuvântul tau ca al fiecaruia din ei.“ Dar raspunsul barbatului lui Dumnezeu a fost: „Viu este Domnul, ca voi vesti ce-mi va spune Domnul.“ Ceea ce a spus el a fost adevarul descoperit curat, proaspat de la tron. El a fost luat într-o viziune în slava si a avut voie sa asculte ce a fost hotarât în ceruri (2. Cro. 18, 18-22). Viziunea si proorocia lui erau în concordanta cu Cuvîntul Domnului, ceea ce a vestit proorocul Ilie în legatura cu Ahab (1. Împ. 21, 19; 22, 38).

Mica era foarte sigur de lucrarea lui. De aceea el a putut sa-i spuna lui Ahab, care vroia sa se rafuie cu el dupa ce se va întoarce în pace: „,Daca te vei întoarce în pace, Domnul n-a vorbit prin mine.‘ Apoi a mai zis: ,Auziti, popoare, toate.‘“ Fiecare prooroc adevarat va fi în concordanta în fiecare timp cu toti proorocii care au vorbit în Numele Domnului. El va vesti adevarul absolut cu împuternicire dumnezeiasca, chiar daca se unesc sute si spun contrarul. Acelasi lucru este pentru un apostol, învatator, evanghelist — pentru fiecare slujba din Biserica Dumnezeului celui viu.


Conditia


Cei o suta douazeci erau adunati de Rusalii în unanimitate. Ei se aflau în totala concordanta cu Cuvîntul ceasului. Pentru a fi astazi una cu Dumnezeu, trebuie sa fim în concordanta cu Cuvîntul Lui fagaduit pentru timpul acesta. Isus s-a rugat: „… ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti în Mine …“ Fiul a fost descoperirea personala a Tatalui — aceeasi substanta, acelasi Duh, aceeasi viata.

Fiul a fost nascut prin Duhul, asa cum i-a spus îngerul lui Maria: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, si puterea Celui Prea Înalt te va umbri …“ (Luca 1, 35). Aceasta o gasim confirmata în Mat. 1, 20. Duhul Sfânt a venit peste Maria dupa ce a primit Cuvîntul fagaduit si l-a crezut. Astfel a devenit Cuvîntul trup si a locuit printre noi. Unitatea dintre Tata si Fiu nu se bazeaza pe o întelegere, ci este o unitate substantiala. Acelasi lucru este pentru toti fii si fiicele lui Dumnezeu. Ei sînt nascuti din acelasi Cuvânt prin acelasi Duh si astfel sa fie partasi firii dumnezeiesti (2. Pet. 1, 4).

Numai acei care au fiinta si viata lui Isus Hristos, pot sa fie una cu El în Duhul. Iacov scrie: „El, de buna voia Lui, ne-a nascut prin Cuvîntul adevarului, ca sa fim un fel de pîrga a fapturilor Lui“ (1, 18). Cum Isus a fost Fiul nascut, asa trebuie sa fim noi fii si fiice a lui Dumnezeu nascuti dupa felul Lui. Cu privire la aceasta El este denumit în Rom. 8, 29 ca „cel întâi nascut dintre mai multi frati“. Asa cum Dumnezeu a stabilit la începutul creatiunii, totul aduce rod dupa felul lui. Transpus în domeniul spiritual, înseamna ca din Dumnezeu poate sa se nasca numai Dumnezeu, la fel cum din Fiul lui Dumnezeu pot lua nastere numai fii si fiice ale lui Dumnezeu. Petru accentueaza acest adevar cu cuvintele: „Binecuvîntat sa fie Dumnezeu, Tatal Domnului nostru Isus Hristos, care, dupa îndurarea Sa cea mare, ne-a nascut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morti, la o nadejde vie“ (1. Pet. 1, 3).

Isus putea sa spuna: „Cine Ma vede pe Mine, vede pe Tatal“ (Ioan 14, 9). Despre sot si sotie scrie: „ … ei vor fi un trup“, dar nici un barbat nu poate spune: „Cine ma vede pe mine, vede pe sotia mea.“ Unitatea spirituala despre care vorbeste Isus, nu înseamna a concorda sau a se uni, ci este vorba despre aceeasi substanta chiar daca este descoperit diferit. Nimeni nu poate sa adere la Biserica lui Dumnezeu; aici este nascut, botezat si pecetluit.

Sa venim înapoi la expresia din Ioan 17, 21: „… ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti în Mine, si Eu în Tine; ca si ei sa fie una în noi …“ În aceasta consta taina acestei unitati dumnezeiesti: Dumnezeu în Hristos — Hristos în Biserica Lui. În acest capitol Isus nu predica, ci El se roaga. De aceea ce aduce El aici la exprimare, noi trebuie sa cercetam rugîndu-ne si sa tindem spre aceasta, pentru a o trai în realitate.

Noi dorim sa scoatem în evidenta unele criterii pentru unirea despre care a vorbit Isus în cap. 17: „… ca sa dea viata vesnica tuturor acelora, pe care I i-ai dat Tu.

Am facut cunoscut Numele Tau oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume.“

Caci le-am dat cuvintele, pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit …

… si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit

Pentru ei Ma rog … si Eu sînt proslavit în ei.

Sfinteste-i prin adevarul Tau: Cuvîntul Tau este adevarul.

Eu le-am dat slava, pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una, cum si noi suntem una.“

Eu în ei, si Tu în Mine; — pentru ca ei sa fie în chip desavârsit una.


Numai atunci când am trait în adevar toate acestea scrise în capitolul acesta, este creata conditia de a avea parte de aceasta unitate dumnezeiasca. Aceasta înseamna ca noi am primit viata vesnica; Numele Lui ne-a fost descoperit; noi am acceptat Cuvîntul Lui si am fost sfintiti în adevarul Lui descoperit; Hristos trebuie sa locuiasca în noi, asa cum a locuit Tatal în El. Numai asa putem ajunge la aceasta unitate duhovniceasca desavârsita. Este nevoie de descoperire divina pentru a recunoaste clar si acest punct, si este nevoie de har pentru a trai aceasta.

Dumnezeu realizeaza în felul Lui aceasta unitate pentru care s-a rugat Domnul nostru, si toti adevaratii fii si fiice a lui Dumnezeu o vor trai. La sfârsit ei vor concorda total cu Cuvîntul Lui si astfel cu El, capetenia, si ca madulare a trupului Sau vor deveni una. 1. Cor. 12, 13 ne spune cum se întâmpla aceasta: „Noi toti, în adevar, am fost botezati de un singur Duh.“ Pavel i-a avertizat pe Efeseni: „… si cautati sa pastrati unirea Duhului, prin legatura pacii. Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Domn, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai pe sus de toti si care este în toti“ (Ef. 4, 3-6).

Asa cum este scris în versetele 11 si 12, cele cinci slujbe sînt destinate pentru zidirea trupului lui Hristos, „… pâna vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare la înaltimea staturii plinatatii lui Hristos.“


Repetare?


Desi iudeii credinciosi îl asteptau pe Mesia la prima venire a lui Isus Hristos, conducatorii religiosi nu l-au recunoscut nici pe premergatorul Sau si slujba acestuia si nici pe însusi Mesia. Cu Cuvîntul lui Dumnezeu în mâna si cu toate rugaciunile în templu, ei L-au refuzat. De neconceput a fost însa: EL a venit la ai Sai, dar ai Sai nu L-au primit (Ioan 1). Ce rusine, ca tocmai conducatorii religiosi au fost loviti atunci cu orbire! Ei aveau talmacirile lor proprii, dar nu posedau descoperire despre Cuvîntul fagaduit din timpul lor.

Ar putea sa se repete si acum acelasi lucru? Este posibil ca si adunarile noastre mai sînt numai traditie si evanghelizarile au luat numai o forma de întretinere? Este de închipuit ca si astazi se predica despre Mesia si ceea ce va face El, fara sa se înteleaga ce face El în prezent. Conducatorii religiosi din zilele acelea se refereau la Avraam si Moise, dar nu au recunoscut ca se împlineste ceea ce au vestit acestia în fata ochilor lor. Domnul nostru trebuia sa le zica: „Caci, daca ati crede pe Moise, M-ati crede si pe Mine“ (Ioan 5, 46).

Tot asa este posibil, sa se faca referinte la Petru, Pavel si alte personalitati din istoria bisericii si totusi sa nu recunoasca ce face Dumnezeu în timpul acesta. Totusi este de neînteles ca acei barbati sfinti, care desi s-au adâncit în Scriptura zi si noapte, nu au vazut ca se împlinesc proorocii în timpul lor. Isus însusi i-a facut atenti când a citit în sinagoga din Nazaret din cap. 61 a proorocului Isaia, spunând: „Astazi s-au împlinit cuvintele acestea din Scriptura, pe care le-ati auzit“ (Luca 4, 21).

Fara îndoiala ca noi ne îndreptam astazi spre sfârsitul timpului de sfârsit. Cunoscatorii Sfintei Scripturi asteapta evenimentele escatalogice în viitorul apropiat. Semnele timpului vorbesc o limba clara: starea Bisericii, întoarcerea israelitilor în tara parintilor lor, evenimentele politice — toate acestea ne îndreapta negresit spre întoarcerea apropiata a Domnului. Nu s-ar putea ca Dumnezeu sa fi facut deja ceva puternic în generatia noastra, pe lânga care au trecut cei mai multi?

Nu este greu sa judeci trecutul si sa vezi ce au facut altii gresit. Tot asa se pot astepta evenimente mari în viitor. Dar ce este cu prezentul? Avem noi parte de lucrarea Domnului astazi? În Scriptura este un cuvânt care poseda o functie-cheie: „Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fara sa-si descopere taina Sa slujitorilor Sai prooroci“ (Amos 3, 7). Noi traim sigur în cea mai mare epoca profetica. Exista doua generatii cu o raspundere deosebita: una a trait la prima venire a lui Hristos; a doua este aceasta în care ne aflam acum, înainte de venirea a doua a lui Hristos. Asa cum a început Noul Testament cu împlinirea profetiei biblice, asa se va si încheia.

Noi nu avem nevoie de un om care ne prezinta ideile lui proprii despre lucrurile impresionante pe care le va face Dumnezeu. Astfel de închipuiri fantastice nu s-au împlinit niciodata si nu se vor împlini nici în viitor. Ce avem noi nevoie, este o minte clara despre ceea ce a fagaduit Dumnezeu în Cuvîntul Sau pentru timpul acesta. Pentru ca acesta este un timp profetic, putem sa ne asteptam la o slujba deosebita profetica. În trecut Domnul a trimis întotdeauna barbati cu o însarcinare speciala înainte de evenimentele supranaturale. Înainte de potop El l-a avut pe proorocul Noe. Despre el citim „Asa a si facut Noe: a facut tot ce-i poruncise Dumnezeu“ (Gen. 6, 22). Înainte de distrugerea Sodomei si Gomorei, Domnul l-a vizitat pe proorocul Avraam (Gen. 18). În vers. 17 El a zis: „Sa ascund Eu oare de Avraam ce am sa fac?“ Domnul s-a referit în Luca 17, 26-30 la cele doua timpuri si evenimente în legatura cu venirea Lui si a zis: „Tot asa va fi si în ziua când Se va arata Fiul omului.“ Dumnezeu nu se poate schimba, asa cum este scris: „Caci Eu sînt Domnul, Eu nu Ma schimb.“(Mal. 3, 6). Când El a vrut sa împlineasca fagaduinta data lui Avraam (Gen. 15, 13), El i-a aparut proorocului Moise în rugul de foc (Exod 3). El a avut un Ilie si un Elisei, un Ieremia si un Daniel, Isaia si Ezechiel etc. EL lucreaza în toate timpurile în acelasi fel. Deciziile Lui sînt desavîrsite!


Împartirea corecta a Cuvântului


De la începutul Noului Testament si formarea Bisericii noutestamentare, a fost cercetat si ordonat totul în lumina Cuvântului profetic. Petru, un „om al primului ceas“, deja în primele zile dupa înaltarea lui Isus a ordonat evenimentele pe baza profetiei biblice. În Fap. 2 el a fost acela care a pus revarsarea Duhului Sfânt pe o baza biblica, spunând: „Ci aceasta este ce a fost spus prin proorocul Ioel“ (vers. 16). În cap. 3, 20-23 el a vorbit despre vremile de înviorare, care vor veni înainte de venirea lui Isus Hristos de la Domnul, „pe care cerul trebuie sa-l primeasca, pâna în vremile asezarii din nou a tuturor lucrurilor despre aceste vremi a vorbit Dumnezeu prin gura tuturor sfintilor Sai prooroci din vechime.“ si aici vedem din nou legatura cu Vechiul Testament. Din aceste cuvinte reiese clar, ca trebuie sa vina un timp de înviorare si reasezare, înainte de a veni Isus ca Mire pentru a-si lua Mireasa iubita acasa.

Iacov scrie cu privire la aceasta: „Fiti dar îndelung rabdatori, fratilor, pâna la venirea Domnului. Iata ca plugarul asteapta roada scumpa a pamântului, si o asteapta cu rabdare, pâna nu primeste ploaie timpurie si tîrzie“ (cap. 5, 7). Cuvîntul lui Dumnezeu este denumit si samînta, care trebuie semanata si udata (Marc. 4, 14). Înainte de seceris, trebuie sa ne asteptam la o revarsare puternica a Duhului Sfânt. Asa cum este spus în Isaia 55, 11, Cuvîntul lui Dumnezeu nu se poate întoarce fara rod, ci împlineste tot pentru ceea ce a fost trimis. Iacov a dat ca exemplu restituirea pe care a trait-o Iov (cap. 5, 11). Fiecare cunoaste viata lui, încercarile si suferintele pe care le-a avut de suferit. Satana i-a luat tot ce poseda, dar Dumnezeu i-a restituit totul într-o masura dubla (cap. 42, 10). Tot asa trebuie sa ne asteptam, ca Dumnezeu va împlini si aceasta fagaduinta în scurt timp si va darui o restituire atotcuprinzatoare.

Exactitatea Cuvântului lui Dumnezeu este coplesitoare. În legatura cu Ioan Botezatorul, Sfânta Scriptura scrie despre slujba de pregatire. Când îngerul Gavril a anuntat nasterea lui Ioan, a ridicat gândul exprimat în Cuvîntul profetic: „Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul si puterea lui Ilie, ca sa întoarca inimile parintilor la copii, si pe cei neascultatori la umblarea în întelepciunea celor neprihaniti, ca sa gateasca Domnului un norod bine pregatit pentru El“ (Luca 1, 17). În acelasi capitol Zaharia a proorocit si a spus: „si tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Prea Înalt. Caci vei merge înaintea Domnului, ca sa pregateasca caile Lui“ (vers. 76). El a folosit aproape aceleasi cuvinte ca în Mal. 3, 1. si Domnul nostru s-a referit la aceste texte biblice, când El a confirmat în Mat. 11, 10 slujba lui Ioan Botezatorul: „… caci el este acela despre care s-a scris: ,Iata, trimit înaintea fetei Tale pe solul Meu, care Îti va pregati calea înaintea Ta.“

Cuvîntul restituire nu a fost amintit nici macar o data în legatura cu Ioan Botezatorul. Pe de alta parte îl gasim mereu în texte biblice care vorbesc despre slujba fagaduita din timpul sfârsitului. Domnul a spus deja prin proorocul Ioel: „Va voi rasplati astfel anii …“ (cap. 2, 25).

În Mat. 17 este descris evenimentul maret de pe muntele schimbarii la fata. Domnul nostru l-a luat pe Petru, Iacob si Ioan cu Sine. Acolo au aparut Moise si Ilie si au vorbit cu El. Petru a fost coplesit si a spus: „Doamne, este bine sa fim aici; daca vrei, am sa fac trei colibe una pentru Tine, una pentru Moise si una pentru Ilie“ (vers 4).

Dupa ce au coborât de pe munte, ucenici L-au întrebat pe Domnul: „Oare de ce zic carturarii ca întâi trebuie sa vina Ilie?“ La aceasta Domnul a dat doua explicatii importante: prima era pentru viitor, a doua era deja trecut. Prima o gasim în vers. 11: „Drept raspuns, Isus le-a zis: ,Este adevarat ca trebuie sa vina întâi Ilie, si sa aseze din nou toate lucrurile.‘“ Fara nici o îndoiala, acest verset este în forma de viitor si se refera la slujba înainte de a doua venire a lui Hristos. Dr. Scofield, un învatat si traducator cunoscut international, scrie în explicatiile lui pentru Mat. 17, 11: „Hristos confirma profetia deosebita si înca neîmplinita din Maleahi 4, 5-6.“ si apologetii fundamentali sînt de acord cu aceasta.

Dupa cum am vazut, slujba lui Ioan a fost confirmata ca fiind împlinirea din Maleahi 3, 1. Când a fost întrebat: „Esti Ilie?“, el a trebuit sa raspunda conform adevarului si a spus: „Nu sunt!“ (Ioan 1, 21). El le-a explicat lor: „Un glas striga: ,Pregatiti în pustie calea Domnului, neteziti în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru!‘“ (Isa. 40, 3). Dupa aceasta marturie, l-au întrebat trimisii fariseilor: „Atunci de ce botezi, daca nu esti Hristosul, nici Ilie, nici proorocul?“ (Ioan 1, 25). Fagaduinta din Mal. 4, 5-6 se poate împlini numai la sfârsitul timpului de har, „înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare si înfricosata.“ Va fi o zi de razbunare (Isa. 61, 2), care va arde ca un cuptor (Mal. 4, 1) si vine ca un hot noaptea (2. Pet. 3, 10; 1. Tes. 5, 2).

De la slujba lui Ioan Botezatorul au trecut circa doua mii de ani, si ziua Domnul nu a venit înca. Isa. 13, 6-13; Ioel 3, 4-5 si multe alte texte biblice ne dau o descriere exacta despre aceasta. Petru s-a referit la aceasta în prima sa predica si a spus: „Soarele se va preface în întuneric si luna în sânge, înainte ca sa vina ziua Domnului, ziua aceea mare si stralucita“ (Fap. 2, 20). În pecetea a sasea sînt prezentate în rezumat evenimentele care sînt în legatura cu ziua Domnului. La sfârsit se spune: „Caci a venit ziua cea mare a mâniei Lui, si cine poate sta în picioare?“ (Apoc 6, 12-17). În timpul acela, timpul de har va fi încheiat si judecati îngrozitoare vor lovi pamântul.

Fagaduinta la care s-a referit Isus în Mat. 17, 11 este scrisa în ultimele doua versete din ultimul capitol din Vechiul Testament si suna astfel: „Iata, va voi trimite pe proorocul Ilie, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare si înfricosata. El va întoarce inima parintilor spre copii, si inima copiilor spre parintii lor, ca nu cumva, la venirea Mea, sa lovesc tara cu blestem!“ Prima parte, si anume întoarcerea inimii parintilor spre copii, a fost împlinita prin slujba lui Ioan Botezatorul. Dupa cum am observat, îngerul Gavril a vorbit despre aceasta cu Zaharia: „Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul si puterea lui Ilie, ca sa întoarca inimile parintilor la copii“ (Luca 1, 17).

Conform Evrei 1 Dumnezeu a vorbit prin proorocul catre parintii vechitestamentari. Pavel scrie: „Fratilor, nu vreau sa nu stiti ca parintii nostri toti au fost sub nor, toti au trecut prin mare, toti au fost botezati în nor si în mare, pentru Moise“ (1. Cor 10, 1-2). La sfârsitul zilelor El ne-a vorbit în Fiul, care era raspunsul. Ioan a facut legatura dintre Vechiul si Noul Testament. Sarcina lui era sa treaca poporul lui Dumnezeu din perioada de timp al parintilor Vechiului Testament în epoca Noului Testament al copiilor lui Dumnezeu, care începea atunci. Vazut astfel, el a fost mai mult decât un prooroc (Mat. 11, 9). Proorocii au vestit venirea lui Mesia — Ioan a avut privilegiul de a-L prezenta. Mai întâi el a marturisit despre Isus, Mesia, apoi Domnul a depus marturie pentru el. Pentru ca prima parte din fagaduinta din Maleahi 4, 5 s-a împlinit prin slujba lui, explicatia pe care a dat-o Domnul în Mat. 17, 12 a fost necesara: „Dar va spun ca Ilie a si venit, si ei nu l-au cunoscut, ci au facut cu el ce au vrut.“ Aici avem de-a face cu doua însarcinari si slujbe deosebite: o data la prima venire a lui Hristos, si acum înainte de a doua venire.

Exista texte biblice în care s-au dat indicatii despre venirile diferite ale Domnului, în aceeasi legatura, câteodata în acelasi verset. Psalm 2, 7; Fap. 13, 33 si Evrei 1, 5 vorbesc despre prima Lui venire. La a doua Lui venire El va lua Biserica-Mireasa (1. Tes 4, 13-18) rascumparata prin sînge (Apoc. 1, 5), curatata prin Cuvîntul Sau (Ef. 5, 26), pecetluita cu Duhul Sau (Ef. 4, 30), pentru a sarbatori împreuna cu ea nunta (Apoc. 19, 1-9). Aceasta nu va fi luata în seama de lume. Psalm 2, 8-9; Apoc. 2, 27; 19, 15 si multe alte texte biblice vorbesc despre venirea Lui cu mare putere, când El se va rafui cu dusmanii Sai si va lua în primire stapînirea de pe pamânt. Când Domnul a citit din Isaia 61 în sinagoga din Nazaret, El a încetat sa mai citeasca în mijlocul versetului 2 (Luca 4, 19), pentru ca numai prima parte se referea la slujba Lui de atunci. Ziua razbunarii mai urmeaza, asa cum am spus deja, când timpul de har va fi încheiat. Maleahi 3, 1 se refera deci clar la prima Lui venire, în timp ce Mal. 4, 5 si a doua parte din versetul 6 este în legatura cu a doua Lui venire.


De o importanta deosebita


Acum însarcinarea consta în întoarcerea inimilor copiilor lui Dumnezeu la credinta parintilor apostolici si astfel la Cuvîntul proorocului. Pentru aceasta este nevoie de un barbat cu o trimitere deosebita de la Dumnezeu, un prooroc ca Ilie, cineva care poate arata o confirmare de sus fara îndoieli. Doua lucruri îl vor deosebi de ceilalti: în primul rând el va avea Cuvîntul fagaduit pentru ceasul acesta si în al doilea rând o slujba adevarata, de restituire, apostolica. Aceasta este dovada convingatoare a chemarii si trimiterii lui neasemuite. Prin aceasta trebuie atrasa atentia copiilor lui Dumnezeu asupra mesajului actual.

Despre Ilie noi stim, ca el a reconstruit altarul darâmat al Domnului. Pentru aceasta el a luat douasprezece pietre ca si numarul semintiilor si a chemat poporul lui Dumnezeu pentru decizie. În aceasta rugaciune el a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Israel! Fa sa se stie astazi ca Tu esti Dumnezeu în Israel, ca eu sînt slujitorul Tau, si ca toate aceste lucruri le-am facut dupa porunca Ta. Asculta-ma Doamne, asculta-ma, pentru ca sa cunoasca poporul acesta ca Tu, Doamne, esti adevaratul Dumnezeu, si sa le întorci astfel inima spre bine!“ (1. Împ. 18, 36-37).

Primul Ilie si Ioan Botezatorul care a venit în duhul lui Ilie, precum si Ilie cel fagaduit înainte de ziua Domnului au un lucru comun, si anume, sa întoarca inimile oamenilor la Dumnezeu si Cuvîntul Lui. Prin ultima slujba trebuie vestit atât Cuvîntul profetic care a fost pentru parinti, cât si învatatura celor doisprezece apostoli, pentru ca Biserica sa fie rezidita, asa cum este scris: „pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos“ (Ef. 2, 20). Cine nu primeste dragostea adevarata, pentru acela este valabil ceea ce scrie în 2. Tes. 2, 11: „Din aceasta pricina, Dumnezeu le trimite o lucrare de ratacire, ca sa creada o minciuna.“ Pavel a vazut-o deja atunci dinainte si i-a scris colaboratorului sau Timotei: „Îsi vor întoarce urechea de la adevar, si se vor îndrepta spre istorisiri închipuite“ (2. Tim. 4, 4). Toti acei care se întorc la adevar, nu se mai lasa împinsi de colo pâna colo de fiecare vânt strain de învataturi. Ei sînt chemati din toate lagarele babiloniene si se bucura de învatatura sanatoasa (Tit 2, 1).

Asa cum Ioan a stiut exact care texte biblice se refera la el, asa trebuie sa fie cu proorocul fagaduit pentru zilele acestea. El le va aduce oamenilor Cuvîntul fagaduit pentru zilele acestea pe baza descoperirii divine si va include si profetia biblica în vestire, asa cum scrie Petru: „si avem cuvântul proorociei facut si mai tare …“ (2. Pet. 1, 19). Tot asa el trebuie sa aiba duhul proorociei, despre care citim în Apoc. 19, 10. Apostolului Ioan i-a fost spus acolo: „Eu sînt un împreuna slujitor cu tine si cu fratii tai, care pastreaza marturia lui Isus. Lui Dumnezeu închina-te! (Caci marturia lui Isus este duhul proorociei.).“ Duhul proorociei nu este în legatura cu darul proorociei, ci cu Cuvîntul proorociei si este, cum am citit deja, marturia lui Isus Hristos. Toate acestea sînt de o importanta asa de mare, încât nimeni nu ar trebui sa fie multumit numai cu presupuneri si banuieli. Este vorba despre desavârsirea Bisericii adevarate a lui Dumnezeu, care recunoaste însarcinarile ei, se bazeaza pe fagaduintele date pentru ea si va deveni una cu El. Aceasta este unitatea adevarata în Duhul!


Prooroci adevarati


Proorocii au fost deja alesi din pântecele mamei lor pentru o anumita slujba (Ier. 1, 5). Mai întâi au fost numiti „vazatori“ pentru ca vedeau viziuni (1. Sam. 9, 9). Lor le-a fost daruita însemnatatea acestora prin descoperire de la Dumnezeu (Ier. 1, 11-12). Cuvîntul Domnului venea întotdeauna la prooroci, asa cum este scris în Numeri 12, 6 „Ascultati bine ce va spun: Când va fi printre voi un prooroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui într-o vedenie sau îi voi vorbi într-un vis.“ De aceea un prooroc adevarat a lui Dumnezeu este teava de vorbire a lui Dumnezeu si poate sa confirme ceea ce zice cu „Asa vorbeste Domnul“. Cine primeste un astfel de prooroc si respecta slujba lui, va primi rasplata unui prooroc (Mat. 10, 41). În acelasi timp Domnul ne avertizeaza, sa nu respingem pe proorocii Lui, spunând: „Sa nu faceti rau proorocilor Mei!“ (1. Cro. 16, 22; Ps. 105, 15).

Legea si proorocii vechitestamentari au tinut pâna la Ioan, de atunci încoace se propovaduieste Evanghelia împaratiei lui Dumnezeu (Luca 16, 16). Acest text biblic este folosit des ca dovada ca Dumnezeu nu mai are prooroci în Noul Testament. Dar Ioan însusi a fost un prooroc; Simeon care a venit în templu la închinarea copilului Isus, a fost un prooroc (Luca 2, 25-35); si Domnul nostru a dat fagaduinta: „De aceea, iata, va trimit prooroci, întelepti si carturari“ (Mat. 23, 34; Luca 11, 49). Cuvîntul „carturari“ folosit aici, sigur nu se refera la acei care sedeau la picioarele lui Gamaliel. Isus a spus despre învatatorii care vesteau Cuvîntul Lui într-un mod corect: „De aceea orice carturar, care a învatat ce trebuie despre Împaratia cerurilor, se aseamana cu un gospodar, care scoate din vistieria lui lucruri noi si lucruri vechi“ (Mat. 13, 52).

Cine citeste Faptele apostolilor, va constata ca în adunari slujeau si prooroci (cap. 11, 27+13, 1). În cap. 15, 32 se spune: „Iuda si Sila, care si ei erau prooroci …“ În 1. Cor. 12 si 14, Pavel explica darurile si slujbele din Biserica si scrie la sfârsitul prezentarilor lui: „Daca crede cineva ca este prooroc sau insuflat de Dumnezeu, sa înteleaga ca ce va scriu eu, este o porunca a Domnului“ (14, 37). În Efeseni 3 el vorbeste despre încrederea lui în taina lui Hristos, „care n-a fost facuta cunoscut fiilor oamenilor în celelalte veacuri, în felul cum a fost descoperita acum sfintilor apostoli si prooroci ai lui Hristos, prin Duhul“ (vers. 5). Din Ef. 4, 11 si 1. Cor. 12, 28 reiese clar ca Dumnezeu însusi a rânduit în Biserica diferite slujbe. În enumerarea de acolo sînt inclusi si proorocii. Asa cum am prezentat pe baza Sfintei Scripturi, noi am ajuns la un punct deosebit al istoriei mântuirii.

Aceasta parte profetica necesita un prooroc deosebit trimis de Dumnezeu. Toti acei care cunosc istoria, stiu ca deja Mahomed si altii au pretins ca sînt ultimul prooroc conform Mal. 4, 5-6, care trebuie sa vina înainte de ziua cea mare si înfricosata a Domnului. Unii s-au denumit deschis ca fiind „Ilie“ sau au vorbit despre „slujba lui Ilie“. Dar niciunul din ei nu a întors inima copiilor lui Dumnezeu la Domnul si la Cuvîntul Lui. Dimpotriva ei însasi erau departe de învatatura profetico-apostolica si au avut numai urmasi proprii. Toate acestea nu-L împiedica pe Dumnezeu sa împlineasca fagaduinta data la timpul Sau.


Provocare


Cine cunoaste Cuvîntul lui Dumnezeu si lucrarea Lui din trecut, va astepta pe drept ceva supranatural de la El. Eu personal sînt convins, ca Dumnezeu a folosit un barbat în generatia noastra pentru a strapunge o trezire a carei efecte ajung pâna în prezent. Începutul acestei slujbe se bazeaza pe data de 7. mai 1946, în care William M. Branham a primit o chemare deosebita. În adunarile lui s-au întâmplat multe lucruri puternice, pe care toti cei prezenti le-au vazut cu ochii lor: orbii au vazut, schiopii puteau sa mearga, mutii au vorbit, surzii au auzit. În cartea „Un barbat trimis de Dumnezeu“, care a fost publicata de rev. Gordon Lindsay — redactorul ziarului lunar „The Voice of Healing“ — si de asemenea în cartea „A Prophet Visits South Africa“ de rev. Julius Stadsklev din anul 1952 si în cartea „The Acts of the Prophet“ de rev. Pearry Green din Tucson, Arizona, precum si în alte diferite publicatii care au fost retinute în nenumarate relatari. Chiar si cei bolnavi de cancer abandonati de doctori au fost vindecati; s-au întâmplat într-adevar minuni de creatie.

În timpul multor ani, presa din S.U.A. a relatat despre adunarile lui. si diferitele reviste lunare religioase, ca de exemplu „The Herald of Hope“, Chicago, „The Voise of Healing“, Dallas, (mai târziu numita „Christ for the Nations“) si altele, au adus mereu reportaje despre aceasta slujba neobisnuita si ce s-a întâmplat prin aceasta. Adevarata strapungere al acestei treziri spirituale a avut loc înca înainte de a se ridica alti evanghelisti de vindecari, care au devenit mai târziu cunoscuti pe plan international. Dintre cei care au început cu slujba lor în anii patruzeci, cincizeci pâna în saizeci, cei mai multi au obtinut impulsul pentru aceasta într-o adunare de-a lui William Branham. Desigur ca ei nu mai recunosc astazi aceasta, ci prezinta mai bine o poveste care lasa o impresie mai mare ascultatorilor.

Ca unul dintre martorii oculari, am trait personal lucrarea supranaturala a lui Dumnezeu care a avut loc prin slujba acestui barbat a lui Dumnezeu. Impresia despre ceea ce am vazut si am auzit, a fost de nedescris si va ramâne pâna la sfârsitul vietii mele. Miilor si sutelor de mii le-a putut sa le spuna pe baza darului deosebirii, cine erau, de unde veneau, ce boala avea persoana respectiva; chiar si evenimente din viata lor îi erau aratate într-o viziune. Nici macar o data nu a fost ceva gresit ce a vazut el în toti anii pâna la sfârsitul slujbei lui, indiferent în ce oras, în ce tara, pe ce continent slujea.

Doua însusiri deosebite îl caracterizeaza pe un prooroc si slujba lui. În primul rînd ceea ce a prezis el trebuie sa se împlineasca (Deut. 18, 20-22), si în al doilea rînd învatatura lui despre Dumnezeu trebuie sa fie corecta. Daca un prooroc prezice ceva si se împlineste, dar apoi da îndemnul la slujirea altor dumnezei, atunci este numai o încercare pentru popor. Un prooroc adevarat trebuie sa propovaduiasca pe Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov ca singurul Dumnezeu adevarat (Deut. 13, 2-6).

Ca Fiu al omului Isus a fost proorocul pe care l-a vestit Moise (Deut. 18, 15-19; Fap. 3, 22-23). De aceea El face numai ce vede pe Tatal facând, si apoi face întocmai (Ioan 5, 19). Când Petru s-a întâlnit prima data cu El, i-a spus: „Tu esti Simon, fiul lui Iona“ (Ioan 1, 40-42). Catre Natanael, pe care El la fel nu-l cunostea, El a spus: „Te-am vazut mai înainte ca sa te cheme Filip, când erai sub smochin“ (Ioan 1, 43-49). Cât de coplesit era Natanael, putem sa vedem din raspunsul lui. Femeia de la fântâna deasemenea a fost mirata, când Domnul i-a spus: „Pentru ca cinci barbati ai avut; si acela, pe care-l ai acum, nu-ti este barbat“ (Ioan 4, 18). Isus cunoaste chiar si gândurile inimii — cele mai ascunse lucruri îi erau Lui descoperite. Dar chiar din cauza acestei slujbe, carturarii si fariseii L-au numit „Beelzebul“ si vedeau în El un fel de ghicitor sau cititor de gânduri.

Acest barbat simplu trimis de Dumnezeu, William Branham, a îndrumat mereu înspre aceste texte biblice amintite. Dupa predica si chemarea la pocainta, el s-a rugat pentru bolnavi. El astepta pâna îi era aratata o viziune, ce vroia sa faca Dumnezeu, numai dupa aceea vorbea el si facea întocmai. Sute de predici de-ale lui au fost înregistrate si sînt o marturie puternica pentru toti acei care vor sa se convinga de corectitudinea celor spuse aici.

Asa cum a subliniat deseori, el a vazut de repetate ori în timpul rugaciunii o lumina supranaturala deasupra anumitor persoane, pentru care el s-a rugat. În 24. ianuarie 1950, în rândul unor adunari mari în „Houston Coliseum“, un fotograf necredincios care era de partea criticilor, a facut unele fotografii cu el. Acestea urmau sa fie tiparite într-un articol cu care aveau intentia sa-l defaimeze pe acest barbat a lui Dumnezeu. Cine îsi poate închipui uimirea acestui fotograf, când a vazut pe singura fotografie reusita stâlpul de lumina deasupra capului lui William Branham!

În Sfânta Scriptura citim de multe ori despre aparitia luminii supranaturale. Proorocul Ezechiel a denumit „slava Domnului“, ceea ce i-a aparut lui de repetate ori (Ez. 1, 28; 3, 12+23; 10, 4+18). Saul a fost luminat de aceasta lumina si a cazut la pamânt. Ca iudeu credincios, el stia ce era si a întrebat: „Cine esti, Doamne?“ Raspunsul a fost: „EU sînt Isus, pe care-L prigonesti“ (Fap 26, 15). În pustie, Israelul a fost condus ziua de un nor supranatural si noaptea de o lumina supranaturala (Neemia 9, 19). Dumnezeu este lumina si locuieste într-o lumina de care nu poti sa te apropii (1. Tim. 6, 16). Isus a venit ca lumina în aceasta lume (Ioan 1, 4-9).

