Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























EFICIENTA ECONOMICA SI FORMELE EI prof dr Gheorghe Postelnicu-teoria economica

economie




EFICIENTA ECONOMICA SI FORMELE EI prof dr Gheorghe Postelnicu-teoria economica

Probleme metodologice

Dupa cum am avut prilejul sa constatam īn capitolele precedente, īn economie exista o mare varietate de resurse care, fie ca sunt substituibile sau nu, pot fi combinate īn diverse moduri, obtināndu-se rezultate diferite. Īn plus, sistemul diviziunii muncii, precum si formele concrete ale organizarii productiei, sporesc, amplifica aceasta mare diversitate de combinari posibile. Problema care se pune, īnsa, pentru orice īntreprinzator este de a gasi, īn īntregul proces al productiei, sau pe diferite secvente ale acestuia, acea combinare a factorilor de productie care sa duca la obtinerea unor rezultate maxime.



Din pacate, cea mai mare parte din resursele care se afla la dispozitia societatii au un caracter limitat, fireste, īn primul rānd, fata de trebuinte. Daca resursele ar fi nelimitate, 15515l118p problemele economice s-ar simplifica foarte mult, iar cele ale eficientei poate nici nu s-ar mai pune. Dar, tocmai aceasta limitare a resurselor face ca problemele eficientei sa devina nu numai foarte importante, īnsa si dificil de rezolvat. Aceasta deoarece, prin intermediul lor, trebuie sa se gaseasca raspuns la o serie de īntrebari complicate pe care si le pune īntreprinzatorul privind cāt, ce si cum sa produca.

Īn stiinta economica notiunea de eficienta a patruns īndeosebi īn secolul nostru, desi anumite referiri indirecte pot fi īntālnite īnca la W. Petty si Adam Smith, ultimul abordānd problema maximizarii rezultatelor fara sa se refere la minimizarea cheltuielilor. Alaturi de acestia, unul din economistii cu contributii importante īn definirea conceptului de eficienta economica a fost, fara īndoiala, italianul Vilfredo Pareto. Concluziile acestuia s-au identificat īn secolul trecut cu conditiile de echilibru ale unei economii de piata cu concurenta perfecta.

Mutatia hotarātoare īn studiul eficientei avea sa se produca, asa cum mentionam mai īnainte, īn secolul nostru, cānd rezultatele au intrat pe un fagas nou datorita contributiilor aduse prin aplicarea matematicii īn economie si perfectionarii tehnicii de calcul. Īn aceasta privinta, un rol important l-a avut aplicarea calculului diferential, folosirea analizei input-output, precum si primele cercetari īntreprinse īn domeniul programarii matematice care a permis obtinerea unor variante optime din multitudinea de solutii posibile.

Dintotdeauna, oamenii s-au straduit sa-si perfectioneze uneltele de munca, sa creeze altele noi, cu caracteristici superioare, sa īmbunatateasca formele si metodele de organizare si conducere a productiei īn scopul cresterii rodniciei eforturilor lor, al obtinerii unor cantitati sporite de bunuri materiale si servicii. Īn realitate, toate aceste eforturi si-au gasit expresia īn tendinta de economisire a timpului de munca disponibil, tendinta care a devenit pāna la urma conditia fundamentala a progresului general al societatii. Din acest punct de vedere, se poate spune ca orice economie se reduce, īn ultima instanta, la economisirea timpului. Aceasta economisire, privita ca rezultat al reducerii timpului necesar pentru producerea unei unitati de produs sau de efect util, constituie, incontestabil, esenta oricarei forme de eficienta, masura cea mai elocventa a gradului de utilizare si valorificare a factorilor de productie disponibili.

Īn sens strict etimologic eficienta ne arata calitatea unei activitati economice de a produce un efect pozitiv. De altfel, aprecierea calitativa prin prisma rezultatelor obtinute ne apare ca necesara pentru toate activitatile umane, dintre acestea desprinzāndu-se cele economice pentru ca tocmai lor le sunt angajate principalele eforturi si resurse ale societatii. Din aceasta cauza, nu īntāmplator ideea despre calitatea actului economic au formulat-o mai īntāi producatorii efectivi, pornind de la experienta dobāndita de ei de-a lungul anilor.

Facānd abstractie de formele concrete pe care le poate īmbraca, eficienta activitatii economice poate fi exprimata prin intermediul unui raport intre efectul util (rezultatul) obtinut si efortul necesar pentru obtinerea lui. Drept urmare, cresterea eficientei economice echivaleaza cu marirea rezultatelor utile obtinute pe unitatea de efort, sau, ceea ce este acelasi lucru, reducerea cheltuielilor efectuate pentru obtinerea unei unitati de produs. Cu alte cuvinte, cu cāt un anumit efect este realizat cu un efort mai mic, cu atāt eficienta este mai ridicata.

Fata de scopul urmarit, eficienta economica implica o dubla raportare: mai īntāi a efectului la efort, apoi a rezultatelor obtinute la cele cunoscute dintr-o perioada anterioara, luata drept baza de comparatie, sau la cele mai bune performante cunoscute pe plan mondial.

Din punct de vedere teoretic, comparabilitatea eficientei ca, de altfel a oricarui proces sau fenomen exprimat numeric, este conditionata de o serie de elemente legate de forma de exprimare, de continutul economic al indicatorilor si metodele lor de calcul. Astfel, la calcularea unor indicatori de volum este necesar sa se foloseasca aceeasi forma de exprimare - unitati naturale, unitati natural-conventionale, unitati de timp, sau preturi comparabile. De asemenea, efectul sau efortul trebuie sa se refere la aceeasi unitate de timp (moment sau interval), dupa cum indicatorul ales drept baza de comparatie trebuie sa fie suficient de semnificativ pentru evolutia sa īn timp.

Compararea nivelului eficientei factorilor de productie pe plan national nu ridica probleme deosebite datorita faptului ca este asigurata o anumita unitate teoretica si metodologica de calcul. Mult mai complicata este problema compararii diferitilor indicatori de eficienta pe plan international. Dificultatile sunt generate, īn principiu, de anumite neconcordante privind continutul ramurilor, structura produselor si serviciilor comparate, calitatea elementelor care compun efectele si eforturile, metodologia de calcul, nivelul preturilor si nu īn ultimul rānd, convertibilitatea monedei si putere ei de cumparare. De asemenea, nu sunt de neglijat nici deosebirile de continut si sfera de cuprindere a serviciilor nemateriale. Datorita tuturor acestor distorsiuni, care pot sa apara īn orice moment, numeroase organisme internationale specializate īn acest domeniu recurg la estimarea unor indicatori de eficienta, īndeosebi a celor de sinteza, cum ar fi produsul intern brut, nivelul productivitatii muncii s.a.

