Fundamentarea deciziei de finantare pe termen lung

Fundamentarea deciziei de finantare pe termen lung

Decizia de finantare pe termen lung este complementara deciziei de investire a capitalului in active fixe si circulante destinate dezvoltarii economice a firmei. In continuare, vom dezvolta analitic aspectele tehnice ale mobilizarii acestor surse interne (autofinantarea) si externe (de la actionari si de la imprumutatori), precum si ale remunerarii si rambursarii (restituirii) lor.

Capacitatea de autofinantare este adesea insuficienta, de aceea se apeleaza la surse externe de capital:

•proprii, prin noi aporturi de capital (in numerar si/sau in natura) sau prin subventii de la bugetul statului;

•imprumutate, prin emisiunea si vanzarea de obligatiuni si/sau prin contractarea de credite bancare pe termen mediu si lung;

•inchiriate, cu posibilitatea cumpararii ulterioare, la un pret prestabilit, a activelor fixe (leasing).

Selectia si combinarea acestor surse formeaza continutul deciziei de finantare pe termen lung, iar criteriul de optimizare il constituie valoarea actualizata neta ajustata ce rezulta din fiecare varianta de finantare.

Planul de finantare a investitiilor

Selectia surselor de finantare a investitiilor este deosebit de complexa, intrucat, pe langa criteriul principal privind costul procurarii capitalurilor, actioneaza o serie de restrictii privind accesul la piata capitalurilor, situatia financiara a firmei, motivatia personalului de conducere a acesteia. Referindu-ne numai la cea din urma conditie daca patronul unei societati detine toate actiunile, atunci el controleaza afacerile si este responsabil de toate deciziile, bune sau rele. In aceste conditii, el nu va admite cresterea capitalului prin vanzarea actiunilor noi catre public.

Daca nu are posibilitatea sa le cumpere el insusi, atunci el va prefera alte surse de finantare.

De asemenea, accesul la imprumuturile obligatare nu-1 au decat un numar redus de firme, respectiv cele care ofera o garantie suficienta pentru astfel de angajamente fata de public. In plus imprumutul obligatar este foarte complicat din punct de vedere al formalitatilor (prospect de emisiune, autorizare CNVM, oferta publica de vanzare etc).

Cea mai mare parte a firmelor nu coteaza la bursa si, drept urmare, nu au posibilitatea negocierii de titluri prin bursa. Acestora nu le raman decat autofinantarea, imprumutul bancar obisnuit, leasingul sau vanzarea de active.

Chiar daca este cea mai oneroasa sursa de finantare, leasingul este de multe ori preferat ca urmare a simplicitatii sale si a efectelor atenuate in timp, ce le provoaca asupra trezoreriei firmei. In general, firma de leasing beneficiaza de asigurari si garantii suficiente pentru a se acoperi de riscul de faliment al chiriasului. De aceea, ea poate incheia un contract de leasing fara ca analiza financiara a firmei cliente si a proiectelor sale de investitii sa fie suficient de acoperitoare pentru incheierea contractului. Dimpotriva, banca, nu acorda imprumut decat in conditiile garantarii certe a rambursarii acestuia la scadenta.

Cel mai adesea, leasingul si imprumutul bancar traditional sunt alese ca surse de capital de firmele care nu dispun de surse proprii si care isi asuma riscul afectarii fluxurilor de trezorerie viitoare cu platile de chirii, rate scadente si dobanzi.

In sfarsit, firmele pot face un arbitraj intre diferitele obiective de investitii propuse si sursele corespunzatoare posibile de mobilizat. In primul rand, va cauta sa afecteze prima resursa disponibila si mai putin oneroasa, respectiv autofinantarea, pentru investitii de inlocuire sau de modernizare a activelor fixe si de crestere a nevoii de fond de rulment. Apoi, investitiile de dezvoltare sau strategice vor fi echilibrate prin atrageri de noi capitaluri de la actionarii vechi si/sau noi, de la banci si alte institutii de credit.

Rezultatul deciziei de finantare a investitiilor il reprezinta bugetul investitiilor, care, pe un orizont de timp suficient de previzibil, de obicei de cinci ani, prezinta situatia echilibrarii nevoilor de finantare cu sursele de acoperire.

Acest buget al investitiilor cuprinde atat date certe sau aproape certe, cat si date ipotetice. Astfel, investitiile de inlocuire sau de modernizare sunt usor de prevazut in functie de incheierea duratei de viata a activelor fixe. Rambursarile de datorii pe termen lung sunt stabilite prin contractele de credite. De asemenea, se cunosc termenele de amortizare completa a activelor fixe, cand acestea pot fi valorificate prin vanzare. Capitalul subscris si neapelat, inca, are date stabilite pentru a fi varsat in perioada urmatoare. Profiturile previzionate se stabilesc prin celelalte bugete (ale exploatarii) si pot reprezenta date cu grad ridicat de certitudine.

Dimpotriva, sumele privind investitiile strategice, imprumuturile noi, cresterile de capital sunt prevazute ca date ipotetice, depinzand de decizii si circumstante atat ale firmei insesi, cat si ale tertilor, din afara firmei. Acestea privesc deciziile de diminuare a dividendelor viitoare, deciziile de temperare a cresterii nevoii de active circulante nete, accesul la noile surse de finantare (conjunctura pietei de capital) etc.

Bugetul investitiilor este un document de gestiune interna, cu un rol deosebit de important in ceea ce priveste echilibrul financiar structural privind raportul dintre activele fizice si cele financiare, si raportul dintre sursele proprii si cele imprumutate. El reprezinta, in cele din urma, un mijloc de crestere a motivatiei personalului firmei, pentru participarea la realizarea strategiei de dezvoltare a firmei.

Bugetul investitiilor