În 28. februarie 1963 norul supranatural s-a coborât exact în locul deasupra muntelui, nordic de Tucson, Arizona, în care se afla acest barbat a lui Dumnezeu. Multi oameni au vazut aceasta si au fost trimise multe fotografii cu acest fenomen sefului de la „Institute of Atmospheric Physics“ de la universitatea din Arizona în Tucson. Lui W. Branham i-a fost spus atunci sa se întoarca în Jeffersonville si sa vorbeasca despre cele sapte peceti din Apocalipsa. În cele sapte zile succesive din 17. pâna 24. martie 1963 a venit aceasta lumina supranaturala, cum a relatat el, în fiecare dupa masa în camera lui, unde i-a fost descoperita pecetea despre care urma sa vorbeasca seara. Având în vedere plinatatea incomparabila de confirmari supranaturale, este greu de înteles de ce chiar acei care se denumesc „barbatul lui Dumnezeu al ceasului“, „prooroc al timpului de sfârsit“ si altele, nu recunosc ce a facut Dumnezeu.

Deja în 11. iunie 1933, W. Branham ca predicator baptist tânar, a facut un botez biblic în râul Ohio, la care au participat patru mii de oameni si câteva sute au fost botezate. Când era pe cale sa boteze a saptesprezecea persoana, a aparut dintr-o data lumina aceasta supranaturala deasupra lui, si o voce puternica a spus: „Asa cum a fost trimis Ioan Botezatorul înaintea primei veniri a lui Hristos, asa vei fi tu trimis cu un mesaj înainte de a doua venire a lui Hristos.“ Acestea sînt numai câteva din evenimentele neobisnuite care s-au întâmplat.

Daca suntem confruntati cu lucruri asupra carora omul nu are nici o influenta, pentru ca Dumnezeu le-a înfaptuit în suveranitatea Lui, atunci nu mai putem ramâne neutri, ci trebuie sa luam o decizie. Indiferenta nu-i foloseste la nimeni, caci tot ce face Dumnezeu se întâmpla cu un scop anume. S-ar putea ca Biserica Domnului sa se afle în aceeasi situatie ca poporul Israel atunci, când umbla Domnul pe pamânt? Toti continua cu adunarile de parca Domnul nu ar fi facut nimic deosebit, si unii care cunosc Biblia întreaba chiar: „Nu trebuie sa vina mai întâi Ilie? Nu trebuie sa vina un prooroc?“ Raspunsul la aceasta suna astazi ca atunci: „El a fost deja aici, si voi ati facut cu el ce ati vrut.“ Daca este adevarat — si este adevarat — ca Dumnezeu a trimis un barbat în timpul nostru, fara ca noi sa recunoastem ziua noastra de încercare, atunci este evident ca am trecut pe lânga lucrarea de mântuire. De aceea nu ar trebui sa cercetam cu toata sinceritatea în Sfânta Scriptura, pâna când vom gasi într-adevar mesajul lui Dumnezeu pentru timpul acesta?

Ca întotdeauna, s-ar putea întâmpla si acum, ca bisericile si adunarile, precum si întreaga preotime sa mearga mai departe pe drumul lor, considerând ceea ce a facut Dumnezeu ca fiind un deranj neplacut si respingând-o ca lucrare a celui rau. Pentru ca W. Branham nu facea parte din nici o organizatie, el a fost respins în general, asa cum a fost si cu proorocii. În toate „taberele“ au fost numai putini care l-au recunoscut ca barbat adevarat a lui Dumnezeu. Ca proorocul - Cuvântului el nu a putut fi nici pentru una si nici pentru cealalta învatatura, ci a trebuit sa ramâna în limitele Scripturii. Ca Pavel si apostolii a învatat si el ca Dumnezeu s-a descoperit în cer ca Tata, pe pamânt ca Fiu si ca El traieste în cei rascumparati prin Duhul Sfânt. În 1. Tim. 3, 16 este cuprins astfel: „si fara îndoiala, mare este taina evlaviei … ,Cel ce a fost aratat în trup, a dovedit neprihanit în Duhul, a fost vazut de îngeri, a fost propovaduit printre Neamuri, a fost crezut în lume, a fost înaltat în slava.‘“

Chiar si evanghelistii care au fost inspirati si binecuvântati prin slujba acestui barbat simplu a lui Dumnezeu, de fapt nu au înteles despre ce este vorba. Acelasi lucru este cu bisericile care au profitat enorm în urma slujbei sale. Ca în toate timpurile, si acum a recunoscut numai o minoritate ca Dumnezeu ne-a facut de cunoscut planul Sau. Credinciosii adevarati vor primi Cuvîntul fagaduit, pentru ca ei sînt copii ai fagaduintei (Gal. 4, 28) si vor primi fagaduinta Tatalui (Fap. 1, 4).

În general, astazi este aceeasi situatie ca la prima venire a lui Hristos. Preotimea a încercat atunci sa gaseasca din diferite motive ceva de criticat. Acum nu este altfel. Se ia de exemplu un citat din cartea „Cele sapte Biserici“ si se fac îndrumari ca în 1977 nu s-au sfârsit toate sistemele lumesti si nici nu a început împaratia de o mie de ani. Dealtfel ar fi atât de simplu sa se convinga printr-o comparatie cu banda originala, ca rev. Branham nu a spus asa ceva niciodata. În carte se afla, din pacate, repetate pasaje care nu corespund cu predicile originale. Este de neînteles, de ce oamenii inteligenti nu se ostenesc deloc sa afle adevarata situatie. Se naste chiar impresia, ca acestea si alte lucruri care îi sînt atribuite lui în mod fals, sînt raspândite intentionat pentru a-i descuraja pe multi. Cine este totusi nepartinitor si mai poseda un pic teama de Dumnezeu, va constata inevitabil ca acest barbat a avut o întelegere adânca a Scripturii prin descoperire si ca lui i-au fost facute de cunoscut tainele ascunse ale Cuvântului. Pentru aceasta îi suntem foarte multumitori lui Dumnezeu.

Poate Domnul va reusi prin aceasta prezentare simpla sa le porunceasca o oprire celor ce merg pe drumul lor propriu sau sînt ocupati cu programe nefolositoare. Atunci ei nu se vor mai lupta împotriva lucrurilor care vin de la Dumnezeu, ci vor fi ei însusi o parte din planul Sau din timpul sfârsitului. Aceasta este valabil pentru toti acei care resping slujba pusa de Dumnezeu, pentru ca au crezut unei argumentari care se bazeaza numai pe auzite. si acei care se refera la W. Branham, dar care pe de alta parte dau mai departe expresii si talmaciri nebiblice ale Scripturii si mesajului, au daunat lucrarii lui Dumnezeu, desi credeau ca slujesc.

Eu îl rog pe fiecare care are la dispozitie predicile pastrate, sa le cerceteze în lumina Scripturii si sa cerceteze învatatura cu Cuvîntul lui Dumnezeu, fara sa ia ceva din legatura. Nimeni sa nu se bazeze pe întelegerea lui proprie sau pe parerile altora. Împreuna vrem sa facem ca cei din Berea: „Iudeii acestia aveau o inima mai aleasa decât cei din Tesalonic. Au primit Cuvîntul cu toata râvna, si cercetau Scripturile în fiecare zi, ca sa vada ce li se spunea, este asa“ (Fap. 17, 11).


Marturie personala


Ca autor al acestei brosuri, vreau sa mai adaug în încheiere marturia mea personala, cu speranta ca îi va ajuta multora.

Eu am avut prioritatea deosebita, sa-L traiesc pe Domnul deja în tineretea mea timpurie, si am luat parte la adunarile si conferintele crestine în Europa si S.U.A., cât de des îmi era posibil. De la Rusalii 1949, am auzit mereu de la diferiti predicatori si evanghelisti despre lucrarea puternica a lui Dumnezeu prin barbatul lui Dumnezeu deja amintit. În august 1955 am putut lua parte pentru prima data timp de o saptamâna la adunarile bogat binecuvântate, pe care le-a tinut W. Branham în Karlsruhe, Germania. Impresia adânca care a ramas în mine, a avut influenta asupra întregii mele vieti duhovnicesti.

Conferinta internationala „Voice of Healing“ în anul 1958 în Dallas, Texas, mi-a ramas în amintire ca un punct culminant deosebit. În adunarile din timpul zilei au predicat diferiti evanghelisti, în timp ce acest barbat smerit a lui Dumnezeu a vorbit în adunarile de seara ca vorbitor principal. Ceea ce am trait acolo si în alte adunari ale lui în S.U.A. si în Germania, este de comparat numai cu slujba Domnului nostru Isus Hristos.


Eu sînt convins ca mesajul care ne-a fost adus în aceasta ultima epoca din Cuvîntul lui Dumnezeu, este înaintea venirii a doua a lui Hristos. Toti credinciosii adevarati îl vor accepta, se vor orienta dupa acesta si astfel vor trai desavârsirea. Noi trebuie sa luam în considerare, ca în scurt timp Dumnezeu va împlini lucrurile puternice pe care le-a fagaduit El prin Biserica-Mireasa. Îndata ce fiecare îsi va gasi locul în trupul lui Hristos, Domnul ne va uni cu Sine în Cuvîntul si Duhul Sau si pe cei alesi îi va conduce la cea mai mare biruinta din toate timpurile. Atunci Cuvîntul scris va deveni în ei Cuvîntul vorbit viu, prin care va fi descoperita puterea lui Dumnezeu. Ei vor face parte din cei biruitori, carora li s-a dat fagaduinta din Apoc. 2+3.

Asa cum a fost fagaduit în Hagai 2, 6 si Evrei 12, 26, Dumnezeu va clatina înca o data pamântul si cerul. Atunci se va împlini si Cuvîntul din Osea 2, 21: „În ziua aceea, voi asculta, zice Domnul, voi asculta cerurile, si ele vor asculta pamântul.“ În timpul acela credinciosii se vor ruga cum este scris: „Cereti de la Domnul ploaie, ploaie de primavara …“ (Zah. 10, 1). Asa cum am prezentat deja, acesta va fi timpul de înviorare care este fagaduit înainte de întoarcerea lui Isus Hristos. Timpul secerisului a sosit. Domnul secerisului spune astazi aceleasi cuvinte pe care le-a spus atunci ucenicilor Lui: „Mare este secerisul, dar putini sînt lucratorii! Rugati dar pe Domnul secerisului sa scoata lucratori la secerisul Lui“ (Mat. 9, 37-38). „Caci Domnul va împlini pe deplin si repede pe pamânt cuvântul Lui“ (Rom. 9, 28).


Tatal nostru care esti în ceruri!

Sfinteasca-se Numele Tau;

vie împaratia Ta;

faca-se voia Ta, precum în cer si pe pamânt.

Pâinea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi;

si ne iarta noua greselile noastre,

precum si noi iertam gresitilor nostri;

si nu ne duce în ispita,

ci izbaveste-ne de cel rau.

Caci a Ta este împaratia si puterea

si slava în veci. Amin!




CUVÂNT ÎNAINTE

Pe baza schimbarilor din Europa si a constelatiei politice împletite cu cea religioasa de importanta mondiala, ma simt din nou fortat sa scriu. Eu sînt convins ca aceasta tematica prelucrata de mine este foarte actuala. Ceva mai contemporan nici nu poate fi transmis astazi oamenilor. Pentru a urmari lucrurile în fondul lor, trebuie prelucrate unele teme critice, iar alte fapte istorice trebuie descoperite si scoase la lumina: trebuie luminata odata dezvoltarea crestinismului de la început încoace. Acum vad momentul potrivit pentru a pasi cu adevarul în public. Eu m-am straduit sa scriu într-un mod simplu, accesibil pentru toti si intentionat nu am folosit un vocabular din domeniul teologic sau filosofic.

Pentru ca aceasta carte va fi publicata în diferite limbi si tari, vreau sa notez urmatoarele: respectul meu este valabil pentru toate religiile si ideologiile despre lume si viata, chiar daca eu sînt de o alta convingere. Eu am dovedit-o întotdeauna în calatoriile mele misionare, care m-au dus în peste 100 de tari. Este un lucru de înteles ca noi îi respectam pe toti oamenii conform demnitatii lor, chiar si atunci cînd credinta si modul lor de a lucra ni se par straine sau chiar ciudate. Daca pentru peste 800 de milioane de hindusi vaca este sfînta, atunci aceasta trebuie acceptata. Daca barbati religiosi hindusi îsi ung fruntea cu cenusa din balega de vaca, nimeni nu-i poate opri de la aceasta. Daca religia sikh cere ca fiecare sa-si scoata încaltamintea si sa-si spele picioarele înainte de a pasi în templul de aur din Amritsar, atunci fiecare trebuie s-o faca, daca doreste sa viziteze cladirea. Eu am respectat obiceiurile din locurile sfinte ale musulmanilor la fel ca în templele altor religii.

Astfel am gasit usi deschise aproape întotdeauna în cercuri crestine, am tinut referate la conferinte interconfesionale în toata lumea în diferite biserici si comunitati – ca oaspete vorbitor. Chiar si în biserica romano-catolica din Africa de Sud, în care am predicat, m-am conformat ceremonialului. Eu respect în fond fiecare conceptie despre lume si viata si acord fiecaruia dreptul de a decide personal în legatura cu ceea ce vrea sa creada si sa faca.

Am vazut de cîteva ori la catedrala Sf. Petru din Roma cum oamenii din multe tari ale lumii sarutau în zadar picioarele statuii lui Petru. Eu am vazut acolo si în alte locuri înca multe alte lucruri. Deseori m-a cuprins o durere adînca la privirea acestora, pentru ca eu simt pentru oameni. În aceasta carte, ceea ce este corect s-a prelucrat de pe o pozitie biblica si s-a confruntat cu falsul. Cititorului major îi este lasata alegerea de a-si forma o parere proprie asupra lor.

Constrîns de împrejurari a trebuit în primul rînd sa aduc lumina asupra „institutiei mondiale“ romano-catolice pe baza Cuvîntului lui Dumnezeu, pornind de la Sfînta Scriptura si s-o confrunt cu aceasta, pentru ca numai în lumina descoperirii putem sa vedem adevarul si sa dobîndim astfel posibilitatea de a recunoaste falsificarea si ratacirea.

Pretentia bisericii romane ca este unica institutie mîntuitoare a fost preluata, mai mult sau mai putin, mai tare sau mai încet, de toate celelalte confesiuni crestine. Toate vor sa mîntuiasca în felul lor, însa chiar acest lucru nu este posibil. Dealtfel o biserica despre care se stie ca se refera la Hristos, la Petru si la apostoli, trebuie sa se lase verificata pe baza acestor pretentii.

Tuturor cititorilor le doresc binecuvîntarea Dumnezeului Atotputernic.

INTRODUCERE

În timpul nostru nu este simplu sa te apropii de oameni cu tema despre Dumnezeu si credinta. Unii o privesc ca depasita si total învechita. Altii cauta cele sfinte în ei însisi si în natura, iar altii tagaduiesc existenta lui Dumnezeu. Apoi exista altii care vorbesc numai despre o putere mai înalta. La catastrofe întreaba însa si cei care sustin ca nu cred: „De ce permite Dumnezeu una sau cealalta?“

De cînd este cunoscut în public ce s-a întîmplat în Numele lui Dumnezeu sub mantaua religiei si ce se mai întîmpla si acum, tot mai multi oameni îsi pierd încrederea într-o dreptate, pentru ca ei pun institutia religioasa si pe Dumnezeu pe aceeasi treapta. Istoricii au umplut în decursul veacurilor multe carti cu relatari despre aceste stari dezagreabile. Însa ceea ce se aduce în prezent la lumina zilei de unii autori curajosi este aproape de necrezut.

În toate religiile exista însa oameni care îsi dau seama ca nu exista doar un domeniu pamîntesc, ci si unul supranatural. Este clar ca omul nu este nascut doar pentru a muri, ci pentru a trai.

De fapt sînt foarte putini la numar cei care sînt cu adevarat convinsi ca prin moarte totul a luat sfîrsit, dar si acestia vor constata, cel putin în ceasul mortii, ca s-au înselat.Fiecare om este nascut într-o anumita tara, religie sau ideologie, pe care el o accepta ca fiind cea corecta.

Progresul aproape de necuprins, dezvoltarea de la caruta cu cai pîna la cele mai moderne rachete purtatoare, de la birjar pîna la astronaut si cosmonaut confirma ceea ce a zis Dumnezeu acum sase mii de ani despre om: „… acum nimic nu i-ar împiedica sa faca tot ce si-au pus în gînd“ (Gen. 11, 6). Rezultatul este ca omul crede tot mai mult în puterile sale, dar în acelasi timp se îndoieste tot mai mult de Dumnezeu si de Cuvîntul Sau, pe care-l respinge.

Împotrivitorul lui Dumnezeu a stîrnit îndoiala asupra Cuvîntului Creatorului deja în gradina Eden, cu întrebarea „A zis Dumnezeu cu adevarat?“, netagaduindu-L însa pe Dumnezeu. El îi inspira astazi pe oamenii culti în reflectiile lor stiintifice, oferind diverse argumente împotriva Creatorului. Cuvîntul lui Dumnezeu este privit de multi cu îndoiala, pentru ca ei privesc la lucrarile omenesti falimentare ale acelora care se pretind ca Îl reprezinta pe El.

Cine este convins ca întreaga Creatie ar fi luat fiinta fara un Creator, si anume printr-o explozie, ar trebui sa priveasca mai cu atentie o regiune în care a avut loc o explozie. Cine crede ca toate fiintele s-ar fi dezvoltat dintr-o celula primaraĽ ar trebui sa spuna si cine a chemat aceasta celula primara la viata! Cel ce sustine teoria evolutionista ar trebui sa mai explice cum de mai exista atîtea fiinte putin dezvoltate, daca toate s-au dezvoltat evolutiv. Creatorul a spus: „Totul sa se reproduca dupa soiul sau!“, astfel este si astazi. Fiecare fiinta care vine pe lume este zilnic o minune repetata a Creatiei.

Afirmatii care conduc pe lînga realitatea dovedita provin din acelasi izvor si au acelasi scop, si anume de a face incredibil Cuvîntul biblic despre relatarea Creatiei si de a-L prezenta pe Creator ca inutil.

De observat este si faptul urmator: proorocii trimisi de Dumnezeu nu au înfiintat nici o organizatie religioasa, si nici nu au intrat în istorie ca întemeietori ai vreunei religii. Nici Enoh sau Noe, nici Avraam sau Moise, nici Ilie sau Isaia – nici un prooroc care a fost cu adevarat trimis, nu a întemeiat vreo religie. Acest fapt este de o mare importanta. Ei doar au dat mai departe ce au primit de la Dumnezeu. Din cauza aceasta întregul Vechi Testament formeaza o unitate armonioasa. Numai Unul este socotit ca fiind Cel ce vorbeste si înfaptuieste, adica Domnul Dumnezeu, care a încredintat planul Sau celor pe care El însusi i-a chemat. Acesti barbati erau trîmbita Lui. Ei au trait în timpuri diferite si au contribuit, în masura însarcinarii lor divine, la desavîrsirea profetiei si a planului de mîntuire prezise dinainte. Desi ei au trait în epoci si chiar în milenii diferite, totusi noi nu gasim nici o contradictie, ci o concordanta deplina în scrierile lor.

Apostolii trimisi de Dumnezeu, la fel, nu au fost întemeietori de religii. În smerenie si simplitate ei au adus dovada coplesitoare potrivit careia proorociile din Vechiul Testament se împlinesc cu exactitate. În ceea ce priveste însa întemeierea Bisericii si zidirea ei, s-a lasat totul în seama Domnului slavei, care a zis: „Eu voi zidi Biserica Mea …“ EL nu a transmis aceasta sarcina apostolilor Pavel sau Petru, nici altuia dintre ei. Însa El a rînduit slujbe diferite în BisericaĽ pentru zidire (Ef. 4, 11; 1 Cor. 14, 28). Biserica biblica nu este o institutie organizata de oameni, ci un organism viu. Biserica este unica institutie spirituala a lui Dumnezeu pe pamînt si se compune din oameni rascumparati si mîntuiti. Ea este numita si Templul lui Dumnezeu (Ef. 2, 21) sau Casa lui Dumnezeu (Evrei 3, 6). Dumnezeu nu locuieste într-un templu zidit de oameni sau în cladiri sacre (Isa. 66, 1-2; Fap. 7, 48-49). EL locuieste numai în inimile celor ce sînt ai Lui. De aceea este necesar sa ne întoarcem la origine, la început, pentru a afla într-adevar, ce este Biserica lui Dumnezeu (1 Tim. 3, 15), cum crede ea, ce învata si cum boteaza etc. La aceasta aflam raspuns numai din Cartea adevarului, Cuvîntul lui Dumnezeu. Pe baza aceasta si în deplina responsabilitate fata de Dumnezeu, a fost întocmita si aceasta scriere.

Pentru redarea textelor biblice, m-am hotarît, privind multiplele traduceri biblice, care au toate avantajele lor, sa aleg, în exclusivitate, traducerea Cornilescu.

Capitolul 1 PE POZIŢIA DE CERCETARE – CERCETARE SPIRITUALĂ ACTUALĂ

Am fost încurajat pentru o scriere libera si responsabila prin faptul ca astazi nu mai poate fi acceptat orice asa de simplu. Un exemplu cunoscut am putut afla din mass-media, în septembrie 1988. Era vorba despre „Giulgiul de la Torino“. Sute de ani a fost socotit ca autentic si a fost onorat ca o relicva. Acum toata lumea a fost surprinsa cînd, dupa o cercetare în Anglia, în S.U.Asi Elvetia, toate tarile au ajuns, independent una de cealalta, la un rezultat comun: pînza provine din evul mediu, si în nici un caz nu poate fi pînza mortuara a lui Isus Hristos. Cu toate acestea oamenii au fost încurajati sa venereze în continuare acest fals ca o relicva si sa persiste în felul acesta într-o ratacire evidenta.

În octombrie 1988, la o sedinta a Parlamentului European din Strassbourg, deputatul dr. Ian Paisley din Irlanda de Nord a facut un lucru pe care nu l-a mai îndraznit nici un protestant de la Reforma încoace. El a aratat o pancarda cu titlul: „Ioan Paul al-II-lea – Antihrist“, a provocat un tumult, protestînd împotriva venirii papei. Mass-media a relatat despre aceasta; cele mai multe ziare au publicat fotografia si relatarea pe prima pagina. În ziua urmatoare putini oameni au mai vorbit despre acest lucru, apoi fiecare a trecut la ordinea zilei. Doar exista zilnic lucruri noi de transmis.

Din pacate s-a întîmplat ca învatatii si laicii din toate timpurile sa-L identifice pe Dumnezeu cu biserica, iar pentru ca deceptia lor fata de institutia care se pretinde a fi a Lui a fost asa de mare, multi s-au dezis de amîndoua. O concluzie trista si înselatoare, careia multi i-au cazut în cursa. Eu nu voi uita niciodata seara aceea dintr-un sat într-un chibut cca 15 km. departare de Ierusalim, în partea vestica. Ca ghid de calatorie, am adunat grupul dupa cina pentru un scurt serviciu biblic. S-au atasat de grupul nostru si multi alti oaspeti, printre care si evrei. Pentru mine aceasta prezenta era placuta. Eu am citit unele pasaje din Vechiul Testament si am aratat împlinirea lor în Noul Testament. Deodata o femeie iudaica, emigrata din Varsovia, a exclamat urmatoarele: „Eu am citit Testamentul Nou si as putea crede ca Hristosul este Mesia al nostru, numai daca El nu ar fi fost catolic. Pentru ca polonezii, care sînt asa de catolici, ne-au provocat atîta durere.“ Noi toti am fost surprinsi. Apoi i-am explicat: „Mesia nu a fost catolic. EL a fost Rascumparatorul venit în trup. Nici Maria nu a fost catolica.“ Ea nu a putut sa înteleaga.

Chiar pe teren religios, necunostinta este într-o asemenea stare de nedescris, ca ramîi uimit. Crestinismul, fara o legatura vie si personala cu Hristos, a devenit o religie care, dupa cum sustin unii, este un opium pentru popor. Aceasta prezentare trebuie sa denunte si sa descopere ceea ce este nebiblic si numit, pe nedrept, „crestinesc“, iar legendele religioase sa ramîna ceea ce sînt, indiferent cît de veche este originea lor.

Cînd este vorba despre credinta în Dumnezeu si planul Sau cu omenirea, trebuie sa consultam Cartea tuturor cartilor. Expresia unora: „Eu nu cred în nimic si pe nimeni!“ este corecta numai cu privire la oameni, dar nu poate fi aplicata si Celui Atotputernic si Cuvîntului Sau. EL este si ramîne Singurul credibil. Cuvîntul Sau este adevar împlinit, confirmat, de aceea El este absolutul nostru care se afla deasupra îndoielilor noastre. EL nu este mort cum o sustin unii, El traieste, si tot ce are viata traieste prin El. Cuvîntul Lui este astazi, ca si atunci, realitate vie.

În toate timpurile au existat oameni care au avut de îndeplinit o însarcinare deosebita. În istoria omenirii se evidentiaza poeti si compozitori, regi si împarati, soldati si politicieni, pîna la unii oameni de stat din timpul nostru. Acelasi lucru este valabil pentru stiinta si cercetare. S-ar putea face liste întregi cu inventatori renumiti, fara de care lumea de azi ar arata cu totul altfel. Tot asa au fost, în Vechiul si la începutul Noului Testament, barbati ai lui Dumnezeu care în viata lor au avut o însarcinare deosebita în decursul istoriei de mîntuire. În vremea post-apostolica, pîna la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), la fel se evidentiaza anumite personalitatisi în timpul evului mediu au existat oameni care au avut un rol important în istoria bisericii. Cele mai cunoscute nume sînt ale celor ce s-au ridicat de la Reforma încoace.

Barbatii care au primit har de la Dumnezeu într-un mod deosebit au avut întotdeauna o însarcinare globala pentru toti oamenii, care trece pe deasupra granitelor religioase si bisericesti. Aceasta corespunde ultimei porunci misionare atotcuprinzatoare: „De aceea mergeti în toata lumea, si învatati toate neamurile“ Cel ce este trimis cu adevarat de Dumnezeu vesteste Cuvîntul lui Dumnezeu în concordanta cu toti proorocii si apostolii. Cel ce prezinta asa-zisele „descoperiri“ si învataturi noi, care nu rezista unei examinari cu Sfînta Scriptura, se descalifica automat. Dumnezeu nu se poate contrazice, si nici nu poate sa-s¸i schimbe planul. În tot ce se face si se învata trebuie puse întrebarile: „Corespunde cu adevarat? Este scris asa?“ sau: „Ce spune Sfînta Scriptura?“

Aici nu ne intereseaza închipuirile oamenilor, ci ceea ce a facut Dumnezeu de cunoscut prin barbatii pe care i-a chemat El cu glas auzibil în slujba Sa. Acestia au fost odata proorocii Vechiului Testament. Ei au vestit si au proorocit desfasurarea planului de mîntuire. Sarcina apostolilor era de a dovedi ca proorociile date în vechime s-au împlinit. În cadrul chemarii si însarcinarii lor, ei au contribuit, prin slujba lor, la facerea de cunoscut, într-un mod clar, a planului lui Dumnezeu, adica planul de mîntuire. În Sfînta Scriptura sînt retinute aceste fapte, iar astazi se vorbeste Cuvîntul viu tuturor celor care se lasa sesizati prin Duhul Lui. Nu este necesar ca unul sa tîlcuiasca altuia; este suficient daca credem toti din inima, si anume, asa cum spune Scriptura, încît fiecare sa fie învatat de Dumnezeu prin Cuvîntul Sau (Isa. 54, 13; Ioan 6, 45). Aici nu este prezentata o parere a unei biserici sau comunitati libere, nici a unei secte, ci pozitia lui Dumnezeu, asa cum ne-a lasat-o El în Cuvîntul Sau.

Cine a cercetat istoria bisericii, stie cît de diferit apreciaza si descriu istoricii aceleasi epoci, persoane si evenimente. Tema care ne sta în fata nu constituie nimic nou. Ceea ce îl doare însa pe un crestin biblic este faptul ca cercetarile critice pun sub semnul întrebarii chiar si Noul Testament. Indiferent daca parti ale Noului Testament, evangheliile si epistolele au fost scrise, mai întîi, în limba ebraica sau în cea aramaica sau în limba greaca, fiind constituite apoi într-un întreg unitar în limba greaca, acest fapt nu este decisiv pentru lucrarea în sine. Un lucru este sigur, Dumnezeu însusi se face de cunoscut evreilor. Moise si Aaron urmau sa-i spuna lui faraon: „Domnul Dumnezeul Evreilor, ni S-a aratat“ (Exod 3, 18). Faptul ca Isus Hristos nu a vorbit în limba greaca, ci în limba aramaica, adica în limba populara ebraica, este un lucru sigur; nu are importanta daca aceasta limba era culta sau neculta – pentru acest lucru se pot certa oamenii culti între ei. Pentru noi este important ca Domnul înviat a vorbit tot evreieste. Astfel o marturiseste Pavel: „Am cazut cu totii la pamînt; si eu am auzit un glas, care-mi zicea în limba evreiasca: ,Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti?‘“ (Fap. 26, 14).

Chiar si argumentul ca ar fi circulat atunci si alte epistole, nu devalorizeaza autenticul cu nimic. Desigur, au putut fi scrise si alte epistole de catre apostoli sau alti scriitori în timpul primilor crestini. Luca ne informeaza deja în primul verset despre faptul ca multi au încercat sa descrie evenimentele. Desigur, au existat si alti cronicari. Numitele „apocrife noutestamentare“ au aparut mai tîrziu. Domnul însusi a avut grija ca în Noul Testament sa ajunga numai ceea ce era scris dupa voia Sa si conform însarcinarii Sale, adica cele necesare noua.

Important este ca noi sa respectam acest Cuvînt scris pentru noi ca fiind Cuvîntul lui Dumnezeu (1 Tes. 2, 13) si sa credem ca toata Scriptura este inspirata de Dumnezeu (2 Tim. 3, 16). Daca în Noul Testament se foloseste formularea: „Dupa cum spune Scriptura“ sau „Este scris …“, înseamna ca este vorba despre Vechiul Testament. Dar Noul Testament este tot Scriptura Sfînta, ambele parti formeaza un întreg. În Luca 24, 44-45 putem citi: „… ca trebuie sa se împlineasca tot ce este scris despre Mine în Legea lui Moise, în Prooroci si în Psalmi.‘ Atunci le-a deschis mintea, ca sa înteleaga Scripturile.“

Domnul a mai zis: „Cercetati Scripturile, pentru ca socotiti ca în ele aveti viata vesnica, dar tocmai ele marturisesc despre Mine“ (Ioan 5, 39). Apostolul Pavel cuprinde totul astfel: „… ca Hristos a murit pentru pacatele noastre, dupa Scripturi; ca a fost îngropat si a înviat a treia zi, dupa Scripturi“ (1 Cor. 15, 3-4).

Apostolul Petru se refera la Isa. 40, 8 si aduce Cuvîntul din Vechiul Testament cu Cuvîntul din Noul Testament la un singur numitor: „… dar Cuvîntul lui Dumnezeu ramîne în veacsi acesta este Cuvîntul, care v-a fost propovaduit prin Evanghelie“ (1 Pet. 1, 22-25). Noul Testament este de fapt rezultatul proorociei Vechiului Testament.

Dr. Clarence Larkin, o capacitate recunoscuta pe plan international, a dovedit, în cartea „Dispensational Truth“, ca la prima venire a lui Hristos s-au împlinit cu exactitate 109 proorocii din Vechiul Testament. Proorocia împlinita este confirmarea faptului ca Biblia este de origine divina.

Cine doreste sa verifice sau sa trateze o lucrare trebuie sa se apropie de aceasta fara prejudecati si aversiuni. Daca teologul Carl Schneider scrie: „Falsificarile încep în vremea noutestamentara si nu au încetat niciodata.“ (K. Deschner, Der gefälschte Glaube, pag. 20), atunci si el are dreptate. Dar asta nu înseamna ca noi am avea un Nou Testament falsificat, ci înseamna ca oameni neînsarcinati au prezentat deja de atunci si pîna azi învataturile lor rastalmacite. Cuvîntul original ramîne totusi, întotdeauna, Cuvîntul original, în ciuda tuturor rastalmacirilor, la care ne vom mai referi. Ce vor acele speculatii în legatura cu epistolele falsificate ale lui Petru, care au ajuns pîna la umplerea masurii cu observatiile impertinente: „… cartea sfînta, Biblia, este plina de relatari false.“? (K. Deschner, Der gefälschte Glaube, pag. 20). Aceasta este o pretentie nemaiauzita si, pe deasupra o minciuna rautacioasa. Aici scriitorul se refera la oameni învatati care au efectuat deja o lucrare premergatoare. Este o nerusinare în a-i suspecta pe scriitorii Noului Testament de falsificari, prezentîndu-i astfel pe ei ca înselatori, iar pe credinciosii biblici ca pe niste înselati! Prin astfel de manevre de inducere în eroare nu poate fi întunecat adevarul, care straluceste mereu.

Desigur ca cei patru evanghelisti au fost barbati simpli. Faptul ca relatarile lor au iesit, în parte, diferentiate, dovedeste numai ca ei nu au copiat unul de la celalalt. Fiecare a scris asa dupa cum a fost calauzit, dupa cum a auzit sau a trait, sau dupa cum au relatat altii. Ceea ce conteaza sînt faptele dovedite, si nu aparitiile însotitoare.

Dr. Konstantin Rösch, teolog catolic si traducator al Bibliei, a ilustrat diversitatea celor patru evanghelii prin cele patru fapturi: leul, vitelul, omul, vulturul, asa cum sînt descrise în Apoc. 4, 6-8 si în alte locuri. Ireneu le-a desemnat deja în crestinismul primar ca simboluri pentru cele patru evanghelii. Biblia este, într-adevar, scrisa partial într-un limbaj metaforic si simbolic. Matei poarta fata unui om, Marcu cea a unui leu, Luca a unui vitel, iar Ioan a unui vultur. În Ezechiel 1 ni se relateaza despre cele patru fapturi ca toate acestea aveau chipul unui om (vers. 5), iar sub aripile lor se aflau mîini de om (vers. 8). Fiecare faptura avea patru fete, dar se prezinta numai cu una. Fiecare Evanghelie descrie, în detaliu, aceeasi aparitie a Rascumparatorului, însa fiecare are un alt chip. Desi fiecare faptura apare cu o alta fata, totusi în interior sînt toate la fel. Tot asa este si cu cele patru evanghelii: înspre interior, în miezul problemei, toate sînt la fel, însa una arata înspre Domnul mai mult ca Fiu al Omului; cealalta subliniaza puterea Sa divina – în simbolul Leului, care este considerat ca rege între animale; a treia Îl prezinta ca pe un purtator de poveri; a patra Îl caracterizeaza ca pe un vultur, care se ridica în sfere divine.

Daca un evanghelist relateaza despre un lucru, iar altul nu relateaza despre acel lucru, sau daca altuia i s-a parut ceva mai important decît celuilalt, este putin important. Daca un evanghelist scrie ca Domnul a hranit patru mii de oameni cu sapte pîini, iar celalalt scrie ca El a hranit patru mii de barbati cu sapte pîini, fara a socoti femeile si copiii, atunci amîndoi au dreptate. Numai ca unul dintre ei a intrat mai mult în amanunte. Daca unul relateaza ca au fost vindecati doi orbi în Ierihon, iar celalalt spune ca a fost vindecat un singur orb, atunci din nou au amîndoi dreptate. Unul din evanghelisti era prezent cînd s-a întîmplat, celalalt a întîlnit doar pe unul din cei vindecati si a relatat despre aceasta. Un evanghelist relateaza ca cei doi tîlhari care au fost rastigniti împreuna cu Isus, L-au batjocorit (Mat. 27, 44), celalalt spune ca cel din dreapta Sa, a strigat din adîncul sau: „Doamne, adu-ti aminte de mine“ (Luca 23, 39-42), si din nou ambele relatari sînt corecte. Mai întîi au batjocorit amîndoi, apoi unul a recunoscut în ultimul moment, cine era Cel ce a fost rastignit lînga el, si L-a implorat.