Sporirea efectelor utile pe unitatea de cheltuiala trebuie sa strabata īntreaga activitate economica, īn toata īntinderea si diversitatea ei. De aceea, eficienta economica presupune īntotdeauna o abordare sistemica. Aceasta īnseamna, pe de o parte, ca īn definirea eficientei activitatii economice trebuie luate īn considerare ansamblul formelor ei de manifestare aflate īn relatii de interconditionare, iar, pe de alta parte, folosirea unui sistem complex de indicatori cu ajutorul carora sa putem cunoaste nivelul si dinamica acesteia.

Formele de manifestare ale eficientei sunt strāns legate de resursele avansate (indiferent daca produc sau nu), ocupate (adica numai cele care produc, fiind, deci, excluse investitiile neterminate, capitalul fix aflat īn rezerva sau conservare si capitalul circulant fara miscare) si consumate efectiv de īntreprinderi (agentii economici). Īn acest sens, sunt cunoscute mai multe forme de eficienta cum ar fi: eficienta utilizarii fortei de munca (productivitatea muncii), eficienta capitalului fix, a capitalului circulant, eficienta alocarii si consumarii diferitelor resurse naturale (gradul de valorificare a lor) s.a.m.d. Dupa cum se vede, cea mai mare parte a lor este legata de productie tocmai datorita rolului ei determinant īn crearea bunurilor si serviciilor.

Īn ceea ce priveste indicatorii economici acestia vizeaza nemijlocit calculul eficientei economice, adica evaluarea rezultatelor, a performantelor economice ale unei īntreprinderi ce decurg din diferite variante de utilizare a factorilor de productie. Īn aceasta privinta, calculul economic trebuie sa surprinda atāt raportul efectiv dintre efect si efort (pentru anumite resurse consumate), cāt si raportul global (de data aceasta efortul incluzānd totalitatea resurselor avansate).

Exprimānd legatura interna, functionala intre cauza si efect, fiecare indicator de eficienta are doua caracteristici definitorii: una calitativa redata prin formulari din care reiese sensul si continutul economic si alta cantitativa (operationala) care pune īn evidenta metodologia de evaluare, de obtinere a rezultatului respectiv. Astfel, īn scopul determinarii eficientei economice, la nivelul unei unitati productive o serie de indicatori precum: productivitatea muncii, rata rentabilitatii, valoarea productiei obtinuta la 1000 lei capital fix avansat sau, dupa caz, consumat, profitul obtinut la 1000 lei capital avansat, costul de productie pe unitatea de produs, cheltuielile materiale la 1000 lei productie marfa, cursul de revenire pentru produsele vāndute pe piata externa, gradul de valorificare a materiilor prime etc. Se poate observa ca masurarea eficientei economice pune īn evidenta, īn principal, efectele sau rezultatele ce se obtin pe unitatea de cheltuiala din fiecare factor utilizat īn productie: munca, resurse naturale, capital.

Fara īndoiala, luat īn parte fiecare indicator de eficienta va avea o putere informationala limitata. Īnsa, asa cum aratam mai īnainte, eficienta are un caracter complex, cunoscānd multiple forme de manifestare. Marea varietate de forme concrete este data tocmai de evantaiul resurselor angajate īn productie. De aceea, calculul eficientei bazat numai pe folosirea unui singur indicator nu va putea asigura, de regula, decāt o imagine unilaterala, partiala a proceselor economice. Iata de ce īn evaluarea si analiza comparativa a eficientei trebuie sa folosim un sistem de indicatori, cu ajutorul carora vom putea cunoaste mai bine influenta schimbarilor intervenite īn combinarea factorilor de productie si rezervele ce se ivesc īn decursul folosirii lor. Totodata, utilizānd mai multi indicatori de eficienta se amplifica posibilitatile de concretizare a analizei pe factori de influenta adecvata specificului, naturii si structurii eforturilor facute.

Productivitatea muncii

Una din cele mai importante forme de manifestare a eficientei economice este productivitatea muncii. Numeroase argumente vin sa sustina si sa īntregeasca aceasta afirmatie. Simpla lor enumerare ar fi, de altfel, imposibila, fara a mai socoti ca lista va ramāne aproape īntotdeauna incompleta. Totusi, dintre acestea cāteva sunt de natura a ne retine īn mod particular atentia.

Īnainte de toate trebuie sa subliniem ca nici un alt indicator nu reflecta mai bine capacitatea de performanta a unei īntreprinderi sau a unei economii nationale ca productivitatea muncii. Aceasta deoarece, pāna la urma, toate formele de eficienta economica, indiferent de domeniul de activitate, depind si sunt īn cea mai mare masura expresia, directa sau indirecta, a cresterii productivitatii muncii. Reprezentānd factorul determinant de sporire a productiei, productivitatea muncii influenteaza īn cel mai īnalt grad nivelul si dinamica bogatiei unei tari. Īn statele industrializate, cantitatea si calitatea alimentelor, īmbracamintei, masinilor si utilajelor, īnaltul grad de confort la care au ajuns, toate se datoreaza, īntr-un fel sau altul, cresterii productivitatii muncii, la care generatiile mai vechi nici nu visau.

Schimbarile, de-a dreptul spectaculoase, pot fi cu greu redate prin simbolul cifrelor. Totusi, este suficient sa aratam ca o persoana ocupata īn cadrul productiei materiale a S.U.A. produce astazi īntr-o ora de 20 de ori mai mult decāt īn anul 1800. Daca, īn acelasi an 1800, īn agricultura S.U.A. lucra aproximativ 90% din forta totala de munca, recolta abia ajungānd pentru hranirea īntregii populatii, īn prezent numai 3% din lucratorii īsi desfasoara activitatea īn fermele agricole. Prin recoltele pe care le obtin acestia reusesc sa asigure nu numai o aprovizionare īndestulatoare, dar sa si exporte importante cantitati aflate īn surplus.

Deoarece numarul lucratorilor este un factor cantitativ de crestere a productiei, limitat de resursele existente la un moment dat, iar productivitatea muncii un factor calitativ, atāt la nivel microeconomic, cāt si la nivel macroeconomic conteaza foarte mult care dintre aceste doua laturi actioneaza cu preponderenta asupra productiei. Īn timp ce ridicarea productivitatii muncii asigura cresterea productiei cu cheltuieli de munca mai mici, sporirea numarului personalului īnseamna a produce mai mult cu cheltuieli de munca proportional mai mari.

Īn sensul cel mai larg, conceptul de productivitate apare ca o īnsusire a unui lucru sau a unui proces de a fi productiv. Potrivit acestui īnteles, similar cu cel de rodnicie si considerānd munca drept un proces constient si util, īnseamna ca productivitatea muncii reprezinta capacitatea omului de a obtine, īn anumite conditii date, rezultate variabile, concretizate īntr-o anumita cantitate de bunuri si servicii, īn unitatea de timp.

Īn decursul anilor, teoria economica a retinut si analizat doua concepte strāns legate īntre ele, dar exprimānd nuante diferite. Este vorba de productiva a muncii si de productivitatea muncii. Diferenta dintre ele ca īntre posibilitate si realitate. Īntr-adevar, primul concept si anume forta productiva a muncii exprima capacitatea fortei de munca, potentialul ei de a produce anumite efecte utile. Aceasta capacitate poate fi valorificata sau nu, totul depinzānd de conditiile īn care ea este pusa sa actioneze. Cel de al doilea concept, respectiv productivitatea muncii, reflecta rezultatul concret obtinut, eficienta propriu-zisa cu care a fost cheltuita munca intr-un anumit proces de productie. Prin urmare, gradul de rodnicie a muncii sau productivitatea ei poate fi pusa īn evidenta numai daca procesul de productie a avut loc.

Pentru caracterizare continutului productivitatii muncii este necesar sa se tina seama de faptul ca ea exprima atāt influenta reciproca dintre factorii de productie combinati intre ei īn anumite proportii, cāt si capacitatea manageriala a īntreprinzatorilor.

Īn forma sa concreta productivitatea muncii īsi gaseste expresia īn cresterea si nivelul ei. Cresterea productivitatii muncii reprezinta procesul prin care acelasi volum de munca se concretizeaza īntr-o masa mai mare de bunuri si servicii obtinuta īn unitatea de timp. Cu alte cuvinte, ea presupune o schimbare īn modul de desfasurare a procesului de productie, īn urma caruia timpul de munca necesar pentru producerea unui bun sau serviciu se reduce, deci o cantitate de munca determinata dobāndeste forta de a produce o cantitate mai mare de produse īntr-o unitate de timp.

La rāndul sau, nivelul productivitatii muncii, īn forma sa cantitativa, se exprima prin raportul dintre rezultatele (efectele) obtinute īntr-un proces productiv si efortul (cheltuiala) efectuat īn respectivul proces. Īn functie de modul de exprimare e efectului si efortului depus pot fi calculati o serie de indicatori cu ajutorul carora redam nivelul productivitatii muncii. Astfel, tinānd seama de felul īn care este masurat efectul, productivitatea muncii poate fi calculata īn unitati fizice si valorice. Īn primul caz, efectul economic este exprimat cu ajutorul unitatilor naturale sau natural-conventionale. Ea se apreciaza, de obicei, prin timpul de munca cheltuit pentru producerea unui anumit produs, sau prin cantitatea de produse obtinuta de o persoana īntr-o unitate de timp (productivitatea muncii orara, zilnica, lunara, anuala), adica:



image278.gif (182 bytes)

sau

image280.gif (185 bytes)

unde:

W = nivelul productivitatii muncii;
T = timpul;
Q = volumul productiei exprimat īn bucati, tone, m.p. etc.

Daca, de pilda, o īntreprindere specializata extrage īntr-un an 2 mil. tone carbune si foloseste pentru aceasta 5000 de persoane angajate (T) productivitatea muncii (W) exprimata īn unitati naturale va fi:

image282.gif (340 bytes)

tone carbune/persoana.

Natura diferita a produselor, īnsa, face imposibila stabilirea nivelului productiei prin īnsumare directa. Din aceasta cauza, singurul element comun al acestora ramāne suma preturilor marfurilor care o compun. Drept urmare, de cele mai multe ori, masa productiei obtinuta (Q) este omogenizata cu ajutorul preturilor. Īn aceste conditii, calculul productivitatii muncii ia urmatoarea forma:

image284.gif (194 bytes)

N reprezentānd numarul lucratorilor care au contribuit la obtinerea productiei Q.

Prin intermediul acestei metode de calcul se poate obtine un indicator sintetic si unitar al productivitatii muncii īn toate īntreprinderile. Cu toate acestea, trebuie sa observa ca ea are, īn acelasi timp, unele dezavantaje care nu pot fi trecute cu vederea. Marimea valorii productiei este puternic influentata de volumul si ponderea cooperarii industriale, de preturile reperelor si subansamblelor primite din afara, de tendinta unor īntreprinderi de a solicita preturi cāt mai ridicate īndeosebi pentru produsele noi, scaderea calitatii produselor īn favoarea cantitatii s.a. Toate aceste deficiente deformeaza imaginea reala a productivitatii si īmpieteaza asupra unor decizii economice.

Din cele redate mai sus rezulta ca, prin continutul si functiile sale, metodele de calcul ale productivitatii muncii īn unitati de timp si unitati naturale sunt cele mai apropiate de definirea stiintifica a acestui concept, ele reflectānd cel mai fidel capacitatea de performanta a unei firme, sau, extrapolānd, a unei īntregi economii nationale. Din pacate, sfera de cuprindere si de aplicativitate a productivitatii muncii calculata īn unitati naturale este destul de limitata. Prin definitie, forma aceasta de exprimare presupune existenta unei productii omogene. Or, dupa cum se stie, productia majoritatii īntreprinderilor nu este omogena si nici stabila, ea modificāndu-se continuu datorita progresului tehnic si adāncirii diviziunii muncii. Īn plus, aceasta metoda nu poate oglindi influenta modificarilor intervenite īn volumul productiei neterminate si a serviciilor cu caracter industrial care reprezinta, īn multe situatii, o parte importanta a activitatii economice. Din aceasta cauza, calculul productivitatii muncii īn unitati naturale necesita permanente adaptari la conditiile concrete, specifice fiecarei īntreprinderi sau sector. Cāt priveste posibilitatea unor comparatii internationale, este clar ca cea mai indicata metoda ramāne calculul productivitatii muncii īn unitati de timp. Varianta valorica ar putea fi aplicata numai īn conditiile īn care preturile s-ar situa la nivelul celor mondiale sau, interpretānd acest proces pe un plan mai larg, moneda ar fi convertibila.