Chiar si expresia: „Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai“ este, ca si multe altele, înteleasa gresit de critici. Dupa concluziile lor, Isus ar fi trebuit sa fie, dupa moartea Sa, vreo cîteva zile în cer, desi Scriptura spune ca El a coborît în locurile de jos. Ei nu au înteles ca locul celor sfinti, pîna la rastignire si pîna la intrarea în actiune a Noului Legamînt, nu era sus, ci jos. În Luca 16 ni se relateaza cu claritate ca locul celor fericiti si al celor nefericiti era despartit doar printr-o prapastie si niciunul nu putea trece în domeniul celuilalt. Toti aceia care îsi pusesera nadejdea lor în Rascumparatorul fagaduit au fost retinuti ca într-o închisoare, iar apoi au înviat împreuna cu Hristos, conform textului din Mat. 27, de la vers. 52. Abia dupa acest moment, paradisul, locul celor fericiti, nu mai este jos, ci sus. Hristos a coborît si a luat cu Sine pe toti prizonierii care au crezut în venirea Lui, odata cu înaltarea Sa (Ef. 4, 8-10).

Nu exista nici o discrepanta nici daca un evanghelist relateaza ca la înviere au fost prezenti doi îngeri care au vorbit femeilor (Luca 24, 4), în timp ce celalalt spune ca numai unul a stat acolo (Mat. 28, 2; Mar. 16, 5), chiar daca ei sînt aratati odata în mormînt si alta data în afara mormîntului. De fapt ambele relatari sînt adevarate. În interior s-a aratat unde a zacut Domnul. În exterior s-a aratat evenimentul vestirii despre învierea Sa. Astfel s-au petrecut lucrurile la fata locului. Chiar daca au fost prezenti doi îngeri, totusi numai unul a fost vorbitorul si astfel el a fost amintit în mod deosebit de scriitorul urmator. Au existat, slava Domnului, nu numai asa numitii critici, ci au existat si barbati renumiti, care ne-au aratat armonia Scripturilor într-un mod convingator. Dintre acestia face parte dr. C. I. Scofield, un învatat recunoscut pe plan international si un traducator al Bibliei, care a scris o introducere extraordinara la cele patru evanghelii.

Criticii nu au înteles deloc caracterul profetic al Noului Testament. Astfel ei îl acuza pe Pavel, de exemplu, ca el s-ar fi înselat în asteptarea sa în legatura cu venirea Domnului, pentru ca el a scris: „… noi cei vii, care vom ramînea pîna la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiti. Apoi, noi cei vii, care vom fi ramas, … si astfel vom fi totdeauna cu Domnul“ (1 Tes. 4, 15+17). Pavel trebuia sa scrie la timpul prezent, pentru ca Duhul Sfînt, care lucra în el, stia desfasurarea viitoare a lucrarii de mîntuire, la fel si durata acesteia. Întregul Nou Testament este astfel cuprins, încît în tot timpul harului este valabil ceea ce este predicat si ceea ce trebuie crezut, pîna la ultima generatie, cînd se împlinesc textele corespunzatoare parusiei (revenirii) lui Hristos. Acelasi Pavel scrie si despre sine: „… si clipa plecarii mele este aproape. M-am luptat lupta cea buna, mi-am ispravit alergarea, am pazit credinta. De acum ma asteapta cununa neprihanirii, pe care mi-o va da, în ‹‹ziua aceea››, Domnul, Judecatorul cel drept“ (2 Tim. 4, 6-8). Dealtfel au existat în toate timpurile oameni care au asteptat venirea Domnului în vremea lor. Cine nu a facut-o nu va avea parte de prima înviere, pentru ca el nu a purtat nici o speranta în sinea sasi Martin Luther a crezut ca sfîrsitul este aproape si a socotit ca în vremea sa este venirea Domnului. El l-a numit pe Antihrist chiar „hristosul sfîrsitului“. El a scris astfel: „În anul acesta 1540, numarul anilor ajunge exact la 5.500. Din cauza aceasta este de asteptat sfîrsitul lumii, pentru ca al saselea mileniu nu se va încheia, asa cum nu s-au încheiat nici cele trei zile ale lui Hristos în mormînt.“ (H. Heinz, Zwischen Zeit und Ewigkeit, pag. 137). Cel ce a purtat o speranta vie în sine a asteptat venirea lui Hristos. Asa este si azi. Exista oameni care, pe baza proorociilor biblice împlinite, asteapta cu tarie venirea lui Isus în aceasta generatie.

Apogeul criticii marcate de orbire îl constituie falsa afirmatie dupa care profetia lui Hristos: „Adevarat va spun ca, nu va trece neamul acesta pîna se vor întîmpla toate aceste lucruri“ (Mat. 24, 34), ar fi dat gres. Prin aceasta El S-a referit la evrei ca neam, si nu ca generatie. Neamul evreiesc, în ciuda urii si uciderilor care au avut loc în decursul veacurilor, si-a mentinut existenta, asa cum s-a stabilit în planul de mîntuire al lui Dumnezeu si asa cum a spus Isus. Chiar si citatul: „Adevarat va spun ca nu veti ispravi de strabatut cetatile lui Israel pîna va veni Fiul omului“ (Mat. 10, 23) a fost înteles cu totul gresit, iar proorocia respectiva a fost confundata cu venirea Sa. N-a venit El, ca Fiu al Omului care umbla în mijlocul celor sapte sfesnice de aur, la Ioan pe insula Patmos, în prestanta Sa regala, adica în toata maiestatea Sa regeasca? „… Capul si parul Lui erau albe ca lîna alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsa, si arsa într-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.“ (Apoc. 1, 14-15). Deci totul s-a împlinit literal, asa cum a spus Isus. Cu ajutorul Cuvîntului lui Dumnezeu poate fi rasturnat orice argument care este adus pentru a pune Cuvîntul sub semnul întrebarii.

Nu Isus si apostolii, ci criticii apologeti si exegetii biblici sînt cei care s-au înselat în decursul istoriei bisericii. Pîna în zilele noastre ei vorbesc si scriu ceea ce le-au pus în gura predecesorii lor, care, la rîndul lor, au cazut în capcana înselaciunii, fara sa-si dea seama de aceasta. Astfel ei îsi arata ignoranta în ceea ce priveste planul de mîntuire al lui Dumnezeu. Ei încearca sa prezinte cu convingere partea istorica, adica desfasurarea gresita în cadrul crestinismului, în special în cel al bisericii universale, însa gresesc deplorabil cînd este vorba de Cuvînt si de lucrurile din Împaratia lui Dumnezeu. Ca crestin biblic nu poti accepta totul tacînd, daca oamenii, care nu au nici un acces la Sfînta Scriptura si la planul ascuns de mîntuire care ne-a fost descoperit, pun totul sub semnul întrebarii si vorbesc de cel mai mare fals, vazînd numai contradictii peste contradictii, dupa ce le-au rastalmacit cum au vrut.

Nu este nevoie de o dovada istorica pentru existenta lui Isus Hristos, pentru ca El este centrul istoriei de mîntuire si nu al unei istorii compuse de oameni. Daca Josephus sau un alt istoric a scris sau nu despre El, nici nu sta în discutie. Apostolii si proorocii au facut-o, pentru ca ei erau însarcinati direct; acestia sînt vrednici de crezare si este de-ajuns. Eu îi cred pe cei care au fost de fata, cînd s-au întîmplat lucrurile supranaturale pe care ni le-au relatat. De la nasterea lui Isus si pîna la înaltarea Sa, au existat martori adevarati, care au vazut si au auzit. Dar azi, ca si atunci, nu se spune nimic daca Dumnezeu face ceva supranatural pe pamînt. Pentru faptul ca aceste lucruri nu se întîmpla în cadrul bisericilor instituite si al religiilor, acestea nici nu ajung în public. Pentru cel credincios exista destule marturii, iar de martorii falsi care se prezinta mai tîrziu, nu trebuie sa asculte nimeni.

Daca criticii istorici bisericesti vorbesc despre o credinta falsificata si manipulata, atunci nu poate fi vorba de Biserica primara si de istoria apostolilor, adica de crestinismul primar si de întregul Nou Testament. Credinta manipulata si falsificata, învataturile si dogmele sînt acelea care nu corespund cu Sfînta Scriptura, si care au aparut mai tîrziu.

Capitolul 2 CREsTINISMUL PRIMAR sI EPOCILE URMĂTOARE

În istoria bisericii sînt descrise în detaliu epocile care au urmat crestinismului primar. De aceea, în cercetarea noastra ne vom ocupa de aceste perioade de timp cît se poate de sumar. Perioadele ar putea fi împartite aproximativ asa: timpul bisericii primare pîna în anul 100 d. Hr., epoca imediat urmatoare timpului postapostolic în secolul al doilea, dezvoltarea pîna la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), instituirea bisericii de stat în Imperiul Roman, epoca pîna în evul mediu, Reforma ca un început nou, miscarile de trezire ulterioare, introducerea în Evanghelia deplina si reasezarea bisericii în starea ei originara dinaintea revenirii lui Hristos.

Relatarile istorico-bisericesti nu ofera un tablou unitar. Multi au relatat presupuneri care au devenit legende, iar altii le-au considerat fapte autentice. În afara de aceasta ar trebui sa fie limpede pentru toti ca o scriere istorica de orientare catolica este cu totul altfel abordataĽ decît cea elaborata în maniera protestanta. Este necesara o privire generala asupra epocilor si asupra desfasurarilor care au avut loc, este necesara o comparatie cu crestinismul primar. Numai din gura apostolilor am primit „învatatura apostolilor“. O scriere care a fost gasita în anul 1883 într-o manastire si care a fost datata, cu aproximatie, în perioada de timp 80-120 d. Hr., purtînd denumirea „Învatatura celor 12 apostoli“ sau „Didahie“, nu are nimic comun cu apostolii Domnului. Nici „marturia apostolica“, care a fost discutata si formulata la diferite concilii în sec. al IV-lea, nu poate fi atribuita apostolilor. Astfel au aparut falsuri si rastalmaciri neintentionate, care sînt considerate acum ca autentice. Numai în Faptele apostolilor si în epistolele scrise de apostoli, care sînt încadrate în Noul Testament, gasim învatatura adevarata. Apostolii au fost barbati care au auzit Cuvîntul din gura Domnului si l-au dat mai departe prin însarcinarea Sa. Prin ei a primit Biserica noutestamentara Cuvîntul curat, nefalsificat, al lui Dumnezeu, care singur poarta pecetea divina.

Pavel, care a fost chemat într-un mod supranatural si a fost rînduit pentru a fi o unealta aleasa, a fost adaugat de catre Domnul la numarul apostolilor. El era cel care, pe baza însarcinarii directe a putut spune: „Caci am primit de la Domnul ce v-am învatat“ (1 Cor. 11, 23). El a scris cea mai mare parte din epistole, exact 100 de capitole cu 2.325 de versete, în timp ce, de exemplu, Petru a scris numai 8 capitole cu 166 de versete. Pavel a primit Evanghelia în acelasi mod ca si proorocii din Vechiul Testament – prin descoperire (Gal. 1, 11-12), de aceea si avertismentul lui, care ne trece prin maduva oaselor: „Dar chiar daca noi însine sau un înger din cer ar veni sa va propovaduiasca o Evanghelie, deosebita de aceea pe care v-am propovaduit-o noi, sa fie anatema!“ (Gal 1, 8). Ceea ce nu corespunde cu Evanghelia originara si cu primii apostoli ai Domnului, se afla sub blestem. Astfel privite lucrurile, avem de-a face de fapt cu un crestinism falsificat, aflat sub blestem, pe care criticii l-au avut în vedere în expunerile lor.

Cei patru evanghelisti depun marturie despre Mîntuitor. Ei Îi descriu viata, lucrarea de la nastere pîna la moarte, învierea si înaltarea. În privinta aceasta, completîndu-se reciproc, sinopticii Matei, Marcu si Luca ne redau un tablou întreg. Ioan, dimpotriva, nu se ocupa nici de Betleem, nici de tabelul genealogic, el face un „zbor de înaltime“ si arata chiar în primul verset al primului capitol cine este în realitate Hristos. Cele patru evanghelii dau o vedere de ansamblu a mîntuirii reale, pe care Dumnezeu a savîrsit-o în Hristos aici pe pamînt. Ele sînt vrednice de crezare, pentru ca ne-au fost transmise de martori care au vazut si au auzit (2 Pet. 1, 16-18; 1 Ioan 1, 1-3).

Faptele apostolilor ne prezinta, mai întîi, nasterea supranaturala a bisericii primare prin pogorîrea Duhului Sfînt în chip vizibil (cap. 2). Aici este vorba de fapt despre un eveniment venit din cer. În prima predica apostolul Petru, care era umplut cu Duhul Sfînt, a vestit credinciosilor, prin însarcinarea lui Dumnezeu, pocainta si iertarea pacatelor, botezul biblic (vers. 38) si aceeasi experienta a botezului cu Duhul Sfînt pe care au trait-o si cei 120: „Caci fagaduinta aceasta este pentru voi, pentru copiii vostri, si pentru toti cei ce sînt departe acum, în oricît de mare numar îi va chema Domnul, Dumnezeul nostru“ (vers. 39). Numai Dumnezeu singur salveaza si îi adauga Bisericii Sale pe cei deveniti credinciosi prin Duhul Sfînt (Fap. 2, 47).

Biserica primara era compusa din oameni care l-au experimentat pe Dumnezeu cu adevarat. Cei deveniti credinciosi au fost botezati în apa, devenind în mod supranatural, prin Duhul Sfînt, madulare ale unui singur trup (1 Cor. 12, 13), fiind înzestrati cu daruri si roade duhovnicesti (1 Cor. 12, 7; Gal. 5, 22-23). Asa cum Hristos, prin trupul Sau omenesc, a format Templul lui Dumnezeu, în care El a locuit si prin care a lucrat, tot astfel Biserica primara a format Trupul Domnului, ea fiind gloata rascumparata (1 Cor. 12, 12), pe care El, ca si Cap (Col. 1, 18), a folosit-o spre a continua slujba Sa. EL a spus: „Cum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi“ (Ioan 20, 21). Pentru ca multiplele sarcini sa fie ispravite, El a rînduit în BisericaĽ apostoli, prooroci, pastori, învatatori si evanghelisti (Ef. 4, 11).

În vremea primilor crestini nu existau demnitari ierarhi, erau doar barbati vrednici de chemarea lor si care îsi îndeplineau slujba sub calauzirea si inspiratia Duhului Sfînt. Primii crestini nu au cunoscut nici preoti si nici predicatori în slujba oficiala, ci Biserica celor rascumparati si nascuti din nou era în întregime o preotie împarateasca si alcatuia un popor sfînt (1 Pet. 2, 9; Apoc. 1, 6). Cele cinci slujbe amintite sînt rînduite pentru întreaga BisericaĽĽ si de aceea nu sînt limitate la o comunitate locala. Reprezentantii, respectiv batrînii comunitatii locale, slujesc si pastoresc comunitatile locale suverane. Unii dintre ei care se ocupau de conducere, au fost numiti episcopi si trebuiau sa fie casatoriti (1 Tim. 3, 1-7; Tit 1, 5-8). Existau si comunitati locale cu mai multi episcopi, deci cu mai mult decît un prezbiter conducator (Fil. 1, 1). Aceasta corespunde cu Iac. 5, 14, unde este scris ca un bolnav sa-i cheme pe batrînii comunitatii la sine. Pavel si Barnaba au fost întîmpinati în Ierusalim de catre biserica, apostoli si batrîni (Fap. 15, 4). La primii crestini mai domnea aceasta ordine divina.

Pentru împlinirea unor sarcini practice în comunitatea locala, au fost chemati diaconi, care, la fel, trebuiau sa fie casatoriti (1 Tim. 3, 8-13). Aceasta este necesar, pentru ca episcopii si diaconii sa înteleaga si sa-i ajute din propria lor experienta pe membrii comunitatii, în problemele lor de casnicie si de familie. Biserica primara nu cunostea slujba de episcop asa cum se practica azi. Conform 1 Tim. 3, 15 Biserica chemata la viata de catre Hristos – este temelia si stîlpul adevarului, deci elementul care are adevarul. Tîlcuirile proprii si falsurile nu-si au locul în aceasta BisericaĽĽ. Ca entitate divina pe pamînt, prin ea trebuie sa se faca voia lui Dumnezeu pe pamînt, ca si în cer.

În prima perioada dupa înfiintarea Bisericii noutestamentare, în cadrul ei au existat numai vestirea curata a Evangheliei si învataturile biblice practicate de catre apostoli. Biserica primara era un organism patruns de viata lui Hristos, calauzita de Duhul Lui, deci nu o denominatie organizata.

Mai tîrziu, apostolul Pavel si ceilalti apostoli trebuiau deja sa-i contracareze pe multi înselatori si învatatori falsi. De acolo a început deja o dezvoltare pluralista; mai multe orientari spirituale au existat în paralel. Una era compusa din credinciosi adevarati, care se orientau dupa Cuvînt si dupa Evanghelia vestita de catre apostolii rînduiti de Dumnezeu, traind-o pe aceasta în practica. Ioan a confirmat aceasta cu cuvintele: „… cine cunoaste pe Dumnezeu, ne asculta; cine nu este din Dumnezeu, nu ne asculta. Prin aceasta cunoastem duhul adevarului si duhul ratacirii“ (1 Ioan 4, 6).

Celelalte miscari se constituiau dintr-un amestec de adevar si tîlcuiri proprii, care a devenit mai tîrziu învatatura. Pe astfel de barbati îi numeste Sfînta Scriptura „frati mincinosi“ care s-au infiltrat, fara a avea o chemare divina pentru slujba. Pavel o exprima cu claritate: „… din pricina fratilor mincinosi, furisati si strecurati printre noi …“ (Gal. 2, 4). Acestia erau barbati care vesteau pe un alt Isus, care primisera un alt duh si care predicau o alta evanghelie (2 Cor. 11, 4). Apostolul Petru îi avertizeaza pe credinciosi de fratii falsi, care introduc pe ascuns învataturi stricacioase (2 Pet. 2, 1-3). Apostolul Iuda s-a exprimat asupra acestor devieri astfel: „Vai de ei! Caci au urmat pe calea lui Cain! S-au aruncat în ratacirea lui Balaam, din dorinta de cîstig! Au pierit într-o rascoala ca a lui Core!“ (Iuda 11). Fratii mincinosi au falsificat, ratacitii i-au condus pe altii în ratacire. Astfel au aparut aceste diverse miscari spirituale.

Ioan vede în aceste miscari deviationiste începutul miscarii anticrestine. Anti înseamna „împotriva“ si, în conformitate cu aceasta, tot ceea ce nu corespunde cu Hristos si cu Cuvîntul Sau este împotriva Lui si, astfel anticrestinesc. El scrie: „Ei au iesit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai nostri. Caci daca ar fi fost dintre ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci au iesit, ca sa se arate ca nu toti sînt dintre ai nostri“ (1 Ioan 2, 19). Pavel îi numeste pe acesti barbati lupi rapitori (Fap. 20, 28-30). În Apoc. 2, 2 se vorbeste despre cei adevarati care puteau sa deosebeasca faptul: „… ca ai pus la încercare pe cei ce zic ca sînt apostoli si nu sînt, si i-ai gasit mincinosi.“ Cum puteau ei sa cerceteze fara greseala si sa constate ca acesti barbati se dadeau drept apostoli fara a fi însa? Ei cercetau daca acestia predicau ceea ce au predicat Petru si Pavel. Verificarea trebuie facuta întotdeauna comparativ cu vestirea si practica apostolica, acestea fiind unica unitate de masura valabila. Întrebarea: „Ce este adevarat si ce este fals?“ s-a pus deja atunci.

În textele amintite este vorba în chip vizibil despre devieri, care s-au dezvoltat în paralel cu Biserica lui Isus Hristos, ca orientari false în credinta. Deja înaintea sfîrsitului primului secol au existat diferite învataturi false si amestecate: unii se tineau de învatatura lui Balaam, altii de învatatura nicolaitilor, altii ascultau de o femeie numita Izabela, care se dadea drept proorocita si învatatoare (Apoc. 2, 20).

Pentru ca sa stim exact ce este adevarat, ne-a fost lasata în Sfînta Scriptura învatatura curata a apostolilor. Chiar si celelalte învataturi diferite, care au fost introduse de catre cei neînsarcinati, îsi mai gasesc pomenirea. Avertismentul: „Cercetati totul …“ (1 Tes. 5, 21) mai este valabil si astazi. Multi si l-au însusit, dar în practica nu l-au folosit corect. Ei i-au cercetat pe altii de pe pozitia cunostintei proprii si din perspectiva învataturii si a practicilor lor, însa au uitat ca înaintea singurului Dumnezeu exista doar o singura unitate de masura care poate fi aplicata oricui, pentru orice: marturia întreaga a Cuvîntului lui Dumnezeu.

În secolul al doilea s-au extins cele mai diverse orientari spirituale pe lînga Biserica Dumnezeului celui viu, Biserica ce crede si lucreaza întotdeauna dupa cum a lasat Hristos învatatura prin apostolii Sai. Învataturile daunatoare primeau aderenti tot mai multi. Calea îngusta a fost largita iar poarta a fost deschisa; fiecare orientare era interesata sa primeasca membri cît mai multi, asa cum mai este cazul si azi. Dar pentru Biserica adevarata a lui Isus Hristos este valabila, în toate timpurile, fagaduinta aceasta: „Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru va da cu placere Împaratia“ (Luca 12, 32). Aceia care fac parte din turma cea mica asculta numai de glasul Pastorului celui bun, care si-a dat viata pentru oile Lui, adica asculta de Cuvîntul Lui. Aceasta ‹‹Ecclesia›› a fost în toate timpurile gloata cea mica chemata afara, care-L urma fara compromis pe Pastorul ei.

În timpul post-apostolic se disting ca aparatori ai credintei Policarp (†155), care înca a fost împreuna cu apostolul Ioan, si Ireneu (†202), un ucenic al lui Policarp, dar la o examinare mai atentaĽ nu mai este vorba exclusiv de valorile curate ale credintei, vestita de primii apostoli. Pasul de la organismul divin la organizatia omeneasca devine limpede.

Dezvoltarea lucrurilor în secolul al treilea pîna la Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), este contradictorie. În afara se extindea tot mai mult crestinismul „deviat“ în orice forma, pîna la recunoasterea statala prin împaratul Constantin, încît a devenit o putere serioasa în Împaratia Romana. Credinta a devenit o filozofie noua. Traditii orientale, amestecate cu gînduri elenistice si romane, au diluat continutul original al credintei. Disputele despre asa-zisa „hristologie“ au început sa agite spiritele.

Capitolul 3 CONSTATARE TRAGICĂ – ÎNCEPUTUL ISTORIC AL NENOROCIRII

Atîta timp cît a ramas Evanghelia pe pamînt iudaic si, în general, printre comunitatile iudaice, nu au existat discutii asupra dumnezeirii. Apoi au venit însa gînduri romane, grecesti si pagîne despre zei si zeite în dezbaterea hristologica. Conceptia profetica si spirituala ca ceea ce a fost preumbrit în Vechiul Testament, a devenit o realitate vizibila în Noul Testament, s-a pierdut tot mai mult, desi Tertulian a subliniat înca de atunci ca „Vechiul si Noul Testament coincid cu desavîrsire. Proorocia formeaza legatura între Vechiul si Noul Testament.“ (F. Hauss, Väter der Christenheit, pag. 30). Crestinismul a fost scos tot mai mult de pe baza iudaica si a fost pus pe teren pagîn. Aceasta s-a întîmplat în contradictie cu apostolii si cu perioada imediat urmatoare lor. Vechiul Testament a fost folosit de acum înainte numai în legatura cu pasaje din Noul Testament, împotriva iudeilor. Deja în secolul al doilea au fost puse bazele antiiudaismului de catre conducatorii spirituali orbi si de catre împaratii romani. (Referitor numai la iudei, notiunea „antisemitism“ nu este corecta. Toate celelalte popoare arabe sînt semite – nota autorului.)

Împaratul Constantin, un mare strateg, si-a pus crestinismul lumesc în slujba lui proprie, dar nu si-a stricat relatiile bune cu pagînismul. El a sprijinit atît construirea templelor pagîne, cît si construirea bisericilor. Deja din anul 315 Constantin a declarat convertirea la iudaism ca o crima capitala. Iudeul si crestinul întors la iudaism urmau sa plateasca cu moartea. În anul 321 a fost ordonata sarbatorirea duminicii. Aceasta însa nu a fost suficient: iudeii au fost obligati, sub amenintarea pedepselor, sa tagaduiasca sabatul si sa „sfinteasca“ duminica. Constantin proclama tot ce îi spuneau episcopii, care pe vremea respectiva erau deja personalitati importante.

La Conciliul de la Niceea (325 d. Hr.), Arius si Atanasiu au fost cei doi vorbitori principali. Prezentarile lor au fost transmise generatiilor urmatoare prin istoria bisericeasca. Probabil Arius nu avea nici o cunostinta despre Hristos. Atanasiu, dimpotriva, marturisea, fara restrictie, „ca în Isus ni s-a aratat însusi Dumnezeu, Dumnezeu însusi ni s-a facut de cunoscut si ne-a rascumparat … iar noi avem în El pe Tatal însusi“ (K. D. Schmidt, Grundriß der Kirchengeschichte, pag. 98).

De la acest timp încoace a început constituirea bisericii romane. În timpul Conciliului niceean nu exista nici papa, nici cardinal. Acolo nu s-a ridicat nici un episcop roman care sa fi pretins prioritate. Pe aceasta conceptie este fondata în parte istoria bisericii, manipulata sau direct falsificata. Împaratul Constantin a fost cel care a convocat conciliul si a preluat raspunderea asupra acestuia. Scopul lui a fost de a reuni diferitele miscari într-o singura biserica si de a o pune în slujba statului. În urma unirii statului cu biserica s-a nascut „biserica de stat“.

În anul 380 Teodosiu cel Mare si Gratian pun capat libertatii religioase în general: „La al II-lea Conciliu Ecumenic (381) episcopii semneaza edictul împaratului Teodosiu I din februarie 380, în care împaratul îi solicita pe toti supusii romani sa accepte credinta trinitara crestina, asa cum a fost formulata la Conciliul de la Niceea … Credinta trinitara care are drept continut trinitatea lui Dumnezeu, Tata, Fiu si Duh Sfînt, este astfel marturisirea de credinta valabila pentru toti crestinii, ridicata si favorizata ca religie de stat“ (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 212). „Grigore de Nisa a fost una din figurile centrale ale Conciliului Ecumenic din Constantinopol, aparînd recunoasterea credintei niceene, contribuind decisiv la formarea învataturii trinitare“ (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 214). „… fiecare cetatean era obligat, de atunci înainte, sa fie un crestin ortodox; pagînismul si erezia devenisera crima împotriva statului“ (K. D. Schmidt, Grundriß der Kirchengeschichte, pag. 83). Toti aceia care nu au urmat din motive de constiinta acest dictat si nu au aderat la aceasta „religie de stat“ au fost declarati eretici. De acum a început prigoana din partea „bisericii imperiale“ crestine împotriva bisericii biblice.

Sub conducerea lui Leon cel Mare (440-461) biserica universala a luat un avînt enorm. El este numit, de cei mai multi istorici ai bisericii, ca fiind cel dintîi papa. Herder îl enumera în lista papilor, aceasta lista continînd 264 de papi pîna la papa Paul VI inclusiv, Leon I fiind al 45-lea papa. Dupa primii 15 care, conform listei lui, încep cu Petru, el a pus un semn de întrebare. Majoritatea istoricilor protestanti pun un semn de întrebare dupa primii 44. Ei sînt de aceeasi parere ca istoria papala a început de fapt doar cu Leon I. El însusi trebuia sa se multumeasca, la Conciliul de la Calcedon (451 d. Hr.), de a fi fost pus la egalitate cu episcopul de la Constantinopol. Un privilegiu nu este nici aici de vazut, dar era deja în formare.

„Biserica de stat“ s-a desavîrsit sub împaratul Iustinian (527-565), care i-a încadrat pe preoti ca „salariati de stat“. Este deci vizibil ca nu Hristos era întemeietorul acestei „biserici imperiale“ universale, ci domnitorii politici si religiosi, care erau interesati în unirea puterii în întreaga Împaratie Romana. Din sec. al IV-lea si al V-lea încoace, am vazut, din perspectiva istorico-bisericeasca, ca nu mai avem de-a face numai cu istoria de mîntuire a Bisericii lui Isus Hristos si cu diferitele devieri, care s-au dezvoltat pîna în timpul acela, revarsîndu-se într-o biserica mare, ci cu o istorie groaznica a nenorocirii, care este istoria unei institutii „pagîno-crestine“.

Episcopii au devenit demnitari înzestrati cu putere religioasa si politica. Ei au purtat, mai întîi, toti, acelasi titlu, pentru ca se considerau parinti spirituali. Pentru ca Roma era considerata capitala Apusului, cei mai multi episcopi romani se înghesuiau sistematic în fata, pentru ca, în curînd, sa pretinda diferite titluri de onoare. S-a început cu „Pontifex Maximus“. Înainte, acest titlu era purtat de preotul suprem si totodata împaratul Împaratiei Romane, chiar si Constantin l-a purtat. Ceea ce a însotit aceasta dezvoltare gresita a bisericii papale, legata de privilegii si pozitii ale puterii, este de neconceput în multe privinte. „De la Bonifaciu al VIII-lea (1294-1303) credinta în papa era strict necesara, pentru ca lui îi sînt supusi toti locuitorii pamîntului. Asa a spus si Grigore al VII-lea (1073-1085), în ,Dictatus papae‘: ,Numai pontifex-ul roman este numit pe drept universal‘“ (H. Heinz, Zwischen Zeit und Ewigkeit, pag. 176). S-a nascut un „crestinism“ bisericesc, care nu mai punea nici un pret pe relatia cu Hristos, ci numai pe apartenenta la aceasta institutie. Autoritatea a fost luata tot mai mult de la Hristos si de la Cuvîntul lui Dumnezeu si a fost transferata acestei institutii si reprezentantilor sai. Asa cum este Hristos Capul Bisericii Sale, astfel devenise fiecare papa capul suprem al acestei biserici universale.

În aceasta biserica de stat oamenii au fost botezati fortat în sînul acesteia, iar mai tîrziu erau facuti membri de la nastere fara vreo posibilitate de decizie personala. Astfel prin practica nebiblica a botezului si printr-o aderare fortata s-a creat baza pentru biserica de stat, iar prin introducerea de impozite bisericesti s-a creat baza financiara pentru puterea bisericii de stat.

Paralel cu dezvoltarea timpurie a fenomenului „departarii-de-la-Cuvîntul lui-Dumnezeu“, a avut loc si o decuplare de iudaism, iar, mai tîrziu, chiar de la comunitatile iudeo-crestine. Dar nu s-a ramas la aceasta. Deja Iustin, episcopul din Smirna († 167 d. Hr.) s-a exprimat negativ asupra iudeilor. Acum crestinii erau „Israelul lui Dumnezeu“, iar iudeii, dimpotriva, erau cei decazuti si deviati. Apostolul Pavel a vazut aceasta situatie cu totul altfel: „Caci în Hristos Isus nici taierea împrejur (evrei), nici netaierea împrejur (neamurile) nu sînt nimic, ci a fi o faptura nouasi peste toti cei ce vor umbla dupa dreptarul acesta si peste Israelul lui Dumnezeu sa fie pace si îndurare!“ (Gal. 6, 15-16). Apostolul Petru a spus despre aceasta tema, urmatoarele: „În adevar, vad ca Dumnezeu nu este partinitor, ci ca în orice neam, cine se teme de El, si lucreaza neprihanire este primit de El“ (Fap. 10, 35-36).

Polemica antiiudaica si-a urmat cursul foarte timpuriu si a devenit tot mai agresiva. Ignatiu din Antiohia (98-117 d. Hr.) a început o propaganda împotriva gîndirii iudaice. Ceea ce reprezentantii bisericii au declarat si au scris în lozinci antiiudaice înca în primele secole a avut drept urmare ca deja în vremea aceea au fost stigmatizati peste un milion de iudei socotiti ca ucigasi ai lui Hristos si Dumnezeu, astfel ei au fost ucisi într-un fel sau altul. Porunca: „Sa nu ucizi!“, nu a avut putere pentru biserica oficiala.

Învatatul bisericesc Crisostomul (354-407), unul din cei mai rai dusmani ai iudeilor, a învatat: „… cu iudeii trebuie sa ai tot asa de putine relatii ca si cu Satana, ei ‹‹nu sînt mai buni decît porcii si tapii›› … ‹‹Sinagoga nu este doar un teatru, aceasta este o casa de stricati, o pestera de tîlhari si loc de refugiu pentru animale necurate, o locuinta a Satanei›› … Crestinii sa nu consulte medici iudei, ci ‹‹mai bine sa moara›› si sa se departeze de toti iudeii ‹‹ca de ciuma omenirii››“ (K. Deschner, Kriminalgeschichte des Christentums, pag. 134).

Cyrill (†144), patriarh în Alexandria, a pus deja de atunci în circulatie problema „rezolvarii prin exterminare“ a iudeilor, problema care a ajuns apoi în sec. al XX-lea la apogeu. Ciprian si Tertulian, Atanasiu si Hieronymus, Grigore de Nisa, Ambrosiu, Augustin, Iustinian si multi altii s-au aprins tot mai mult într-o ura antiiudaica, care s-a transmis asupra întregului cler al tuturor timpurilor. Acestia au avut grija ca instigarea împotriva iudeilor sa se înradacineze în constiinta poporului. Iudeii au fost facuti raspunzatori pentru tot, încît s-a cautat sa-i extermineze cu toate mijloacele. La iudei s-a împlinit, în general, ceea ce Fiul omului a proorocit pentru urmasii Sai: „Au sa va dea afara din sinagogi: ba înca, va veni vremea cînd, oricine va va ucide, sa creada ca aduce o slujba lui Dumnezeusi se vor purta astfel cu voi, pentru ca n-au cunoscut nici pe Tatal, nici pe Mine. V-am spus aceste lucruri, pentru ca, atunci cînd le va veni ceasul sa se împlineasca, sa va aduceti aminte ca vi le-am spus“ (Ioan 16, 2-4).

De fapt ucigasii erau convinsi ca fac un serviciu lui Dumnezeu si bisericii, pentru a feri crestinismul trinitar de iudaismul monoteist. Prigoana a fost extinsa asupra crestinilor care se stiau uniti cu Hristos si care nu puteau accepta acest sistem patat cu sînge. Chiar si respectatul reformator Martin Luther nu se putea elibera de ura împotriva iudeilor, ura care-i fusese inoculata înca din timpul cînd era calugar. Se poate citi: „Despre medicii iudei, Luther a spus chiar si în ultima sa predica din 15 februarie 1546, ca ei ar prescrie medicamente din cauza carora oamenii se vor prapadi mai tîrziu“ (H. J. Gamm, Das Judentum, pag. 64).

Aceasta ura a crescut de la un secol la altul, iar formularile antiiudaice au devenit tot mai grave. Ucigasii au folosit chiar citate din Biblie pentru a-si justifica urîciunile înfaptuite. Daca Isus vorbeste despre iudei necredinciosi, aceasta este o problema, iar daca vorbeste despre iudei credinciosi, este o alta problema.