Asadar, cu cāt va fi mai ridicat nivelul productivitatii muncii, cu atāt mai mare va fi volumul productiei ce se obtine īntr-o unitate de timp si implicit cu atāt va fi mai mare cantitatea de bunuri de care va dispune societatea. Acest lucru rezulta cu claritate din relatia (2) pentru ca:

Q=W*N

adica fenomenul-efect (Q) depinde nemijlocit de fenomenul-cauza (W si N).

Obtinerea unei cantitati mai mari de produse īntr-o unitate de timp de catre o persoana, sau reducerea de catre aceasta a timpului de munca necesar pentru crearea unei unitati de produs, pot fi considerate drept cresteri ale productivitatii muncii individuale. Ea poate fi urmarita pe un muncitor sau la nivelul unei īntreprinderi. La scara macroeconomica efectul general obtinut de un īntreg popor īsi gaseste expresia īn produsul national brut care, raportat la totalul muncii consumate pentru obtinerea lui, ne ofera una dintre cele mai sintetice dimensiuni ale eficientei economice, cunoscuta sub denumirea de productivitatea muncii nationale.

Nivelul productivitatii muncii individuale si nationale se gaseste sub influenta unui mare numar de factori, principali si secundari, directi sau indirecti, care se īntrepatrund si actioneaza, uneori, īn sensuri diferite. Īn functie de principalii factori care contribuie la buna desfasurare a productiei, nivelul si dinamica productivitatii muncii depind de cel putin urmatoarele grupe mari de influenta:

factori tehnici-materiali;

factori legati de dezvoltarea fortei de munca;

factori care vizeaza calitatea organizarii si conducerii procesului de productie;

factori sociali si psihologici;

factori naturali.

Fara īndoiala, sporirea rodniciei muncii depinde īn cel mai īnalt grad de nivelul de dezvoltare a uneltelor de munca. Productia moderna se bazeaza intr-o masura tot mai mare pe masini, utilaje, instalatii tot mai complexe, cu un grad ridicat de automatizare si performante tehnice superioare. Marcānd o etapa noua īn cunoasterea si stapānirea naturii de catre om, stiinta determina transformari calitative radicale īn dezvoltarea uneltelor de munca, īn structura surselor de energie folosite si procedeele tehnologice aplicate. Toate acestea īsi gasesc expresia īn legatura ce se creeaza īntre dinamica īnzestrarii tehnice a muncii si cresterea productivitatii. Corelatia optima dintre īnzestrarea tehnica si productivitatea muncii se poate reda sub forma:

image286.gif (149 bytes)

unde,

image288.gif (356 bytes)

reprezinta indicele productivitatii muncii (0 si 1 fiind perioada de baza si curenta) iar Iz indicele īnzestrarii tehnice.

Asadar, de regula, pentru a īnregistra efecte pozitive, productivitatea muncii trebuie sa creasca, īntotdeauna, īn ritmuri mai īnalte de cāt īnzestrarea tehnica a muncii. Inversarea acestei corelatii are loc ori de cāte ori capacitatile de productie sunt subutilizate, exista un mare volum de investitii īncepute si neterminate, sau apar unele schimbari nefavorabile īn structura capitalului fix utilizat (de pilda īntre partea activa si pasiva).

Rezumānd cele mentionate mai sus, se poate spune ca folosirea unor unelte si tehnologii moderne conduce la scurtarea duratei proceselor de productie, reducānd timpul necesar producerii unui produs.

Eficienta cu care este cheltuita munca omului nu depinde numai de conditiile materiale ale productiei. Asupra ei un rol important, putem spune esential, īl are calitatea fortei de munca. Īn prezent, solicitarile la care este supusa forta de munca sunt cu mult mai mari decāt īn trecut, respectiv īn cazul folosirii unor tehnici mai putin perfectioniste. Progresul tehnic a dus la cresterea ponderii efortului intelectual īn comparatie cu cel fizic, a adus cu sine mai multa promptitudine si exactitate īn activitatea desfasurata. Īn acest context, ridicarea continua a calificarii reprezinta conditia esentiala pentru utilizarea eficienta a resurselor umane. Īn comparatie cu munca necalificata sau cu o calificare inferioara, cea calificata sau cu o calificare superioara are forta de a produce īn aceeasi unitate de timp o cantitate mai mare de productie. Cercetarile facute īn ultimul timp au pus īn evidenta existenta unei corelatii foarte strānse īntre nivelul de pregatire profesionala, pe un plan mai larg chiar de cultura generala si productivitatea muncii. De pilda, economistul american Edward Denison a ajuns la concluzia ca, īn ultimii 50 de ani, aproximativ 43% din produsul intern brut al S.U.A. se datoreaza influentei pe care a exercitat-o īnvatamāntul si progresul general al stiintelor.

Modernizarea continua a uneltelor de munca si perfectionarea tehnologiilor de fabricatie impun tot mai pregnant un proces de policalificare si recalificare a unor largi categorii de personal. Policalificarea este determinata, īn esenta, de necesitatea utilizarii cāt mai complete a fortei de munca, respectiv a timpului de munca. Procesele moderne de fabricatie solicita deseori o aplicare distincta a unora dintre meserii. Īn consecinta, pentru a evita timpii morti care se creeaza, multi angajati trebuie sa cunoasca o a doua meserie pe care sa o poata aplica īn anumite intervale, fara a mai fi necesara din partea īntreprinzatorului atragerea de personal suplimentar. Cāt priveste recalificarea ea este determinata de obicei de schimbarea profilului īntreprinderii, fie ca urmare a faptului ca aceasta nu mai are piata de desfacere pentru produsele sale, fie pentru ca cei īn cauza pot sa ajunga īn situatia de someri, urmānd a-si cauta locuri de munca.

Privita la nivel microeconomic, utilizarea rationala a fortei de munca este determinata si de alti factori. Dintre acestia sunt de retinut: normarea muncii, stabilirea unui raport optim īntre diferite categorii de lucratori (structura personalului), folosirea deplina a timpului de lucru, utilizarea metodelor ergonomice s.a.

Printre conditiile fundamentale ale cresterii productivitatii muncii un loc de seama īl ocupa aplicarea pe scara a stiintei conducerii si organizarii productiei, pe scurt a managementului modern. Datele acumulate pāna acum demonstreaza fara putinta de tagada faptul ca dezvoltarea economica este nu atāt rezultatul cresterii cantitative a factorilor de productie, cāt mai ales a folosirii lor eficiente, īn conformitate cu evolutia calitativa a acestora si combinarea lor optima. Or, tocmai combinarea factorilor de productie trebuie sa fie rezultatul direct al unei organizari si conduceri asezate pe baze stiintifice.

Dupa cum este cunoscut, sporirea productivitatii este consecinta actiunii simultane si asociate a tuturor factorilor care contribuie, īntr-un fel sau altul, la cresterea rodniciei muncii. Īn acest context, rolul conducerii si organizarii consta īn coordonarea acestei actiuni īn timp si pe ansamblu, īn scopul armonizarii īntregii activitati economice. Deoarece factorul timp este determinant pentru obtinerea unor rezultate superioare, orice aspect pe care īl ridica productia si desfacerea marfurilor trebuie sa fie rezolvat la momentul oportun, altfel orice decizie devine tardiva, diminuānd sau chiar anulānd efectul altora.

Prin definitie, conducerea si organizarea pe baze stiintifice a productiei sunt notiuni complexe si dinamice, a caror sfera de cuprindere este practic nelimitata. Oricum, problematica lor se refera deopotriva la o serie de aspecte precum: perfectionarea fluxurilor de fabricatie, eliminarea īntreruperilor īn productie, programarea optima a productiei si a stocurilor, realizarea celei mai bune profilari si specializari, combinarea optima a factorilor de productie, pregatirea temeinica a fabricatiei si a asimilarii produselor noi, fundamentarea normelor de munca, adoptarea celor mai stimulative forme de cointeresare a salariatilor s.a.m.d.



Desigur, toate problemele managementului modern trebuie sa contribuie la dezvoltarea initiativei si spiritului creator imperios necesare gasirii celor mai bune solutii.

Factorii de mai sus pot fi mult amplificati prin luarea īn considerare a unor elemente de natura sociologica si psihologica. Avem aici īn vedere capacitatea de integrare īntr-o anumita activitate a individului, aspiratiile pe care el le urmareste, satisfactia ce i-o ofera profesia pe care o practica, sistemul de servicii si de protectie sociala de care beneficiaza, distantele pāna la locul de munca, conditiile de locuit s.a. Aspiratiile economice sunt conditionate la rāndul lor de unele predispozitii psihologice cum ar fi aptitudinile manifestate de fiecare individ, dorinta acestuia de a munci, sensibilitatea lui fata de nou etc.

Īn fine, desi īn multe sectoare de activitate au o sfera de cuprindere oarecum limitata, factorii naturali nu pot fi neglijati cu totul. Ei īsi pun amprenta asupra productivitatii muncii īn unele domenii cum ar fi: industria extractiva, exploatarile forestiere, unele subramuri ale industriei alimentare, ca sa nu mai vorbim de agricultura, unde, cu toate realizarile stiintei agricole, fermele se mai confrunta cu unele greutati ce decurg din conditiile pedoclimatice mai putin favorabile.

Rentabilitatea

Una dintre cele mai importante forme de exprimare a eficientei economice este rentabilitatea. Pentru toate categoriile de activitati economice si de resurse avansate sau consumate, efectele economice se concretizeaza, īn ultima instanta, īn profitul obtinut de o īntreprindere. Dupa cum a rezultat din capitolele anterioare, sub raport cantitativ profitul este īnteles ca diferenta īntre veniturile totale si costurile de productie efectuate de catre o unitate economica, adica:

pi.gif (77 bytes)=pQ-CT                    (1)

unde,

pi.gif (77 bytes)= profitul obtinut;
p = pretul de vānzare;
Q = cantitatea vānduta;
CT = costurile totale.

Fiind vorba de mai multe produse si mai multe preturi la care ele se realizeaza, produsul pQ este de fapt o suma suma.gif (62 bytes)pQ. De asemenea, deoarece costurile totale sunt date de suma costurilor fixe si a costurilor variabile, relatia (1) mai poate fi scrisa si sub urmatoarea forma:

pi.gif (77 bytes)=suma.gif (62 bytes)pQ-(Cf+Cv)                (2)

Daca, īn acelasi timp, presupunem ca partea variabila a costurilor este strict proportionala cu volumul productiei luānd forma unei functii liniare

Cv=aQ

unde "a" reprezinta factorul de proportionalitate, atunci costurile totale vor fi egale cu:

CT=Cf+aQ                (3)

iar relatia (2) devenind

pi.gif (77 bytes)=suma.gif (62 bytes)pq-(Cf+aQ)          (4)

Respectānd conditia de stricta proportionalitate a costurilor variabile īn raport cu productia, cele trei tipuri de costuri pot fi reprezentate ca īn graficul nr.1.

image289.gif (1244 bytes)
graficul nr.1

Avānd īn vedere cele mentionate īn capitolul despre costuri, alaturi de tipurile aratate mai sus, teoria si practica economica au retinut si conceptul de cost marginal si cost mediu pe unitatea de produs. Reprezentarea curbei costurilor fixe medii (Cfm) este mereu aceeasi, pentru ca:

image291.gif (237 bytes)

luānd īntotdeauna forma unei hiperbole echilaterale, avānd drept asimptote cele doua axe de coordonate. Īn schimb, toate celelalte curbe īsi modifica traseul. De pilda, costul marginal (repetam, īn conditii de stricta proportionalitate a costurilor variabile īn raport cu productia) sunt egale cu:

image293.gif (453 bytes)

Aceasta īnseamna ca el este constant si egal cu costul variabil mediu:

image295.gif (345 bytes)

Asadar, cele doua marimi, respectiv costul marginal si costul variabil mediu, se identifica sub forma unei drepte paralela la axa pe care sunt reprezentate cantitatile produse.