În fata celor petrecute si înfaptuite de biserica prin urmarirea ferma a iudeilor, a pagînilor si a credinciosilor de alta credinta, trebuie sa ne întrebam daca aceasta biserica a adus mîntuire sau nenorocire de o marime nemasurata. La aceasta se mai adauga razboaiele purtate în sensul acesta. Ea a prigonit, a ucis, a dezmostenit si a devenit, în evul mediu, proprietara unei treimi din întregul pamînt european. De la cei vii si de la cei morti si-a însusit averea pentru sine. Regii si domnitorii nu au îndraznit sa se ridice împotriva, ci au participat cu rîvna. „Rudolf de Habsburg a declarat, în 1286, ca evreii îi sînt supusi lui neconditionat, ca persoana si cu avere.“ (H. J. Gamm, Das Judentum, pag. 84).

Toate blestemele, care au fost pronuntate de repetate ori, în special de catre papi, episcopi si de catre toata curia romana, au pus baza pentru prigonirea iudeilor si a credinciosilor de alta credinta, în toate timpurile, de catre biserica romana. La judecata de apoi se va clarifica daca cele sase milioane de evrei, care în timpul celui de-al „treilea Reich“ au fost ucisi în Europa, vor trece numai în contul poporului german sau si în contul bisericii romane. Pentru catolicii Hitler, Himmler si Goebels, terenul era pregatit demult. Papii vorbeau demult despre o „prevedere divina“, asa cum o facuse si înselatorul-conducator Hitler.

Cine citeste literatura corespunzatoare despre papii si faptele lor pîna în timpul nostru este cutremurat. Iudeii si credinciosii de alta credinta nu erau respectati deloc. Papa iezuitilor, Leon al XII-lea (1878-1903), a declarat: „Acela care spune ca Duhul Sfînt nu ar vrea sa-i ucidem pe eretici sa fie anatema!“ (E. Paris, The secret history of the Jesuits, pag. 167). De cînd ucide Duhul Sfînt? Conform marturiei Scripturii, Duhul Sfînt daruieste viata. Biserica însa i-a însemnat ca rataciti si instigatori pe toti acei care nu erau credinciosi liniei, iar preotimea si-a luat dreptul de a-i lichida pe acesti oameni. Din aceasta perspectiva trebuie sa vedem si purtarea papei Pius al XII-lea fata de uciderea evreilor din al doilea razboi mondial. La o distanta mica de Vatican a disparut o sinagoga în flacari fara ca papa sa spuna un cuvînt împotriva. Actualul papa a permis sa fie sarbatorit în sinagoga nou construita, de catre iudeii loviti cu orbire, ca Mesia însusi, cîntîndu-se la intrarea lui Psalmul 150.

La prima întîlnire a Domnului cu Avraam, El i-a dat fagaduinta: „Voi face din tine un neam mare, si te voi binecuvînta; îti voi face un nume mare, si vei fi o binecuvîntare. Voi binecuvînta pe cei ce te vor binecuvînta, si voi blestema pe cei care te vor blestema.“ (Gen. 12, 2-3). Aceasta fagaduinta ar fi trebuit sa fie înaintea ochilor celor care pretindeau ca-L cred pe Dumnezeu si Cuvîntul Lui.

Monoteismul strict, care, mai întîi, era în exclusivitate credinta iudaica mostenita, statea în calea acestor episcopi veniti dintre neamuri. Ei nu voiau sa mai aibe nimic comun cu iudeii si apoi nici cu singurul Dumnezeu al iudeilor. Astfel cuvîntul ebraic „Mashiah“ (Mesia) a devenit „Hristos“ în limba greaca (rom. „Unsul“); iar din numele ebraic „Iahshua“ s-a ajuns la numele grecesc „Isus“. Formularile despre dumnezeire veneau acum din gîndirea greaca, care era într-o forma straina pentru poporul si pentru Dumnezeul lui Israel. Noul Testament nu cunoaste ura împotriva iudeilor, asa cum o prezinta unii istorici. Ceea ce se pare ca le-a scapat este Cuvîntul Domnului: „… mîntuirea vine de la iudei“ (Ioan 4, 22).

Deja proorocii din Vechiul Testament au proorocit ca si neamurile vor avea parte de mîntuirea lui Dumnezeu: „EU, Domnul (Iahveh), Te-am chemat ca sa dai mîntuire, si te voi lua de mîna, Te voi pazi si Te voi pune ca legamînt al poporului, ca sa fii Lumina neamurilor“ (Isa. 42, 6). „… De aceea te pun sa fii Lumina neamurilor, ca sa duci mîntuirea pîna la marginile pamîntului.“ (Isa. 49, 6b). Cu evreii a facut Domnul începutul, cînd a spus: „… ci sa mergeti mai degraba la oile pierdute ale casei lui Israel“ (Mat. 10, 6). Petru, fiind cel dintîi apostol, a vazut cum un capitan roman, cu numele Corneliu, a fost mîntuit împreuna cu toata casa lui (Fap. 10). Lui Pavel i s-a spus din partea Domnului: „Du-te, caci te voi trimite departe la neamuri“ (Fap. 22, 21). În porunca misionara, Domnul a dat deja un îndemn clar: „Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile“ (Mat. 28, 19). Biserica Dumnezeului celui viu se compune din toate popoarele, limbile si natiunile.



Împaratia Romana era prezenta pretutindeni, încît aceasta biserica imperiala romana putea sa se foloseasca de toate mijloacele lumesti, pentru a-si ajunge scopul. În realitate nu a existat niciodata o „crestinare“, însa a existat o catolicizare. Popoarele nu au devenit credincioase în Domnul Isus Hristos prin aceasta vestire, ci ele au fost fortate sa accepte „religia de stat“, catolica. În timpul domniei exclusive a bisericii romano-catolice de aproape o mie de ani, pamîntul a fost înecat în sînge. Numarul martirilor este evaluat diferit, în general se considera a fi ucisi cca 68 de milioane de oameni. Toti ceilalti de alta credinta, erau animale salbatice. Chiar si „contrareforma“ a fost o actiune sîngeroasa dirijata cu mijloace lumesti, si nu avea nimic de-a face cu vestirea Evangheliei de mîntuire – din contra, se facea, din nou, un dezastru din partea bisericii unite cu puterea lumeasca. Cine nu a auzit despre inchizitia spaniola, despre procesele vrajitoarelor si despre arderile lor pe rug, despre exilarea valdezilor si a menonitilor, despre prigonirea credinciosilor de alta credinta în întreaga Europa? În noaptea Sf. Bartolomeu (23./24. august 1572) au fost ucisi, cu ocazia asa-zisei „nunti însîngerate“, numai în Paris, 3.000 de hughenoti, iar în toata Franta peste 20.000. „Papa Grigore al XIII-lea a sarbatorit uciderea protestantilor cu un ‹‹Tedeum››.“ (B. Harenberg, Chronik der Menschheit, pag. 437).

Aceasta biserica a înfaptuit modificari în ceea ce priveste învatatura, încît nu a mai ramas nimic din credinta originala. Citirea Sfintelor Scripturi a fost interzisa sub pedeapsa. Este cutremurator faptul ca, mai ales, iudeii si crestinii biblici au fost arsi de catre biserica, împreuna cu Biblia pe care o citeau. De ce îi este asa de teama de Biblie?

Capitolul 4 PRETENŢIILE NEFONDATE ALE PAPILOR

Dupa cum s-a prezentat deja, am vazut ca biserica catolica a luat fiinta abia acum 1.600 de ani, si nu acum 2.000 de ani, si nu ne surprinde ca nici macar o învatatura sau o practica a acestei biserici nu corespunde cu cea a bisericii primare crestine. Notiuni de învatatura, ca „botez, cina, pocainta“ etc. au ramas, dar acestea înseamna cu totul altceva si sînt folosite în practica cu totul altfel decît la primii crestini.

În Sfînta Scriptura nu este vorba, în nici un text, despre un papa, tot asa nu este pomenit nimic despre un „urmas al lui Petru“, nici despre un „loctiitor al lui Hristos“, nici despre vreo „succesiune apostolica“. Pentru justificarea pretentiilor proprii, unor texte biblice li s-au dat explicatii fortate, un caz deosebit fiind cel al cuvintelor lui Isus din Mat. 16, 18: „… tu esti Petru (petros), si pe aceasta piatra (petra) voi zidi Biserica Mea, si Portile Locuintei mortilor nu o vor birui.“ Domnul nu a spus catre Petru: „… si pe tine voi zidi Biserica Mea“, ci „… pe aceasta piatra …“ Cuvîntul „petros“ înseamna piatra; însa Biserica urma sa fie zidita pe stînca - „petra“.

Cine îsi face timp poate sa cerceteze în textul grecesc al Vechiului si al Noului Testament unde se vorbeste despre stînca (petra). Faptul ca Domnul ar construi Biserica Sa pe un om, fie acesta si cel mai mare prooroc sau apostol, este complet absurd. Petru era o piatra miscatoare (petros) si nu o stînca nemiscatoare (petra). Imediat cinci versete mai jos, Domnul S-a îndreptat spre el cu cuvintele: „Înapoia Mea, Satano: tu esti o piatra de poticnire pentru Mine! Caci gîndurile tale nu sînt gîndurile lui Dumnezeu, ci gînduri de ale oamenilor“ (Mat. 16, 23).

Petru a primit chiar descoperirea referitoare la cine este Hristos, si pe aceasta descoperire a lui Isus Hristos a fost zidita Biserica. Versetul 17 trebuie citit înaintea versetului 18: „Isus a luat din nou cuvîntul, si a zis: ,Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindca nu carnea si sîngele ti-a descoperit lucrul acesta, ci Tatal Meu care este în ceruri.‘“ Din context reiese clar ca Petru a primit o descoperire cereasca despre Isus Hristos si a spus, în vers. 16: „Simon Petru, drept raspuns, I-a zis: ,Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!‘“ Domnul a întrebat: „Dar voi – cine ziceti ca sînt?“ Raspunsul era o descoperire divina si pe aceasta descoperire a lui Isus Hristos este zidita Biserica.

Vers. 19: „Îti voi da cheile Împaratiei cerurilor …“ la fel a fost tîlcuit pentru interesul propriu. Este vorba despre cheile Împaratiei. Ioan Botezatorul a predicat: „Pocaiti-va, caci Împaratia cerurilor este aproape“ (Mat. 3, 2). Despre Domnul nostru citim: „De atunci încolo, Isus a început sa propovaduiasca, si sa zica: ,Pocaiti-va, caci Împaratia cerurilor este aproape‘“ (Mat. 4, 17). În Luca 16, 16 ne este aratata legatura: „Legea si proorocii au tinut pîna la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împaratiei lui Dumnezeu se propovaduieste …“

De Rusalii primii oameni au dat navala în Împaratia lui Dumnezeu, si erau mai avantajati decît Ioan Botezatorul care anuntase doar acest eveniment: „Adevarat va spun ca, dintre cei nascuti din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decît Ioan Botezatorul. Totus, cel mai mic în Împaratia cerurilor va fi mai mare decît el. Din zilele lui Ioan Botezatorul pîna acum, Împaratia cerurilor se ia cu navala, si cei ce dau navala, pun mîna pe ea“ (Mat. 11, 11-12). Petru, înzestrat cu putere divina, a folosit în mod corect cheile Împaratiei. El i-a dat, la început, Bisericii noutestamentare rînduielile valabile pentru totdeauna.

Simbolul cheilor este foarte simplu de înteles. Cine are cheia pentru o casa poate intra; cine o are pentru o masina poate calatori cu aceasta. Cine poseda cheile Împaratiei are intrare în Împaratia lui Dumnezeu, deschide lucrurile care au fost închise mai înainte si descopera ce este ascuns. Conform chemarii divine si rînduielii pentru slujba, în Biserica noutestamentara a fost stabilit totul conform Cuvîntului si nimic nu mai poate fi modificat.

Conducatorilor spirituali din vremea respectiva, Domnul le-a adus o acuzare grava: „Vai de voi, învatatori ai Legii! Pentru ca voi ati pus mîna pe cheia cunostintei: nici voi n-ati intrat, iar pe cei ce voiau sa intre, i-ati împiedicat sa intre“ (Luca 11, 52). Este posibil ca sa gasim azi o situatie asemanatoare?

Tot asa s-a înteles si s-a practicat gresit ceea ce a mai spus Domnul Isus în legatura cu Petru: „… si orice vei lega pe pamînt, va fi legat în ceruri, si orice vei deslega pe pamînt, va fi deslegat în ceruri“ (Mat. 16, 19). Ceea ce a declarat apostolul Petru la întemeierea Bisericii ca fiind valabil, si anume pocainta, botezul, botezul Duhului, s-a întîmplat sub calauzirea Duhului Sfînt. De aceea este valabil în cer, la fel si pe pamînt. Aceasta este importanta cheilor.

Aceasta împuternicire divina nu era limitata doar la Petru care în ceasul nasterii Bisericii noutestamentare a vorbit si a vestit rînduielile de învatatura necesare, ci a fost transmisa Bisericii întregi. Aceasta rezulta clar din Mat. 18, 18, unde se afla aceleasi cuvinte la plural: „Adevarat va spun, ca orice veti lega pe pamînt, va fi legat în cer; si orice veti deslega pe pamînt, va fi deslegat în cer.“ Noi vedem deci ca aceeasi împuternicire pe care a primit-o barbatul primului ceas, pentru a stabili învataturile în biserica, a fost transmisa si bisericii, pentru ca aceasta avea de vestit aceleasi învataturi. Dupa cum se vede din cuprins, aceasta este valabila si în evaluarea unei situatii în care se afla un credincios. În caz ca respectivul nu asculta de cele stabilite de biserica, era considerat ca necredincios. Aceasta împuternicire divina nu este deci legata de un singur om, ci este transmisa întregii Biserici. Însa aceasta nu poate fi aplicata arbitrar, ci numai în concordantaĽ cu Cuvîntul. Atunci se împlineste ceea ce este scris în versetul urmator: „Va mai spun iarasi, ca, daca doi dintre voi se învoiesc pe pamînt sa ceara un lucru oarecare, le va fi dat de Tatal Meu care este în ceruri“ (Mat. 18, 19).

si despre Ioan 20, 21-22 trebuie scris un cuvînt clarificator. Acolo Domnul a spus catre apostoli: „,Pace voua! Cum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu pe voi.‘ Dupa aceste vorbe a suflat peste ei, si le-a zis: ,Luati Duh Sfînt! Celor ce le veti ierta pacatele, vor fi iertate; si celor ce le veti tinea, vor fi tinute.‘“ Acest text din Scriptura la fel a fost înteles gresit si a fost rastalmacit în mod nebiblic de catre biserica romana. Nici un om nu are ceva de-a face cu iertarea pacatelor, ci acestea ne sînt iertate de catre Dumnezeu. Oamenii primesc, în urma ascultarii unei predici, prin credinta, siguranta în Domnul Isus si în lucrarea de mîntuire înfaptuita de El, stiind ca astfel Dumnezeu i-a iertat. Este clar ca nici un om nu-si poate ierta pacatele sale, nici pe-ale altora nu le poate ierta; mai mult, Sfînta Scriptura ne spune limpede: „si sa se propovaduiasca tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocainta si iertarea pacatelor, începînd din Ierusalim“ (Luca 24, 47). „Pe voi, care erati morti, în greselile voastre si în firea voastra pamînteasca netaiata împrejur, Dumnezeu v-a adus la viata împreuna cu El, dupa ce ne-a iertat toate greselile“ (Col. 2, 13).

Ce înseamna, cu adevarat, acest Cuvînt al Domnului, exprimat la plural: „Cui îi veti ierta pacatele, aceluia îi sînt iertate …“? Catre cine au fost adresate si în ce legatura au fost exprimate? Cuvîntul acesta a fost vorbit dupa învierea Domnului nostru si a fost adresat apostolilor, si anume în legatura cu trimiterea lor. Aici este vorba despre pacatul care se face împotriva unui vestitor al Evangheliei, împuternicit de Dumnezeu. Atunci cînd Domnul nostru si-a împlinit slujba, multi au pacatuit, numindu-L Beelzebul sau dîndu-I tot felul de denumiri. Dar El a zis: „Orice pacat si orice hula vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfînt nu le va fi iertata. Oricine va vorbi împotriva Fiului omului, va fi iertat; dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfînt, nu va fi iertat nici în veacul acesta, nici în cel viitor“ (Mat. 12, 31-32). Aici sînt mentionati barbatii care, de la pogorîrea Duhului Sfînt de la Rusalii încoace, îndeplinesc o slujba împuternicita printr-o chemare divina.

Daca cineva batjocoreste, prigoneste sau arunca cu pietre asupra unui slujitor trimis de Dumnezeu, atunci respectivul poate sa-i ierte pacatul. Isus însusi a dat un exemplu, cînd a zis: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!“ (Luca 23, 34). Atunci cînd stefan a fost omorît cu pietre, el a strigat rugîndu-se: „Doamne Isuse, primeste duhul meu! … Doamne, nu le tinea în seama pacatul acesta!“ (Fap. 7, 58-60). Însa daca cineva pacatuieste împotriva lucrarii Duhului – împotriva darurilor Duhului, care lucreaza printr-un trimis, batjocorindu-le pe acestea, atunci este un pacat care nu se iarta si care va fi mentinut. Un om al lui Dumnezeu poate ierta numai pe acela care s-a facut vinovat fata de el. Acest lucru este spus deja în „Tatal nostru“: „si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri“ (Mat. 6, 12). „si, cînd stati în picioare de va rugati, sa iertati orice aveti împotriva cuiva, pentru ca Tatal vostru care este în ceruri, sa va ierte greselile voastre.“ (Mar. 11, 25). Daca ne facem vinovati unul fata de celalalt, chiar daca acest lucru s-ar întîmpla de 70 ori cîte sapte, toti trebuie sa ne iertam unii pe altii (Mat. 18, 21-35).

Deci, daca cineva îl batjocoreste pe un adevarat slujitor al lui Dumnezeu, poate fi iertat. Dar daca Duhul Sfînt lucreaza printr-un barbat, si cineva batjocoreste ceea ce se întîmpla prin lucrarea Duhului Sfînt, atunci batjocura nu-l mai loveste pe omul pe care Dumnezeu îl foloseste, ci este îndreptata direct împotriva Duhului Sfînt. Astfel omul batjocoritor este vinovat înaintea lui Dumnezeu, pentru ca a pacatuit împotriva Duhului Sfînt, de aceea el nu poate fi iertat si pacatul va fi mentinut. Acesta este „pacat care duce la moarte“ - duce la o despartire vesnica de Dumnezeu. De fapt fiecare om este vinovat înaintea lui Dumnezeu si primeste iertare pentru pacat si vina de la El care singur poate ierta: „EL îti iarta toate faradelegile tale …“ (Ps. 103, 3). „Ferice, de aceia ale caror faradelegi sînt iertate, si ale caror pacate sînt acoperite.“ (Rom. 4, 7).

Practica bisericii romano-catolice este – printr-o exprimare cu indulgenta - nebiblica. Acolo se promite, mîntuirea de la nastere pîna la moarte si o viata întreaga se tot iarta pacatele. Dupa moarte li se spune însa urmasilor, în mod ceremonial, ca acela care a decedat, fiind ocrotit de toate sacramentele, inclusiv de ultima ungere, ar fi ajuns în purgatoriu. Acolo cel decedat va fi usurat de pacatele, care i-au fost iertate în toata viata (!). Ce paradox! De fapt si purgatoriul, ca si celelalte învataturi si dogme, este numai o inventie omeneasca.

Reformatorul elvetian Zwingli a spus în legatura cu aceasta: „Pentru ca acest purgatoriu – asa numesc ei aceasta ispasire înselatoare prin foc – nu se gaseste nicaieri în Cuvîntul lui Dumnezeu, de ce sîntem asa de prosti încît dam crezare unei astfel de credinte absurde si suspecte? Noi vedem totusi ca aceleasi persoane care apara învatatura despre purgatoriu si ne învata cum ar trebui sa stingem focul, se ofera ele însele, ca stingatori. Acestea spun: tu trebuie sa dai bani; focul se domoleste mai repede daca cel ce primeste banii citeste liturghia, se roaga si cînta psalmi. Astfel ei citesc liturghia si în acelasi timp, întind mîna dupa bani …“ (H. Zwingli, Hauptschriften, Der Theologe II, pag. 193-194).

De la înfiintarea bisericii universale s-au introdus, s-au proclamat si s-au învatat multe lucruri ca fiind dogme, acestea neavînd însa nimic comun cu crestinismul. Credinciosii de atunci nu cunosteau lumînarile, nici tamîia sau apa sfintita. Acelasi lucru se potriveste si la declararea celor decedati ca fiind mîntuiti sau sfinti. Atunci nu a existat o liturghie zilnica, nu a existat nici rugaciunea catre mama lui Dumnezeu si nici manastiri. Înaintea mea se afla o lista de proclamatii diferite, asupra carora vom reveni, ajungîndu-se pîna la declararea, în anul 1870, a infailibilitatii papei, care, în ciuda opozitiei din propriile-i rînduri, a fost totusi aprobata (numai în Germania au fost 79 de teologi împotriva, si 25 pentru!), la fel este si dogma lansata în 1950, potrivit careia Maria s-ar fi ridicat la cer cu trup si suflet. Toate aceste lucruri nu poseda nici cea mai mica baza biblica, pentru ca este scris: „Nimeni nu s-a suit în cer, afara de Cel ce S-a pogorît din cer, adica Fiul omului, care este în cer“ (Ioan 3, 13).

Aceasta proclamatie a papei Pius al XII-lea trebuie încadrata ca anticrestina, pentru ca sta în contradictie directa cu declaratia lui Hristos. Maria a fost declarata abia în anul 431 d. Hr. ca „nascatoare a lui Dumnezeu“, la Conciliul din Efes. Dupa aceasta a început sa i se ofere cele mai diferite titluri, ca: „mama lui Dumnezeu“, „împarateasa cerului“, „mijlocitoarea“, „ajutatoarea“, „mama harului“, „mama bisericii“ sau chiar „calcatoare de serpi“ etc. Multe din aceste denumiri au fost transferate de la Hristos la Maria si din cauza aceasta sînt acte anticrestine. EL este Împarat, El este Mijlocitor si Avocat, El a zdrobit capul sarpelui. Daca Maria a facut toate acestea si are toate aceste denumiri, atunci ce a facut Hristos si ce este El?

Ceea ce putem concluziona, din hotarîrile conciliilor si din declaratiile papale, a pronuntat deja reformatorul Martin Luther. Cuvintele sale, spuse la conferinta de stat din Worms, în ziua de 18 aprilie 1521, au intrat în istorie: „Întrucît nu cred nici în papa, nici în concilii, deoarece este un fapt ca s-au înselat si s-au contrazis deseori, de aceea daca nu sînt biruit prin dovezi scripturale si prin argumente clare, atunci sînt încredintat de dovezile biblice pe care le-am citat si sînt un prizonier al Cuvîntului lui Dumnezeu. Nu pot sa retractez si nici nu vreau, pentru ca a lucra împotriva constiintei proprii, nu este sigur si util. Dumnezeu sa ma ajute. Amin!“ (F. Hauss, Väter der Christenheit, pag. 147). Istoria dovedeste cît de gresiti au fost papii: „Pîna la sfîrsitul razboiului de 30 de ani au fost 245 de papi, dintre care 24 de contrapapi – dupa nascocirea data mult timp drept adevar istoric – o ,papesa‘. 19 papi au parasit Roma, 35 au condus în strainatate. 8 papi nu au condus mai mult decît o luna, 40 un an, 22 pîna la 2 ani, 54 pîna la 5 ani, 57 pîna la 10 ani, 51 pîna la 15 ani, 18 pîna la 20 de ani, si numai 10 papi au condus biserica mai mult de 20 de ani. Din cei 245 de papi, 31 au fost declarati ca uzurpatori si eretici, în timp ce 64 de papi legitimi au murit prin violenta. 18 papi au fost otraviti, 4 strangulati, 13 din ei au murit în diferite feluri.“ (E. Rosenow, Wider die Pfaffenherrschaft, pag. 42).

Roma, mai bine zis Vaticanul, si-a atribuit o autoritate universala, care însa nu are legitimare din partea Cuvîntului. Aceasta este o putere politica fireasca sub o manta religioasa. Legenda potrivit careia Petru ar fi fost la Roma si ar fi lucrat 20 de ani ca episcop acolo este o încercare zadarnica de a justifica o inventie foarte importanta pentru bisericaĽ. Istoricii relateaza doar despre un Simon Magus, care, cu siretlicurile lui vrajitoresti, a facut o impresie puternica asupra senatului Romei. Dealtfel calatoriile misionare ale lui Pavel si Petru sînt descrise clar, încît nu exista nici o îndoiala asupra acestei teme. Daca apostolul Petru ar fi întreprins o calatorie la Roma, acest lucru ar fi fost un eveniment neobisnuit, chiar o senzatie, si noi am gasi o relatare despre aceasta.

Conform Gal. 2, 9, Petru, Iacov si Ioan s-au înteles cu Pavel si Barnaba, prin darea mîinilor, ca Pavel si Barnaba sa lucreze pentru neamuri, iar Petru, Iacov si Ioan pentru iudei. Pavel, care a scris catre biserica din Roma, saluta în încheiere 27 de persoane cu numele acestora, dar printre ele nu se afla si numele lui Petrusi în multe epistole scrise de la Roma catre alte comunitati si catre persoane individuale, apostolul Petru nu este pomenit nici o data la Roma.

La o privire atenta a Cuvîntului lui Dumnezeu si a desfasurarii religioase, devine clar, ca nici o învatatura introdusa de catre biserica romana nu rezista unui examen cu Sfînta Scriptura. Indiscutabila autoritate papala este deci cu totul nefondata. În toata istoria bisericii nu se relateaza nici o data ca un papa ar fi primit o chemare divina. Din contra, este cunoscut, în general, ca papii sînt alesi de catre un colegiu al cardinalilor – de conclav.

Capitolul 5 CINE ESTE MARIA?

Noi vrem sa vedem ce a facut Dumnezeu si ce au facut oamenii din fecioara Miriam, pentru ca asa se numea tînara Maria. Ea a fost fecioara cu care s-a împlinit fagaduinta, pe care Domnul-Dumnezeu a dat-o prin proorocul Isaia: „Iata, fecioara va ramînea însarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi).“ (cap. 7, 14).

Daca în unele traduceri ale Bibliei se reda în loc de „fecioara“ doar „femeia tînara“, avem de-a face cu o schimbare grava a sensului cuvîntului. În momentul evenimentului divin, Maria nu a fost o „femeie tînara“, ci ea a devenit mai tîrziu. Ea era fecioara, cînd Duhul Sfînt a umbrit-o. Semnalmentele unei fecioare sînt curatia si virginitatea.

„Iar nasterea lui Isus Hristos a fost asa: Maria, mama Lui, era logodita cu Iosif; si înainte ca sa locuiasca ei împreuna, ea s-a aflat însarcinata de la Duhul Sfînt.“ (Mat. 1, 18).

Iosif a fost asa de deceptionat, încît a vrut s-o paraseasca. Noi putem sa ne punem în situatia lui, sa simtim ceea ce s-a petrecut în el. „Iosif, barbatul ei, era un om neprihanit, si nu voia s-o faca de rusine înaintea lumii; de aceea si-a pus de gînd s-o lase pe ascuns.“ El nu vroia scandal, dar era asa de trist, încît a vrut sa se desparta de ea. „Dar pe cînd se gîndea el la aceste lucruri, i s-a aratat în vis un înger al Domnului, si i-a zis: ,Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, nevasta ta, caci ce s-a zamislit în ea, este de la Duhul Sfînt.‘" (vers. 20).

Aici gasim primul indiciu în Sfînta Scriptura care ne arata ca logodnica i-a devenit mai tîrziu nevasta. Cine citeste mai departe va constata ca Iosif a procedat exact dupa porunca data: „Cînd s-a trezit Iosif din somn, a facut cum îi poruncise îngerul Domnului; si a luat la el pe nevasta-sa. Dar n-a cunoscut-o, pîna ce ea a nascut un fiusi el i-a pus numele Isus“ (vers. 24-25). Este destul de clar. Abia dupa nasterea lui Isus Hristos, el a trait ca sot cu Maria. Din aceasta casnicie s-au nascut patru fii si mai multe fiice, al caror numar nu a fost redat. „Oare nu este El fiul tîmplarului? Nu este Maria mama Lui? si Iacov, Iosif, Simon si Iuda, nu sînt ei fratii Lui? si surorile Lui nu sînt toate printre noi? Atunci de unde are El toate lucrurile acestea?“ (Mat. 13, 55-56). Acesta este adevarul biblic, iar toate celelalte sînt minciuni formulate la adresa Mariei.

Deja în Mat. 1, 16 Iosif este numit sotul Mariei, în prezentarea registrului genealogic. Chiar si faptul ca a existat o casnicie din care au rezultat copii, vrem sa-l dovedim pe baza altor marturii. Evanghelistul Marcu relateaza despre lucrul acesta în cap. 6, 3. Luca ne face de cunoscut faptul ca mama si fratii Lui au venit la El. Lui i s-a spus: „,Mama-Ta si fratii Tai stau afara, si vor sa Te vada.‘ Dar El drept raspuns, a zis: ,Mama Mea si fratii Mei sînt cei ce asculta Cuvîntul lui Dumnezeu, si-l împlinesc.‘“ (Luca 8, 19-20).

Isus nu a venit pentru a înfiinta o relatie pamînteasca de rudenie, de aceea El nu a putut sa tina cont în mod deosebit de mama Lui naturala si de fiii nascuti de aceasta. EL a facut întotdeauna o corectare corespunzatoare, pentru a arata ca adevaratii copii ai lui Dumnezeu sînt acei care lucreaza conform Cuvîntului Lui.

Inspiratia falsa a existat fara îndoiala deja în acele zile. Nici lucrul acesta nu ne este ascuns. „Pe cînd spunea Isus aceste vorbe, o femeie din norod si-a ridicat glasul si a zis: ,Ferice de pîntecele care Te-a purtat, si de tîtele pe care le-ai supt!‘ si El a raspuns: ,Ferice mai degraba de ceice asculta Cuvîntul lui Dumnezeu, si-L pazesc!‘“ (Luca 11, 27-28). Ce glas tipic s-a ridicat acolo, spre a o glorifica pe Maria! Dar Domnul l-a corectat pe loc.

Pentru a încuraja cultul Mariei, a fost tradus fals chiar textul din Luca 1, 28: „Îngerul a intrat la ea si a zis: ,Plecaciune, tie, careia ti s-a facut mare har; Domnul este cu tine, binecuvîntata esti tu între femei!’“ Dar în catehismul catolic putem citi: „Marita sa fii tu, Maria, plina de har, Domnul este cu tine!“ Între a primi har si a fi plin de har este o deosebire ca de la cer la pamînt.

Maria a urmat acelasi drum al vietii ca toate fetele. Înainte de a primi vestea de la îngerul Gavril, ea a fost logodita cu Iosif si avea de gînd sa se marite cu el. Îngerul i-a spus Mariei logodite: „Nu te teme, Marie; caci ai capatat îndurare înaintea lui Dumnezeu“ (Luca 1, 30). Desigur ea a fost surprinsa de mesagerul ceresc si de mesajul acestuia. Acest verset confirma, înca odata, ca Maria nu era plina de har, ci: „… a gasit har înaintea lui Dumnezeu.“ De aceea ea a spus: „,Iata, roaba Domnului; faca-mi-se dupa cuvintele tale!‘ si îngerul a plecat de la ea“ (vers. 38).

Nu exista nici un text în Sfînta Scriptura care sa ne faca dependenti de harul Mariei sau de favoarea lui Iosif. Din contra: harul lui Dumnezeu ni s-a aratat în Cuvîntul care S-a facut trup si a locuit printre noi (Ioan 1), si mai este si azi de gasit numai în unicul Rascumparator: „si noi toti am primit din plinatatea Lui (nu din a ei), si har dupa har; caci Legea a fost data prin Moise, dar harul si adevarul au venit prin Isus Hristos“ (Ioan 1, 16)si în privinta aceasta ne-a ramas o marturie clara în Sfînta Scriptura.

Fiul nu se afla nici în bratele Mariei, nici la pieptul ei, asa cum ni-L prezinta multe tablouri, ci, asa cum este scris, în sînul Tatalui: „Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sînul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut.“ (vers. 18). Toate asa-zisele tablouri pline de har si prezentarile simbolice cu mama si copilul, sînt preluate din cultele pagîne, unde domina zei si zeite. Aceasta ducere în eroare i-a deviat pe oameni de la slujba dumnezeiasca, împingîndu-i la o slujba idolatrica! Isus nu este fructul „binecuvîntatei“ Marii, asa cum se învata în mod gresit. Maria a fost doar purtatoarea substantei divine.

În versetele urmatoare ni se arata însa slabiciunile si greselile omenesti ale Mariei. Dupa serbarea pascala din Ierusalim, oamenii s-au îndreptat spre casele lor; numai Isus, în vîrsta de 12 ani, a ramas în templu, fara ca familia Lui sa observe acest lucru de la început. „Dupa trei zile, L-au gasit în Templu, sezînd în mijlocul învatatorilor …“ (Luca 2, 46). Binenteles ca Maria era îngrijorata si de aceea ea nu si-a dat seama de reprosul cu care L-a întrebat: „Fiule, pentru ce Te-ai purtat asa cu noi? Iata ca tatal Tau si eu Te-am cautat cu îngrijorare.“ (Luca 2, 48).

Raspunsul baiatului este o corectare clara: „De ce M-ati cautat? Oare nu stiati ca trebuie sa fiu în casa Tatalui Meu?“ (Luca 2, 49). EL nu s-a referit la atelierul de tîmplarie al lui Iosif, ci la Tatal Lui ceresc si a corectat-o imediat pe Maria, care în clipa aceea l-a numit pe Iosif tatal Lui.

Faptul ca Maria a avut nevoie de har si mîntuire, îl vedem din relatarea potrivit careia, dupa înaltarea lui Isus Hristos, si ea a facut parte din cele 120 de persoane, care s-au adunat în acelasi loc si au primit acolo Duhul Sfînt: „Toti acestia staruiau cu un cuget în rugaciune si în cereri, împreuna cu femeile, si cu Maria, mama lui Isus, si cu fratii Lui.“ (Fap. 1, 14). Despre fratii Lui, care, la fel, au fost prezenti la praznic, se relateaza ca nu au crezut de la început în El (Ioan 7, 3-5).

Maria nu a fost onorata atunci, însa ea a facut parte din cei ce s-au rugat, traind apoi pogorîrea Duhului Sfînt. Primirea personala a Duhului Sfînt este o necesitate mîntuitoare pentru fiecare copil al lui Dumnezeu, astfel si pentru Maria.

Se spune: „Fiul împlineste orice dorinta a Mariei!“ Unde este scris asa ceva? Aici se trezeste o speranta falsa în oameni. Aici exista, ca baza, acceptia ca El este Fiul lui Dumnezeu si al Mariei. Aceasta formulare nu este scrisa nici o data în Sfînta Scriptura. EL este Fiul lui Dumnezeu. Maria a fost doar vasul.

La nunta din Cana Galilea, cînd s-a terminat vinul, Maria i-a zis lui Isus: „Ei nu mai au vin.“ Isus a raspuns: „Femeie, ce am a face Eu cu tine? Nu Mi-a venit înca ceasul“ (Ioan 2, 3-4). A fost un raspuns taios la o sugestie blînda care trebuia sa arate clar ca nici un om nu-L putea influenta, nici chiar Maria.

Ar trebui sa luam la inima sfatul cel bun pe care ea l-a dat nuntasilor: „Sa faceti orice va va zice.“ (vers. 5). Aceasta este lectia cea mare pentru omenire.

Fratii trupesti ai Domnului nu sînt pomeniti doar în evanghelii, ci si apostolul Pavel vorbeste despre ei: „N-avem dreptul sa ducem cu noi o sora, care sa fie nevasta noastra, cum fac ceilalti apostoli, si fratii Domnului, si Chifa?“ (1 Cor. 9, 5).

Apostolul scrie catre Galateni: „Dar n-am vazut pe niciunul altul dintre apostoli, decît pe Iacov, fratele Domnului.“ (Gal. 1, 19).