Pornind de la constatarile de mai īnainte, poate fi dedus costul total mediu (CTM) de care avem nevoie īn stabilirea profitului īntreprinderii. El va fi egal cu:

image297.gif (507 bytes)

avānd, īntotdeauna, forma unei curbe descrescatoare, asa cum se poate constata din analiza graficului nr.2

image299.jpg (6287 bytes)
graficul nr.2

Analizānd relatia (4) rezulta ca volumul profitului (masa profitului) obtinut depinde de evolutia a cel putin trei variabile si anume: nivelul pretului de vānzare, nivelul costurilor totale de productie si cantitatea de produse pe care īntreprinderea reuseste sa o vānda. Īn conditiile īn care unitatea de productie nu are posibilitatea de a influenta pretul de pe piata, ea fiind nevoita sa īl considere ca o marime data, atunci singurii indicatori asupra carora poate sa intervina sunt costurile si volumul productiei. Deoarece, de fiecare data si īn orice īmprejurare, un īntreprinzator urmareste sa-si maximizeze profitul, se ridica urmatoarea īntrebare: daca pretul de vānzare este considerat ca o marime exogena si cunoscuta, de la ce volum al productiei va īncepe sa obtina profit? Pāna acum, īn capitolele anterioare am reusit sa aflam punctul īn care volumul profitului devenea maxim. Acesta corespundea acelui volum al productiei īn care costul marginal devenea egal cu venitul marginal.

Pentru a raspunde la īntrebarea de mai sus trebuie sa ne folosim de un nou concept cunoscut īn teoria si practica economica sub denumirea de prag al rentabilitatii. El marcheaza punctul de la care, īn functie de evolutia nivelurilor preturilor, a costurilor si a cantitatilor produse, īntreprinderea īncepe sa obtina profit, adica sa devina rentabila.

Dar, ce īntelegem prin rentabilitate? Īn general, prin rentabilitate se īntelege capacitatea unei īntreprinderi de a obtine profit, adica de a fi rentabila, de a nu īnregistra pierderi care ar putea s-o aduca, pāna la urma, īn stare de faliment. Īn virtutea acestor precizari, rezulta ca pragul de rentabilitate (sau punctul mort al unei īntreprinderi) reprezinta tocmai acel volum al productiei (Q0) sau "cifra de afaceri" cum īl mai numesc unii autori, dincolo de care producatorul īncepe sa cāstige. Prin urmare, īn acest punct pi.gif (77 bytes)=0 pentru ca:

PQ=CT

Asa cum se poate observa si din graficul nr.3 (a) pi.gif (77 bytes)<0 daca Q<Q0 si pi.gif (77 bytes)>0 pentru Q>Q0. Acelasi lucru se poate demonstra si pe graficul nr.3(b) unde sunt redate curbele costului marginal (Cm), ale costurilor fixe medii (Cfm) si a costurilor totale medii (CTM). Īn acest caz, Q0 este determinat direct pentru conditia:

image301.gif (419 bytes)

graficul nr.3 (a)
image302.gif (2808 bytes)
graficul nr.3 (b)

Cunoasterea exacta a "pragului rentabilitatii" are o mare importanta, constituind una din preocuparile primordiale ale managerilor īntreprinderilor. El se modifica de la o perioada la alta īn functie de modul cum evolueaza nivelul preturilor de vānzare si costurile de productie. Astfel, pentru a da un singur exemplu, Regia Renault din Franta, producatoare de autoturisme, a avut un prag al rentabilitatii de 1,4 mil. bucati īn 1985, de 1,5 mil. īn 1986, iar īn 1987 de 1,2 mil. bucati .

Conducerea pe baze stiintifice a productiei presupune cunoasterea de catre manageri a īntregului sistem de indicatori de eficienta economica īn raport de care sunt alocate resursele si sunt concentrate eforturile. Prezenta profitului īn toate elementele de exprimare a performantelor economice ale unei īntreprinderi pune īn lumina locul lui central īn aprecierea efectelor obtinute pe unitatea de efort sau de cheltuiala. De aceea, o mare īnsemnatate īn elaborarea si fundamentarea sistemului de indicatori ai eficientei economice o are cāt mai exacta a locului si rolului profitului si a rentabilitatii la nivel microeconomic.

De la īnceput trebuie sa mentionam ca īn masurarea rentabilitatii distingem doua marimi: o rentabilitate absoluta si una relativa. Cea absoluta este data de masa profitului realizat īnainte ca el sa fie impozitat. Īn legatura cu aceasta idee, teoria si practica economica utilizeaza uneori si conceptele de rentabilitate potentiala si rentabilitate reala, efectiva. Este adevarat ca, īn acest context, sensul lor difera. De obicei, atunci cānd se aminteste de rentabilitatea potentiala analistii au īn vedere pe cea care ar putea fi obtinuta daca toate conditiile ne-ar fi perfect favorabile. Dupa cum, atunci cānd se utilizeaza notiunea de "reala", "efectiva" se ia īn calcul numai partea din profit care ramāne la dispozitia firmei. Partea din profit care se transforma īn impozit īnceteaza sa mai īndeplineasca anumite functii economice la nivel microeconomic, preluānd, fireste, alte destinatii la scara macroeconomica prin intermediul bugetului statului.

Rentabilitatea relativa īsi gaseste expresia īn rata acesteia care se determina prin raportarea profitului obtinut la diferite elemente ce au alcatuit efortul solicitat de desfasurarea procesului de productie, constānd fie din parti ale capitalului avansat, fie din totalul capitalului consumat, adica din totalul costurilor de productie. Rata rentabilitatii īn functie de totalul capitalului avansat (fix si circulant) exprima profitul obtinut la un leu capital aflat īn activul īntreprinderii. Deci:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/capitalul avansat)*100

Cea de a doua varianta de calcul si anume rata rentabilitatii īn functie de costurile de productie scoate īn evidenta profitul obtinut la un leu cheltuieli efectuate pentru desfasurarea procesului de productie īn vederea obtinerii unui anumit volum de produse si prestarii unor servicii, adica:

rata rentabilitatii=(profitul obtinut/costurile totale)*100

Calculul ratei rentabilitatii pe baza capitalului avansat ne permite sa urmarim si recuperarea īn timp a acestuia din profitul obtinut. De asemenea, cea de a doua varianta ne ofera posibilitatea efectuarii unor analize suplimentare privind nivelul preturilor de vānzare, a volumului productiei marfa vānduta si īncasata si evolutia costurilor. Indiferent, īnsa, de forma pe care o adoptam, ambele variante de calcul prezinta interes deoarece pun īn lumina puterea economica a unei īntreprinderi. Īn cazul firmelor prospere, cele doua rate ale rentabilitatii cunosc cote ridicate si reprezinta un fel de atestat al pietei asupra performantelor economice ale acestora.