De observat este faptul ca, din ziua nasterii Bisericii noutestamentare, de Rusalii, adica din Fap. 2 pîna la ultimul capitol din Biblie, Maria nu mai este pomenita. Pentru un crestin biblic apare aici o lumina. Ea si-a îndeplinit sarcina. În crestinii de la început nu a locuit duhul idolatriei, ci Duhul lui Dumnezeu. Ei nu au proslavit o creatura, ci pe Creator.

„… Dupa secolul al VII-lea încep, în chip cu totul nebiblic, proslavirea si divinizarea Mariei. Din secolul al XII-lea se spune rugaciunea „Ave Maria“. Sarbatorile Mariei s-au înmultit, din 1140, în jurul „sarbatorii imaculatei conceptiuni“. În secolul al XII-lea a aparut rozariul … Sub semnul Mariei biserica catolica vrea sa cîstige lumea pentru sine. De aceea dupa cel de-al doilea razboi mondial cultul Mariei a fost de-a dreptul întarit.“ (O. Markmann, Irrtümer der katholischen Kirche, pag. 48-50).

Pe baza celor ce se întîmpla putem sa deosebim daca Duhul Sfînt sau daca duhul anticrestin este în actiune. Cu toata fermitatea trebuie sa spunem: Maria din Biblie, careia i s-a spus: „Ferice de aceea care a crezut; pentru ca lucrurile, care i-au fost spuse din partea Domnului, se vor împlini“ (Luca 1, 45), si care a spus subordonîndu-se: „Iata roaba Domnului; faca-mi-se dupa cuvintele tale!“ (Luca 1, 38), este cu totul alta decît cea ridicata si onorata ca o zeita si care în anul 431 d. Hr. a fost declarata, la Conciliul din Efes, ca „nascatoare de Dumnezeu“.

Capitolul 6 CE ESTE CULTUL MARIEI?

Dupa marturia Sfintei Scripturi, numai Dumnezeu poate fi obiectul credintei, al închinarii, al proslavirii si al rugaciunii. Daca este ridicat altcineva în pozitia aceasta, avem de-a face cu închinarea la idoli si cu mistificarea persoanelor. Teologii protestanti au scris deja despre aceasta tema în mod cuprinzator si convingator. Pentru o întelegere mai clara sînt redate aici cîteva pasaje. Pentru cultul Mariei nu exista nici o justificare. În Sfînta Scriptura nu sînt fagaduite aparitii ale Mariei. Au trecut peste o mie de ani fara astfel de aparitii. Un lucru ciudat este ca aceste aparitii au avut loc numai în tari catolice ca: Polonia, Portugalia, Spania, Franta. În tari protestante, islamice, budiste si în altele, unde ar fi fost necesara aparitia ei, daca mîntuirea ar fi depins de acest fenomen, ea nu a aparut. Pentru linistea tuturor sufletelor trebuie sa spunem: ea nici nu poate sa apara, la fel ca Petru, Iosif sau altcineva. Toate acestea au loc doar în închipuirea cuiva, pentru ca sînt dorite. Putem sa întrebam aici, cine este onorat si proslavit în toate aceste locuri de pelerinaj? Isus sau Maria? Ce fel de duh este acolo unde este proslavita Maria, si nu Isus? În mod sigur Duhul Sfînt nu! Este duhul de înselaciune. Pastorul O. Markmann scrie, sub titlul: „Demonii în cultul Mariei“, urmatoarele: „Cultul mistic în jurul Mariei este, de asemenea, marcat de influente demonice. Proslavirea Mariei este semnalata deja în primul secol. Cultul antic pagîn al zeitelor-mama este practicat mult în acest prim secol si a contribuit la dezvoltarea cultului Mariei.“ (O. Markmann, Irrtümer der katholischen Kirche, pag. 47)

De cînd are Dumnezeu o mama? Deja formularea este cu totul nebiblica. Ea nu a fost mama lui Dumnezeu, ci l-a nascut pe Isus Hristos, Domnul si Rascumparatorul nostru. În Efes s-a întîmplat ca multimea sa strige într-o singura voce: „Mare este Diana Efesenilor.“ (Fap. 19, 28). Acum se cînta la congresele Mariei: „Mare este Maria!“ Ce simplu a fost sa o coboare pe una si sa o ridice pe cealalta.

Abia din secolul al V-lea încoace a luat amploare cultul Mariei. Arthur Drews scria: „Din punct de vedere istoric, cultul Mariei ofera o priveliste, la care te cuprinde o mare durere pentru întrega omenire. Este o istorie a celor mai arogante falsificari, rastalmaciri, închipuiri si fapte pagîne reiesite din caracterele deplorabile si nevoiase omenesti, din viclenia iezuita si din dorinta bisericeasca de acaparare a puterii, un spectacol, în acelasi timp de plîns si de rîs: adevarata comedie divina.“ (K. Deschner, Abermals krähte der Hahn, pag. 401).

De la „Ave Maria“ pîna la dogma înaltarii trupesti a Mariei, totul este nebiblic si, de aceea, fals. Toate acestea sînt inventii care au fost introduse în decurs de 1.600 de ani de catre biserica romana. Astazi se prezinta totul ca si cum ar fi o „mostenire autentic-crestina“, cu toate acestea aici avem de fapt o lucrare anticrestina a dusmanului, care vrea sa abata omenirea de la singura credinta mîntuitoare în Isus Hristos, pentru ca sa dirijeze totul înspre cultul Mariei care nu mîntuie. Teologi renumiti au vorbit foarte deschis si clar despre acest subiect, de la Reforma pîna în zilele noastre.

Cultul Mariei si credinta referitoare la aparitia acesteia în diferite locuri de pelerinaj, prin care multi oameni sinceri sînt dusi în eroare, sînt un lucru scîrbos în ochii lui Dumnezeu. Pastorul Markmann scrie despre actualul papa: „Nu este o hula daca papa, în vizita sa în Polonia, cade la picioarele Madonei Negre din Iasna-Gora, în Cestohova, si depune un trandafir aurit, marturisind într-un extaz linistit în fata acestui tablou idolatric: ,Totus tuum‘, ’Cu totul al tau‘? Acest suspin de rugaciune catre Maria: ,Totus tuus‘, l-a ales dealtfel ca o devizaĽ a pontificatului sau si a întregii sale vieti de preot. Rugaciunea sa catre Madona Neagra de acolo a încheiat-o cu cuvintele: ,Eu îti dedic întreaga biserica – de aici si pîna la capatul pamîntului! tie îti dedic toti oamenii si întreaga omenire – pe fratii mei, toate popoarele si natiunileŢie îti dedic Roma si Polonia, prin slujitorul tau, printr-un Legamînt Nou al dragostei. Mama, accepta-ne! Mama nu ne parasi! Mama, condu-ne!‘“ (O. Markmann, Endzeit, Entrückung, Antichrist, pag. 32-33). Maria a fost facuta mama bisericii romano-catolice. Ea nu este împarateasa cerului, ci împarateasa împaratiei romano-catolice.

Dupa cartea „Fatima“ de Joaquin Maria Alonso, Maria s-ar fi aratat, în toata stralucirea sa în 13. mai 1917, la trei copii de pastori. Numarul 13 se repeta, apoi, deseori: în 13. iulie 1917 „Sfînta Fecioara“ i-a rugat pe cei trei copii sa revina în luna urmatoare. La 13. septembrie 1917, la a cincea aparitie, ea ar fi spus: „Eu vreau ca în 13. octombrie sa veniti aici si sa rostiti de acum încolo rozariul …“ Pîna la a sasea aparitie, în 13. octombrie 1917, au fost numarati deja circa 50.000 de pelerini veniti în graba. În decursul anilor au calatorit deja milioane de oameni în acel loc pentru a aduce Mariei rugaciunile lor, fara a sti ca însasi Maria a avut nevoie de ajutorul lui Dumnezeu, ea neputînd ajuta nici un om pîna azi.

Maria este prezentata cu adoratie în „Fatima“ prin multe statui si tablouri. Actualul papa Ioan Paul al II-lea s-a închinat înaintea unui astfel de tablou în Capela aratarii. Întregul cult este în contradictie directa cu prima porunca: „Sa nu-ti faci chip cioplit, nici vreo înfatisare a lucrurilor care sînt sus în ceruri, sau jos pe pamînt, sau în apele mai de jos decît pamîntul. Sa nu te închini înaintea lor, si sa nu le slujesti; caci Eu, Domnul, Dumnezeul tau, sînt un Dumnezeu gelos, care pedepseste nelegiuirea parintilor în copii pîna la al treilea si al patrulea neam al celor ce Ma urasc …“ (Exod 20, 4-5).

Oamenii care îsi fac chipuri pentru închinare trebuie sa se lase încadrati în categoria celor care-l urasc pe Dumnezeu. În fond, nu este altceva decît dansul religios în jurul vitelului de aur. Unul îl are pe sfîntul Cristofor, altul are diferite tablouri si chipuri; chiar si un Hristos confectionat de oameni este purtat încolo si încoace.

Aceasta îmi aduce aminte de o discutie pe care am avut-o cu mai multi oaspeti într-o statiune, cu care am ajuns la tema credintei. La aceasta eu am întrebat daca are cineva o legatura personala cu Isus Hristos. O doamna mi-a raspuns spontan: „Eu l-am vîndut pe Isus al meu.“ Noi am fost mirati în primul moment, pîna cînd ne-a explicat ca ea este colectionara de antichitati si ca ar fi avut o statuie de 1, 25 m care îl închipuia pe Isus si care avea o valoare mare, dar pe care a vîndut-o unei biserici.

Pe întregul pamînt exista milioane de chipuri diferite, dar toate sînt o urîciune înaintea lui Dumnezeu. În sfintenia Lui, El a rostit judecata asupra închinarii înaintea idolilor: „,Blestemat sa fie omul care face un chip cioplit sau un chip turnat, caci este o urîciune înaintea Domnului, un lucru iesit din mîini de mester si care-l va pune într-un loc ascuns!‘ si tot poporul sa raspunda: ,Amin!‘“ (Deut. 27, 15). Oamenii nu cauta refugiu la El, la singurul care poate ajuta, ci încearca pe cai laturalnice cu tot felul de obiecte ajutatoare, sa gaseasca ajutor. Prin aceasta nu-L întristeaza si nu-L ofenseaza ei pe Dumnezeu pîna la maximum? La întrebarea referitoare la cea dintîi porunca, Isus a raspuns: „Cea dintîi este aceasta: ‹‹Asculta Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn‘; si: ’Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, cu tot sufletul tau, cu tot cugetul tau, si cu toata puterea ta; iata porunca dintîi››‘“ (Mar. 12, 29-30). Aici într-adevar nu au loc Maria, sfintii, sfintii protectori, statuile, icoanele etc.

Poate oare Maria, ca om, sa asculte milioane de rugaciuni din toata lumea, fara a fi pretutindeni? Poate Maria sa se afle, în acelasi timp, în cer, pe pamînt si în purgatoriu, fara a fi atotstiutoare? Atotstiutor si pretutindeni este însa numai Dumnezeu. Nu sînt locurile de pelerinaj, indiferent în care tara, o urîciune pentru Dumnezeu si astfel condamnabile? Asa vorbeste Domnul: „Cautati-Ma, si veti trai! Nu cautati Betelul, nu va duceti la Ghilgal, si nu treceti la Beer-seba. Caci Ghilgalul va fi dus în robie, si Betelul va fi nimicit. Cautati pe Domnul, si veti trai! Temeti-va ca nu cumva sa apuce ca un foc casa lui Iosif, si focul acesta s-o mistuie, fara sa fie cineva la Betel ca sa-l stinga …“ (Amos 5, 4-6).

Astazi ar trebui sa se auda asa: „Cautati-Ma, zice Domnul, si veti trai. Nu va duceti la Lourdes si nici la Fatima, nici la Cestohova si nici la Altötting etc, ci veniti la Mine, pentru ca sa primiti cu adevarat viata vesnica.“ Cel care-L cauta pe Dumnezeu, acela Îl poate gasi acolo unde se afla acum, pentru ca Dumnezeu este pretutindeni prezent.

Vittorio Messori îl citeaza pe cardinalul german Joseph Ratzinger: „si acelasi Ioan Paul al II-lea, ranit de atentatorul sau într-un 13 mai – aniversarea primei aparitii a Mariei în localitatea portugheza – s-a îndreptat într-un pelerinaj la Fatima, sa-i multumeasca Mariei ‹‹a carei mîna a deviat într-un chip miraculos glontul.››“ (V. Messori, Zur Lage des Glaubens, pag. 112). Acelasi cardinal Ratzinger face de cunoscut faptul ca biserica si-a proclamat dogmele marianice în ordinea urmatoare: „… mai întîi fecioara permanenta si în acelasi timp, mama dumnezeiasca, dupa un timp de gîndire si de maturizare ea a fost declarata fara pacat stramosesc, pentru ca apoi sa se proclame primirea trupeasca a Mariei în stralucirea cereasca.“ Dupa toate acestea sta scrisa fraza revoltatoare: „Aceste dogme pazesc credinta originala în Hristos, ca Dumnezeu adevarat si om adevarat.“ (V. Messori, Zur Lage des Glaubens, pag. 108).

Asa ceva nu putem accepta. Cele patru dogme, ca si toate celelalte lucruri, nu au suport biblic. Adevarurile biblice nu au fost hotarîte la un conciliu, nici nu au fost chemate la viata prin votare, ci barbatii chemati de Dumnezeu au vestit, în Numele Domnului, ce trebuie sa se învete si sa se creada. Domnului Ratzinger trebuie sa i se prezinte cu fermitate propria sa expunere: „De fapt se întelege de la sine ca adevarurile nu pot fi create prin decizii si votari. O expunere este ori adevarata, ori neadevarata. Adevarul îl putem doar gasi, nu produce.“ (pag. 62).

Ce sînt toate aceste dogme, obiceiuri si traditii introduse? Sînt ele adevarate sau neadevarate? Sînt acestea asa cum zice însusi cardinalul Ratzinger, rezultatul unei gîndiri mature si îndelungate‘, nefiind deci adevaruri originale, ci creatii bazate pe supozitii acceptate? Distanta dintre ani pledeaza pentru aceasta. Unde se afla deci adevarul, pe care dorim sa-l gasim? Desigur, numai în Cuvîntul lui Dumnezeu, nicaieri altundeva! Un crestin biblic, care face parte din Biserica Dumnezeului viu, este zidit „… pe temelia apostolilor si proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos.“ (Ef. 2, 20). Tot ce au introdus papii în decursul anilor nu corespunde cu Biblia si, de aceea, nu este apostolic. De ce nu au facut Petru, Iacov, Ioan si Pavel ceva din Maria? Atunci mai era totul înca asa de proaspat si de viu în amintirea credinciosilor.

În teologie s-a trecut de la hristologie la mariologie. În prezent se tin deja congrese mariologice, în care totul se învîrteste în jurul Mariei. Hristos mai este pomenit cîteodata, daca se potriveste în tablou. „Papa a cerut o înnoire în ceea ce priveste proslavirea Mariei, care, orientata biblic, marcata trinitar si hristologic, fara a slefui ceva, sa ia în considerare pe cei de alta credinta si sa corespunda manifestarilor timpului si culturii respective.“ (Katholischer Erwachsenenkatechismus, pag. 173). Ce poate zice un crestin biblic la astfel de propuneri nebiblice, hulitoare si ratacitoare, pentru proslavirea Mariei?

Catre credinciosii adevarati apostolul Ioan a adresat un cuvînt foarte important care este valabil în orice timp: „V-am scris nu ca n-ati cunoaste adevarul, ci pentru ca îl cunoasteti, si stiti ca nici o minciuna nu vine din adevar.“ (1 Ioan 2, 21). Niciuna din dogmele proclamate nu a iesit din Cuvîntul adevarului. Originea lor vine din alte surse. Cel ce nu gaseste intrare la adevar, adica la Cuvînt, trebuie sa-si creeze un înlocuitor! si cine nu are încredere în Dumnezeu, acela calatoreste, ca si papa, într-un „papamobil“ blindat printre adeptii lui!

Acum vrem sa enumeram anii (cu aproximatie) în care au fost introduse anumite lucruri care nu au existat în crestinismul din timpul apostolilor, fara sa mai dam explicatii în detaliu (L. J. King, House of Death … pag. 117-122).

310 Începutul folosirii semnului crucii

320 Începutul folosirii lumînarilor de ceara la slujba

375 Se cinstesc îngerii si sfintii decedati

394 Introducerea liturghiei zilnice

431 Începutul proslavirii Mariei

500 Preotimea începe sa poarte uniforme

600 Papa Grigore I introduce limba latina pentru servicul divin. Încep sa fie înaltate rugaciuni catre Maria si sfintii decedati

650 Începutul sarbatorii în cinstea fecioarei Maria

709 Introducerea sarutarii piciorului papei

750 Începutul puterii lumesti a papei

788 Proslavirea Mariei si a sfintilor decedati; închinarea înaintea crucii, statuilor, moastelor, etc.

850 Sfintirea apei prin sare si prin binecuvîntarea preoteasca (agheasma)

890 Venerarea lui Iosif, sotul Mariei

965 Introducerea sfintirii clopotelor

995 Canonizarea sfintilor inventata de papa Ioan al V-lea

998 Se stabileste postul din vinerea saptamînii mari

1079 Începutul celibatului la preoti

1090 Introducerea rozariului

1100 Se introduce jertfa liturghiei

1184 Este introdusa inchizitia pentru eretici

1190 Începutul comertului cu indulgente

1200 Hostia înlocuieste pîinea la cina

1215 Dogma transsubstantierii; spovedania pacatelor (la ureche) la preot cel putin o data pe an

1220 Se introduce cultul hostiei

1227 Se introduce tragerea clopotelor pentru a arata ca preotul executa transsubstantierea

1229 Se interzice laicilor citirea Bibliei

1245 Cardinalii încep sa poarte o palarie rosie

1264 Se introduce „Joia Verde“

1410 Interzicerea potirului pentru enoriasi

1439 Proclamarea învataturii despre purgatoriu

1478 Introducerea inchizitiei în Spania

1545 Echivalarea traditiilor cu Sfînta Scriptura

1546 Se introduc apocrifele în Biblie

1854 Se introduce „Buna-vestire“ despre procrearea divina a Mariei

1870 Proclamarea infailibilitatii papei

1925 Prezenta trupeasca a fecioarei Maria în ceruri

1950 Vestirea dogmei despre înaltarea trupeasca a Mariei

Orice om normal trebuie sa se întrebe ce sens au toate aceste dogme, care au fost introduse si proclamate la intervale de timp asa de mari. Noul Testament este încheiat. Acestui Testament nu i se mai poate adauga nimic: „Fratilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odata întarit, totus nimeni nu-l poate desfiinta, nici nu-i mai poate adauga ceva“ (Gal. 3, 15). Ceea ce nu este voie sa se faca cu un testament pamîntesc, au facut oamenii cu Testamentul dumnezeiesc, si anume: i-au alaturat toate aceste adausuri ulterioare. Unde ramîne respectul în fata îndemnului de încheiere: „Marturisesc oricui aude cuvintele proorociei din cartea aceasta ca, daca va adauga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adauga urgiile scrise în cartea aceasta“? (Apoc. 22, 18). Vezi si Prov. 30, 5-6.

Capitolul 7 REFORMA – UN NOU ÎNCEPUT

Interventia divina prin Reforma a fost surprinzatoare, dar din perspectiva biblica ea a fost departe de a fi suficienta. Aici stam în fata întrebarii daca reformatorii, în totalitate fii ai bisericii romane, au înteles cu adevarat ca era necesar un nou început, pentru ca acest sistem nebiblic si lumesc nu mai era reformabil. Într-un fel s-a potrivit atunci, pe de-o parte, cuvîntul profetic din Ieremia: „Desteleniti-va un ogor nou, si nu semanati între spini!“ (cap. 4, 3), iar pe de alta parte, s-a potrivit si proorocia: „Am voit sa vindecam Babilonul, dar nu s-a vindecat! Parasiti-l si haidem …“ (cap. 51, 9). A fost un exod, o ruptura, ca si cum ai auzi un glas strigînd din cer: „Iesiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca sa nu fiti partasi la pacatele ei, si sa nu fiti loviti cu urgiile ei!“ (Apoc. 18, 4).

Reformatorul Martin Luther a înteles corect sensul cuvintelor pe care apostolul Ioan le-a vestit în Numele Domnului: „… pentru ca negustorii tai erau mai marii pamîntului, pentru ca toate neamurile au fost amagite de vrajitoria ta, si pentru ca acolo a fost gasit sîngele proorocilor si al sfintilor si al tuturor celor ce au fost înjunghiati pe pamînt“ (Apoc. 18, 23-24). Tot asa, el a înteles si sensul cuvintelor proorocului Ieremia: „Babilonul era în mîna Domnului un potir de aur, care îmbata tot pamîntul; Neamurile au baut din vinul lui; de aceea au fost neamurile ca într-o nebunie“ (cap. 51, 7). Totusi reformatorii nu au facut o strapungere spre crestinismul primar. De fapt au fost reformate unele lucruri, altele au fost schimbate sau anulate.

În primul rînd era vorba despre comertul cu indulgente, despre rolul papei si despre starile mizerabile în general. Strapungerea spre o marturie puternica, potrivit careia omul este neprihanit doar prin har, prin credinta în Mîntuitor, a format apogeul scriptural. A fost o strapungere propriu-zisa, au fost rupte zavoarele închisorii babiloniene. Dar, pe de alta parte, au fost preluate învataturi care sînt cu totul nebiblice si tipic catolice. Asa-zisele sacramente, de exemplu, au fost reduse, botezul copiilor a fost preluat s.a.m.d.

Din pacate, crezul trinitar, pe care l-au preluat si protestantii, i-a lasat sa calce, în parte, pe aceleasi urme. Iudeii si credinciosii de alta convingere (de exemplu, anabaptistii) au fost condamnati si de catre Luther, Schwenkfeld si altii. În Geneva, medicul spaniol Michel Servet a trebuit sa se urce pe rug, în data de 27 octombrie 1553, cu acordul lui Calvin, pentru ca a respins învatatura trinitara. (M. Rang/O. Schlißke, Die Geschichte der Kirche, pag. 132). Principiile lui Luther si Melachthon, în special cele despre anabaptisti ne sînt relatate în istoria bisericii. Pozitia catolica si pretentia bisericii romane de a fi „singura în masura sa mîntuie“ nu au fost respinse si anulate cu totul de catre reformatori. De aici se explica si intoleranta catolicilor fata de credinciosii de alta credinta. Azi este tot asa! De secole bisericile libere existente sînt numite mereu secte, desi aceasta notiune vine de la „sectiune“, adica o parte dintr-un întreg, iar dupa Webster nu exprima altceva, decît o „comunitate religioasa organizata“. Privite astfel, înseamna ca toate denominatiile organizate sînt atunci secte, adica parti dintr-un întreg. Prin diferitele culte religioase din ultimul timp, notiunea „secta“ a primit un suflu înnoitor, dar lasa, cu toate acestea, un gust amar la urma.

Daca în timpul Reformei nu a fost atins scopul dumnezeiesc de a se ajunge la o Biserica biblica noutestamentara, totusi s-a facut primul pas spre credinta biblica: s-a facut o întoarcere spre predicarea Cuvîntului lui Dumnezeu. Pentru aceasta le sîntem datori recunostinta si multumire prereformatorilor care au fost arsi pe rug, apoi reformatorilor propriu-zisi.

De atunci s-a croit iarasi o cale spre Împaratia lui Dumnezeu, care se ia cu navala. Au urmat treziri una dupa alta, a aparut tot mai mult lumina Evangheliei. De la neprihanirea prin credinta s-a ajuns la o alta experienta a mîntuirii, si anume la sfintirea inimii prin Cuvîntul si prin Duhul lui Dumnezeu. S-au ridicat predicatori înfocati ai trezirii - ei au intrat în istoria bisericii - care au vestit adevarurile biblice, acestea fiind traite apoi de catre ascultatori. Asa ca toti slujitorii din toate timpurile, nici ei nu au fost demnitari cu rang, ci slujitori ai Cuvîntului si ei îi aduceau pe oameni, prin predicarea Evangheliei, în legatura cu Hristos. Din pacate, si acesti barbati folositi de Dumnezeu s-au oprit, deseori, la unele învataturi deosebit de importante pentru ei. Unii s-au multumit cu neprihanirea, altii cu sfintirea, altii cu pocainta si cu botezul prin credinta etc. Însa Dumnezeu a lucrat mai departe prin Duhul Sau.

La cumpana veacurilor s-a produs în cadrul bisericilor protestante si libere, între credinciosii întorsi la Dumnezeu, care tînjeau dupa Duhul Sfînt, o lucrare spontana a Duhului Sfînt. Asa cum L-au trait cei din crestinismul primar, asa L-au trait si acestia pe Dumnezeu: într-o forma supranaturala. Astfel a început miscarea penticostala la începutul sec. al XX-lea.

Din miscarile înnoitoare si reformatoare au rezultat diverse comunitati libere. Din cauza greselilor omenesti au existat devieri si amestecuri, ceea ce nu ne îndreptateste sa respingem lucrarea infailibila a lui Dumnezeu. Scopul si sensul fiecarei treziri erau de a aduce Biserica mai aproape de starea crestinismului primar. Asa cum a fost Duhul lui Dumnezeu lucrator în fiecare miscare, tot asa a fost El lucrator si la asa-numita miscare „penticostala“, unde a avut loc, din nou, o revarsare a Duhului, pe care au trait-o credinciosii neprihaniti si nascuti din nou.

Deja Ioan Botezatorul a vestit: „Cît despre mine, eu va botez cu apa; dar vine Acela care este mai puternic decît mine, si caruia eu nu sînt vrednic sa-I dezleg cureaua încaltamintelor. El va va boteza cu Duhul Sfînt si cu foc“ (Luca 3, 16). Aceasta prevestire s-a împlinit pentru întîia oara la Rusalii. Experienta botezului cu Duhul Sfînt îi da credinciosului siguranta ca Dumnezeu l-a acceptat, iar pentru copiii lui Dumnezeu aceasta este pecetluirea cu Duhul Sfînt (Ef. 1, 13; Ef. 4, 30).

Astazi avem însa de-a face cu diferite miscari charismatice, pîna la miscarea penticostala romano-catolica. Este produsa o atmosfera în care oamenii simt, în mod spontan, o experienta noua, cu toate acestea ei ramîn pe pozitia veche, fiind închisi în traditiile lor. Ei primesc o anumita ungere prin Duhul. Dar au facut ei o experienta adevarata cu Dumnezeu în sufletul lor, prin care sa fi fost înnoiti si nascuti din nou? Doar fiecare, în mod personal poate sa raspunda la aceasta întrebare. Copiii lui Dumnezeu, umpluti cu adevarat cu Duhul Sfînt, vor recunoaste rascumpararea vesnic-valabila; ei fac din Cuvîntul cel vesnic al lui Dumnezeu marturia lor exclusiva. Ei poseda roadele Duhului, prin care numai ei sînt recunoscuti. Multi pot prezenta daruri, roadele Duhului însa le au numai aceia care au devenit partasi ai fiintei Lui divine. Înca mai este valabil Cuvîntul: „Asa ca dupa roadele lor îi veti cunoaste. Nu orisicine-Mi zice: ,Doamne, Doamne!‘ va intra în Împaratia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este în ceruri. Multi Îmi vor zice în ziua aceea: ,Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în Numele Tau? N-am scos noi draci în Numele Tau? si n-am facut noi multe minuni în Numele Tau?‘ Atunci le voi spune curat: ,Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege‘“ (Mat. 7, 20-23).

Imediat dupa cel de-al doilea razboi mondial, în mai 1946, a început în S.U.A. o miscare puternica de trezire printr-un predicator simplu si smerit, William Branham (†1965). Reverendul Gordon Lindsay, martor ocular timp de mai multi ani, relateaza în cartea sa „William Braham, un om trimis de Dumnezeu“, ca Dumnezeu a lucrat prin slujba acestui predicator aceleasi minuni si semne care s-au întîmplat în zilele lui Isus Hristos si ale apostolilor: orbii au primit vederea, schiopii au putut umbla din nou, chiar bolnavii de cancer în stadiu avansat au fost vindecati. În editia a doua a cartii pe care a editat-o la vremea sa editura „Mehr-Licht“, din Hamburg, este tiparita pe pagina a patra si scrisoarea episcopului german al bisericii evanghelice-lutherane, D. Dr. Dibelius catre traducatorul si preotul M. Gensichen: „Va multumesc din inima pentru bunavointa prin care ne-ati trimis aceasta brosura interesanta despre evanghelistul William Branham, pe care ati tradus-o asa de curgator. Aceasta metoda, care este folosita de americani, noua ne este înca oarecum straina. Dar probabil este bine, ca se aduce un alt duh în practica noastra de evanghelizare. Dealtfel eu sînt de acord cu planul dumneavoastra de a-l invita pe Branham si în Germania.“

Aceasta slujba supranaturala si legitimata a fost un impuls pentru un mare numar de evanghelisti care au aparut mai tîrziu cu o lucrare asemanatoare. Astfel au aparut multe comunitati evanghelice, ca, de exemplu, ‹‹Asociatia oamenilor de afaceri ai Evangheliei pline››; chiar si miscarea charismatica si alte diferite orientari si-au facut aparitia. La o privire mai atenta observam însa ca încurcatura religioasa este azi mai mare ca niciodata. Se spune: „Aici este Hristosul! Acolo este Hristosul!“ Însa nu s-a format nici o biserica întru totul asemanatoare, în învatatura, în practica, printr-o confirmare divina, cu aceea care trebuie sa existe conform Scripturii. Acum, la sfîrsitul timpului noutestamentar, este necesara o lucrare puternica de încheiere a Duhului, prin care Biserica ajunge la desavîrsire. Scopul divin este de a face sfîrsitul la fel ca începutul. Asa cum a lucrat Hristos la început, asa o va lucra El si la sfîrsit.

În fond, tot ce este în legatura cu Biserica Dumnezeului celui viu, trebuie readus la starea originara. Bisericii i s-a fagaduit un timp de înviorare si o asezare din nou a tuturor lucrurilor, înaintea venirii lui Isus Hristos (Fap. 3, 19-21 si alte versete). Cel ca face acum parte din Biserica Domnului nu se va lasa amagit de nici o înflacarare religioasa sau înselaciune, ci va cerceta Sfînta Scriptura, va gasi fagaduintele pentru timpul acesta, le va crede si le va trai. Tot ce face Dumnezeu, face conform Cuvîntului Sau. Înainte de a ne ruga: „…Faca-se voia Ta …“, trebuie ca voia lui Dumnezeu sa ne fie descoperita din Cuvîntul Lui. Acest timp nu este un timp pentru barbati deosebiti, ci este ceasul lui Dumnezeu, ceasul Cuvîntului – al adevarului. Cu ajutorul acestor prezentari fiecare va avea posibilitatea sa cerceteze si sa constate daca el crede conform Scripturii sau daca are doar crezul unei biserici sau al unei comunitati. Acum conteaza mult sa primim legatura cu ultima lucrare a lui Dumnezeu, înaintea venirii lui Isus Hristos.

Capitolul 8 DUMNEZEIREA

Cu respectul cel mai înalt si în smerenie sfînta ne apropiem de tema dumnezeirii. Asa cum gasim existenta diferitelor religii, tot asa gasim si cele mai diverse închipuiri si învataturi despre Dumnezeu. În aceasta prezentare dorim sa-L lasam pe Dumnezeu sa depuna marturie pentru Sine, dorim, de asemenea, sa punem în evidenta propria Sa descoperire.

O sa ne distantam de formulari pentru ca nu putem face sa fie marginit ceea ce este de necuprins, noi nu putem explica ce este inexplicabil, nu putem întelege ceea ce este de neînteles, adica ceea ce depaseste închipuirea si mintea noastra, fiindu-ne de necuprins pîna la trecerea din timp în vesnicie. „Iata ca cerurile, si cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde“ (2 Cron. 6, 18). Abia cînd vom fi la Dumnezeu în slava, vom întelege mai mult despre taina celui Atotputernic.

Aproape toti cercetatorii si-au însusit felul de gîndire asupra dumnezeirii, asa cum a fost discutata, iar mai tîrziu, adica dupa sec. al IV-lea d. Hr., învatata. De ce nu au fost respectate si consultate nici Vechiul si nici Noul Testament la tema aceasta, este un lucru de neînteles. Nici un prooroc sau apostol nu au formulat vreodata o trinitate. În pagînitate au existat multe trinitati, cea mai cunoscuta este în hinduism: Brahma, Creatorul — Vishnu, Mentinatorul — Mahesh, Distrugatorul. Dar nici în Vechiul si nici în Noul Testament nu este vorba despre mai multe persoane ale lui Dumnezeu. Nici macar o singura data nu ni Se prezinta Domnul, în Cuvîntul Sau, ca un „Dumnezeu-din-trei-persoane“, ci întotdeauna ni Se prezinta ca un Dumnezeu unic în persoana. Cine încearca sa-L împarta pe Dumnezeu nu-L mai are pe singurul Dumnezeu adevarat, ci pe unul pe care si l-a confectionat singur si care are doua sau trei fete, rezultînd astfel mai multi dumnezei.

În ultimii ani s-au prezentat mai ales la conferintele bisericii evanghelice femei specializate în teologie cu lucrari despre Dumnezeu, care sînt în fond niste blasfemii. Se imputa faptul ca Dumnezeu este masculin, si nu feminin. Acolo se discuta despre „Dumnezeul masculin al Bibliei“, despre „Cele zece porunci scrise numai pentru barbati“, si se explica: „întrucîtĽ femeile nu au un madular care sa poata fi taiat împrejur, ele nici nu pot fi ,membre‘ ale bisericii iudaice.“ (Idea Spektrum, 1 iulie 1987, pag. 17). Este pur si simplu înfricosator sa vezi cît de mult pot uita oamenii de ei însisi si chiar sa-L lezeze pe Dumnezeu.

Acum cca patru mii de ani, Dumnezeu a încheiat un legamînt cu Avraam si i-a dat fagaduinta: „… si toate familiile pamîntului vor fi binecuvîntate în tine“ (Gen. 12, 3). Pentru iudei, crestini si musulmani Avraam este o figura centrala. În timpul lui Moise, adica acum cca. 3.600 de ani, Dumnezeu a coborît pe muntele Sinai si a dat cele zece poruncisi acest eveniment este acceptat si crezut de catre cele trei religii amintite. Din momentul acela Israelul a fost chemat si rînduit, sa depuna marturie în mijlocul neamurilor pentru singurul Dumnezeu adevarat.

Acum cca doua mii de ani a venit Mesia, zamislit de Duhul Sfînt si nascut de fecioara Maria. Crestinii sînt convinsi de aceasta. Musulmanii Îl considera ca fiind cel mai mare Prooroc, ei cred si minunile pe care le-a facut El, dar nu vad în El pe Rascumparatorul. Nu tot asa este cu iudeii; însa timpul lor, pentru a crede în El, este aproape. Asa cum fratii lui Iosif l-au recunoscut a doua oara, tot asa si Israelul Îl va recunoaste pe Mesia a doua oara, atunci cînd va veni la ei (Gen. 45; Fap. 7, 13).

Acum cca 1.400 de ani s-a ridicat Mahomed, pentru a conduce poporul sau de la cultul zeilor la credinta în singurul Dumnezeu adevarat, la Cel Atotputernic, pe care el l-a numit Allah. Mahomed a crezut, conform fagaduintei din Mal. 4, 5, ca el este ultimul prooroc. Dupa el urma sa vina judecata peste pamîntul acesta, cînd Allah va pronunta sentinta asupra omenirii, dupa care unii vor merge în rai, iar altii în pierzare. Desi au trecut 1.400 de ani, acest eveniment înca nu s-a împlinit. De aici s-a nascut însa o învatatura religioasa care se îndreapta masiv împotriva crestinismului si iudaismului. Dar aceasta nu a fost intentia propriu-zisa. El îndeamna tot timpul prin scrierile Coranului, sa se citeasca si sa se creada Sfînta Scriptura - prin aceasta Mahomed a vorbit despre Biblie! – lucru care însa nu este urmat azi de nici un musulman.