Atāt profitul, cāt si rentabilitatea dobāndesc noi dimensiuni īn conditiile actuale pentru ca, pe de o parte, asistam la o crestere considerabila a volumului resurselor atrase si folosite efectiv īn procesele de productie, iar, pe de alta parte, se accentueaza caracterul restrictiv al acestora. Drept urmare, unul din obiectivele centrale ale oricarei firme este obtinerea de pe urma fiecarei unitati de resursa folosita a unui volum sporit de efecte economice, concretizate īntr-o masa de profit cāt mai mare.



Desigur, profitul si rentabilitatea caracterizeaza eficienta economica a productiei la nivel microeconomic īn strānsa legatura cu ceilalti indicatori ce vizeaza performantele unei īntreprinderi cum sunt: productivitatea muncii, calitatea produselor, costurile de productie s.a. Dintre acestia, cea mai mare influenta asupra profitului si rentabilitatii o are productivitatea muncii. Aceasta duce la sporirea profitului, pe de o parte, prin cresterea volumului productiei, iar, pe de alta parte, prin reducerea costurilor pe unitatea de produs.

Puternica influenta pe care o exercita productivitatea muncii asupra masei profitului se explica prin faptul ca, īn conditiile īn care preturile sunt date si relativ stabile, marimea profitului va depinde, dupa cum am vazut, de nivelul costurilor si volumul productiei. Daca preturile si costurile pe unitatea de produs, lucrare sau serviciu, ramān nemodificate pentru o anumita perioada de timp, atunci masa profitului va creste proportional cu sporirea volumului productiei, deci īn strānsa legatura cu cresterea productivitatii muncii. Trebuie mentionat, insa, ca aceasta relatie se verifica numai īn conditiile īn care productivitatea creste īn ritmuri superioare salariilor si īnzestrarii tehnice a muncii. Altfel, sporul de productie obtinut pe seama ei ar fi anihilat īn buna parte de cresterea costurilor fixe si variabile pe unitatea de produs.

Performantele strategice

Calculul rentabilitatii īn functie de capitalul avansat, sau totalul activului de care dispune firma la un moment dat prezinta un mare avantaj. Este vorba despre posibilitatea recuperarii acestuia dupa o anumita perioada de timp pe seama profitului obtinut. Fiind vorba de marimi interdependente, posibilitatea recuperarii dupa o anumita perioada de timp a capitalului avansat va influentata nu numai de evolutia productivitatii ci si de alti factori. Dintre acestia remarcam numarul de rotatii pe care le realizeaza capitalul īntr-un singur an (aspect analizat īntr-un capitol anterior) si cotele la care se vor situa unii indicatori ai pietei financiare.

Īntr-adevar, intre rotatia capitalului si masa profitului aferenta productiei marfa īncasata exista o legatura directa, ea reflectāndu-se, pāna la urma, īn rata recuperarii activului care se afla īn proprietatea īntreprinderii. Cu cāt va fi mai mare viteza de rotatie a capitalului, cu atāt īn decursul unei perioade de timp date, se va obtine un volum mai mare de productie marfa, care, daca se va vinde, va spori īn mod corespunzator masa profitului. Pe seama acestuia se va putea recupera mai repede capitalul avansat de catre īntreprinzator, permitāndu-i sa reia celelalte cicluri de productie pe o scara largita.

Totusi, aprecierea recuperarii capitalului avansat pe seama profitului nu epuizeaza nici pe departe analiza performantelor economice ale unei īntreprinderi. O serie īntreaga de indicatori ai pietei financiare ne ajuta sa apreciem cāstigurile īntreprinderilor nu numai dupa marimea, dar si dupa structura capitalului de care dispun acestea. Īn acest context, avem īn vedere cel putin doi indicatori care sunt urmariti cu cea mai mare atentie de catre economisti. Este vorba, īn primul rānd, de cresterea cāstigurilor pe o actiune emisa de o firma (societate comerciala pe actiuni) si, īn al doilea rānd, de cresterea pretului pietei pe o actiune (a cursului sau cotatiei ei). Desigur, evolutia fiecareia dintre cresteri este influentata de perioada de baza fata de care se apreciaza aceste marimi.

Cei doi indicatori pot sa ia cele mai diferite forme de evolutie. De pilda, pretul pietei, sau cursul ei, poate sa fie mai mic, egal sau mai mare decāt valoarea nominala a acesteia (adica valoarea la care a fost emisa). Este limpede ca, īn primele doua cazuri, nu poate fi vorba de cāstig. Dimpotriva, atunci cānd cursul actiunii ajunge sa fie mai mic decāt valoarea ei nominala (valoarea contabila cum o mai numesc unii economisti) se vor īnregistra chiar pierderi. Situatia aceasta survine ori de cāte ori performantele economice ale īntreprinderii īn cauza decad, prestigiul ei pe piata fiind grav afectat de o serie de decizii contraproductive. Īn cel de-al doilea caz, cānd pretul este egal cu valoarea nominala, firma nu realizeaza cāstiguri suplimentare, dar poate sa-si mareasca volumul capitalului utilizat cu partea pe care reuseste sa o atraga de pe piata titlurilor de valoare. Īn fine, numai īn cel de al treilea caz se poate vorbi de cāstig. Asa se explica faptul de ce ritmurile de crestere a cāstigurilor pe o actiune sunt, de obicei, mai lente decāt ritmurile de crestere a preturilor (cursurilor) ei.

O masura semnificativa a performantelor economice ale unei īntreprinderi īn comparatie cu cele ale competitorilor sai o constituie indicatorii pozitiei ei pe piata. Dintre acestia retinem:

  • ponderea pe care o firma o detine pe o anumita piata;
  • tendintele manifestate īn calitatea produselor ei;
  • evolutia productivitatii muncii;
  • situatia costurilor de productie;
  • principalele tendinte ale preturilor de desfacere.