Lucrul hotarîtor este o cunoastere corecta asupra lui Dumnezeu si un înteles corect al descoperirii Sale proprii. Numai astfel putem fi si noi cuprinsi în planul lui Dumnezeu. În ceea ce priveste descoperirea personala a lui Dumnezeu, majoritatea iudeilor nu au recunoscut-o, crestinii, în general, au rastalmacit-o, iar musulmanii nu au înteles-o. Aceasta poate fi dovedita. Daca acelasi Dumnezeu care le-a vorbit lui Avraam, lui Moise si prin Hristos, i-ar fi vorbit si lui Mahomed, atunci cele spuse, scrise si crezute ar trebui sa corespunda de la A la Z. Ca oameni ai sec. al XX-lea avem dreptul sa întrebam cine a înteles corect planul si Cuvîntul lui Dumnezeu si cine l-a înteles gresit. Scopul propriu-zis al lui Dumnezeu cu omenirea nu mai este cunoscut în aceste religii din timpul nostru. Tot asa nu mai sînt cunoscute scopul si sensul diferitelor descoperiri ale lui Dumnezeu, s-a ajuns pîna acolo încît descoperirea Sa proprie în Hristos nu este nici recunoscuta, nici înteleasa de marea majoritate a omenirii.

Pentru cuvîntul românesc „Dumnezeu“ este scris în textul original „Elohim“. „La început Elohim a creat cerul si pamîntul …“ Cuvîntul „Dumnezeu“ ni-L prezinta pe Cel Atotputernic ca „obiect de închinare“. În primul capitol din Biblie este vorba numai despre Elohim. Începînd de la Gen. 2, 4, citim despre „Domnul-Dumnezeu“ (Iahveh-Elohim). Aceste notiuni diferite exprima felul si importanta descoperirii lui Dumnezeu. Aici este vorba despre multitudinea însusirilor Sale. Cuvîntul Elohim este de fapt la singular, dar exprima un plural, pentru ca Dumnezeu are multiple calitati: Creator, Rascumparator, Judecator, Împarat, etc.

Întotdeauna cînd în textul original se afla cuvîntul Elohim, Elah sau El, este vorba despre Dumnezeu. Depinde doar de calitatea în care vorbeste si Se descopera El. Au fost folosite notiunile: El Elion (Dumnezeu Prea Înalt; Gen. 14, 18); El Shaddai (Dumnezeu care se îngrijeste, care întareste si daruieste; Gen. 17, 1) El Olam (Dumnezeu vesnic; Gen. 21, 33) si El Gibor (Dumnezeu tare; Isa. 9, 5). Este regretabil ca notiunile ebraice nu au fost preluate de catre traducatorii Bibliei. Adevarata cunoastere a lui Dumnezeu s-a îngreunat, a devenit din cauza aceasta mai greoaie, pentru ca importanta care se afla în Numele propriu-zis, nu îsi mai gaseste exprimarea.

Pîna la darea legii, patriarhii au folosit pentru Dumnezeu notiunea Elohim. Abia catre Moise a vorbit Dumnezeu: „Eu sînt Iahveh. Eu m-am aratat lui Avraam, lui Isaac si lui Iacov, ca El Shaddai; dar n-am fost cunoscut de el sub numele Meu ca Elohim-Iahveh“ (Exod 6, 2-3). Acum a venit timpul pentru încheierea legamîntului cu tot poporul Israel, si astfel Domnul Dumnezeu a descoperit Numele Sau de legamînt, adica numele Iahveh care este scris în limba ebraica IHVH. Peste tot unde citim în Vechiul Testament „Domnul Dumnezeu“ este scris în textul original Iahveh-Elohim. Iahveh este aparitia vizibila a lui Elohim.

În acelasi mod în care este exprimat Elohim în legatura cu multitudinea sa de sensuri, în acelasi mod este exprimat si Numele Iahveh: Iahveh-Jireh (Domnul se îngrijeste; Gen. 22, 7-14), Iahveh-Rapha (Domnul vindeca; Exod 15, 26), Iahveh-Nissi (Domnul steagul meu; Exod 17, 8-15), Iahveh-Shalom (Domnul pacea mea, Jud. 6, 23), Iahveh-Ra-ah (Domnul Pastorul meu; Ps. 23), Iahveh-Zidkenu (Domnul neprihanirea mea; Ier. 23, 6), Iahveh-Shamah (Domnul este prezent; Ez. 48, 35) si Iahveh-Sabaoth (Domnul ostirilor; 1 Sam. 1, 3). Dumnezeu s-a descoperit de la început ca Domn, dupa necesitate si corespunzator voiei Sale.

Înainte ca Domnul sa-si faca de cunoscut Numele Sau, El i-a descoperit lui Moise cine este El: „Dumnezeu a zis lui Moise: ,EU sînt CEL CE SÎNT.‘ si a adaugat: ,Vei raspunde copiilor lui Israel astfel: CEL ce se numeste ‹‹EU SÎNT›› m-a trimis la voi.‘… Acesta este Numele Meu pentru vesnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.“ (Exod 3, 14-15). Notiunea „EU SÎNT“ se afla în Numele Iahveh cu sensurile „Cel ce este vesnic“, „Cel ce exista vesnic în Sine“, EL este întotdeauna EU SÎNT, indiferent cum, unde si cînd Se descopera. Chiar si atunci cînd El vine din trupul duhovnicesc în trupul omenesc, cînd El poarta numele noutestamentar de legamînt Iahshua (Isus), ceea ce înseamna „Iahveh-Salvatorul“, totusi El ramîne întotdeauna marele EU SÎNT. Astfel noi gasim scris pîna la ultimul capitol din Noul Testament: „EU SÎNT Alfa si Omega, Cel dintîi si Cel de pe urma, Începutul si Sfîrsitul.“ (vers. 13).

Numai cei ce cunosc felul si modul de descoperire al lui Dumnezeu în Vechiul Testament au posibilitatea s-o afle si în Noul Testament. De fapt este tot acelasi Dumnezeu si Domn, însa cu deosebirea ca El S-a descoperit vizibil în Vechiul Testament în trupul duhovnicesc, iar în Noul Testament în trupul de carne.

Dumnezeu în fiinta Sa este Duh (Ioan 4, 24). Ca Duh nu L-a vazut nimeni (Ioan 1, 18; 1 Ioan 4, 12). Din cauza aceasta El este numit „Dumnezeu invizibil.“ (1 Tim. 1, 17; 1 Tim. 6, 16). Cine L-a vazut pe Dumnezeu în Vechiul Testament, acela L-a vazut ca Domn, ca Iahveh, si cine vrea sa-L vada pe Dumnezeu în Noul Testament, acela trebuie sa-L vada ca Domn, deci ca Emanuel – Dumnezeu cu noi. Astfel Tatal s-a descoperit în Fiul – Dumnezeu, Duhul, ca Domn, într-un trup omenesc. Toate denumirile pe care le gasim în legatura cu Dumnezeu, le gasim referindu-se si la Domnul.

În Vechiul Testament înca nu a existat relatia Tata-Fiu. EL a fost anuntat doar profetic ca Fiu. Nici un prooroc nu s-a adresat lui Dumnezeu cu „Tata ceresc“; nimeni nu s-a adresat timp de patru mii de ani în Vechiul Testament catre Fiul lui Dumnezeu. Nu a existat nici o convorbire între Tata si Fiu, pentru ca nu a existat înca aceasta stare. Poporul lui Israel a avut o relatie cu Domnul Dumnezeu, caruia I se adresau.

Dar deja în Gen. 1, 27 întîlnim faptul ca Dumnezeul invizibil apare în doua moduri. Singurul Dumnezeu adevarat apare chiar la început, la Creatie, în primul rînd, vizibil, în chipul unui om, de aceea este scris: „Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau“; iar în al doilea rînd, Duhul lui Dumnezeu se misca deasupra apelor. Nimanui nu i-a venit în gînd, din cauza aceasta, sa vorbeasca de mai multe persoane. Chiar de la început avem — daca vrem acest lucru — modul în care Dumnezeu S-a descoperit pe Sine. Multiplele forme de descoperire ale lui Dumnezeu în Vechiul Testament se numesc în limbajul de specialitate „teofanii“. În Noul Testament El se îmbraca în chip de om.

Capitolul 9 MĂRTURIA PROPRIE A LUI DUMNEZEU

În Sfînta Scriptura întîlnim în primul rînd, marturia proprie a lui Dumnezeu, în al doilea rînd marturia apostolilor trimisi de El, si în al treilea rînd marturia apostolilor. În Vechiul Testament Dumnezeu S-a descoperit în trup duhovnicesc si a prevestit propria Sa descoperire în trup de carne. În Noul Testament este marturisita împlinirea si adeverirea acestei fagaduinte.

Este necesar sa ne transpunem în felul iudaic de gîndire si credinta, pentru ca sa-L privim pe Dumnezeu de pe pozitia originara. Numai poporul Israel a primit însarcinarea de a depune marturie despre singurul Dumnezeu adevarat. Domnul S-a descoperit lui Avraam, lui Isaac si Iacov ca Dumnezeul Atotputernic. Domnul i-a vorbit lui Moise fata în fata (Exod 33, 11). În tot Vechiul Testament Dumnezeu le-a vorbit proorocilor evrei.

Pentru ca Dumnezeu sa ocupe primul loc, trebuie, mai întîi, ca El sa ni se prezinte în mod personal, deci cu propriile Sale cuvinte:

„Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte, si a zis: ,EU sînt Domnul (Iahveh), Dumnezeul tau (Elohim), care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei. Sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.‘“ (Exod 20, 1-3)

„Numai tu ai fost martor la aceste lucruri, ca sa cunosti ca numai Domnul este Dumnezeu si ca nu este alt Dumnezeu afara de El.“ (Deut. 4, 35)

„… Sa stii dar în ziua aceasta, si pune-ti în inima ca numai Domnul este Dumnezeu, sus în cer si jos pe pamînt, si ca nu este alt Dumnezeu afara de El.“ (Deut. 4, 39)

„Sa stiti dar ca Eu sînt Dumnezeu, si ca nu este alt dumnezeu afara de Mine.“ (Deut. 32, 39)

„… ca sa stiti, ca sa Ma credeti si sa întelegeti ca Eu sînt: înainte de Mine n-a fost facut nici un Dumnezeu, si dupa Mine nu va fi, Eu, Eu sînt Domnul, si afara de Mine nu este nici un Mîntuitor!“ (Isa. 43, 10)

„Ca sa se stie, de la rasaritul soarelui pîna la apusul soarelui, ca afara de Mine, nu este Dumnezeu: Eu sînt Domnul, si nu este altul.“ (Isa. 45, 6)

„Dar Eu sînt Domnul, Dumnezeul tau, din tara Egiptului încoace. Tu cunosti ca nu este alt Dumnezeu afara de Mine, si nu este alt Mîntuitor afara de Mine.“ (Osea 13, 4)

În textele urmatoare din Noul Testament, vom vedea ca acestea confirma citatele din Vechiul Testament:

„Asculta Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn … ,Bine Învatatorule. Adevarat ai zis ca Dumnezeu este unul singur, ca nu este altul afara de El.‘“ (Mar. 12, 29-32)

„… deoarece Dumnezeu este unul singur …“ (Rom. 3, 30)

„… totusi pentru noi nu este decît un singur Dumnezeu …“ (1 Cor. 8, 6)

„Dar mijlocitorul nu este mijlocitorul unei singure parti, pe cînd Dumnezeu este unul singur.“ (Gal 3, 20)

„A Împaratului vesniciilor, a nemuritorului, nevazutului si singurului Dumnezeu, sa fie cinstea si slava în vecii vecilor!“ (1 Tim. 1, 17)

„Caci este un singur Dumnezeu.“ (1 Tim. 2, 5)

„Tu crezi ca Dumnezeu este unul, si bine faci.“ (Iac. 2, 19)

„… singurului Dumnezeu, Mîntuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, sa fie slava, maretie, putere si stapînire, mai înainte de toti vecii, si acum si în veci. Amin.“ (Iuda 25)

Textele din Vechiul Testament ale Cuvîntului profetic si cele din Noul Testament ale Cuvîntului apostolic marturisesc acelasi lucru. În nici un text nu se vorbeste despre un Dumnezeu „trinitar“ sau „dublu“ sau despre un „Fiu vesnic“. Toate scrierile despre „Sfînta Treime“ puteau fi evitate, daca ar fi fost preluate învatatura si cunostinta biblica despre Dumnezeu. Asa-zisa „Sfînta Treime“ nu a existat niciodata dupa marturia Sfintei Scripturi, aceasta nu exista nici azi si nici în vesnicie. Exista doar un singur Dumnezeu care S-a descoperit ca Tata, ca Fiu si ca Duh Sfînt. Întotdeauna Dumnezeu este cel determinant, iar ceea ce a iesit din El este adus într-o relatie cu El; Fiul lui Dumnezeu, Cuvîntul lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu etc. Fiu, Cuvînt, Duh etc. Îl au ca punct de plecare pe Dumnezeu. Dumnezeu nu are punct de plecare, pentru ca El este singurul, Cel vesnic – El este sursa originara, punctul de plecare si punctul de referinta, totul în toate.

În Noul Testament se spune mai departe: „… totusi pentru noi nu este decît un singur Dumnezeu: Tatal, de la care vin toate lucrurile si pentru care traim si noi, si un singur Domn: Isus Hristos, prin care sînt toate lucrurile si prin El si noi.“ (1 Cor. 8, 6). În acest text biblic ni se arata ca exista doar un singur Creator si o singura Creatie, desi Lui ne adresam odata ca Dumnezeu, si altadata ca Domn.

Astfel este prezentat Dumnezeul „Sfintei Treimi“, asa cum exista acesta în închipuirea omenirii din sec. al IV-lea încoace si ilustrat în nenumerate publicatii. Ce vedem noi în aceste tablouri? Una sau trei persoane? Primul tablou ni-L arata pe Tatal cu sceptru, pe Fiul cu crucea si pe Duhul Sfînt ca porumbel, iar celalalt tablou reprezinta dumnezeirea ca fiind alcatuita din trei persoane egale. Ambele concepte sînt straine Vechiului si Noului Testament.

Capitolul 10 TRUPUL DUHOVNICESC AL LUI DUMNEZEU

În vesnicia nesfîrsita, Dumnezeu era singur. Dumnezeu este Duh. Dumnezeu este Lumina. Dumnezeu este Viata. În aceasta plinatate de Duh si Lumina, El era singur. Nimeni nu L-a vazut astfel. Sa începem de acolo de unde lucrarea lui Dumnezeu ne este relatata, de la începutul vizibil: „La început Dumnezeu a facut cerurile si pamîntul“ (Gen. 1, 1). Din perspectiva noutestamentara se relateaza, privind înapoi (Ioan 1, 1): „La început era Cuvîntul, si Cuvîntul era cu Dumnezeu, si Cuvîntul era Dumnezeu.“ Cu acest verset este descris Cel ce Se descopera devenind activ, în afara acestei plinatati de Lumina eterna, adica Dumnezeu ca Logos – Iahveh, Cel ce lucreaza si umbla, Cel care a devenit mai tîrziu trup si a luat chip de Fiu. Ca Iahveh, El a fost aratat lînga Elohim, adica în afara plinatatii de Duh si Lumina. De aceea este scris: „El era la început cu Dumnezeu“ (Ioan 1, 2), – nu în vesnicie, pentru ca vesnicia nu are început. Pentru ca toti sa stie ca aici este vorba de Iahveh, Creatorul, citim în vers. 3, cu referinta la Cuvînt, Logosul: „Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El.“ În acest context trebuie sa vedem si Cuvîntul din Col. 1, 16: „Pentru ca prin El au fost facute toate lucrurile care sînt în ceruri si pe pamînt, cele vazute si cele nevazute: fie scaune de domnii, fie dregatorii, fie domnii, fie stapîniri. Toate au fost facute prin El si pentru El.“

La începutul procesului de Creatie, pamîntul era pustiu (tohu) si gol (bohu), pamîntul nu avea înca chip si forma, înca nu exista viata. Întunericul era pretutindeni deasupra adîncului. În momentul cînd Dumnezeu a devenit activ în Creatie, Duhul lui Dumnezeu plutea deasupra adîncului. Cuvîntul (Logos) si Duhul lui Dumnezeu au lucrat împreuna de la început, în chip armonios, în Creatie si rascumparare. Creatia a venit la existenta prin Cuvîntul vorbit. Dar viata putea sa apara numai prin colaborarea Duhului. Dumnezeu a zis si s-a facut. EL a zis: „Sa fie lumina!“, (Gen. 1, 3) si s-a facut lumina. Tot ceea ce spunea Dumnezeu se facea. Numai în Cuvîntul Sau este putere creatoare.

La început, Dumnezeu a iesit, dupa cum am amintit deja, din plinatatea Sa si a pasit într-un chip vizibil, ca Iahveh: „Dumnezeu a facut pe om dupa chipul Sau, l-a facut dupa chipul lui Dumnezeu“ (Gen. 1, 27). Chipul lui Dumnezeu este chipul unui barbat: „Deasupra cerului care era peste capetele lor, era ceva ca o piatra de safir, în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie se vedea ca un chip de om, care sedea pe el“ (Ez. 1, 26; Apoc. 4, 2).

Dumnezeu este o Persoana; EL a umblat în chipul acesta prin gradina Eden si a vorbit cu primii oameni. În Gen. 18, 1 este relatata vizita Lui la Avraam: „Domnul i S-a aratat la stejarii lui Mamre, pe cînd Avraam sedea la usa cortului, în timpul zadufului zilei. Avraam a ridicat ochii si s-a uitat: si iata ca trei barbati stateau în picioare lînga el.“ Discutia care a urmat a avut loc între Domnul si Avraam. Cei doi îngeri care l-au însotit pe Domnul au mers mai tîrziu în Sodoma (Gen. 19). Faptul ca Dumnezeu S-a descoperit într-un chip duhovnicesc este confirmat în Vechiul Testament. Iacov s-a luptat cu El, L-a cuprins, a primit chiar si o lovitura în coapsa, încît a schiopatat (Gen. 32, 22-32, Osea 12, 4-6). Domnul Dumnezeu a fost si este pentru toti, carora li S-a descoperit si le-a vorbit, cea mai mare realitate si prezenta care exista.

Al doilea punct care trebuie subliniat, referitor la Creatie, consta în faptul ca si îngerii au chip de barbat, asa cum ne relateaza Sfînta Scriptura. Daniel relateaza: „Pe cînd eu, Daniel, aveam vedenia aceasta, si cautam s-o pricep, iata ca înaintea mea statea cineva, care avea înfatisarea unui omsi am auzit un glas de om în mijlocul rîului Ulai, care a strigat si a zis: ,Gavrile, tîlcuieste-i vedenia aceasta‘“ (cap. 8, 15-16). În cap. 9, 21 el marturiseste: „… pe cînd vorbeam eu înca în rugaciunea mea, a venit repede în zbor iute, omul Gavril, pe care-l vazusem mai înainte într-o vedenie …“

Faptul ca Domnul si îngerii au chip de barbat, este dealtfel de o mare importanta, pentru ca prin aceasta se poate da un raspuns fara greseli la Gen. 1, 26. Aici scrie: „Apoi Dumnezeu a zis: ,Sa facem om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra …“ Dumnezeu a fost de la început înconjurat de îngeri care aveau acelasi chip ca si El. Dumnezeu i-a zis lui Iov: „Unde erai tu cînd am întemeiat pamîntul? … Pe ce sînt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, atunci cînd stelele diminetii izbucneau în cîntari de bucurie si cînd toti fiii lui Dumnezeu scoteau strigate de veselie?“ (cap. 38, 4-7). Aici ni se confirma, prin Cuvîntul lui Dumnezeu, ca cetele ceresti erau prezente, cînd Dumnezeu a creat pamîntul. Domnul a zis catre îngeri: „Sa facem om …“ Tîlcuirea potrivit careia aici s-a discutat cu persoane divine este falsa. Nici un prooroc si nici un apostol nu a tîlcuit textul acesta, spunînd asa ceva. Atunci cînd proorocul Isaia a vazut stralucirea lui Dumnezeu, el L-a vazut pe Domnul sezînd pe tron, înconjurat de cete îngeresti. Apoi el a auzit glasul Domnului: „Am auzit glasul Domnului, întrebînd: ,Pe cine sa trimit si cine va merge pentru Noi‘" (cap. 6, 8).

Proorocul Mica relateaza despre un eveniment asemanator. El marturiseste: „Am vazut pe Domnul stînd pe scaunul Sau de domnie, si toata oastea cerurilor stînd la dreapta si la stînga Lui.“ (2 Cron. 18, 18). Atunci cînd Domnul Dumnezeu a vrut sa sfîrseasca constructia turnului din Babilon, El a zis: „Haidem! sa Ne pogorîm si sa le încurcam acolo limba, ca sa nu-si mai înteleaga vorba unii altora.“ (Gen. 11, 7). EL a vorbit de fiecare data catre îngerii care Îl înconjurau. Cuvintele noi si nostru nu au fost tîlcuite nici de proorocii din Vechiul Testament si nici de apostoli din Noul Testament, referindu-se la dumnezeire.

Taina cea mare, pe care nici un om nu o poate explica, consta în faptul ca Domnul Dumnezeu a venit, în Noul Testament, din plinatatea trupului Sau duhovnicesc, într-un trup de carne, parasind slava, devenind om. Mai întîi a fost creat Adam într-un trup duhovnicesc, si anume dupa chipul lui Dumnezeu (Gen. 1, 27). În cap. 2 se relateaza ca Adam a fost apoi facut din pamînt. Astfel a devenit o fiinta duhovniceasca traind într-un chip pamîntesc. Cînd Adam era în trupul duhovnicesc, Eva era deja în el. Ea a fost scoasa abia dupa ce el a fost creat în trupul de carnes¸i Biserica se afla deja în Dumnezeu cînd El a fost în trup duhovnicesc. Ea a fost luata afara abia dupa ce El a aparut în trupul de carne.

Omul nu a fost neascultator în trupul duhovnicesc si apoi a cazut, ci a fost în trupul de carne. Din starea aceasta decazuta el trebuia rascumparat si reasezat din nou în nemurire. De aceea Domnul ne-a devenit asemenea noua ca sa plateasca în trupul Sau de carne (Col. 1, 22) pretul pentru mîntuirea noastra, pentru ca noi sa putem deveni iarasi fiii si fiicele lui Dumnezeu. A avut loc un început nou, o Creatie noua.

Capitolul 11 SLAVA DOMNULUI

Mai întîi Domnul s-a aratat lui Moise ca o flacara de foc, într-un tufis de spin. Pe muntele Sinai a coborît într-un foc, însotit de tunete, fulgere si sunet de trîmbite. Întregul popor a auzit glasul Sau puternic (Exod 19+20). „Moise s-a suit împreuna cu Aaron, Nadab si Abihu, si cu saptezeci de batrîni ai lui Israel. Ei au vazut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir straveziu, întocmai ca cerul în curatia lui. EL nu si-a întins mîna împotriva alesilor copiilor lui Israel. Ei au vazut pe Dumnezeu, si totusi au mîncat si au baut.“ (Exod 24, 9-11). Un popor întreg a fost martor al faptului ca Dumnezeul cel Atotputernic s-a prezentat pe pamînt. Persoane individuale au pasit chiar în prezenta Sa, vazîndu-L pe Dumnezeu ca Domn într-un chip pe care l-au putut descrie.

La scurt timp dupa aceasta, Moise s-a urcat din nou pe munte, pentru a se întîlni cu Domnul Dumnezeu: „Moise s-a suit pe munte, si norul a acoperit muntele. Slava Domnului s-a asezat pe muntele Sinai, si norul l-a acoperit timp de sase zile. În ziua a saptea, Domnul a chemat pe Moise din mijlocul norului. Înfatisarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vîrful muntelui, înaintea copiilor lui Israel“ (Exod 24, 15-17). Întotdeauna cînd este vorba despre „slava Domnului“, aceasta se exprima prin „sechina“, cuvînt ebraic pentru norul de lumina stralucitor, maiestuos si vizibil; „sechina“ este exprimarea formei supranaturale a prezentei Domnului. În timpul calatoriei de 40 de ani, Domnul cobora într-un mod vizibil pentru tot Israelul, deasupra cortului întîlnirii, pentru a vorbi cu Moise. Ziua era un stîlp de nor, noaptea era un stîlp de foc, al carui stralucire si lumina erau puternice.

si alti barbati ai lui Dumnezeu au vazut „sechina“ - slava. „În clipa cînd au iesit preotii din Locul sfînt, norul a umplut casa Domnului. Preotii n-au putut sa ramîna acolo sa faca slujba, din pricina norului; caci slava Domnului umpluse Casa Domnului.“ (1 Împ. 8, 10-11).

Proorocul Isaia L-a vazut pe Domnul pe tron si i-a auzit pe serafimi strigînd: „Sfînt, sfînt, sfînt este Domnul ostirilor! Tot pamîntul este plin de marirea Lui!“ (Isa. 6, 3).

si proorocul Ezechiel a avut prilejul sa-L vada pe Domnul. El relateaza: „…înlauntrul caruia era omul acesta, si care stralucea de jur împrejur. Ca înfatisarea curcubeului, care sta în nor într-o zi de ploaie, asa era si înfatisarea acestei lumini stralucitoare, care-l înconjura. Astfel era aratarea slavei Domnului …“ (Ez. 1, 27b+28).

Trecerea de la Vechiul la Noul Testament este asa de perfecta, cum numai Dumnezeu o poate face. Atunci cînd Domnul a devenit om, a coborît aceeasi „sechina“: „si iata ca un înger al Domnului s-a înfatisat înaintea lor, si slava Domnului a stralucit împrejurul lor. Ei s-au înfricosat foarte tare“ (Luca 2, 9). Pe muntele schimbarii la fata s-a întîmplat în acelasi fel: „Pe cînd vorbea el înca, iata ca i-a acoperit un nor luminos cu umbra luisi din nor s-a auzit un glas care zicea: ,Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi gasesc placerea Mea: de El sa ascultati!‘… Pe cînd se coborau din munte, Isus le-a dat porunca urmatoare: ,Sa nu spuneti nimanui de vedenia aceasta, pîna va învia Fiul omului din morti‘“ (Mat. 17, 5+9)

În rugaciunea lui Isus este scris: „si acum, Tata, proslaveste-Ma la Tine însuti cu slava pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea“ (Ioan 17, 5). Înaintea existentei lumii, El a iesit de la Dumnezeu ca Logos-Iahveh, iar cu aceasta slava a fost preaslavit Iahshua. Aceeasi experienta este fagaduita pentru toti rascumparatii! „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei sa fie una, cum si noi sîntem una.“ (vers. 22). Desavîrsirea o gasim descrisa astfel: „Tata, vreau ca acolo unde sînt Eu, sa fie împreuna cu Mine si aceia, pe care Mi i-ai dat Tu, ca sa vada slava Mea, slava, pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindca Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.“ (vers. 24)si pe noi, El ne-a iubit si ne-a ales înainte de întemeierea lumii (Efes. 1, 4-5).

Capitolul 12 … IEsIT DE LA DUMNEZEU

Hristos este denumit si începutul zidirii lui Dumnezeu (Apoc. 3, 14). Adam era un fiu creat de Dumnezeu, Hristos este un Fiu nascut. Adam a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu; Hristos era chipul lui Dumnezeu, din fiinta lui Dumnezeu. Adam avea acelasi chip ca Domnul-Dumnezeu (Elohim-Iahveh), însa el nu poseda fiinta Sa, natura lui Dumnezeu: nu a iesit din Dumnezeu. Dumnezeu însa voia sa aibe fii si fiice care provin din El, poarta fiinta Sa si poseda natura Sa. Fiul nascut a iesit de la Dumnezeu, si odata cu El, Cel întîi nascut, a început neamul dumnezeiesc.

Iahveh era însusi Dumnezeu; El era marele EU SÎNT, Cel ce este vesnic, Logosul, Cel ce lucreaza, care a devenit apoi om. Ceea ce aproape toti teologii au lasat nebagat în seama este de fapt miezul, adica faptul ca asa cum a iesit Iahveh din plinatatea lui Dumnezeu, tot asa si Fiul care este însusi Iahveh, a iesit din Tatal:

„… Daca ar fi Dumnezeu Tatal vostru, M-ati iubi si pe Mine, caci Eu am iesit si vin de la Dumnezeu.“

„… Caci Tatal însusi va iubeste, pentru ca M-ati iubit, si ati crezut ca am iesit de la Dumnezeu.“

„… Caci le-am dat cuvintele, pe care Mi le-ai dat Tu. Ei le-au primit, si au cunoscut cu adevarat ca de la Tine am iesit, si au crezut ca Tu M-ai trimis.“

Cînd le-a fost descoperita aceasta taina ucenicilor, ei au spus: „… Acum cunoastem ca stii toate lucrurile, si n-ai nevoie sa Te întrebe cineva; de aceea credem ca ai iesit de la Dumnezeu“ (Ioan 8, 42; Ioan 16, 27; Ioan 17, 8; Ioan 16, 30).

Întotdeauna, fie în Vechiul Testament, fie în Noul Testament, este vorba despre Unul si acelasi Domn: acolo în trup duhovnicesc, aici în trup omenesc. Nu un fiu al lui Dumnezeu care exista lînga Dumnezeu, a devenit Fiul lui Dumnezeu. Asa ceva ar fi un paradox. Isus a iesit de la Dumnezeu, este Fiul zamislit prin Duhul si, de aceea, egal în fiinta cu Dumnezeu. EL poseda în Sine viata lui Dumnezeu, caci El era chiar Dumnezeu. Din Dumnezeu doar Dumnezeu putea sa iasa si sa se manifesteĽ dupa felul Sau. Prin El, toti fiii si fiicele lui Dumnezeu au parte de aceasta natura dumnezeiasca (2 Pet. 1, 4).

În teologie se defineste în mod deosebit relatia dintre Tata-Fiu si Fiu-Duh Sfînt, opunîndu-se unul altuia. Ce sens au toate acestea, este de neînteles. Daca la teologie se mai adauga filozofie, rezulta un circuit magic, din care nu mai pot iesi cei ce se afla înauntru. „Teologia“ biblica consta în înfaptuirea planului vesnic de mîntuire al lui Dumnezeu cu omenirea prin Isus Hristos, Domnul nostru. Nu depinde de o clarificare în ceea ce priveste relatia între descoperirile dumnezeiesti necesare pentru primirea mîntuirii – depinde de clarificarea relatiei lui Dumnezeu cu noi: cum sta El fata de noi si cum stam noi fata de El? Acesta este miezul problemei. Dumnezeu si-a clarificat pozitia Sa fata de omenire!

Învatatura din asa-zisa „marturisire de credinta de la Niceea“ este pur si simplu nebiblica. Acolo scrie: „… Fiul unicului Dumnezeu care este nascut de Tatal mai înainte de toti vecii, Dumnezeu din Dumnezeu, lumina din lumina, Dumnezeu adevarat nascut din Dumnezeu adevarat, nu creat …“ (F. Hauss, Väter der Christenheit, pag. 40). Acolo se spune ca Tatal ar fi zamislit pe Fiul în ceruri. Cum putem sa ne închipuim asa ceva? Unde marturiseste Scriptura astfel de gînd sau altceva asemanator?

Tatal a zamislit pe Fiul, prin Duhul, aici pe pamînt (Mat. 1), facînd astfel începutul unui neam dumnezeiesc. Dupa Duh, Fiul era Dumnezeu, dupa trup El era om, pentru a reaseza omenirea în starea dumnezeiasca. El trebuia sa fie om ca sa poata muri; El trebuia sa fie Dumnezeu, pentru a birui moartea, iadul si pe Satana. „Cel ce a fost aratat în trup, a fost dovedit neprihanit în Duhul, a fost vazut de îngeri, a fost propovaduit printre Neamuri, a fost crezut de lume, a fost înaltat în slava.“ (1 Tim. 3, 16). Pavel nu a considerat necesar sa dea vreo explicatie, oricît de mica, despre aceasta taina mare. Lui i-a fost suficienta constatarea: „si mare este taina evlaviei.“

Nasterea Fiului nu a avut loc în vesnicie si nici în timpul Vechiului Testament, ci, asa cum ni se descrie clar, în timpul Noului Testament. În fagaduinta este folosita notiunea „astazi“. Tot ce se afla atunci continut în proorocia Vechiului Testament, se afla înca în viitor. Abia Noul Testament contine împlinirea.

Nu este o întîmplare, ca notiunea „hotarîrea Domnului“ este folosita în versetul urmator: „,Eu voi vesti hotarîrea Lui‘– zice Unsul – Domnul mi-a zis: ,Tu esti Fiul Meu! Astazi Te-am nascut‘“ (Ps. 2, 7). În Evrei 1, 5 se spune: „Caci, caruia dintre îngeri a zis El vreodata: ,Tu esti Fiul Meu; astazi Te-am nascut?‘“

În epistola catre Evrei, acest „astazi“ prevestit ne este prezentat înaintea ochilor ca o zi: „El hotaraste din nou o zi: «Astazi» …“ (cap. 4, 7). Acest „Astazi“ este „Ziua mîntuirii“. „… Caci El zice: ,La vremea potrivita, te-am ascultat, în ziua mîntuirii, te-am ajutat. Iata ca acum este ziua potrivita; iata ca acum este ziua mîntuirii.‘“ (2 Cor. 6, 2; Isa. 49, 8). Scriitorul epistolei catre Evrei da o avertizare, în comparatie cu cei din Vechiul Testament care nu credeau: „Ci îndemnati-va unii pe altii în fiecare zi, cîta vreme se zice: ,Astazi‘, pentru ca niciunul din voi sa nu se împietreasca prin înselaciunea pacatului“ (Evrei 3, 13). În tot timpul harului care se desfasoara de la venirea lui Hristos pe pamînt, „epifania“ lui Hristos, pîna la revenirea Lui, „parousia“ lui Hristos, noi traim în „ziua mîntuirii“, în „Astazi“ al Noului Testament.

În Romani 1, 3-4 citim despre Fiu: „Ea priveste pe Fiul Sau, nascut din samînta lui David, în ce priveste trupul, iar în ce priveste duhul sfinteniei dovedit cu putere ca este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea mortilor.“ Învierea lui Hristos este dovada triumfala ca El este acest Fiu fagaduit si ca astfel s-a împlinit Psalmul 2. „si noi va aducem vestea aceasta buna ca fagaduinta facuta parintilor nostri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; dupa cum este scris în psalmul al doilea: ,Tu esti Fiul Meu, astazi Te-am nascut.‘“ (Fap. 13, 32-33).

Maria i-a zis îngerului Gavril care i-a adus mesajul divin despre Mesia cel fagaduit: „,Cum se va face lucrul acesta, fiindca eu nu stiu de barbat?‘ Îngerul i-a raspuns: ,Duhul Sfînt Se va pogorî peste tine, si puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfîntul care Se va naste din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.‘“ (Luca 1, 34-35). Dupa marturia Sfintelor Scripturi, nu Dumnezeu, ci Maria L-a nascut pe Fiul.

Maria nu este prezentata, în Biblie, spre a fi admirata si glorificata – prin exemplul ei se arata ca oamenii nu au nimic în comun cu Creatia divina. Fiul omului, Isus, era cu totul de origine divina; Maria era doar purtatoarea fireasca a unei substante divine, a carei nastere era pe deplin o desfasurare supranaturala.

Nu exista nici o lucrare religioasa care ar putea înlocui lucrarea lui Dumnezeu. În Mat. 1, 20 scrie: „… caci ce s-a zamislit în ea, este de la Duhul Sfînt.“ Faptul ca Duhul Sfînt nu este o persoana aparte, ci este Duhul lui Dumnezeu, reiese si din faptul ca Isus nu a fost numit niciodata Fiul Duhului Sfînt (desi este nascut de Duhul), ci a fost numit Fiul lui Dumnezeu. În vers. 22 se spune ca aici este vorba despre împlinirea celor vestite de Dumnezeu prin proorocul Isaia: „Iata, fecioara va ramînea însarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi)“ (Isa. 7, 14).

Referitor la Fiul se spune: „Cere-Mi, si-ti voi da neamurile de mostenire, si marginile pamîntului în stapînire!“ (Ps. 2, 8). Abia dupa ce Tatal S-a descoperit prin Fiul, devenind astfel Salvatorul nostru, puteam fi noi salvati. De aceea credinta în Fiul lui Dumnezeu este singura conditie absoluta pentru a fi mîntuiti. Numai acolo unde Dumnezeu s-a împacat cu omenirea, adica în Hristos, înceteaza mînia lui Dumnezeu. Credinta în Fiul este totodata singura credinta adevarata în Tatal. „Oricine tagaduieste pe Fiul, n-are pe Tatal. Oricine marturiseste pe Fiul, are si pe Tatal.“ (1 Ioan 2, 23). Cel ce tagaduieste dumnezeirea Fiului, nu are pe Dumnezeu ca Tata.

si psalmistul vorbeste într-o singura suflare despre Iahveh si Fiul. „Slujiti Domnului (Iahveh) cu frica, si bucurati-va tremurînd. Dati cinste Fiului, ca sa nu Se mînie, si sa nu pieriti pe calea voastra, caci mînia Lui este gata sa se aprinda! Ferice de toti cîti se încred în El!“ (Ps. 2, 11-12). Credinta în Fiul lui Dumnezeu este necesara pentru mîntuire, pentru ca nu în Tatal, ci în Fiul ne-a adus Dumnezeu mîntuirea. De aceea este scris: „Cine crede în Fiul, are viata vesnica; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viata, ci mînia lui Dumnezeu ramîne peste el.“ (Ioan 3, 36).

Dumnezeu nu ne învata despre Sine însusi – El ni Se descopera în diferite feluri. Formularile dogmatice din sec. al IV-lea despre Fiul lui Dumnezeu sînt închipuiri fanteziste. Pentru unii El era un Dumnezeu „zamislit“, pentru altii unul „creat“, pentru altii un Dumnezeu „nascut din Dumnezeu“, iar toate acestea s-ar fi întîmplat deja înaintea oricarei vremi, adica în vesnicie. La ce ne-ar folosi un Dumnezeu zamislit, nascut sau creat? Un astfel de Dumnezeu nu exista. Nasterea se refera la Fiul, asa suna marturia clara a Scripturii, iar acesta este Fiul nascut care provine cu totul de la Dumnezeu. EL nu este Fiul lui Dumnezeu si al Mariei, El este numai Fiul nascut al lui Dumnezeu. Multi teologi sînt de parere, privind la genetica moderna, ca un ovul al Mariei ar fi primit o samînta divina prin Duhul Sfînt! – Dar atunci s-ar fi scurs materie pacatoasa din cromozomii ovulului în structura genetica divina si ar fi avut loc, din nou, un amestec. Dar asa ceva este exclus! Nascut înseamna ca totul, chiar si ovulul, sînt de origine divina.

Caracterul profetic al Vechiului Testament în Cuvînt, în tablou si în pilde este descoperirea privitoare la viitor, a carui împlinire era înca departe. În marturia Vechiului Testament se urmarea miezul, si anume „lucrurile, care urmau sa fie descoperite si vestite mai tîrziu.“ (Evrei 3, 5). Proorocii, prin care vorbea Duhul lui Dumnezeu, priveau înspre viitor; lor li s-a descoperit ca ei nu se slujeau pe ei însisi, ci noua ne slujeau (1 Pet. 1, 12). Dar de cînd Cel ce vorbea si lucra a devenit El însusi om, avem de-a face cu descoperirea personala a lui Dumnezeu, împlinita si realizata în Hristos. Proorocii prevesteau ceea ce urma sa se împlineasca, apostolii marturiseau tocmai împlinirea celor prevestite. Cel fagaduit prin descoperirea Cuvîntului aparuse, si „în El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii“ (Col. 2, 9).

Cum se pot naste din Cuvîntul descoperit învataturi omenesti si cum poate fi tîlcuita maiestuoasa descoperire a lui Dumnezeu în Hristos, prin filozofie-trinitara, sînt lucruri de neînteles. Profesorul Emil Brunner scrie, referindu-se la tema aceasta: „Tot asa si notiunea celor trei persoane este sub semnul întrebarii. Deja Augustin a simtit aceasta (‹‹De Trinitate››, V, 9). Cu aceasta apreciere este de acord si K. Barth (‹‹Kirchliche Dogmatik››, I, I, pag. 703). Se poate comanda gîndirii: ‹‹Tu trebuie sa gîndesti ca aceste trei persoane sînt totusi numai una›› – dar nu ajuta la nimic: ramîne o pendulare nesigura între trinitarism si monoteism. Nu numai notiunea substantei, ci si notiunea acestor persoane au fost prea rigide pentru a putea cuprinde taina unitatii dintre Cel ce Se descopera si descoperire. Alaturarea celor trei persoane este consecinta faptului ca oamenii nu au înteles gîndirea mîntuitoare din trecut. Ei s-au ocupat de lucrurile secundare ale descoperirii în sine si au facut din viata intertrinitara obiectivul principal al reflectiei; aceasta este adîncimea nebiblica a învataturii trinitare.“ (E. Brunner, Dogmatik Band I, pag. 243-244).

Proorocii si apostolii nu cunosteau nici o trinitate, de aceea nu este scris niciodata în Scriptura formularea „Dumnezeu trinitar“. Cum pot fi trei persoane care sînt de aceeasi parere, un singur Dumnezeu? Aceasta învatatura poate fi numita, cu adevarat, o învatatura pagîna si straina Bibliei. Dumnezeul cel vesnic, singurul adevarat, S-a facut de cunoscut într-un mod triplu: în cer ca Tata, pe pamînt ca Fiu si ca Duh Sfînt. Aceasta este marturia Sfintei Scripturi. Dumnezeu a fost vestit de catre prooroci si apostoli, acestia L-au trait, L-au auzit, L-au vazut si L-au cunoscut asa cum S-a descoperit. Teologii au dat totul peste cap si au facut din Unul trei. Majoritatea lor admit ca Biblia nu cunoaste învatatura trinitara, dar totusi aceasta este sustinuta de ei. Cum este posibil asa ceva?

Dar ramîne totusi adevarat, pentru totdeauna, ceea ce a spus Domnul: „…si nimeni nu cunoaste deplin pe Fiul, afara de Tatal; tot astfel nimeni nu cunoaste deplin pe Tatal, afara de Fiul, si acela caruia vrea Fiul sa i-L descopere.“ (Mat. 11, 27).

Capitolul 13 NUMELE DOMNULUI

Dupa ce Domnul Dumnezeu a dat cele zece porunci, El a rostit în acelasi capitol un cuvînt foarte important: „În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, si te voi binecuvînta.“ (Exod 20, 24b). Numai acolo unde Domnul Dumnezeu Îsi face de cunoscut Numele Lui se pot aduce rugaciuni, în Duh si adevar, în Numele Sau. De la început au fost oameni carora Domnul li S-a descoperit si care cunosteau Numele Lui. „Lui Set i s-a nascut si lui un fiu, si i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii sa cheme Numele Domnului.“ (Gen. 4, 26).

În Exod 33, 11-23 aflam despre importanta descoperirii lui Dumnezeu si a Numelui Sau. Acelui om caruia Dumnezeu îi vorbeste si îi daruieste har, El îi descopera si Numele Sau. Domnul a vorbit catre Moise fata-n fata. El a dorit sa vada slava lui Dumnezeu, iar Domnul i-a raspuns: „Voi face sa treaca pe dinaintea ta toata frumusetea Mea, si voi chema Numele Domnului înaintea Ta.“ (Exod 33, 19). Dumnezeu nu ramîne Cel necunoscut, Cel ce se ascunde. EL apare ca fiind Cel ce Se face de cunoscut, pentru a descoperi Numele Sau.

Descoperirea Numelui Domnului Dumnezeu nu poate fi subliniata suficient. Domnul i-a poruncit lui Moise: „Vorbeste lui Aaron si fiilor lui, si spune-le: Asa sa binecuvîntati pe copiii lui Israel, si sa le ziceti: ,Domnul (Iahveh) sa te binecuvînteze, si sa te pazeasca! Domnul (Iahveh) sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se îndure de tine! Domnul (Iahveh) sa-si înalte fata, si sa-ti dea pacea! Astfel sa puna Numele Meu peste copiii lui Israel, si Eu îi voi binecuvînta.‘" (Num. 6, 23-27).

De cînd e lumea nu I S-a adresat nimeni lui Dumnezeu cu titluri, ci cu Numele Sau. Indiferent daca oamenii Îl chemau sau lucrau, totul se întîmpla în Numele Lui. Acesta este valabil atît pentru Vechiul cît si pentru Noul Testament.

Este „legea fundamentala“ a lui Dumnezeu ca El poate fi cautat, descoperit, gasit si proslavit doar în locul în care El însusi Se descopera pe Sine si Numele Sau; acolo Îl aflam si Îl putem onora: „… Ci sa-L cautati la locasul Lui, si sa mergeti la locul pe care-l va alege Domnul Dumnezeul vostru, din toate semintiile voastre, ca sa-si aseze acolo Numele Lui " (Deut. 12, 5).

La rugaciunea de inaugurare a templului, Solomon a spus urmatoarele: „…pentru ca toate popoarele pamîntului sa cunoasca Numele Tau, sa se teama de Tine, ca si poporul Tau Israel, si sa stie ca Numele Tau este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu!“ (1 Împ. 8, 43).

„De aceea poporul Meu va cunoaste Numele Meu; de aceea va sti, în ziua aceea, ca Eu vorbesc si zic: ,Iata-Ma!‘“ (Isa. 52, 6).

Acelasi, despre care Moise spunea: „Cel ce se numeste ,EU SÎNT‘, m-a trimis la voi“ (Exod 3, 14), Se prezinta cu aceleasi cuvinte poporului Israel, pe muntele Sinai: „Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte poporului Israel, si a zis; ,EU SÎNT Domnul (Iahveh), Dumnezeul tau (Elohim), care te-a scos din tara Egiptului, din casa robiei.“ (Exod 20, 1-2). În proorocul Isaia este subliniata aceasta denumire în mod deosebit: „… EU, Domnul (Iahveh), Cel dintîi si acelasi pîna în cele din urma veacuri.“ (Isa. 41, 4). „EU SÎNT Domnul (Iahveh), acesta este Numele Meu; si slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor.“ (Isa. 42, 8). „EU, Eu sînt Domnul (Iahveh), si afara de Mine nu este nici un Mîntuitor … ca EU sînt Dumnezeu.“ (Isa. 43, 11-12). „Asa vorbeste Domnul, Împaratul lui Israel si Rascumparatorul lui, Domnul ostirilor: ,EU SÎNT Cel dintîi si Cel de pe urma, si afara de Mine, nu este alt Dumnezeu.“ (Isa. 44, 6). „EU Domnul, am facut toate aceste lucruri.“ (vers. 24). În capitolul 45 se spune: „EU SÎNT Domnul, si nu mai este altul, afara de Mine nu este Dumnezeu … EU SÎNT Domnul si nu este altul.“ (vers. 5-6). „… EU, EU SÎNT Cel dintîi, si tot Eu sînt si Cel de pe urma, Mîna Mea a întemeiat pamîntul si dreapta Mea a întins cerurile.“ (Isa. 48, 12-13).

În tot Vechiul Testament au existat oameni care au cunoscut Numele Domnului si L-au chemat si L-au laudat pe Dumnezeu în acest Nume. Trecerea la Noul Testament este descrisa la fel de clar: „… si-i vei pune numele Isus“ (Mat. 1, 21). EL a fost nascut ca Salvator care este Hristosul, Mesia, Domnul (Luca 2, 11). Dar El a primit Numele, asa cum era obiceiul, în ziua a opta, cînd trebuia taiat împrejur (Luca 2, 21).

si în Noul Testament nu este vorba doar despre modul sau despre felul în care Dumnezeu Se descopera, si anume ca Tata în cer, în Fiul pe pamînt si în Biserica prin Duhul Sfînt, ci este vorba despre Numele în care se afla salvare si mîntuire, Nume în care ne adresam lui Dumnezeu. Pentru mîntuirea noastra, Dumnezeu S-a facut de cunoscut doar într-un singur loc pe pamînt, în Isus Hristos, Domnul nostru. Cine vrea sa-L afle pe Dumnezeu trebuie sa-L caute acolo unde El se lasa gasit si trebuie sa-L vedem acolo unde El poate fi vazut si trebuie sa-L auzim acolo unde este de auzit, adica acolo unde El si-a pus Numele Sau si Se descopera. Singura întîlnire personala a lui Dumnezeu cu omenirea, si de aceea si a omenirii cu Dumnezeu, este în Hristos, Domnul nostru.

Este de neconceput cum de au facut învatatii din Iahveh Iehova si din Iahshua Ieshua, modificînd si alte notiuni asemanatoare. Literele ebraice pentru Numele Domnului, IHVH, trebuie sa fie aceleasi atît în Vechiul, cît si în Noul Testament. Acestea nu permit o formulare inventata arbitrar. Iah este forma prescurtata pentru Iahveh – Domnul, asa cum El este forma prescurtata pentru Elohim – Dumnezeu. Cuvîntul Hallelu-Iah înseamna: laudati-L pe Iahveh. Iesha-Iah înseamna: Iahveh este mîntuirea, Iah-shua înseamna: Iahveh-Salvatorul, s.a.m.d. Domnul S-a descoperit ca Dumnezeul lui Israel. Cuvîntul Isra-El înseamna: luptatorul lui Dumnezeu; Isma-El înseamna: Dumnezeu asculta; Emanu-El înseamna: Dumnezeu este cu noi etc. Acolo unde Dumnezeu Se descopera cu adevarat, acolo El Se prezinta pe Sine însusi si Îsi face de cunoscut Numele Lui. Numai în acest Nume ne putem închina Lui.

Predicatul „EU SÎNT“, care se refera în Vechiul Testament la Dumnezeu, a fost evidentiat de catre Domnul nostru în mod deosebit în Noul Testament. „EU SÎNT Pîinea vietii.“ (Ioan 6, 48). „EU SÎNT Lumina lumii.“ (Ioan 8, 12). Doua versete din capitolul 8 sînt de o importanta deosebita. As¸a vorbeste Domnul nostru: „De aceea v-am spus ca veti muri în pacatele voastre; caci, daca nu credeti ca EU SÎNT, veti muri în pacatele voastre.“ (cap. 8, 24). „,N-ai nici cincizeci de ani‘ i-au zis iudeii ,si ai vazut pe Avraam!‘ Isus le-a zis: ,Adevarat, adevarat, va spun ca, mai înainte ca sa se nasca Avraam ,SÎNT EU‘“ (cap. 8, 57-58). „EU SÎNT Pastorul cel bun.“ (Ioan 10, 4). „EU SÎNT învierea si viata …“ (Ioan 11, 25). „EU SÎNT adevarata vita.“ (Ioan 51, 1).

Domnul nostru este totul în toate. De aceea El a putut reuni în „EU SÎNT“ totul, ceea ce El era, este si va fi. Daca comparam în mod deosebit textele din proorocul Isaia în care este vorba, în mod clar, despre Domnul, Iahveh, care Se prezinta ca fiind Cel dintîi si Cel de pe urma, formînd apoi puntea spre Noul Testament,atunci asa vorbeste Mîntuitorul înviat, care va veni din nou: „Nu te teme! EU SÎNT Cel dintîi si Cel de pe urma.“ (Apoc. 1, 17). „,EU SÎNT Alfa si Omega, Începutul si Sfîrsitul‘ zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era si Cel ce vine, Cel Atotputernic.“ (Apoc. 1, 8). Înaintea Lui nu a fost nici unul, si dupa El nu va mai fi nici unul. Exista doar un singur Atotputernic.

Fiul zice: „EU am venit în Numele Tatalui Meu.“ (Ioan 5, 43). EL S-a rugat: „Tata, proslaveste Numele Tau!“ (Ioan 12, 28). Referindu-Se la ai Sai, El a zis: „Am facut de cunoscut Numele Tau oamenilor, pe care Mi i-ai dat din lume.“ (Ioan 17, 6). Dupa cum se vede, Domnul Se prezinta cu Numele, asa cum este normal si pe pamînt, numai celor care au o întîlnire personala cu El, adica a celor ce au avut într-adevar o experienta personala cu El. Aceasta o vedem în mod deosebit din relatarea despre întoarcerea si pocainta lui Pavel: „El a întrebat: ,Cine esti Tu Doamne?‘ EL a raspuns: ,EU SÎNT ISUS, pe care-L prigonesti!‘“ (Fap. 9, 5).

Mai departe El S-a rugat: „Sfinte Tata, pazeste-i în Numele Tau, pe aceia pe care Mi i-ai dat“ (Ioan 17, 11). Numele Tatalui este si Numele Fiului. Înca o data El ne arata: „EU le-am facut de cunoscut Numele Tau, si li-L voi mai face“ (vers. 26). Aceasta o face El pîna astazi. EL descopera Numele Isus. Acolo unde nu este cunoscut Numele acesta în importanta lui dumnezeiasca, oamenii se afla într-o traditie nebiblica smerita.

„Iata dar cum trebuie sa va rugati: ,Tatal nostru care esti în ceruri. Sfinteasca-se Numele Tau …‘" (Mat. 6, 9). Asa cum putem vedea, Numele Tatalui este Numele Fiului, „… a mostenit un Nume“ (Evrei 1, 4).

Viata vesnica se afla numai în Numele Lui (Ioan 20, 31). Iertarea pacatelor se afla numai în Numele Lui (Fap. 10, 43). În fond, tot ce face sau tot ce daruieste Dumnezeu se înfaptuieste în Numele lui Isus, în care El Se descopera. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu foloseste un titlu sau o formula, ci întotdeauna Numele. Dupa Cuvîntul Scripturii, aceasta li se potriveste tuturor credinciosilor: „si orice faceti, cu cuvîntul sau cu fapta, sa faceti totul în Numele Domnului Isus, si multumiti prin El, lui Dumnezeu Tatal“ (Col. 3, 17).

Vine ziua în care orice genunchi se va apleca în Numele lui Isus-Iahshua si orice limba va marturisi ca El este Domnul-Iahveh (Fil. 2, 10-11). În Apoc. 21 ni se relateaza: „,Iata cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, si ei vor fi poporul Lui, si Dumnezeu însus va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va sterge orice lacrima din ochii lorsi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tînguire, nici tipat, nici durere, pentru ca lucrurile dintîi au trecut.‘ Cel ce sedea pe scaunul de domnie a zis: ,Iata Eu fac toate lucrurile noi.‘ si a adaugat: ,Scrie, fiindca aceste cuvinte sînt vrednice de crezut si adevarate.‘ Apoi mi-a zis:

,S-a ispravit! EU SÎNT Alfa si Omega, Începutul si Sfîrsitul. Celui ce îi este sete, îi voi da sa bea fara plata din izvorul apei vietii. Cel ce va birui, va mosteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul lui, si el va fi fiul Meu‘" (vers. 3-7).

Capitolul 14 COMPARAŢII FOLOSITOARE

Textele urmatoare din Biblie trebuie sa ne arate ambele realitati: partea divina si partea omeneasca a Rascumparatorului. EL a fost anuntat dinainte în calitatea Lui omeneasca si totodata ni se relateaza despre El ca a fost trimis. Daca este vorba despre El ca Domnul Dumnezeu, se relateaza în continuare, ca El însusi a venit. Ambele sînt corecte si au sarcina de a justifica atît domeniul omenesc cît si domeniul dumnezeiesc.

Imediat dupa caderea în pacat, Domnul a dat prima fagaduinta despre samînta care va veni prin femeie, pentru a zdrobi capul sarpelui. EL i-a zis sarpelui: „Vrajmasie voi pune între tine si femeie, între samînta ta si samînta ei. Aceasta îti va zdrobi capul, si tu îi vei zdrobi calcîiul.“ (Gen. 3, 15). Faptul ca prin samînta femeii este prevestit Hristosul, Mesia, o stie fiecare cititor al Bibliei. De aceea El nu a numit-o pe Maria nici o data mama, cum au facut-o altii, ci i s-a adresat întotdeauna cu „femeie“ (Ioan 2, 4).

„Toiagul de domnie nu se va departa de Iuda, nici toiagul de cîrmuire dintre picioarele lui, pîna va veni silo, si de El vor asculta popoarele. El îsi leaga magarul de vita, si de cel mai bun butuc de vita mînzul magaritei lui.“ (Gen. 49, 10+11). „Salta de bucurie, fiica Sionului! Striga de bucurie, fiica Ierusalimului! Iata ca Împaratul tau vine la tine; El este neprihanit si biruitor, smerit si calare pe un magar, pe un mînz, pe mînzul unei magarite.“ (Zah. 9, 9). În Matei 21, Marcu 11, Luca 19, Ioan 12, se relateaza cum Isus a intrat triumfal ca Împarat în Ierusalim, în Duminica Floriilor, pe mînzul unei magarite, conform fagaduintei respective. În Apoc. 5, 5 El este descris ca Leul din semintia lui Iuda.

„Le voi ridica din mijlocul fratilor lor un prooroc ca tine, voi pune cuvintele Mele în gura lui, si el le va spune tot ce-i voi porunci Eusi daca cineva nu va asculta de cuvintele Mele, pe care le va spune El în Numele Meu, Eu îi voi cere socoteala.“ (Deut. 18, 18-19). În cele patru Evanghelii, Mesia este descris în mod cuprinzator ca Prooroc si ca Fiul omului. Petru s-a referit, în predica lui din Fap. 3, 22-23, la acest text biblic amintit, în felul urmator: „În adevar Moise a zis parintilor nostri: ,Domnul, Dumnezeul vostru, va va ridica dintre fratii vostri un proroc ca mine; pe El sa-L ascultati în tot ce va va spunesi oricine nu va asculta de Proorocul acela, va fi nimicit cu desavîrsire din mijlocul norodului.“ Mesia era Proorocul-Dumnezeu, de aceea Cuvîntul Lui este hotarîtor pentru toti care vor sa reziste înaintea lui Dumnezeu, pentru ca, prin El, Dumnezeu a vorbit pe pamînt în mod determinant si a adus la împlinire Cuvîntul profetic vorbit de prooroci.

„… ce este omul, ca sa Te gîndesti la el? si fiul omului, ca sa-l bagi în seama? L-ai facut cu putin mai jos decît Dumnezeu, si l-ai încununat cu slava si cu cinste. I-ai dat stapînire peste lucrurile mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui.“ (Ps. 8, 4-6). Concordanta dintre profetia Vechiului Testament si împlinirea noutestamentara este coplesitoare: „… El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe sine însusi si a luat chip de rob, facîndu-Se asemenea oamenilor. La înfatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pîna la moarte, si înca moarte de cruce. De aceea si Dumnezeu L-a înaltat nespus de mult, si i-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, sa se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pamînt si de sub pamînt“ (Fil. 2, 6-10).

„El îmi va zice: ,Tu esti Tatal meu, Dumnezeul meu si Stînca mîntuirii mele!‘ Iar Eu îl voi face întîiul nascut, cel mai înalt dintre împaratii pamîntului.“ (Ps. 89, 26-27). „Caci pe aceia, pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a si hotarît mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau, pentru ca El sa fie cel dintîi nascut dintre mai multi frati.“ (Rom. 8, 29). „si cînd duce iarasi în lume pe Cel întîi nascut, zice: ,Toti îngerii lui Dumnezeu sa I se închine!‘“ (Evrei 1, 6). „…în care avem rascumpararea, prin sîngele Lui, iertarea pacatelor. El este chipul Dumnezeului celui nevazut, cel întîi nascut, din toata zidirea.“ (Col. 1, 14+15). „Caci, daca este cineva în Hristos, este o faptura noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi.“ (2 Cor. 5, 17). „… martorul credincios, cel întîi nascut din morti.“ (Apoc. 1, 5).

„De aceea Domnul însusi va va da un semn: Iata fecioara va ramînea însarcinata, va naste un fiu, si-i va pune numele Emanuel.“ (Isa. 7, 14). „,Iosife, fiul lui David, nu te teme sa iei la tine pe Maria, nevasta-ta, caci ce s-a zamislit în ea, este de la Duhul Sfînt. Ea va naste un Fiu, si-i vei pune numele Isus, pentru ca El va mîntui pe poporul Lui de pacatele sale.‘ Toate aceste lucruri s-au întîmplat ca sa se împlineasca ce vestise Domnul prin proorocul.“ (Mat. 1, 20-22).

„Caci un Copil ni s-a nascut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umarul Lui; Îl vor numi: ,Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Domn al pacii.‘ El va face ca domnia Lui sa creasca, si o pace fara sfîrsit va da scaunului de domnie al lui David si împaratiei lui, o va întari si o va sprijini prin judecata si neprihanire, de acum si în veci de veci: iata ce va face rîvna Domnului ostirilor.“ (Isa. 9, 6-7).

Copilul care ne-a fost nascut, Fiul care ne-a fost daruit, este numit în acelasi timp „Dumnezeu tare“ si „Parintele vesniciilor“. Ambele parti ale Rascumparatorului, cea divina si cea omeneasca, trebuiau anuntate dinainte, pentru ca ambele domenii sa fie luate în considerare. Prin acelasi prooroc – Isaia, Dumnezeu a zis: „Întariti mîinile slabanogite, si întariti genunchii care se clatina. Spuneti celor slabi de inima: ,Fiti tari, si nu va temeti! Iata Dumnezeul vostru … El însusi va veni, si va va mîntui‘“ (Isa. 35, 3-4).

Dumnezeu nu a zis nici o data ca El ar avea lînga Sine, în ceruri, un Fiu, pe care l-ar trimite. EL însusi a venit si ne-a adus mîntuirea în Fiul. Semnul de recunoastere pentru aceasta urma sa fie astfel: „Atunci se vor deschide ochii orbilor, se vor deschide urechile surzilor; atunci schiopul va sari ca un cerb, si limba mutului va cînta de bucurie.“ (Isa. 35, 5-6). Exact ceea ce a fost vestit aici, s-a împlinit în slujba lui Isus Hristos, Domnul nostru: orbii si-au primit vederea, surzii si-au primit auzul, schiopii au umblat, iar mutii si-au primit graiul (Luca 7, 22)!

În Isaia 40 ni se spune: „Un glas striga: ,Pregatiti în pustie calea Domnului (Iahveh), neteziti în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul (Elohim) nostru!’ Suie-te pe un munte înalt, ca sa vestesti Sionului vestea cea buna; înalta-ti glasul cu putere, ca sa vestesti Ierusalimului vestea cea buna; înalta-ti glasul, nu te teme, si spune cetatilor lui Iuda: ,Iata Dumnezeul vostru! Iata Domnul Dumnezeu (Elohim-Iahveh) vine cu putere si porunceste cu bratul Lui‘“ (vers. 3, 9, 10). Iahveh al Vechiului Testament este Iahshua (Isus) al Noului Testament. Dumnezeu S-a descoperit ca Tata deasupra noastra, în Fiul printre noi, iar prin Duhul Sfînt S-a descoperit în noi. În felul acesta El îsi adevereste, ca Rascumparator fata de cei rascumparati, propriul Sau plan.

Capitolul 15 ISUS ESTE DOMNUL

În mod deosebit la adunarile charismatice si la evanghelizari, locuri în care se produce atmosfera, se subliniaza de repetate ori: „Isus este Domnul“. Dar prin aceasta nu se precizeaza, daca El este pentru acesti oameni cu adevarat Domnul, în sensul Sfintelor Scripturi. Cel ce spune: „Isus este Domnul“, fara sa-L exprime prin aceasta pe Dumnezeu, acela nu L-a recunoscut de fapt pe Domnul Dumnezeu. Atunci cînd Isus este descris în umanitatea Sa, noi Îl vedem ca om lînga Dumnezeu, deci ca Fiul omului si ca Prooroc, în calitatea aceasta neputînd sa faca ceva de la Sine. „Adevarat, adevarat va spun ca, Fiul nu poate face nimic de la Sine; El nu face decît ce vede pe Tatal facînd … EU nu pot face nimic de la Mine însumi: judec dupa cum aud; si judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut sa fac voia Mea, ci voia Tatalui, care M-a trimis.“ (Ioan 5, 19+30). Aici nu stau fata în fata, în cadrul dumnezeirii, o persoana atotputernica si cu una neputincioasa, sau una care stie totul si alta nestiutoare, ci aici vorbeste omul Isus Hristos, care nu face voia Sa, ci voia lui Dumnezeu.

Tot asa, Sfînta Scriptura Îl descrie ca Domn, pîna la expunerea Sa mareata: „Toata puterea Mi-a fost data în cer si pe pamînt“ (Mat. 28, 18). În viata Sa omeneasca, Isus este descris de fapt ca Om, ca Prooroc, ca Mijlocitor, ca Fiul omului lînga Dumnezeu. Asa L-a vazut si stefan: „… si-a pironit ochii spre cer, a vazut slava lui Dumnezeu, si pe Isus stînd în picioare la dreapta lui Dumnezeu; si a zis: ,Iata, vad cerurile deschise, si pe Fiul omului stînd în picioare la dreapta lui Dumnezeu‘“ (Fap. 7, 55-56)stefan a vazut slava supranaturala, „sechina“. În slava aceasta va veni din nou Fiul omului: „Cînd va veni Fiul omului în slava Sa, cu toti sfintii îngeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale“ (Mat. 25, 31).

În prezentarea aceasta este vorba, din nou, despre cunostinta exacta si despre formularea corespunzatoare. Isus nu este doar un Domn, El este Domnul. La nasterea Sa, li s-a spus pastorilor: „… care este Hristos, Domnul …“ (Luca 2, 11). Exact aceasta exprima si Pavel, cînd scrie: „si nimeni nu poate zice: ,Isus este Domnul‘, decît prin Duhul Sfînt“ (1 Cor. 12, 3b). Este tot acelasi Duh (vers. 4), acelasi Domn (vers. 5), acelasi Dumnezeu, pîna la ultima carte din Biblie.

„Sfînt, Sfînt, Sfînt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!“ (Apoc. 4, 8).

„Vrednic esti Doamne si Dumnezeul nostru, sa primesti slava, cinstea si puterea.“ (Apoc. 4, 11).

În ciuda diferitelor denumiri si formulari care sînt date în legatura cu împlinirea slujbei Sale, totusi El este acelasi Domn si Dumnezeu, care lucreaza totul în toate. „… si în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: ,Împaratia lumii a trecut în mîinile Domnului nostru si ale Hristosului Sausi El va împarati în vecii vecilor.“ (Apoc. 11, 15).

În Apoc. cap. 12 se vorbeste, în aceeasi legatura, despre Dumnezeu si Unsul Sau: „si am auzit în cer un glas tare, care zicea: ,Acum a venit mîntuirea, puterea si împaratia Dumnezeului nostru, si stapînirea Hristosului Lui‘“ (Apoc. 12, 10).

La sfîrsit, aflam cu precizie cine este Cel ce va domni, în Împaratie: „Îti multumim Doamne, Dumnezeule, Atotputernice, care esti si care erai si care vii, ca ai pus mîna pe puterea Ta cea mare, si ai început sa împaratesti.“ (Apoc. 11, 17).

Gloata biruitorilor intoneaza cîntarea de lauda a Mielului la marea de cristal, cu cuvintele: „Mari si minunate sînt lucrarile Tale, Doamne Dumnezeule, Atotputernice! Drepte si adevarate sînt caile Tale, Împarate al Neamurilor!“ (Apoc. 15, 3b).

În capitolul 16, rasuna un glas de la altar: „Da, Doamne Dumnezeule, Atotputernice, adevarate si drepte sînt judecatile Tale!“ (vers. 7b).

Pentru mintea omeneasca, taina aceasta mare este aproape de neînteles. Asa va ramîne si în continuare, pentru ca voia lui Dumnezeu este ca noi sa nu-L cercetam, sa nu-L explicam si sa nu-L cuprindem. EL doreste ca noi sa-I aducem respectul si onoarea cuvenita pîna în vesnicie.

Isus Hristos a fost nascut ca om, iar ca prunc a fost adus înaintea Domnului (Iahveh) la templul din Ierusalim (Luca 2, 22-24).

Simeon L-a luat în bratele sale „a binecuvîntat pe Dumnezeu, si a zis: ,Acum, slobozeste în pace pe robul Tau, Stapîne, dupa cuvîntul Tau‘“ (Luca 2, 28-29).

Conform Isa. 9, 5-6 copilul – Fiul – este „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Parintele vesniciilor, Împaratul pacii.“ Daca Fiul vorbeste ca om, atunci Tatal este mai mare decît El (Ioan 14, 28). Daca El vorbeste ca Domn, atunci El este una cu Tatal (Ioan 10, 30). Tatal este în ceruri, Fiul pe pamînt, totusi urmau sa ajunga toti la cunostinta „… ca Tatal este în Mine si Eu sînt în Tatal“ (Ioan 10, 38b). Indiferent daca lînga, sub sau în Tatal – totul corespunde pîna la, inclusiv, explicatia: „Cine M-a vazut pe Mine, acela a vazut pe Tatal.“ (Ioan 14, 9).

Atunci cînd Petru a descris slujba Domnului Isus Hristos, el a folosit formularea urmatoare: „… Pe Isus din Nazaret, om adeverit de Dumnezeu înaintea voastra prin minunile, semnele si lucrarile pline de putere, pe care le-a facut Dumnezeu prin El în mijlocul vostru, dupa cum bine stiti; pe Omul acesta, dat în mîinile voastre, dupa sfatul hotarît si dupa stiinta mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-ati rastignit, si L-ati omorît prin mîna celor faradelege. Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegîndu-I legaturile mortii, pentru ca nu era cu putinta sa fie tinut de ea“ (Fap. 2, 22-24). EL a fost Om; ca Om El a murit în trupul Lui de carne si a biruit moartea prin înviere, pentru ca si noi sa fim eliberati de trupul acesta muritor si sa fim transformati într-un trup de înviere.

Petru continua: „Domnul (Iahveh) a zis Domnului Meu (Iahshua): ,sezi la dreapta Mea, pîna ce voi pune pe vrajmasii Tai sub picioarele Tale.‘ Sa stie bine dar, toata casa lui Israel, ca Dumnezeu a facut Domn si Hristos pe acest Isus, pe care L-ati rastignit voi“ (Fap. 2, 34-36).

Apostolul Pavel prezinta asa de clar: „Noi propovaduim întelepciunea lui Dumnezeu, cea tainica si tinuta ascunsa, pe care o rînduise Dumnezeu, spre slava noastra, mai înainte de veci“, si-L descrie pe Eliberatorul rastignit ca Domnul slavei, care nu a fost recunoscut de fruntasii veacului, „caci daca ar fi cunoscut-o, n-ar fi rastignit pe Domnul slavei.“ (1 Cor. 2, 7+8).

În cap. 6 din 1 Corinteni, el spune mai departe: „si Dumnezeu care a înviat pe Domnul, ne va învia si pe noi cu puterea Sa“ (vers 14).

Cine se întoarce la Hristos, acela nu se adreseaza copilului din iesle sau sugarului din bratele Mariei, ci Domnului, Celui rastignit si înviat. Acest Domn este prezentat, dupa învierea Sa, chiar ca „Duhul“. Pîna acum am citit doar din Ioan 4, 24 ca Dumnezeu este Duh, iar aceia care I se adreseaza si I se roaga trebuie sa-L caute în Duh si în adevar. Aici, Domnul ne este prezentat astfel: „Caci Domnul este Duhul; si unde este Duhul Domnului, acolo este slobozenia“ (2 Cor. 3, 17). Apostolul explica mai departe: „Noi toti privim cu fata descoperita, ca într-o oglinda, slava Domnului (sechina), si sîntem schimbati în acelasi chip al Lui, din slava în slava, prin Duhul Domnului“ (2 Cor. 3, 18).

Ceea ce se prezinta unora ca un tablou neclar, li se prezinta altora ca un întreg armonios, asa cum nu ar putea fi mai deplin si asa cum nu ar putea fi mai desavîrsit. În 2 Cor. 4, Pavel vorbeste despre slava lui Hristos, care este oglindirea lui Dumnezeu si scrie: „Caci noi nu ne propovaduim pe noi însine, ci pe Domnul Hristos Isus.“ Punctul cel mai înalt îl prezinta apoi urmatorul verset: „Caci Dumnezeu, care a zis: ,Sa lumineze lumina în întuneric‘, ne-a luminat inimile, pentru ca sa facem sa straluceasca lumina cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos.“ (vers. 5+6).

Capitolul 16 CINE ÎL MĂRTURISEsTE PE ISUS … MĂRTURIE ADEVĂRATĂ SAU FALSĂ?

În cadrul miscarilor de trezire si la evanghelizarile gruparilor protestante si ale comunitatilor libere crestine, se pune mare pret pe marturia lui Isus Hristos. În campaniile lor evangheliste, evanghelistii îi cheama de multe ori în fata pe acei ce s-au întors la Dumnezeu si îi îndeamna sa repete dupa ei o marturie pentru Hristos. Vorbitorul îi asigura apoi ca ei au devenit acum proprietatea lui Isus Hristos. Dar tot asa ca si la celelalte teme si marturii, depinde daca lucrarea este sau nu este privita prin prisma biblica, pentru ca nu oricine marturiseste pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu este neprihanit înaintea lui Dumnezeu.

Marturia personala referitoare la Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, are o importanta foarte mare pentru mîntuirea noastra! Dusmanul si împotrivitorul lui Dumnezeu a reusit si aici, înca o data, sa produca prin jumatati de adevaruri mistificari întregi, pentru ca el se foloseste de aceeasi formulare. Pentru aceasta vom prezenta doar trei texte din Scriptura în care dusmanul abuzeaza de Cuvînt.

Din multi îndraciti au strigat duhurile si au depus marturie: „si iata ca au început sa strige: ,Ce legatura este între noi si Tine, Isuse, Fiul lui Dumnezeu?‘“ (Mat. 8, 29). Evanghelistul Marcu relateaza: „Duhurile necurate, cînd Îl vedeau, cadeau la pamînt înaintea Lui, si strigau: ,Tu esti Fiul lui Dumnezeu.‘“ (Mar. 3, 11)si Luca scrie: „… Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Isus din Nazaret? Ai venit sa ne prapadesti? Te stiu cine esti: Sfîntul lui Dumnezeu … Din multi ieseau si draci, care strigau si ziceau: ,TU esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.‘“ (Luca 4, 34+41).

Un slujitor al lui Dumnezeu îi spune unui bolnav: „În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoala-te si umbla!“ (Fap. 3, 6), si apoi se relateaza ca duhuri rele au rostit Numele lui Isus, folosind chiar denumirea corecta „Isus din Nazaret“ sau „Fiul lui Dumnezeu“.

Dar fara o experienta personala cu Isus Hristos si fara o relatie cu El, nu foloseste nici o marturisire formulata corect. Mai întîi trebuie sa vina o descoperire din partea cerului. Marturia si urmarea merg neconditionat împreuna. Acelasi lucru este valabil si pentru ascultare: „Cine crede în Fiul, are viata vesnica; dar cine nu crede în Fiul, nu va vedea viata, ci mînia lui Dumnezeu ramîne peste el“ (Ioan 3, 36).

Credinta din inima trebuie sa fie înaintea marturiei: „,Cuvîntul este aproape de Tine: în gura ta si în inima ta.‘ si cuvîntul acesta este cuvîntul credintei, pe care-l propovaduim noi. Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn si daca crezi în inima ta ca Dumnezeu L-a înviat din morti, vei fi mîntuit“ (Rom. 10, 8-9). Pavel o exprima astfel: „Am crezut, de aceea am vorbit!“ (2 Cor. 4, 13b). O marturie care nu este exprimata prin credinta în Isus Hristos, Domnul, si în Cuvîntul lui Dumnezeu este fara valoare.

Apostolul Ioan scrie: „Cine este cel ce a biruit lumea, daca nu cel ce crede ca Isus este Fiul lui Dumnezeu!“ (1 Ioan 5, 5).

La sfîrsitul relatarii despre ispitirea lui Isus, Satana a zis, atunci cînd a stat lînga Domnul, pe streasina templului: „Daca esti Fiul lui Dumnezeu, arunca-Te jos de aici!“ (Luca 4, 9).

Marturia pentru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, o pot folosi toti, copiii lui Dumnezeu si copiii lui Satana, crestinii de toate convingerile, pîna si Antihristul. O marturie este valabila doar atunci cînd ea este legata, în fapt, de întreaga marturie a Sfintei Scripturi si de credinta si ascultarea personala fata de Dumnezeu. Omul trebuie sa primeasca în mod personal descoperirea despre Isus.

Ceea ce este o problema mare pentru exegeti se afla în 1 Ioan 4: „Duhul lui Dumnezeu sa-l cunoasteti dupa aceasta: Orice duh, care marturiseste ca Isus Hristos (Mesia) a venit în trup, este de la Dumnezeu; si orice duh, care nu marturiseste pe Isus, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist“ (vers. 2-3)si aici este vorba despre mai mult decît se vede la prima vedere. Aici este vorba despre cunostinta adevarata, ca Iahveh a venit în trup ca Iahshua – Iahveh – Salvator, ca Unsul lui Dumnezeu, ca Hristos, care este Domnul.

O marturie superficiala cu buzele, o marturie de credinta învatata dupa altii trece pe lînga miezul propriu-zis. Orice duh care nu marturiseste astfel pe Isus, explica apostolul Ioan, acela nu este din Dumnezeu. Acela este însa duhul Antihristului. Cine vesteste un alt Isus dovedeste ca el nu are cunostinta de Dumnezeu, si aceasta cunostinta consta în adevarul care spune ca Iahveh al Vechiului Testament, este Isus al Noului Testament. Cine tagaduieste acest adevar afla din Cuvîntul lui Dumnezeu, care are o autoritate divina, ca el a cazut în cursa duhului anticrestin.

În legatura cu venirea Sa în trup, deci cu faptul ca El a devenit om, Pavel explica aceasta tema mai adînc: „Dumnezeu a osîndit pacatul în firea pamînteasca, trimitînd, din pricina pacatului, pe însusi Fiul Sau într-o fire asemanatoare cu a pacatului, pentru ca porunca Legii sa fie împlinita în noi, care traim nu dupa îndemnurile firii pamîntesti, ci dupa îndemnurile Duhului“ (Rom. 8, 3b-4).

Pentru ca omul a cazut în pacat în trupul acesta de carne, devenind astfel prada mortii, era necesar ca Rascumparatorul sa vina într-un trup de carne. Învatatura potrivit careia Maria a fost fara pacat, este astfel anticrestina. Hristos era sfînt – fara pacat, nepatat (1 Pet. 1, 19). EL trebuia sa vina însa în carne omeneasca pacatoasa, pentru a ridica, din starea pacatoasa, Creatia decazuta. EL trebuia sa împlineasca cerinta legii, si sa ia asupra Sa blestemul, care ne-a lovit (Gal. 3, 13).

Nu exista nici o zamislire neîntinata a vreunei sfinte Maria, pentru ca ea era o parte a Creatiei decazute; exista doar o Maria, care a fost folosita pentru a primi pe Cel fara pacat într-un trup pacatos. Este vorba deci despre un continut sfînt divin, într-un vas nesfînt. Tot asa oamenii nascuti pacatosi Îl accepta si-L primesc pe Hristossi ei poarta ca parte a Creatiunii decazute, acest tezaur ceresc în vase pamîntesti. Dar aici nu este vorba despre vas, ci despre continutul scump. „Comoara aceasta o purtam în niste vase de lut, pentru ca aceasta putere nemaipomenita sa fie de la Dumnezeu si nu de la noi.“ (2 Cor. 4, 7).

Deci, cine spune numai superficial: „Isus este Fiul lui Dumnezeu“, crezînd si gîndind ce vrea, nu a înteles de fapt despre ce este vorba. Tot asa si cel care spune doar usuratic: „Eu cred ca Isus a venit în trup“ este înca departe de a exprima ceea ce ne-a lasat Sfînta Scriptura ca marturie. EL însusi era fara greseala, fara pacat; Satana nu avea nici un drept asupra Lui. EL trebuia sa devina pacat pentru toti si sa ispaseasca pedeapsa pentru pacate pe care o cerea dreptatea lui Dumnezeu. De aceea El a trebuit sa moara pentru noi, pentru a ne rascumpara si pentru a ne elibera de moarte. „Fiindca plata pacatului este moartea: dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica în Isus Hristos, Domnul nostru“ (Rom. 6, 23).

Aici se mai adauga al doilea punct important, prin care se recunosc atît învatatura cît si linia anticrestina. În epistola a doua a lui Ioan, vers. 7, apostolul explica astfel: „Caci în lume s-au raspîndit multi amagitori, care nu marturisesc ca Isus Hristos vine în trup. Iata amagitorul, iata Antihristul!“ Este vizibil faptul ca în asa-zisa marturie de credinta apostolica nu se gaseste nimic cu privire la revenirea trupeasca a lui Isus Hristos. Acolo citim doar: „… de unde El va veni, pentru a judeca pe cei vii si cei morti.“ Judecata sfîrsitului nu are însa nimic comun cu revenirea lui Isus Hristos!

Imediat dupa înaltarea Lui la cer, ucenicilor li s-a spus: „Acest Isus, care S-a înaltat la cer din mijlocul vostru, va veni în acelasi fel cum L-ati vazut mergînd la cer“ (Fap. 1, 11). Isus Hristos cel înviat a avut un trup de înviere, în care putea sa manînce si sa bea, în ale carui rani Toma putea sa-si puna mîna (Ioan 20, 27). „,Copii‘, le-a zis Isus ,aveti ceva de mîncare?‘ … Isus S-a apropiat, a luat pîinea, si le-a dat; tot asa a facut si cu pestele.“ (Ioan 21, 5+13).

Cel ce spiritualizeaza revenirea lui Isus Hristos manifesta duhul anticrestin si propaga învatatura anticrestina. Conform Ioan 14, Domnul S-a dus pentru a pregati un loc pentru ai Lui, si El va veni din nou pentru a ne lua la El. Atunci se va împlini ceea ce este scris în 1 Cor. 15, vers. 51 si în 1 Tes. 4, vers. 13, la fel si în alte locuri. Întelegerea planului lui Dumnezeu, asa cum au avut-o apostolii si proorocii, s-a pierdut, pentru ca în decursul istoriei bisericesti nu au existat apostoli sau prooroci adevarati, care sa continue vestirea în felul apostolic-profetic. Învatatura anticrestina consta în faptul ca nu se crede în revenirea trupeasca a lui Isus Hristos ca Mire care va lua cu Sine Mireasa Lui (Mat. 25). În asa zisa marturie de credinta nu se spune nimic despre faptul ca, la prima înviere, cei adormiti în Hristos vor fi transformati si rapiti, pentru a-L întîmpina pe Domnul (1 Cor. 15 si 1 Tes. 4), tot asa nu se spune nimic despre nunta Mielului (Apoc. 19) sau despre Împaratia de o mie de ani (Apoc. 20).

Acelasi Isus Hristos care S-a înaltat la cer, va veni din nou pentru a-i lua pe ai Sai la Sine, înainte ca necazul cel mare si vremea judecatii sa vina peste acest pamînt. În orice caz nu este vorba doar despre marturii formale, cu buzele, ci despre adevarata descoperire a lui Isus Hristos, Domnul nostru. Ambele trebuie sa fie biblice: marturia noastra despre Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, si faptul ca El este Domnul. Tot asa trebuie sa corespunda cu Sfînta Scriptura marturia noastra despre prima venire a Lui (1 Ioan 4) si despre revenirea Lui ca Mire (2 Ioan 7).

Capitolul 17 OMUL ISUS HRISTOS

„Iata omul!“ a zis Pilat (Ioan 19, 5). Domnul este descris în Sfînta Scriptura, de la nastera Sa si pîna la moartea Sa, asa de clar ca om, încît tocmai aceasta face unora mari probleme. EL a fost nascut ca oricare om în lumea aceasta, a fost înfasurat în scutece si a fost culcat într-o iesle (Luca 2, 7). EL a mîncat si a baut, El a obosit si a dormit, El a plîns si S-a rugat. Pe cruce El a strigat, cu glas tare, cuvintele: „Tata, în mîinile Tale îmi încredintez duhul! si cînd a zis aceste vorbe, si-a dat duhul.“ (Luca 23, 46). Înlocuindu-ne pe noi toti, El a trebuit sa ocupe locul nostru si totodata sa traiasca despartirea reala de Dumnezeu, strigînd: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?“ (Mat. 27, 46). Noi eram cei parasiti de Dumnezeu. EL a luat locul nostru, vina noastra si pacatul nostru au fost puse asupra Lui. Dumnezeu, Duhul, S-a retras în acel moment.

În clipa urmatoare însa, cînd sulita a strapuns coasta Sa si sîngele a curs pentru iertarea noastra, s-a împlinit Cuvîntul: „Dumnezeu era în Hristos, împacînd lumea cu Sine, …“ (2 Cor. 5, 19). Ambele sînt corecte: mai întîi despartirea, apoi împacarea.

Toate acestea erau necesare din cauza omului pacatos. „… Dumnezeu a osîndit pacatul în firea pamînteasca, trimitînd din pricina pacatului, pe însus Fiul Sau într-o fire asemanatoare cu a pacatului“ (Rom. 8, 3). Modul în care s-a întîmplat aceasta trimitere este relatat astfel: „Dar cînd a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege, ca sa rascumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca sa capatam înfierea.“ (Gal. 4, 4-5).

Domnul a devenit Rob, „… S-a dezbracat pe sine însus si a luat chip de rob, facîndu-Se asemenea oamenilor. La înfatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pîna la moarte, si înca moarte de cruce“ (Fil. 2, 7-8). Ca Rob, El este descris în legatura cu împlinirea voiei Domnului. În proorocul Isaia ne este prezentat planul de rascumparare în mod detaliat si foarte clar. Chiar si notiunea de „Rob“ se afla acolo: „Iata Robul Meu, pe care-L sprijinesc, Alesul Meu, în care Îsi gaseste placere sufletul Meu. Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata.“ (Isa. 42, 1). În Noul Testament este redat acelasi text, în Mat. 12, 17-21. Acolo scrie: „… ca sa se împlineasca ce fusese vestit prin proorocul Isaia.“ Proorocia si-a gasit împlinirea.

În Mat. 3 ni se relateaza cum a venit placerea lui Dumnezeu peste omul Isus Hristos: „De îndata ce a fost botezat, Isus a iesit afara din apasi în clipa aceea cerurile s-au deschis, si a vazut pe Duhul lui Dumnezeu pogorîndu-se în chip de porumbel si venind peste Elsi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: ,Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi gasesc placerea.“ (vers. 16-17). Trupul era muritor, de aceea trebuia ca Duhul sa vina peste El, pentru a pretinde transformarea acestui trup în nemurire. Totodata a avut loc si asezarea în slujba. Astfel o marturiseste Petru în Fap. 10, 38.

În Mat. 17, 2-5 ni se arata schimbarea din starea omeneasca în starea dumnezeiasca, precum si „placerea“ care a fost pronuntata în cap. 3, 17, unde au fost adaugate cuvintele „Ascultati de El!“ Adevaratii fii si adevaratele fiice asculta de El, cred Evanghelia lui Isus Hristos, se boteaza biblic si primesc Duhul Sfînt în modul în care L-a primit Cel întîi nascut, prin care însusi Dumnezeu depune marturie asupra faptului ca Îsi gaseste placerea în ei.

Omul creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu a fost înzestrat cu o vointa libera, pe care el a folosit-o însa spre a lua o decizie gresita si astfel a mers în pierzare. Dar pentru ca Dumnezeu l-a creat pe om „vulnerabil pentru cadere“, El a trebuit sa preia personal salvarea lui. În Creatia noua, adusa la viata prin Isus Hristos, placerea lui Dumnezeu Se odihneste peste toti fiii si peste toate fiicele lui Dumnezeu, la fel cum s-a odihnit peste Cel întîi nascut. Ei sînt scosi afara din pacat si sînt asezati în starea dumnezeiasca. La desavîrsirea tuturor fiilor si a fiicelor lui Dumnezeu se va descoperi ca si ei au avut o decizie libera, dar ei s-au decis voluntar pentru a face voia lui Dumnezeu, dupa exemplul Celui întîi nascut: „… faca-se nu voia Mea, ci a Ta!“ (Luca 22, 42) si: „Vreau sa fac voia Ta, Dumnezeule!“ (Ps. 40, 8).

„si pe voi, care odinioara erati straini si vrajmasi prin gîndurile si prin faptele voastre rele, El v-a împacat acum prin trupul Lui de carne, prin moarte, ca sa va faca sa va înfatisati înaintea Lui sfinti, fara prihana si fara vina.“ (Col. 1, 21).

„Astfel dar, deoarece copiii sînt partasi sîngelui si carnii, tot asa si El însusi a fost deopotriva partas la ele, pentru ca, prin moarte, sa nimiceasca pe cel ce are puterea mortii, adica pe diavolul, si sa izbaveasca pe toti aceia, care prin frica mortii erau supusi robiei toata viata lor.“ (Evrei 2, 14+15). Acesta este mesajul minunat al Evangheliei despre Isus Hristos, Domnul si Rascumparatorul nostru.

În Vechiul Testament aflam planul de rascumparare preumbrit în diferite jertfe, în slujba divina în templu si în alte prezentari simbolice. Omul despartit de Dumnezeu nu putea sa se apropie de prezenta Sa. El avea nevoie de o jertfa pentru împacare, de un Mijlocitor, de un Avocat sau de un Mare Preot. La început erau doar persoane individuale, ca, de exemplu, Avraam, care prin jertfirea lui Isaac, fiul lui (Gen. 22), arata înspre Mesia care, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, urma sa moara pentru noi. Isaac a purtat lemnul, pe care el a fost pus mai tîrziu ca jertfa. Hristos a purtat crucea Lui, pe care a fost rastignit. Pîna la iesirea din Egipt, Domnul Dumnezeu S-a adresat urmasilor lui Avraam cu denumirea „poporul lui Israel“. Începînd cu timpul eliberarii si rascumpararii (Exod 12, 3), Israelul a fost numit Biserica (adunare). Moise a fost pus în slujba de mijlocitor si avocat în diferite situatii. El era cel care în mod personal a adus Cuvîntul lui Dumnezeu pentru poporul lui Dumnezeu. „… Dumnezeu l-a trimis ca stapînitor si izbavitor, cu ajutorul îngerului, care i se aratase în rug.“ (Fap. 7, 35).

Mesia trebuia sa fie Prooroc, Mijlocitor, Mare Preot, etc. Moise a actionat deja în Duhul lui Hristos, cînd s-a rugat: „Iarta-le acum pacatul! Daca nu, atunci, sterge-ma din cartea Ta, pe care ai scris-o!“ (Exod 32, 32). Poporul lui Dumnezeu i-a fost pe inima, de aceea el a mijlocit pentru ei.

Marele preot intra o data pe an în locul prea sfînt, pentru a aduce jertfa pentru sine si pentru popor înaintea lui Dumnezeu. Despre Hristos se spune: „Dar Hristos a venit ca Mare Preot al bunurilor viitoare, a trecut prin cortul acela mai mare si mai desavîrsit, care nu este facut de mîini, adica nu este din zidirea aceasta … ci cu însus sîngele Sau, dupa ce a capatat o rascumparare vesnica.“ Aceasta mîntuire valabila pentru vesnicie a fost posibila pentru ca Hristos „prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine însusi jertfa fara pata lui Dumnezeu …“ (Evrei 9, 11-14).

În ceea ce-L priveste pe Mijlocitor, Iov L-a descris probabil cel mai potrivit. Desi el a strigat mai înainte: „Eu stiu ca Rascumparatorul meu traieste“ si a fost convins ca-L va vedea pe Dumnezeu (Iov 19, 23-27), totusi el a stiut de necesitatea unui mijlocitor: „Dar daca se gaseste un înger mijlocitor pentru el, unul din miile acelea, care vestesc omului calea pe care trebuie s-o urmeze, Dumnezeu se îndura de el si zice îngerului: ,Izbaveste-l, ca sa nu se pogoare în groapa; am gasit un pret de rascumparare pentru el!‘ si atunci carnea lui se face mai frageda ca în copilarie, se întoarce la zilele tineretei lui“ (Iov 33, 23-25). Aici nu este vorba doar despre un mijlocitor si despre iertare, ci despre rascumpararea omului deplin, care cuprinde sufletul, duhul si trupul. Cei rascumparati vor fi reasezati în floarea vietii lor din tinerete, prin evenimentul primei învieri. Ei vor fi într-o stare absolut desavîrsita. Nu va mai exista nimic nedesavîrsit, nu vor mai exista nici batrîni, nici sugari, ei vor fi cu totii, pentru totdeauna, fara nici o urma de pacat, de boala sau de îmbatrînire.

Despre un om care si-a dat seama ca se poate îndrepta spre Dumnezeu, Iov scrie mai departe: „Se roaga lui Dumnezeu, si Dumnezeu îi este binevoitor, îl lasa sa-I vada Fata cu bucurie, si-i da înapoi nevinovatia.“ Aceasta este dreptatea desavîrsita daruita de Dumnezeu prin Hristos. Pentru un astfel de om se potriveste: „Atunci el cînta înaintea oamenilor, si zice: ,Am pacatuit, am calcat dreptatea, si n-am fost pedepsit dupa faptele mele; Dumnezeu mi-a izbavit sufletul ca sa nu intre în groapa, si viata mea vede lumina!‘“ (Iov 33, 26-28).

Ca credinciosi ai Noului Testament avem si noi nevoie de un Mare Preot: „Caci n-avem un Mare Preot, care sa n-aiba mila de slabiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca si noi, dar fara pacat“ (Evrei 4, 15).

si noi avem nevoie de un Mjlocitor: „Caci este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor între Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însusi, ca pret de rascumparare pentru toti.“ (1 Tim. 2, 5-6).

si dupa cum toti mor în Adam, tot asa, toti vor învia în Hristos“ (1 Cor. 15, 22). „Omul dintîi este din pamînt, pamîntesc; omul al doilea este din cer. Cum este cel pamîntesc, asa sînt si cei pamîntesti; cum este Cel ceresc, asa sînt si cei cerestisi dupa cum am purtat chipul celui pamîntesc, tot asa vom purta si chipul Celui ceresc.“ (1 Cor. 15, 47-49). Aici Hristos ne este prezentat ca Om ceresc, ca al doilea Adam, în chipul caruia noi vom fi transformati.

Peste tot unde-L vedem pe Isus Hristos lînga Dumnezeu, El ne este aratat ca Om într-o lucrare care este necesara pentru împlinirea rascumpararii omenirii. Noi Îl vedem ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Fiul omului, ca Fiul lui David, ca Împarat si Prooroc, ca Mare Preot, ca Mijlocitor, ca Avocat, ca Mielul lui Dumnezeu, El este Cuvîntul lui Dumnezeu, Calea lui Dumnezeu, Pîinea lui Dumnezeu etc. Învatatura organizatiei „Isus-Only“ (Isus-singur) este la fel de putin învatata de apostoli si prooroci ca si învatatura trinitara. Este cunoscut faptul ca Dumnezeu a vrut sa-i aseze pe oameni în pozitia de copii ai lui Dumnezeu, adica a vrut sa-i faca fii si fiice ale lui Dumnezeu. De aceea Isus Hristos a devenit Cel întîi nascut dintre multi frati (Rom. 8, 29). Dupa înviere, Isus i-a zis Mariei Magdalena: „,Nu ma tinea‘, i-a zis Isus; ,caci înca nu M-am suit la Tatal Meu. Ci, du-te la fratii Mei, si spune-le ca Ma sui la Tatal Meu si Tatal vostru, la Dumnezeul Meu si Dumnezeul vostru‘“ (Ioan 20, 17).

Asa cum Fiul lui Dumnezeu a fost nascut de Dumnezeu prin Duhul, sa traim si noi nasterea din nou prin Duhul Sfînt, pe care Domnul Isus a cerut-o ca o necesitate pentru intrarea în Împaratia lui Dumnezeu: „Adevarat, adevarat îti spun ca, daca un om nu se naste din nou, nu poate vedea Împaratia lui Dumnezeu … Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh“ (Ioan 3, 3+6). „… pentru ca oricine este nascut din Dumnezeu, biruieste lumea; si ceea ce cîstiga biruinta asupra lumii, este credinta noastra.“ (1 Ioan 5, 4). Toate lucrarile religioase sînt în zadar – Dumnezeu trebuie sa lucreze, altfel nu se întîmpla nimic. Dar El poate sa lucreze numai în cei care recunosc lucrarea Sa în Fiul, spre mîntuirea lor.

„Se cuvenea în adevar, ca Acela pentru care si prin care sînt toate, si care voia sa duca pe multi fii la slava, sa desavîrseasca prin suferinte, pe Capetenia mîntuirii lor. Caci Cel ce sfinteste si cei ce sînt sfintiti, sînt dintr-unul. De aceea, Lui nu-I este rusine sa-i numeasca „frati“, cînd zice: ,Voi vesti Numele Tau fratilor Mei; Îti voi cînta lauda în mijlocul adunarii‘“ (Evrei 2, 10-12; Ps. 22, 23). Rascumparatorul nostru înviat i-a numit pe ucenici fratii Lui, dar Toma I s-a adresat cu „Domnul meu si Dumnezeul meu“ (Ioan 20, 28).

Pîna la desavîrsirea fiilor si fiicelor lui Dumnezeu, Isus Hristos ramîne, ca Mijlocitor, la Tatal: „Copilasilor, va scriu aceste lucruri, ca sa nu pacatuiti. Dar daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihanit. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi“ (1 Ioan 2, 1-2). Acelasi apostol scrie: „Vedeti, ce dragoste ne-a aratat Tatal, ca sa ne numim copii ai lui Dumnezeu! si sîntem. Lumea nu ne cunoaste, pentru ca nu L-a cunoscut nici pe El. Prea iubitilor, acum sîntem copii ai lui Dumnezeusi ce vom fi, nu s-a aratat înca. Dar stim ca atunci cînd Se va arata El, vom fi ca El; pentru ca Îl vom vedea asa cum este“ (1 Ioan 3, 1-2).

Apostolul Pavel spune despre aceasta desavîrsire: „… pîna voi pune pe vrajmasii Tai sub picioarele Tale (Ps. 110, 1). I-ai dat stapînire peste lucrurile mîinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele Lui (Ps. 8, 6). Dumnezeu în adevar ,a pus totul sub picioarele Lui‘. Dar cînd zice ca totul I-a fost supus, se întelege ca afara de Cel ce I-a supus totulsi cînd toate lucrurile Îi vor fi supuse, atunci chiar si Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile, pentru ca Dumnezeu sa fie totul în toti.“ (1 Cor. 15, 27-28). Mai clar nu se poate explica. Daca sarcina Fiului este îndeplinita, iar toti fiii si fiicele lui Dumnezeu sînt transformati pe veci în chipul Lui, dupa ce toti dusmanii sînt distrusi, iar moartea a fost anulata, atunci Dumnezeu va fi iarasi totul în toti. În vesnicie nu va fi vorba despre Tata, Fiu si Duh Sfînt, asa cum nu a fost vorba despre lucrul acesta nici în vesnicie, ci atunci va fi iarasi cum a fost pîna la începutul timpului: Dumnezeu în toti. Amin.

Capitolul 18 BOTEZUL

Sfînta Scriptura ne da o lamurire completa asupra botezului biblic. În toata crestinatatea se practica botezul, dar din pacate si de la aceasta taina a avut loc o deviere grava. De aceea botezul este prezentat aici asa cum a fost practicat la începutul Bisericii noutestamentare, conform Sfintelor Scripturi. Probabil ca cititorii vor fi socati cînd vor afla ca multi care în exterior sînt slujitori ai lui Dumnezeu se afla ei însisi în ratacire. Dar este cunoscut faptul ca bisericile si organizatiile religioase nu se tin întotdeauna de Biblie, ci lucreaza conform indicatiilor si cunostintelor denominatiei lor.

Domnul nostru spune: „Cine va crede si se va boteza, va fi mîntuit …“ (Mar. 16, 16). Aceasta prima conditie pentru botez o cere însusi Domnul, si anume cel ce primeste botezul sa creada. Asa cum se spune în Rom. 10, 17, credinta vine din predica, iar predica vine din Cuvîntul lui Dumnezeu. Din cauza aceasta a iesit porunca misionara de a vesti Evanghelia, iar în continuare, cel devenit credincios sa fie botezat. Acest fapt este confirmat la prima predica a lui Petru si în toata practica apostolica: „Cei ce au primit propovaduirea lui, au fost botezati …“ (Fap. 2, 41). Important este ca oamenii sa afle vestirea Cuvîntului si sa se decida personal pentru Hristos.

Cu exemplul care urmeaza trebuie sa devina clar ca credinta personala este o conditie absolut necesara pentru botezul biblic. Evanghelistul Filip a fost trimis de catre Duhul lui Dumnezeu la un famen etiopian care se întorcea din Ierusalim, citind în carul lui din proorocul Isaia. Filip i-a vestit acestui famen Evanghelia. Dupa aceasta omul a zis spontan: „Uite apa; ce ma împiedica sa fiu botezat?“ Omul lui Dumnezeu stia de necesitatea credintei si i-a raspuns famenului: „,Daca crezi din toata inima, se poate.‘ Famenul a raspuns: ,Cred ca Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.‘ A poruncit sa stea carul, s-au pogorît amîndoi în apa, si Filip a botezat pe famen“ (Fap. 8, 36-38). În timpul lui Ioan Botezatorul, al Domnului nostru si al apostolilor s-a botezat numai prin scufundare. Amîndoi, cel ce primea botezul si cel ce boteza, coborau în apa. Astfel s-a întîmplat si la botezul lui Isus Hristos: „De îndata ce a fost botezat, Isus a iesit afara din apa“ (Mat. 3, 16a). Un botez în care cel ce primeste botezul nu intra în apa pentru a fi botezat prin scufundare, urmînd sa iasa apoi afara din apa, nu este nici botezul lui Hristos, nici al apostolilor – un astfel de botez nu este botezul biblic.

Ucenicii L-au înteles foarte bine pe Domnul lor, ei au înteles ceea ce a spus El: „Cine va crede si se va boteza, va fi mîntuit …“ (Mar. 16, 16). În Sfînta Scriptura si în primele secole dupa Hristos nu exista nici un indiciu care sa arate ca a fost botezat vreun sugar. Sfînta Scriptura nu cunoaste nasi de botez si nici nu pomeneste ceva despre faptul ca sugarul ar fi eliberat prin botez de pacatul mostenit, pentru ca, fara stirea lui sa devina un copil al lui Dumnezeu. Expresia „pacatul mostenit“ nu este scrisa în Biblie si nici nu este pomenit ceva despre o nastere din nou prin botezul în apa. Cel ce accepta Cuvîntul lui Dumnezeu ca adevar se va lasa convins personal de Sfînta Scriptura, care, singura, este competenta în privinta întrebarilor despre credinta.

Asa cum rezulta din prima predica a lui Petru si din toate celelalte cazuri, pocainta si întoarcerea la Hristos preced botezul (Rom. 2, 4). Un sugar nici nu stie despre ce este vorba, nici nu are deosebirea pacatulului si nici nu poate sa se pocaiasca. Stropirea sau udarea sugarului nu este – daca o luam corect – de fapt un botez. Dogma unora potrivit careia „în locul taierii împrejur, care era un semn din Vechiul Testament, a fost rînduit botezul în Noul Testament“, nu este valabila pentru ca nu exista nici o încuviintare scripturala.

Exista teologi care cauta o „usa dosnica“, pentru a justifica „botezul sugarilor“. Ei se refera la textul din Fap. 16, 32 explicînd ca temnicerul din Filipi s-ar fi botezat cu toata casa lui. Ei sustin ipoteza conform careia în casa respectiva ar fi fost, probabil, si copii, lucru neconfirmat de relatarea biblica. Înainte de actul botezului a avut loc vestirea Cuvîntului. Noi citim: „si i-au vestit Cuvîntul Domnului, atît lui cît si tuturor celor din casa lui.“ Aici este vorba despre o casa în care oamenii au auzit Cuvîntul prin predica, au primit credinta în Dumnezeu si s-au lasat botezati.

Altii se întemeiaza, la „botezul sugarilor“, pe fraza exprimata de Domnul: „Lasati copilasii sa vina la Mine …“ (Mar. 10, 14). Cine citeste mai departe va constata ca Domnul nu a stropit copilasii, ci i-a luat în brate, i-a mîngîiat si i-a binecuvîntat.

Apoi mai exista si aceia care nu dau nici o importanta botezului. Ei se refera la exprimarea lui Pavel: „De fapt, Hristos m-a trimis nu sa botez, ci sa propovaduiesc Evanghelia“ (1 Cor. 1, 17). Acest verset nu anuleaza porunca misionara de a vesti Evanghelia si de a boteza. Acest text ne arata doar ca Pavel s-a dedicat mai ales vestirii si învataturii, iar actul botezului l-a lasat altor frati.

Istoricii bisericii au mai aflat ca primii crestini si cei deveniti credinciosi în primele secole au fost botezati în Numele lui Isus Hristos, si nu în formula „În Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfînt“, asa cum se întîmpla de la instituirea bisericii romane. (Dr. J. J. Herzog, Abriß der gesamten Kirchengeschichte; pag. 29; K. D. Schmidt, Grundriß der Kirchengeschichte, pag. 73 si altele). Porunca pentru botez, din Mat. 28, 19: „Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezîndu-i în Numele Tatalui si al Fiului si al Sfîntului Duh“ a fost înteleasa si practicata corect de apostoli si de fratii din timpul imediat urmator. Cine citeste cu rabdare va afla ca nu este vorba despre o formula, ci despre Nume: „… botezîndu-i în Numele …“ De aceea ei au botezat, conform poruncii Domnului, în Numele Domnului Isus Hristos.

Dumnezeu S-a descoperit ca Tata, ca Fiu si ca Duh Sfînt. Aceasta s-a întîmplat în Numele noutestamentar de legamînt Iahshua=Isus, Nume în care copiii Noului Legamînt trebuie botezati. Dumnezeu este Tatal nostru, de aceea noi ne rugam: „Tatal nostru care esti în ceruri, sfinteasca-Se Numele Tau“, dar aici este vorba despre Numele în care urmeaza sa se faca botezul.

Marturia unanima din timpul apostolilor este coplesitoare si clara. Dupa pogorîrea Duhului Sfînt, apostolul Petru a tinut prima predica si le-a spus celor ce au fost miscati launtric: „Pocaiti-va, si fiecare din voi sa fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea pacatelor voastre“ (Fap. 2, 38). Aici, la înfiintarea Bisericii primare crestine, li s-a spus celor deveniti credinciosi ce trebuie sa faca: sa se pocaiasca, si cum trebuie sa se lase botezati. Petru stia, prin descoperire, despre care Nume este vorba, si l-a exprimat. Prin aceasta practica botezului apostolic a fost stabilita si ancorata în adevar, de la început.

În Samaria, Filip a vestit Evanghelia si i-a botezat pe cei credinciosi, cum este scris: „… ci fusesera numai botezati în Numele Domnului Isus Hristos“ (Fap. 8, 16). Pentru ca orice lucrare trebuie sa fie bazata pe mar