Acesti cinci indicatori (la care mai pot fi adaugati si altii auxiliari) oglindesc, īn ansamblul lor, evolutia pozitiei pe piata a unei īntreprinderi, īntr-un cuvānt competivitatea ei. Se īntelege ca aceasta va fi puternic influentata de calitatea si parametrii functionali ai produselor sale, de performantele si promptitudinea serviciilor de īntretinere atunci cānd este vorba de bunuri de folosinta īndelungata, de nivelul costurilor si, nu īn ultimul rānd, de productivitate, care, asa cum am mai avut prilejul sa aratam, le influenteaza pe toate.

Īn functie de indicatorii ce caracterizeaza pozitia pe piata, pot fi apreciate, īn perspectiva si rezultatele strategice ale acesteia.

Elaborarea unor planuri strategice se bazeaza, īn esenta, pe comparatii cu concurenta, mai exact pe ceea ce deducem sau reusim sa aflam printr-o atenta prospectare a pietei si o riguroasa analiza a tuturor datelor care privesc intentiile acesteia: lansarii de noi produse, cantitatile probabile ce le va oferi pe piata, marirea capacitatilor de productie etc. De īndata ce sunt conturate principalele caracteristici economice ale ambiantei externe īn care va activa firma, pot fi stabilite, īn linii mari, caile de urmat pentru ca firma sa se mentina si sa prospere.

Asadar, īn scopul de a nu fi surprinsa nepregatita pe o piata aflata īn continua schimbare, fiecare īntreprindere trebuie sa analizeze cu atentie nu numai tendintele economice generale sau mediul competitiv īn care va activa, dar si posibilitatile de care ea va dispune de-a lungul unui anumit interval de timp pentru a se mentine īn ambianta concurentiala. Diferenta dintre obiectivele firmei si ceea ce se contureaza prin prognoze mai concret, ceea ce se constata ca tendinta probabila a pietei, constituie zona strategica a acesteia.

Problema determinarii zonei strategice nu este īnsa atāt de simpla pe cāt pare la prima vedere. Dupa cum rezulta din cele mentionate mai sus, evaluarea sanselor de mentinere si īmbunatatire a pozitiei pe piata a unei firme presupune punerea fata īn fata a oportunitatilor si resurselor de care dispune acestea pe fiecare veriga a producerii si desfacerii marfurilor ei. Or, pentru acestea serviciile de marketing trebuie sa īntreprinda ample studii de fezabilitate ("faisable" = care se poate face, ceea ce este posibil). Ce cuprind, de regula, asemenea studii?

De la īnceput, am putea spune ca un asemenea studiu este structurat pe doua parti principale: una cu profil mai general si alta, mult mai concreta, care se constituie īntr-o adevarata diagnoza a īntreprinderii. Prima parte se refera la:

  • unele tendinte macroeconomice cum ar fi aprecierea importantei si cresterii globale a pietei nationale, individualizarea principalelor influente care s-ar putea face resimtite si la nivelul ramurii de activitate īn care este interesata firma, examinarea evolutiei produsului intern brut, a unor concluzii ce se desprind din bugetele de venituri si cheltuieli ale populatiei s.a.
  • dimensiunile si tendintele pietei produsului (sau, dupa caz, a grupei de produse) care cuprind date legate de nivelul productiei nationale, de volumul importurilor si exporturilor, nivelul stocurilor, īn fine, determinarea consumului national;
  • explorarea canalelor de distributie prin determinarea magazinelor cu ridicata si cu amanuntul, analiza principalilor utilizatori si consumatori, identificarea motivatiilor de cumparare ale fiecarui grup, alegerea pietelor si a celor mai adecvate forme de distributie a produselor (eventual un studiu de rentabilitate pe variante de distributie ar fi foarte folositor).

Cea de a doua parte a studiilor de fezabilitate se refera, asa cum mentionam mai īnainte, la diagnoza īntreprinderii. Acestea trebuie sa cuprinda īn structura sa cel putin urmatoarele aspecte:

  • Pozitia pe piata a īntreprinderii. Īn aceasta privinta, studiul se va ocupa de evolutia partii de piata detinuta de produsele īntreprinderii īn raport cu piata totala. De asemenea, se cuvine a fi facuta o evaluare a pozitiei fiecarui produs īn functie de ciclul sau de viata, de raportul pret/calitate si rentabilitate.
  • Examinarea produselor noi aflate īn portofoliul propriu si a ideilor de inovare, fiind retinute, īntr-o prima urgenta, cele care au cele mai mari sanse de realizare. Studiul se va ocupa, totodata, de produsele lansate cu succes si cauzele insuccesului produselor abandonate.
  • Analiza competitivitatii īntreprinderii. Ea urmareste, īn fond, descoperirea asa-numitelor puncte tari si puncte slabe ale īntreprinderii īn functie de capacitatea de finantare, de organizare si conducere, de cercetare si publicitate (buget de promovare). Fara īndoiala, dintre toate acestea un loc deosebit de important īl ocupa disponibilitatea īntreprinderii pentru autofinantare, deoarece aceasta exprima capacitatea ei de a obtine profit, deci, de a fi rentabila. Īn aceeasi ordine de idei, trebuie apreciata si capacitatea de organizare si conducere care, īn prezent, depinde īntr-o proportie hotarātoare de sistemul informational folosit, supletea si adaptabilitatea lui la exigentele economiei de piata. La rāndul ei, cererea trebuie sa stabileasca o serie de strategii privind produsul actual / piata actuala, produs actual / piata noua, produs nou / piata actuala, si produs nou / piata noua.
  • Īn sfārsit, o buna parte din studiu va trebui sa fie dedicata analizei mediului competitiv. Aici nu este vorba numai de a stabili o lista cāt mai completa a principalilor concurenti, ci, mai ales a evalua cāt mai exact comportarea lor viitoare pe piata.

Īn concluzie, sintetizānd toate aceste date, pot fi definite, īn final, obiectivele generale, strategice ale īntreprinderii pe termen lung. Aceste obiective īsi vor gasi expresia īn conceptia generala a īntreprinderii asupra evolutiei probabile a pietei, asupra posibilitatilor ei interne de expansiune. Obiectivele strategice vor constitui motivatia permanenta a managementului cunoscuta īn teoria si practica economica sub denumirea de vocatia īntreprinderii. Ea poate fi definita ca misiunea pe care conducerea o fixeaza īntreprinderii, cu precizarea intereselor economice urmarite.












Document Info


Accesari: 5089
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )