Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload


loading...



















































RISCUL IN ACTIVITATEA BANCARA

Finante




RISCUL ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

Performantele unei banci depind întotdeauna de calitatea managementului, calitate care este evaluata prin rezultatele obtinute în urma deciziilor manageriale. Pentru a avea performante, managementul trebuie sa aiba în vedere urmatoarele elemente:




Sistem de informatii competitiv;

Selectia pietelor si produselor potrivite;

Recompensarea personalului bancii în functie de performante;

Cunoasterea tehnicilor si instrumentelor financiare;

Gestionarea financiara buna;

Elaborarea de strategii echilibrate pornind de la performantele anterioare.

Dupa cum se stie obiectivul fundamental al managementului este maximizarea valorii investitiei proprietarilor în banca. Deci rata de rentabilitate va trebui stabilita la un nivel care va permite atingerea obiectivului fundamental.

Stabilirea ratei de rentabilitate este strâns legata de evaluarea riscurilor pe care banca este dispusa sa le gestioneze. Desigur, rentabilitatea creste prin asumarea unor riscuri mai mari, dar managerii prefera obtinerea unei rentabilitati mari prin asumarea unor riscuri convenabile.

În procesul stabilirii nivelului ratei de rentabilitate, managerii îsi pun întrebarea: cât din fiecare tip de risc trebuie asumat pentru a creste rentabilitatea ?

Raspunsurile la aceasta întrebare sunt multiple, dificile si inexacte. Înainte de a stabili ce riscuri trebuie asumate, este esentiala raportarea bancii la evolutia viitoare a factorilor de mediu si evaluarea efectelor acestor evolutii asupra ratei de rentabilitate si a riscului, plecând de la pozitia actuala a bancii.

Anul financiar al bancii începe la 1 ianuarie si se termina la 31 decembrie.

Comitetul de Directie asigura întocmirea în termenul prevazut de lege a bilantului si a contului de profit si pierderi pe care le prezinta, cu cel putin o luna înainte de data stabilita pentru sedinta Adunarii Generale, Comisiei de cenzori, iar dupa însusirea de catre acestia, Consiliului de Administratie.

Bilantul, împreuna cu raportul Comisiei de cenzori, însusite de Consiliul de Administratie, vor ramâne depuse în copie la sediul central si cel al sucursalelor, în cele 15 zile care preced întrunirea Adunarii Generale, pentru a fi cercetate de actionari.

Consiliul de administratie, în termen de 10 zile de la data Adunarii Generale, depune la organele de drept copii ale bilantului si contului de profit si pierdere.

Din beneficiile brute se va retine în fiecare an, în vederea formarii fondului de rezerva, o parte care va fi hotarâta de Adunarea Generala, dar nu mai mica de 10 %, pâna ce fondurile de rezerva vor fi dublul capitalului social.

De asemenea, din beneficiul brut se va constitui fondul de dezvoltare al bancii în limitele stabilite de Adunarea Generala.

Beneficiile nete, ramase dupa constituirea fondului de risc si a altor fonduri, vor fi distribuite pe baza aprobarii Adunarii Generale, sub forma de:

a)      Dividende ce se acorda actionarilor bancii;

b)      Tantieme pentru membrii Consiliului de Administratie;

c)      Gratificatii ce se acorda personalului bancii, stabilite pe fiecare salariat, de Consiliul de Administratie;

d)      Alte destinatii stabilite de Adunarea Generala.

Indicatorii de performanta bancara

Profitul este, în final, scopul esential al întreprinzatorului bancar, pe care acesta îl urmareste de-a lungul întregii sale activitati. Profitul trebuie sa fie raportat la principalele lui determinante pentru a evidentia interdependentele în evolutia performantelor bancare si a pune în lumina pârghiile de actionare pentru îmbunatatirea acestora.

Profitul net se calculeaza de la veniturile bancare brute formate din: veniturile din dobânzi si alte venituri, din care se scad cheltuielile aferente dobânzilor platite de banca pentru sursele atrase si cheltuielile operative sau de functionare a societatii bancare respective.

Acesta este profitul impozabil la care se aplica cota de impozit pe profit, obtinând impozitul pe profitul societatilor bancare.

Profitul net va fi egal cu profitul impozabil din care se scade impozitul pe profit. Profitul net astfel calculat poate fi repartizat sub forma de dividende actionarilor, sau pentru alimentarea fondurilor bancare (profit reinvestit).

Marimea dividendelor pentru o actiune = (profit net - profit reinvestit) / numarul de actiuni în circulatie

Raportul dintre marimea dividendelor pentru o actiune si valoarea nominala a unei actiuni reprezinta rata dividendului si variaza în acelasi sens cu variatia ratei rentabilitatii financiare. Marimea dividendelor încasate de un actionar depinde de rata dividendelor si de numarul de actiuni pe care le poseda.

Maximizarea veniturilor încasate de actionari se poate realiza de banca prin cresterea ratei rentabilitatii financiare în conditiile în care se pastreaza aceeasi structura a profitului net.

Pentru calculul indicatorilor se va porni de la bilantul simplificat, cu date aproximative:

Sume (mii lei)

ACTIV

Sume (mii lei)

PASIV

Disponibilitati la alte banci si numerar

Capital

Credite acordate

Depozite ale clientilor

Alte active, din care:

- la vedere

- cheltuieli

- pe termen mijlociu

Alte pasive, din care:

- venituri realizate

TOTAL ACTIV

TOTAL PASIV

Date suplimentare necesare:

Active sensibile:  1.439.928

Pasive sensibile:  1.800.000

Credite de calitate - medie:  1.799.784

- superioara:  720.216

Indicatori ai rentabilitatii bancare

a.      Rata rentabilitatii financiare (RRf)

Este cea mai semnificativa expresie a profitului, care masoara rezultatele managementului bancar, în ansamblul sau, si arata, pentru actionari, efectul angajarii lor în activitatea bancara.

Profitul net este considerat dupa deducerea tuturor cheltuielilor si taxelor, iar capitalul este considerat ca suma a capitalului nominal, a profitului nerepartizat si a fondurilor de rezerva.

Acest indicator are o mare expresivitate, demonstrând prin el însusi o multitudine de aspecte: gradul de generare a profitului, eficienta operationala, etc.

b.      Rata rentabilitatii economice (Rre)

Este profitul la active si reflecta efectul capacitatii manageriale de a utiliza resursele financiare si reale ale bancii pentru a genera profit.

Se apreciaza ca rata rentabilitatii este cea mai buna masura a eficientei bancare, pentru a exprima direct rezultatul, în functie de managementul specific al intermedierii bancare, de optimizare a operatiunilor active, în functie de un volum de resurse date.

un nivel de 1 % sau mai mare de 1 % este considerat pozitiv.

Aceasta valoare sub 1 % este mica si se poate datora cheltuielilor efectuate pentru înfiintarea si utilarea bancii.

c.       Efectul de pârghie

Este un indicator de mare expresivitate pentru o banca: reprezinta gradul în care utilizarea unor resurse suplimentare serveste cresterii rentabilitatii capitalului propriu.

Acest indicator variaza proportional cu ponderea capitalului în total pasive bancare. Cu cât ponderea capitalului este mai mare, cu atât riscul bancar este mai mic si efectul de pârghie de asemenea. În conditiile în care ponderea capitalului este mai mica, riscul bancar si efectul de pârghie sunt mai mari.

d.      Rata profitului (Rpr)

Marimea acestui indicator depinde în primul rând de raportul între veniturile si cheltuielile bancare, si în al doilea rând de structura veniturilor si costurilor bancare.

În masura în care tarifarea serviciilor bancare se face explicit, indicatorul poate fi calculat pe diferite grupe de activitati bancare.

Reprezinta principalul indicator de analiza, în cazul în care se urmareste reducerea costurilor bancare.

e.      Gradul de utilizare a activelor (GUA)

Marimea acestui indicator depinde de marimea ratei dobânzii pe piata si de structura activelor bancare.

Maximizarea indicatorului se realizeaza pentru un nivel dat al ratei dobânzii prin cresterea ponderii activelor ce aduc cele mai mari venituri (cele mai rentabile).

Aceste active sunt si cele mai riscante: cresterea ponderii lor implica si o crestere a nivelului de risc bancar, crestere care nu poate fi nelimitata, pentru ca si posturile de activ care nu aduc venituri sunt necesare pentru desfasurarea unei activitati bancare normale.

unde Vt = venituri totale

At = active totale

Corelatia între indicatorii de rentabilitate bancara

a)      RRf = RRe * Ep

b)      RRe = Rpr * GUA

Rolul gestiunii riscului bancar

Notiunea de risc poate fi definita ca un angajament care poarta o incertitudine datorita probabilitatii de câstig sau pierdere.

RISCUL: etimologic, termenul provine din latina " re-secare " care înseamna ruptura într-un echilibru.

În activitatea bancara, asumarea riscurilor poate fi cercetata pentru posibilele sale avantaje viitoare, cum este cazul operatiunilor speculative pe pietele financiare sau de schimb, dar si a posibilelor pierderi imprevizibile.

Cel mai adesea, riscurile bancare sunt considerate din doua puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic si cel practic.

Atunci când definesc riscul si gestiunea riscului, cei mai multi autori se concentreaza asupra functiei clasice a bancilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratata îndeosebi problema unor pierderi neprevazute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piata, de credit sau de lichiditate.

Alti autori se concentreaza asupra unor pierderi-potentiale sau efective-cauzate de riscuri cu totul aleatoare si necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai multi practicieni abordeaza o singura grupa sau clasa de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune si doar foarte rar sunt analizate si mecanismele de transmisie/amplificare a riscului suportat de institutia financiara.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii bancii sau institutiei financiare în chestiune, atât un impact în sine (de regula sub forma pierderilor directe suportate), cat si un impact indus, cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, partenerilor si chiar asupra autoritatii bancare.

Adoptând ca definitie standard pe cea lingvistica, vom considera drept risc probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecinte adverse pentru subiect. În acelasi context, prin expunere la risc vom întelege valoarea actuala a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le suporta institutia financiara în cauza. Din aceasta definitie rezulta ca expunerea la risc poate fi efectiva sau potentiala.

Desi perspectiva celor mai mult analize bancare asupra riscului este îngusta, se observa ca acesta este generat de o multime de operatii si proceduri. Cel putin în domeniul financiar riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente prin aceea ca pot avea cauze comune sau ca producerea unuia poate genera în lant si alte riscuri.

Pe tot parcursul acestei lucrari vom considera riscurile bancare ca fiind acele riscuri cu care se confrunta bancile în operatiile lor curente si nu doar riscurile specifice activitatii bancare clasice.

Ca agenti care opereaza pe diverse piete financiare, bancile se confrunta si cu riscuri ce nu le sunt specifice (de exemplu riscul valutar), dar pe care trebuie sa le gestioneze.

În general, asumarea riscurilor este legata de functia de baza pe care o au bancile în economie, si anume functia de investitie. Bancile investesc resurse împrumutate - care sunt un multiplu substantial al propriului capital. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoaca o serie de dezechilibre la nivelul bancii care pot îmbraca diferite forme si se pot alimenta reciproc.

Perioada actuala este denumita "era managementului de risc" în domeniul bancar, iar managementul riscului constituie o sarcina extrem de complexa si importanta a managementului bancar. De obicei, asumarea unor riscuri atrage dupa sine si câstiguri mai mari.

Literatura de specialitate clasifica riscurile specifice activitatii bancare în trei categorii:

Riscuri financiare

Sunt riscuri specifice operatiunilor de creditare, cele mai multe dintre aceste riscuri facând obiectul unor reglementari bancare. Formele sub care se manifesta sunt urmatoarele:

Riscul de credit;

Riscul ratei dobânzii;

Riscul de lichiditate;

Riscul de schimb valutar;

Riscul insolvabilitatii.

Riscurile financiare sunt strict legate de structura bilantului contabil al bancii, sunt foarte sensibile la dezechilibrele care pot sa apara în compozitia resurselor si plasamentelor bancii.

Riscurile financiare sunt singurele riscuri care pot fi generate, gestionate, amplificate sau eliminate de catre managementul bancar.

Riscuri comerciale

Sunt riscuri generate de inadaptabilitatea bancii la noile servicii si produse ca urmare a unui slab serviciu de marketing si lipsa de talent managerial pentru noile piete.

Formele sub care se manifesta sunt urmatoarele:

a)          Riscul de produs / serviciu

Este rezultatul unei evolutii nefavorabile a valorificarii unui produs nou sau serviciu, ca urmare a lipsei de abilitate a bancii privind distribuirea produselor.

b)          Riscul de piata

Este efectul dependentei de piata a bancii. Daca acesta nu este "împartit" între mai multe piete, rentabilitatea bancii este dependenta direct de evolutia unei singure piete.

c)           Riscul de imagine comerciala

Consta în perceptia negativa a unei banci de catre clientii ei ca urmare a unei calitati generale proaste de servire a clientilor, tratament prost al reclamatiilor clientilor culminând cu articole de presa în defavoarea bancii.

Riscuri de mediu

Sunt riscuri asupra carora banca fie nu are control, fie are un control limitat. Formele sub care se manifesta sunt urmatoarele:

Riscul de deficit - produs de hoti, sau frauda comisa de angajatii bancii;

Riscul economic - determinat de conjunctura economica la nivel national si regional;

Riscul competitional - determinat de similitudinea produselor si serviciilor oferite de celelalte banci sau institutii financiare;

Riscul de reglementare - determinat de deciziile luate de autoritatile bancare, de cele mai multe ori într-o maniera nefavorabila pentru banca.

O strategie bancara performanta trebuie sa cuprinda atât programa, cât si proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizeaza, de fapt, minimizarea probabilitatii producerii acestor riscuri si a expunerii potentiale a bancii. Sustinem ca este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de banca, iar obiectivul central al activitatii bancare îl reprezinta obtinerea unui profit cât mai mare pentru actionari.



Numai ca nu întotdeauna aceste doua obiective- cel general si cel sectorial -se afla în concordanta. S-ar putea ca în anumite situatii, costul implementarii si exploatarii procedurilor care vizeaza gestiunea riscurilor sa fie mai mare decât expunerea potentiala la risc. De aici rezulta ca si aceste programe trebuie selectate în functie de criterii de eficienta. În alte cazuri s-ar putea ca strategia bancii sa implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi.

În acest caz decizia trebuie luata întotdeauna având în vedere si cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protectii corespunzatoare si pierderile potentiale mai mari. Dar daca decizia este de asa natura, atunci minimizarea riscurilor bancare nu trebuie în nici un caz sa se transforme într-un obiectiv în sine. De altfel obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilitatii, minimizarea expunerii la risc si respectarea reglementarilor bancare în vigoare.

Dintre acestea nici unul nu are un primat absolut, una dintre sarcinile conducerii bancii fiind si aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecarei perioade.

Importanta gestiunii riscurilor bancare nu se rezuma totusi doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanenta a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive si asupra comportamentului salariatilor, care devin mai rigurosi si mai constiinciosi în îndeplinirea sarcinilor de serviciu; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activitati frauduloase. Existenta unor programe adecvate pentru prevenire si controlul riscurilor bancare contribuie si la impunerea institutiei în cadrul comunitatii bancare, nu de putine ori existenta unor astfel de programe conditionând admiterea sau participarea bancii respective la asociatii interbancare (îndeosebi de plati) sau obtinerea unor calificative superioare din partea autoritatii bancare.

O gestiune eficace a riscurilor bancare îsi va pune amprenta si asupra imaginii publice a bancii. Clientii îsi doresc o banca sigura si actionarii la fel. Soliditatea unei banci îi atrage însa pe deponenti în conditiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Daca bancile sunt obligate sa se asigure de raspunderea civila fata de deponenti, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure institutii este diminuat; principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate sa apara atunci o selectie adversa pentru ca este foarte probabil ca bancile cu cele mai mari probleme, în lipsa de lichiditate, sa acorde cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selectii adverse este preferabil ca asiguratorul sa perceapa prime de asigurare diferentiate, mai ridicate pentru bancile cu o gestiune deficitara a riscurilor (cazul S.U.A.) astfel încât sa existe o penalizare explicita pentru acestea.

Evolutia preocuparilor referitoare la gestiunea riscurilor bancare

Problema gestiunii riscurilor nu a avut dintotdeauna pentru banci importanta pe care o are în prezent. Pe plan mondial, pâna în anii '80, gestiunea riscurilor bancare se rezuma aproape exclusiv la gestiunea riscului de creditare, în relatiile cu clientii bancii si în cadrul sistemului de plati. Acest fapt se datora stabilitatii relative a sistemului financiar si a pietelor financiare. Stabilitatea ce a caracterizat acea perioada a fost rezultatul actiunii a doi factori majori: primul a fost acela ca riscurile efective erau relativ reduse, iar cel de-al doilea factor de stabilitate l-au reprezentat marjele dobânzii relativ mari.

Conditiile obiective care au generat acest climat de stabilitate au fost în primul rând conditiile de piata si apoi cadrul legislativ de desfasurare a activitatii bancare. Fluctuatiile ratei dobânzii pe piata nu erau foarte pronuntate (datorita, intre altele, si politicii monetare duse de bancile centrale în conformitate cu interesele imediate ale statelor debitoare), fluctuatiile cursurilor valutare erau controlate de mecanismul sistemului monetar international de la Breton Woods, iar reglementarile, practicile anticoncurentiale de tip cartel si inertia deponentilor au contribuit la limitarea concurentei pe piata depozitelor bancare, fapt ce a facut ca ratele dobânzii la depozite sa fie scazute si relativ stabile. Marjele substantiale ale dobânzii puteau fi folosite pentru a amortiza socul fluctuatiei (cel mai adesea ciclice), a rentabilitatii plasamentelor si pentru a reconstitui fondurile bancare fara a se apela la piata.

De la sfârsitul anilor '70 instabilitatea devine o trasatura a mediului în care opereaza institutiile financiare. Ea este generata de un complex de factori care vizeaza aceleasi trei domenii. În primul rând procesul inflationist generat de locurile petroliere a facut ca fluctuatiile ratelor nominale ale dobânzii sa fie cele mai pronuntate din acest secol.

Odata cu abolirea sistemului de la Bretton Woods, fluctuatiile cursurilor valutare au devenit semnificative si au ajuns sa aiba un efect semnificativ asupra performantelor globale ale clientilor si ale bancilor cu o activitate internationala. În al treilea rând, începând cu anii '80, s-a intensificat concurenta în cadrul sistemului financiar. Principalele cauze ale schimbarii mediului concurential au fost: suprimarea controlului asupra transferurilor internationale de capital, liberalizarea cadrului normativ de desfasurare a activitatii bancare si aparitia intermediarilor nebancari si, în cele din urma, noile tehnologii de comunicatii si de prelucrare a datelor care au redus inertia clientilor si au schimbat structura costurilor bancare în favoarea celor fixe (determinând volumul de activitate sau cifra de afaceri sa devina extrem de importanta pentru acoperirea cheltuielilor generale).

Drept urmare, bancile au suportat riscuri mai mari în conditiile în care concurenta le erodeaza puternic marjele. Aceste conditii de operare au marit vulnerabilitatea bancilor la socuri negative succesive si au dus la cresterea, pretutindeni în lume, a numarului falimentelor bancare. Pentru a supravietui si pentru a prospera, bancile au asimilat noi instrumente si tehnici de gestiune a riscurilor. În România bancile au de facut fata tuturor acestor factori de instabilitate financiara întru-un context de instabilitate generala generata de procesul de tranzitie. Tranzitia a însemnat pentru bancile românesti modificarea statutelor ( legea permitând angajarea într-o gama larga de operatii financiare), libertate în alegerea partenerilor interni si externi, concurenta din partea altor institutii financiare (fondurile de plasamente) si a altor banci (românesti, create dupa 1990 si straine), reducerea refinantarii directe de catre banca centrala, schimbarea permanenta a normelor prudentiale de catre BNR si deteriorarea situatiei financiare a majoritatii clientilor mari. În aceste conditii, pentru conducerea bancilor, implementarea unor politici adecvate de gestiune a riscurilor devine o necesitate, ca si asimilarea de catre salariati a unor noi tehnici si instrumente de gestiune a riscurilor.

În sectorul bancar cresterea a devenit un atribut esential al performantei bancare. Ea nu este un scop în sine, ci este impusa de rentabilizarea investitiilor în tehnologii noi, posibila doar în conditiile « productiei de masa ».Procesul de crestere în sectorul bancar are doua componente: cresterea în domeniul serviciilor bancare traditionale (creditarea clientilor, efectuarea viramentelor, gestiunea patrimoniului ) si cresterea în zona noilor servicii bancare (gestiunea de trezorerie, operatii pe piata de capital, servicii informatice si de informare, asigurari). El este caracterizat de faptul ca are loc într-un context concurential si are drept rezultat prestarea de catre institutia financiara a unei game largi de servicii. Unele dintre ele sunt noi si personalul este lipsit de experienta, iar altele presupun operarea pe piete cu care bancile nu sunt familiare si atunci personalul apare ca fiind lipsit de profesionalism.

Astfel imaginea bancilor pe pietele financiare tinde sa fie una deficitara, pentru ca ele risca sa fie tratate de catre parteneri mai specializati drept conglomerate formate la voia întâmplarii, conduse de persoane ignorante în noile domenii si inconstiente de capacitatea neta de câstig sau riscurile specifice (exemplul bancii Barring's).

În conditiile unui management corect, cresterea operatiilor în cele doua arii mari -servicii traditionale si servicii noi - ar trebui sa aiba un efect sinergetic. Însa pierderile suportate de unii actionari si volatilitatea veniturilor duc la diminuarea valorii de piata a bancilor, ceea ce face extrem de scumpa procurarea de capital suplimentar (necesar pentru protectia generala a institutiei în conditii de crestere). Deoarece comunicarea bancilor cu publicul si chiar cu actionarii, în ceea ce priveste gestiunea riscurilor bancare, este deficienta (în România în special), piata tinde sa trateze toate bancile la fel. Proasta gestiune a câtorva banci poate influenta negativ si imaginea publica a celorlalte.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursa de cheltuieli neprevazute, gestiunea lor adecvata poate stabiliza veniturile în timp, având rolul unui amortizor de soc. În acelasi timp, consolidarea valorii actiunilor bancare se poate realiza printr-o comunicare reala cu pietele financiare si implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate bancile si institutiile financiare trebuie sa-si îmbunatateasca întelegerea si practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-si putea gestiona cu succes diferite game de produse în anii '90. Daca procesul de gestiune al riscurilor bancare si sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Bancile pot gestiona cu succes riscurile bancare daca recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, daca folosesc paradigma de analiza si gestiune în vederea cresterii eficientei, daca adopta masuri precise de adaptare a performantei la risc si daca vor crea mecanisme de raportare a performantei în functie de risc, pentru a se asigura ca investitorii înteleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

Clasificarea riscurilor bancare în functie de expunerea la risc

Expunerea la risc a unei institutii financiare, desi generata de acelasi ansamblu de activitati, poate fi privita din doua puncte de vedere: ca expunere inerenta si ca expunere suplimentara sau subiectiva.

Se poate spune astfel ca riscurile pure se caracterizeaza prin aceea ca expunerea este generata de activitatile si procesele bancare cu potential de a produce evenimente care sa se soldeze cu pierderi.

Astfel pot fi considerate fraudele în efectuarea unor plati, accidentarea în cadere a unui client într-una din agentiile bancii (ce da nastere unei raspunderi civile a bancii) sau degradarea mediului ambiant de catre obiective dobândite de banca în urma exercitarii unor drepturi de ipoteca (încalcarea normelor de poluare) etc. La rândul lor, riscurile pure se pot împarti în: riscuri fizice, riscuri financiare, riscuri criminale si frauduloase, riscuri de raspundere.

Riscurile fizice se pot manifesta ca distrugere a cladirilor, avariere a cladirilor în curs de construire, distrugere a liniilor de telecomunicatii, avariere a masinilor si materialelor diverse, distrugere a materialului în cursul transportului, accidente de circulatie.

Riscurile financiare pot apare ca pierderi complete de date, pierderi de cecuri în curs de încasare, pierderi de efecte (inclusiv informatice), distrugere a arhivelor, nerecuperare a pierderilor.

Riscurile criminale si frauduloase: patrunderi în fisierele informatice, utilizarea frauduloasa a mijloacelor de plata, duplicarea si contrafacerea cartilor si a cecurilor, utilizarea frauduloasa a unei operatii de catre terti, întocmirea dosarului de credit pe baza de falsuri, toate tipurile de deturnari de fonduri (inclusiv informatice), furt, deturnare de fonduri de catre un salariat, bancnote false, atac armat, rapiri de persoane (în timpul transportului), furt în urma luarii unor ostatici la domiciliul unui salariat, tâlharii (furt din seifuri), cereri de rascumparare, furt de valori pe parcursul transportului, furt de valori la alti prestatori.

Riscuri de raspundere: nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clientilor, activitati proprii filialelor, punerea în discutie a mijloacelor folosite, raspunderea cenzorilor, erori de gestiune a conturilor si serviciilor de fructificare a economiilor, erori de ordin bursier în operatiile cu titluri, pierderi de cecuri returnate de agentii, acordari abuzive de credite, suspendari abuzive de credite, greseli de consultanta în ingineria financiara.

Pentru cea de-a doua categorie, riscurile lucrative sau speculative, expunerea este generata de încercarea de a obtine profit mai mare. Aceasta expunere poate genera si cheltuieli suplimentare, deci (potential) si pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadenta, pierderi la portofoliul de titluri sau o structura defectuoasa a activelor bancare. Demarcatia dintre cele doua tipuri de riscuri nu este neta, dupa cum vom observa în urmatorul tabel:

Tipuri de riscuri

Speculativ( pierdere / câstig)

Pur (doar pierdere)

Piata

Afacere

Lichiditate

Performanta

Întâmplare

Categorie de riscuri

-titluri

-marfuri

-valute

-strategii 

-organizare 

-personal

-tehnologie

-imagine si marketing

-piete

-companii

-contrapartida

-asigurare (obligatii)

-active si pagube -viata si sanatate

Cauze principale

-modificari ale raportului cerere/ oferta -conditiile de piata anticipate

-aprecierea manageriala -informarea limitata

-actiunile concurentei

-modificarea nevoilor consumatorilor

-restrictii de capacitate (volum)

-caderea sistemelor

-informarea inegala

-erori ale angajatilor sau furt

-actiunile conducerii

-esecul în afaceri

-îmbolnavirea angajatilor

-catastrofe naturale

-accidente

Consideratii de forta majora

Politica economica, reglementari si alte acte normative

Clasificarea riscurilor bancare în functie de caracteristica bancara

O alta clasificare a riscurilor bancare este cea care are la baza gama de operatii bancare ce pot genera riscuri si forma acestor riscuri.

În urmatorul tabel vom prezenta o clasificare succinta a principalelor tipuri de riscuri asumate de o banca universala în desfasurarea operatiilor proprii: riscuri financiare asumate în gestiunea bilantului, riscuri de prestare caracteristice pentru sfera serviciilor bancare si riscuri ambientale care sunt generate de operarea bancii într-un mediu concurential strict reglementat de autoritatea bancara si într-un spatiu economic caracterizat de propria sa dinamica.

Caracteristica bancara

Grupa de risc

Tipul de risc

Operatii bilantiere

Financiar

Risc de creditare Risc de lichiditate Risc de piata Risc de faliment

Servicii bancare

De prestare

Risc operational Risc tehnologic Risc al produselor noi Risc strategic

Cadrul de activitate

Ambiental

Risc de frauda Risc economic Risc concurential Risc legal

Clasificarea riscurilor bancare în functie de cauza si forma lor.

Riscurile financiare pot fi considerate drept cel mai important grup de riscuri bancare, dat fiind ca proasta lor gestiune produce cele mai multe falimente bancare. În acest grup de riscuri se include:

Riscul de creditare, denumit si risc de insolvabilitate a debitorilor, risc de nerambursare sau risc al deteriorarii calitatii activelor bancare (în conditiile în care alte active au o pondere redusa în bilantul bancii). Exprima probabilitatea încasarii efective, la scadenta, a fluxului de venituri anticipat (capital avansat plus dobânzi);

Riscul de lichiditate sau riscul de finantare. Exprima probabilitatea finantarii efective a operatiilor bancare. Pentru cei care au împrumutat banca, poate apare ca risc de creditare, dar aceasta este doar o componenta a sa;

Riscul de piata sau de variatie a valorii activelor financiare apare ca risc de variatie a ratei dobânzii, risc valutar si risc de variatie a cursului activelor financiare. Exprima probabilitatea ca o variatie a conditiilor de piata sa afecteze negativ profitul bancar;

Riscul de faliment, riscul de capital sau riscul de îndatorare exprima probabilitatea ca fondurile proprii ale bancii sa fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curenta si ca aceste pierderi sa afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor bancii.

Între toate aceste grupe de risc se exercita o interactiune permanenta, deoarece ele exprima doar aspecte diferite ale aceluiasi potential risc - operatiunile bancare curente. Asa, spre exemplu, o expunere reala excesiva la riscul de creditare poate genera un risc de lichiditate, daca banca nu are suficiente active lichide pentru a face fata obligatiilor sale scadente fara aportul sumelor rezultate din rambursarea creditului primit de catre client. Riscul de lichiditate, la rândul sau, poate genera risc de faliment daca banca nu îsi poate procura rapid resursele deficitare. Ba mai mult, în sistemul bancar, problemele cu care se confrunta o banca pot afecta negativ si banci partenere (creditoare fata de ea) existând un permanent pericol de contagiune. Acest risc specific ansamblului bancilor este numit si risc sistemic si gestionarea lui este asigurata de catre banca centrala. Aceasta nu înseamna însa ca fiecare banca nu trebuie sa urmareasca în permanenta soliditatea partenerilor sai, în baza tuturor informatiilor de care poate dispune.

Riscurile de prestare sunt asociate operatiilor din sfera serviciilor financiare. Urmatoarele tipuri de riscuri sunt cuprinse aici:

Riscul operational sau riscul de sarcina exprima probabilitatea ca banca sa devina incapabila sa mai asigure servirea clientilor într-un mod rentabil. Sunt astfel importante atât oferta de servicii, cât si capacitatea conducerii de a evalua si controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii;

Riscul tehnologic este asociat calitatii si structurii ofertei de produse financiare care au si ele un ciclu de viata propriu si tind sa fie înlocuite de produse mai performante. Alegerea incorecta a momentului scoaterii de pe piata a unui produs sau a momentului introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative si exista în permanenta riscul ca momentul ales sa nu fie cel mai adecvat din punct de vedere al maximizarii profitului bancar;

Riscul produsului nou este asociat inovarilor în sfera produselor financiare. Exprima probabilitatea cumulata a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat, depasirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale, etc.;

Riscul strategic exprima probabilitatea de a nu alege strategia optima în conditiile date. El este inerent oricarei selectii de piete, produse si zone geografice pe care o implica definirea strategiei bancii într-un mediu complex.

Grupa riscurilor ambientale cuprinde o clasa de riscuri cu un puternic potential de impact asupra performantei bancare, dar asupra carora banca are, în cel mai bun caz, un control limitat. În esenta aceste riscuri exprima probabilitatea ca o schimbare adversa de mediu sa afecteze negativ profitul bancii:

Riscul de frauda este un risc de ordin intern ce a fost inclus în aceasta grupa deoarece pentru banca, privita ca entitate, actele si mai ales intentiile salariatilor reprezinta o variabila externa greu controlabila. Riscul de frauda este un risc de ordin intern si exprima probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor bancii de catre angajatii acesteia. Fraudele pot afecta sensibil rentabilitatea bancii, atunci când nu pot fi detectate din vreme si recuperate;

Riscul economic este asociat evolutiei mediului economic în care actioneaza banca si clientii acesteia. Se poate manifesta la nivel sectorial, regional, national sau international. Exprima probabilitatea diminuarii performantei bancii ca urmare a unei evolutii adverse a conditiilor de mediu. Acestea influenteaza calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor si potentialul de risc;



Riscul concurential exprima probabilitatea reducerii profitului în conditiile modificarii raporturilor de piata în defavoarea bancii. El este inerent activitatii bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piata de o banca sunt oferite si de alte institutii financiare.

Riscul legal reflecta faptul ca bancile trebuie sa opereze în contextul stabilit de reglementarile legale în vigoare, chiar daca acestea le creeaza un dezavantaj competitiv fata de alte institutii financiare concurente. Un alt aspect al acestui risc este acela ca exista o permanenta incertitudine atât în ceea ce priveste evolutia viitoare a cadrului normativ de desfasurare a activitatii bancare, cât si referitor la momentul implementarii unor noi reglementari.

Ca incidenta si amploare a pierderilor pe care le genereaza, riscurile cuprinse în prima grupa sunt de departe cele mai semnificative pentru banci, si de aceea gestiunea lor poate aduce un plus semnificativ de soliditate bancii. În urmatorul tabel vom prezenta principalii indicatori si tehnicile de gestiune pentru evaluarea si controlul riscurilor financiare.

Grupa de risc financiar

Indicatori traditionali

Indicatori obiectivi

Tehnici de gestiune

Risc de creditare

Credite/Active

Credite calitate medie/Total credite Pierderi credite/ Total credite Rezerve/Credite

Concentrarea creditelor Cresterea creditelor Ponderea împrumuturilor interbancare Rezerve/Credite de calitate medie

Analiza creditelor Documentarea creditelor Controlul creditelor

Evaluarea riscurilor speciale

Risc de lichiditate

Credite/Depozite

Active lichide/Depozite

Credite interbancare contractate

Costul resurselor împrumutate

Active lichide Împrumuturi / Depozite

Pozitia lichiditatii

Planul de lichiditate

Modele cost/Evaluare Dezvoltarea resurselor de finantare

Risc de piata

Gradul de sensibilitate Bresa(gap-ului)

Bresele grupate

Durata

Bresele dinamice

Gestiunea bresei dinamice Analiza duratei

Risc de capital

Capital social/ Depozite Capital social/ Active Fonduri bancare/ Active

Active risc/Capital social Dinamica activelor relativ la dinamica capitalului social

Planificarea necesarului capital Analiza cresterii posibile

Politica de dividende Capitalizarea functie de risc

Indicatorii si tehnicile de gestiune a riscurilor financiare.

Riscul de creditare este asumat de toate bancile si poate genera probleme serioase daca expunerea la risc este substantiala. Indicatorii traditionali sunt mai putin folositi deoarece ei afecteaza negativ rentabilitatea bancii. Ei se pot dovedi utili în analize temporale si comparatii interbancare. Indicatorii obiectiv, monitorizati atent, pot semnaliza în avans aparitia unor probleme pe parcursul procesului de creditare, mai ales daca limitele sunt depasite pentru mai multi dintre ei.

Indicatorii traditionali ai riscului de lichiditate tind sa se concentreze asupra lichiditatii activelor bancare. Indicatorii obiectiv urmaresc îndeosebi evolutia corelata a activelor lichide si a pasivelor imediate. Din practica rezulta ca cel mai bun este indicatorul derivat ce raporteaza diferenta dintre activele lichide si împrumuturi( de pe piata si de la banca Centrala) la o marime care sa reprezinte nevoile potentiale de lichiditate (de exemplu depozitele volatile).

Riscul variatiei ratei dobânzii pe piata este masurat traditional prin gradul de sensibilitate (relativ) sau gap (absolut). Principalele neajunsuri ale acestor indicatori sunt generate de greutatea alegerii scadentei de folosit drept criteriu pentru sensibilitate, precum si de neluarea în considerare a efectelor pe care variatia ratei dobânzii le are asupra valorii actuale a plasamentelor.

Indicatorii clasici ai riscului de capital sunt indicatori relativi prin care se poate determina valoarea raportului dintre diferite categorii de active/pasive si capital. Acesti indicatori sunt statici si nu pun în evidenta diferentele referitoare la riscul diferitelor plasamente. Ba mai mult, folosesc valori din contabilitate pentru elemente, în valoarea de piata a acestora. Aceste neajunsuri sunt compensate de indicatori mai noi care tin cont si de elementele din afara bilantului si de gradul diferit de risc.

Clasificarea riscurilor în functie de alocarea lor în cadrul sistemului financiar

Din acest punct de vedere riscurile apar ca diversificabile sau nediversificabile. Riscurile diversificabile sunt acele riscuri care ajung sa fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe pozitii ( bilantiere) pentru ca legea numerelor mari sa fie activata. Problema principala este ca niciodata nu putem spune ce înseamna "suficient de multe pozitii", dar este demn de retinut faptul ca putem reduce expunerea globala a unei banci la un anume tip de risc, marind suficient numarul operatiilor si partenerilor susceptibili a genera acel risc.

Riscurile nediversificabile sunt cele care ramân relativ semnificative ca expunere, chiar si dupa ce toate posibilitatile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate. În practica orice pozitie ( bilantiera sau extrabilantiera) comporta de regula atât elemente diversificabile cât si elemente nediversificabile. Spre exemplu, riscul de nerambursare a unui împrumut contractat de catre un client la banca are o componenta nediversificabila - cea generata de riscul economic, de incertitudinea intrarii în urmatoarea faza a ciclului economic - si o componenta diversificabila, specifica fiecarui client. Cu cât banca are mai multi debitori si cu cât valoarea creditelor acordate fiecaruia dintre ei este mai redusa relativ la capitalul bancii, cu atât mai redusa va fi si probabilitatea ca nerambursarea unuia dintre aceste credite sa creeze bancii probleme de lichiditate sau de capital.

Riscurile nediversificabile au putini factori determinanti, în esenta variabile pret: rate ale dobânzii, cursuri valutare, preturi ale materiilor prime, indicatori macroeconomici. în fond, aceste variabile sunt endogene caci reflecta variatii ale preferintelor consumatorilor, schimbari de tehnologie, politici guvernamentale. Din punctul de vedere al gestiunii riscurilor, sursa lor exacta este mai putin importanta decât canalul de transmisie care este pretul.

Sistemul financiar ( ansamblul institutiilor, instrumentelor si pietelor financiare) are un rol important la nivel macroeconomic în ceea ce priveste alocarea eficienta a riscurilor în cadrul sistemului economic. Teoretic un mecanism de alocare eficienta a riscului se poate construi pornind de la un sistem de piete directe si fara un apel la institutiile financiare. Aceasta constructie este foarte solida doar în lipsa problemelor reale de informare (acces la informatie) a costurilor tranzactionale si a altora asemenea. În realitate, odata ce structura investitiilor reale si rentabilitatea acestora au fost stabilite, sistemul financiar poate doar sa aloce riscurile inerente acestei structuri; el nu poate nici anihila riscuri date (nediversificabile) nici crea altele noi.

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, o protectie specifica se poate concepe doar în cazul riscurilor diversificabile. Daca definim riscul ca fiind probabilitatea de producere a unui eveniment incert pentru care este cunoscuta repartitia efectelor producerii lui sau pentru care aceasta poate fi aproximata prin studiul efectelor aleatoare deja produse, atunci incertitudinea (absoluta) este asociata evenimentelor pentru care repartitia efectelor este complet necunoscuta.

În cazul riscurilor, protectia se asigura prin gestiunea unor tehnici si instrumente specifice (riscuri diversificabile) si prin capital (riscuri nediversificabile). Incertitudinea necesita întotdeauna un capital suficient si nu poate fi gestionata prin tehnici specifice. Aceasta ultima remarca este demna de retinut caci în cea mai mare parte a acestei lucrari ne vom concentra asupra unor modalitati de gestiune specifice care pot fi folosite cu succes doar pentru riscuri diversificabile. Pentru a asigura protectia bancii în cazul riscurilor nediversificabile si al incertitudinii pure, nimic nu poate înlocui capitalul bancar si nici o tehnica sau instrument, oricât de sofisticate, nu pot asigura o protectie suficienta.

Gestiunea globala a riscurilor bancare

De regula, problema gestiunii riscurilor bancare este abordata dintr-o perspectiva îngusta, pentru tipuri de riscuri specifice. Aceasta deoarece riscurile bancare sunt diverse si complexe. Nu trebuie uitat faptul ca pentru toate aceste riscuri expunerea este a bancii si ca, în plus, multe riscuri sunt interdependente. Gestiunea globala a acestor riscuri se impune ca o necesitate si trebuie organizata la nivelul central al bancii.

O gestiune globala adecvata a riscurilor trebuie sa asigure bancii capacitatea de a identifica si aprecia riscurile bancare, de a le controla, de a le elimina sau evita si de a le finanta. Alte prioritati de avut în vedere se refera la anticiparea pierderilor, constituirea rezervelor, transferul eventual al riscurilor (asigurare), integrarea gestiunii riscurilor bancare în sistemul global de gestiune al bancii.

Etapele procesului de gestiune globala a riscurilor bancare pot fi regasite si în gestiunea riscurilor individuale, doar ca la nivel global toate au un caracter obligatoriu. În succesiunea lor logica aceste etape sunt urmatoarele: identificarea si evaluarea riscurilor, controlul riscurilor, eliminarea/evitarea riscurilor si finantarea riscurilor.

Identificarea si evaluarea riscurilor bancare

Integrarea evaluarii riscurilor în planificarea strategica a bancii va asigura gestiunii riscurilor bancare vizibilitatea necesara si focalizare strategica. Riscul este o componenta esentiala a profilului unei institutii financiare; de aceea evolutia ulterioara a strategiei si organizarii bancare vor fi afectate daca profilul risc actual si de perspectiva nu sunt luate în considerare.

Pentru a integra identificarea si evaluarea riscurilor bancare în procesul de planificare, banca trebuie sa-si identifice mai întâi principalele linii de activitate. O linie de activitate include unitati si proceduri.

Unitatile cuprinse într-o linie de activitate au un set integrat de sisteme de livrare a produselor si piete consacrate. Procedurile includ atât ansamblul sarcinilor asociate livrarii produselor pe piata cât si sarcinile asociate activitatilor auxiliare.

Procesul de gestiune a riscurilor începe prin descifrarea profilului risc al diferitelor game de produse bancare pentru principalele activitati bancare. Apoi acestea trebuie comparate cu profilul risc al bancii. Daca profilul risc al bancii este mai putin îndraznet decât suma profilurilor risc identificate, atunci conglomeratul bancar (banca în ansamblul sau), are o valoare sinergetica, pozitiva pentru actionari.

Pentru a identifica si evalua nivelul de risc al unei game de produse bancare sau al unei activitati bancare, managerii trebuie sa identifice toate situatiile semnificative care pot genera o pierdere financiara.

Managementul poate realiza acest lucru prin elaborarea unor scenarii de pierdere pentru activitatile, tranzactiile si interfetele bancare. Când elaboram profilul risc este util sa se aloce expunerile risc diferitelor componente ale riscului. De asemeni trebuie sa identificam frecventa si marimea pierderilor care pot fi generate de expuneri. Frecventa se refera la numarul de aparitii al evenimentelor asociate unei expuneri pe parcursul orizontului de planificare. Gravitatea pierderilor masoara impactul financiar care rezulta din producerea evenimentelor asociate expunerii la risc.

Un manager poate dobândi o buna perspectiva asupra nivelului riscului asociat unei anumite expuneri combinând frecventa cu amplitudinea riscului. Deoarece o anumita expunere poate genera riscuri de mai multe feluri, nivelul de risc trebuie agregat pentru fiecare expunere si pentru fiecare categorie de risc pentru a identifica profilul risc al unei unitati bancare.

Metodologiile de identificare si evaluare a riscurilor pot asigura o estimare efectiva si eficienta a profilului risc pentru sucursale, filiale, agentii si întreaga banca. În lipsa unei abordari sistematice a evaluarii riscului, usor de implementat, o banca nu dispune de nici un mijloc de a-si reduce cheltuielile legate de riscuri printr-un control mai riguros si o finantare adecvata a riscurilor. În plus este dificil pentru o banca sa determine veniturile corectate în functie de risc pentru o gama de produse bancare sau o activitate si sa transmita pietei financiare riscul produs propriu si eficacitatea managementului riscurilor bancare.

Controlul riscurilor

Obiectivul controlului riscurilor este de a minimiza cheltuielile asociate riscurilor pentru toate expunerile care au fost identificate, dar nu evitate sau eliminate. Dupa ce au fundamentat profilul risc al unitatii lor bancare, managerii trebuie sa identifice si sa evalueze activitatile de control al riscurilor existente din punct de vedere al expunerii si nivelurilor de risc identificate, pentru fiecare categorie de riscuri.

Pentru a controla riscul de piata, o banca poate avea în vedere mai multe tehnici de gestiune a bilantului sau de diversificare a portofoliului. Între modalitatile de a gestiona riscul de lichiditate se înscriu si titularizarea unor credite sau cresterea frecventei negocierilor. În domeniul riscului operational banca poate îmbunatati controalele în domeniul calitatii produselor bancare, pe lânga gestiunea creditelor si analiza creditelor neperformante.

Eliminarea / evitarea riscurilor

Trebuie subliniata importanta primei etape de identificare si evaluare a riscurilor. Este dificil de eliminat sau evitat un risc daca el nu a fost identificat si cuantificat corespunzator. Riscul poate fi eliminat prin îndepartarea cauzei care îl produce. În general, managerii pot face acest lucru prin reproiectarea activitatilor asociate si a Fluxurilor de Operatii. Mai recent, însa, bancile au adoptat solutii mai radicale, eliminând complet gamele de produse pe care le apreciaza extrem de riscante. Managerii bancari, a caror experienta este legata de activitatile bancare comerciale, reactioneaza la pierderi care apar în activitati despre care nu stiu multe, ca, de exemplu, în domeniul operatiilor cu instrumente derivate (contracte la termen si cu optiuni) prin suprimarea acestor activitati.

Eliminarea si evitarea riscurilor poate avea un efect asupra reducerii costurilor totale ale bancii, costuri asociate riscurilor daca banca a apreciat corect cheltuielile asociate riscurilor si veniturile ajustate în functie de risc asociate fiecarei game de produse sau activitati. Altfel s-ar putea ca managementul sa reduca valoarea actiunilor prin eliminarea unor activitati care ar fi putut produce în timp venituri favorabile ajustate în functie de risc.

Finantarea riscurilor

Din punct de vedere al gestiunii riscurilor bancare, finantarea riscurilor bancare presupune atât acoperirea riscurilor (prin rezerve generale sau specifice), cât si transferul riscurilor (prin asigurare sau operatii cu instrumente derivate). Acoperirea riscurilor functioneaza cel mai bine în cazul unor riscuri a caror frecventa si amplitudine a expunerii sunt foarte previzibile sau atunci când nu exista asigurari pe piata. Transferul riscului este mai adecvat atunci când expunerea nu este foarte previzibila sau atunci când gravitatea potentiala a pagubelor este catastrofala.

În concluzie, transferul riscurilor este foarte dificil daca nu exista piete de asigurari conventionale. Daca ramân riscuri mari care nu pot fi nici acoperite (retinute) nici transferate, pentru manager este foarte dificil sa foloseasca controlul riscurilor pentru a le elimina sau evita. În ultima instanta managerii bancari trebuie sa fie capabili sa identifice si sa evalueze gradul de risc. Doar riscurile neidentificate sunt retinute din ignoranta.

Acoperirea (retinerea) riscurilor

Riscul poate fi acoperit atât printr-un program formal de finantare, elaborat pe baza prognozelor privind pierderile anticipate, cât si prin prelevari pentru fondurile de rezerva pentru pierderi din creditare. În plus, bancile pot acoperi riscuri în afara unor programe formale de finantare, daca trec pierderile pe cheltuieli sau le acopera din capital, în masura în care aceste pierderi se produc. Aceste programe de tip ''pay - as you -go'' genereaza în mod inevitabil un anumit grad de incertitudine asociata veniturilor si o cerere incerta de capital bancar. Pe de alta parte, existenta programelor formale autofinantate reprezinta un mesaj pentru pietele financiare, caci presupune identificarea si evaluarea riscurilor, precum si reducerea gradului de incertitudine în ceea ce priveste veniturile viitoare.

Retinerea riscurilor trebuie sa se faca pe baza urmatoarelor doua criterii: acoperirea unor familii de riscuri si existenta unei baze proprii de date statistice referitoare la frecventa si amploarea riscurilor. În lipsa acestor conditii, riscurile nu pot fi autofinantate în mod corect.

Transferarea riscurilor

Transferarea riscului este mult mai eficace atunci când frecventa si gravitatea sunt specifice unor riscuri catastrofale si atunci când riscurile nu pot fi identificate si evaluate precis.

Structura unui program de asigurare pentru o banca se poate face având în vedere urmatoarele trei posibilitati:

Negocierea centralizata cu limitarea numarului de polite de tipul '' toate riscurile, mai putin.'';

Negocierea descentralizata, politele fiind încheiate separat; fie de fiecare unitate cu personalitate juridica, fie dupa criteriul teritorialitatii (al zonei de operare);



Programe specifice pentru diferite activitati bancare.

Desi transferarea riscurilor poate fi eficienta, ea trebuie sa fie ultimul dintre elementele luate în considerare de paradigma gestiunii riscurilor bancare; oricum, practica curenta face ca transferarea riscului sa fie prima si, adesea, singura modalitate de abordare a gestiunii riscurilor bancare.

Strategia ordinara ar trebui sa fie: transferul riscurilor grave si retinerea riscurilor frecvente.

Managementul riscurilor bancare ar trebui sa fie una dintre componentele sistemului global de management bancar. Un bun manager în probleme de risc va observa si folosi felul în care gestiunea riscurilor bancare interactioneaza cu alte componente ale sistemului managementului bancar. Prin implementarea gestiunii riscurilor bancare ca o componenta vitala a sistemului global de management bancar, conducerea bancii poate comunica pietelor financiare eficacitatea sa în gestiunea bancii pentru a produce efecte de sinergie.

Garantiile creditelor bancare

Notiunea, clasificarea si rolul garantiilor.

Riscul nerambursarii creditelor poate fi diminuat pe baza unui instrument juridic traditional: garantia. Banca nu îsi poate permite sa apeleze, în ipoteza incidentelor în restituirea creditului, doar la gajul general al creditorilor chirografari, care ofera tuturor creditorilor o egala vocatie la distribuirea emolumentului urmaririi silite a averii debitorului comun. Prerogativele conferite creditorilor chirografari, în comun si în mod egal (dreptul de a cere luarea unor masuri de conservare: sechestrul asigurator, întreruperea cursului prescriptiei etc.; dreptul de a exercita actiunea oblica sau pauliana; dreptul de a urmari silit bunurile din averea debitorului), nu ofera o protectie eficace contra riscului insolvabilitatii debitorului.

Pentru a avea sanse reale în cazul insolvabilitatii debitorului, banca creditoare poate solicita constituirea de garantii, reale si personale, sau poate apela la alte mijloace, cum sunt solidaritatea si indivizibilitatea. Cea mai mare parte dintre garantiile utilizate în practica bancara nu reprezinta garantii bancare specifice, ci sunt împrumutate din dreptul civil sau dreptul comercial[1].

Garantia este mijlocul juridic care confera creditorului titular fie prioritatea fata de ceilalti creditori cu privire la urmarirea silita a unui bun determinat din averea debitorului, fie posibilitatea de a urmari silit si o alta persoana care s-a angajat împreuna cu debitorul.

Functia esentiala a garantiilor este de a atenua sau de a elimina riscul care decurge pentru creditor din insolvabilitatea debitorului. Aceeasi functie o îndeplinesc si alte mijloace juridice, care nu sunt garantii propriu-zise: solidaritatea, indivizibilitatea, rezerva dreptului de proprietate, dreptul de retentie, arvuna, clauza penala, contul curent, creditul documentar etc.

Reglementarea de baza a garantiilor se afla în Codul civil, Codul comercial si Legea nr. 99/1999.

Clasificarea fundamentala a garantiilor este aceea care face diferenta între garantiile personale si garantiile reale. Unica garantie personala propriu-zisa este cautiunea, dar acelasi rol îl îndeplineste si solidaritatea codebitorilor, desi nu este o garantie în sensul strict al termenului. Garantiile reale (garantiile reale mobiliare, ipoteca si privilegiile reale) constau în afectarea unui bun pentru garantarea executarii unei obligatii. Garantiile reale mobiliare sau ipoteca pot fi constituite nu numai asupra bunurilor din averea debitorului, ci si asupra bunurilor altei persoane (cautiuni reale).

Alaturi de rolul traditional, de asigurare a executarii obligatiei debitorului, garantiile au dobândit noi functii: ele contribuie la securitatea creditului si înlocuiesc uneori creditul efectiv, substituindu-se transferului de fonduri ca, de exemplu, în cazul scrisorii de garantie bancara[2].

Fidejusiunea (cautiunea).

Pe baza dispozitiilor art. 1652 C.civ. (,,cel care garanteaza o obligatie se leaga catre creditor a îndeplini însusi obligatia pe care debitorul nu o îndeplineste") si ale art. 42 alin. 2 C.com., ("prezumtia de solidaritate exista si contra fidejusorului, chiar necomerciant, care garanteaza o obligatiune comerciala"), cautiunea a fost definita în doctrina, în sens restrâns, ca un contract între creditor si fidejusor, si în sens larg, ca o operatiune tripartita între persoane legate câte doua prin contracte distincte[3].

Caracterul accesoriu este de esenta cautiunii. Ea nu poate exista fara obligatia principala, fata de care se afla într-o strânsa dependenta si nu poate fi mai întinsa, nici mai oneroasa decât aceasta. Cautiunea este un contract unilateral pentru ca numai fidejusorul se obliga fata de creditor. Caracterul unilateral nefiind însa de esenta cautiunii, partile pot conferi contractului si un caracter sinalagmatic. Chiar si atunci când ramâne unilateral, creditorul este obligat sa nu diminueze celelalte garantii, în care s-ar putea subroga fidejusorul. Cautiunea este un contract consensual, înscrisul fiind cerut numai pentru dovada actului juridic. Ea are caracter gratuit între fidejusor si creditor, sub sanctiunea nulitatii cautiunii consimtite în perioada suspecta, anterioara falimentului. În raportul între fidejusor si debitor, cautiunea este adeseori cu titlu oneros. Cautiunea este un contract intuitu personae. Ea poate avea ca obiect datorii nascute anterior, care trebuie sa fie determinate, sau datorii viitoare, care trebuie sa fie determinabile. Cu toate acestea, cautiunea poate privi un cuantum valoric precis determinat sau poate fi acordata fara limita. Sub aspectul duratei, cautiunea poate fi pe timp determinat sau nedeterminat, în cea de a doua ipoteza fidejusorul având dreptul sa ceara rezilierea contractului.

În ceea ce priveste constituirea cautiunii, fidejusorul persoana fizica trebuie sa posede capacitate de exercitiu deplina, iar fidejusorul societate comerciala poate da cautiune numai daca acest act este compatibil cu capacitatea ei speciala. De asemenea, fidejusorul trebuie sa aiba domiciliul în circumscriptia tribunalului locului platii obligatiei principale si sa fie solvabil. Angajamentul fidejusorului trebuie sa fie expres si luat în deplina cunostinta în ceea ce priveste natura si întinderea sa.

Obiectul contractului de cautiune este plata datoriei debitorului. Cautiunea presupune, deci, existenta unei obligatii principale valide si determinate, putând, însa, fi neexigibila si chiar eventuala.

Cât priveste efectele cautiunii în raportul dintre creditor si fidejusor, în cazul în care debitorul nu-si executa obligatia, potrivit art. 1663 C.civ., creditorul îl poate urmari pe fidejusor, fara a fi obligat sa-l urmareasca mai întâi pe debitor. Fidejusorul poate invoca, în principiu, beneficiul de discutiune si beneficiul de diviziune. Cu toate acestea, fidejusorul unei obligatii comerciale le poate invoca numai daca contractul de cautiune prevede expres ca fidejusorul nu este obligat solidar cu debitorul fata de creditor, întrucât prezumtia de solidaritate instituita de art. 42 alin. 2 C.com. opereaza si contra fidejusorului unei obligatii comerciale.

Fidejusorul poate opune creditorului atât exceptiile personale izvorâte din contractul de cautiune (validitatea, întinderea obligatiei, termene si conditii, stingerea obligatiei etc.), cât si exceptiile ce privesc obligatia debitorului, afara de cele pur personale debitorului.

Pe de alta parte, în ceea ce priveste efectele cautiunii între fidejusor si debitor, în cazul în care a platit obligatia debitorului fata de creditor, fidejusorul are regres contra debitorului, pentru suma efectiv platita si cheltuielile efectuate dupa ce l-a înstiintat pe acesta ca este urmarit de creditor. Fidejusorul pierde dreptul de regres contra debitorului, având doar dreptul de a cere restituirea sumei de la creditor, în cazul în care a omis sa-l înstiinteze pe debitor despre efectuarea platii si din acest motiv a platit si debitorul aceeasi datorie, respectiv daca a platit creditorului fara sa fi fost urmarit si fara a-l înstiinta pe debitor, care ar fi fost în masura sa opuna creditorului exceptia de stingere a datoriei într-un alt mod.

În cazul pluralitatii de fidejusori, garantul care a platit datoria are regres contra celorlalti garanti, actiunea în regres fiind, însa, divizibila între ceilalti fidejusori, iar fractiunea ce revine fiecaruia - direct proportionala cu angajamentul initial.

Fidejusiunea se stinge odata cu obligatia garantata, pe cale accesorie, iar pe cale principala, prin expirarea duratei pentru care s-a obligat fidejusorul, respectiv prin revocarea de catre acesta a cautiunii stipulate pe o durata nedeterminata[4].

Garantiile reale mobiliare.

Codul civil defineste amanetul, în art. 1685 si 1686, ca fiind contractul prin care debitorul remite creditorului sau un bun mobil pentru garantarea executarii obligatiei, creditorul având dreptul de a fi platit din vânzarea bunului cu preferinta fata de alti creditori, în cazul neexecutarii obligatiei debitorului la scadenta.

Reglementarea gajului comercial din art. 478-489 C.com. a fost abrogata prin Legea nr. 99/1999 privind unele masuri pentru accelerarea reformei economice[5], care a consacrat o noua reglementare domeniului, sub forma garantiilor reale mobiliare, studiate în materia dreptului comercial.

Afectarea ca garantie a soldului creditor al unui cont bancar (escrow account).

Soldul creditor al unui cont curent bancar constituie un drept de creanta al titularului contului fata de banca. Aceasta creanta, al carei cuantum variaza în permanenta, sub influenta creditarilor si a debitarilor, poate fi destinat ca garantie fata de banca pentru obligatiile titularului contului[6].

De asemenea, soldul (prin ipoteza - creditor) al unui cont de depozit bancar poate fi constituit ca garantie. Partile unui contract de furnizare, cu livrari esalonate, pot stipula o clauza de garantie, potrivit art. 6 alin. 5 lit. b din Titlul VI al Legii nr. 99/1999, conform careia sumele platite cu titlu de avans de cumparator vor fi pastrate într-un cont bancar de depozit, cu titlu de garantie a executarii obligatiilor vânzatorului, pâna când partile vor da ordin bancii ca aceste sume sa fie varsate vânzatorului[7].

Ipoteca.

Ipoteca reprezinta o garantie reala imobiliara fara deposedare, definita de art. 1746 C.civ. ca fiind un drept real asupra imobilelor afectate pentru garantarea platii unei obligatii. În cazul în care obligatia îsi are izvorul direct într-o norma legala, ipoteca se naste printr-o dispozitie a legii, conform art. 1749 alin.1 C.civ. si este o ipoteca legala, iar când ipoteca se constituie prin conventie, potrivit art. 1749 alin.2 C.civ., ea reprezinta o ipoteca conventionala. În ambele cazuri, ipoteca are urmatoarele caractere[8]:

a)      este un drept real accesoriu, conferind titularului atât prerogativa de a urmari bunul în mâna oricui s-ar afla, cât si prerogativa de a-si realiza dreptul principal, de creanta, cu preferinta fata de alti creditori care ar urmari acelasi bun;

b)      este o garantie reala imobiliara, aplicabila, deci, numai dreptului de proprietate asupra imobilelor aflate în circuitul civil, împreuna cu accesoriile lor (imobile prin destinatie) precum si dreptului de uzufruct asupra acestora;

c)      se constituie numai în cazurile si cu formele prevazute de lege;

d)      este specializata, în sensul individualizarii imobilului si a creantei garantate;

e)      este indivizibila, în sensul ca subzista asupra întregului imobil si dupa ce o parte din datorie s-a stins, precum si chiar dupa ce imobilul a fost partajat între fostii coproprietari: cel caruia îi va reveni dreptul exclusiv de proprietate va suporta si ipoteca.

Ipoteca conventionala se constituie, sub sanctiunea nulitatii absolute, prin act autentic. Potrivit regulilor de publicitate a ipotecii, pentru a fi opozabila tertelor persoane, ea trebuie sa fie înscrisa în registrul special sau, dupa caz, în foaia de sarcini a cartii funciare în care este intabulat imobilul ipotecat. Prin înscriere se determina totodata si rangul de preferinta al ipotecii, ipotecile înscrise în aceeasi zi având rang egal. În regimul de carte funciara guvernat de Legea nr. 115/1938, înscrierea ipotecii are efect constitutiv (art. 17), în timp ce în noul regim de carte funciara, reglementat de Legea cadastrului si a publicitatii imobiliare nr. 7/1996 aceasta asigura doar efectul opozabilitatii fata de terti (art. 27). Înscrierea este opozabila fata de toti ceilalti dobânditori de drepturi asupra imobilului, inclusiv fata de creditorii de rang inferior.

Inscriptia poate fi radiata dupa stingerea creantei prin plata integrala sau poate fi restrânsa ca urmare a platii partiale. Radierea sau reducerea pot fi consecinta acordului dintre creditor si debitor sau poate fi dispusa de instanta.

Din punct de vedere al efectelor constituirii ipotecii, debitorul proprietar al imobilului conserva posesia si folosinta acestuia. Cu exceptia situatiilor expres prevazute de lege, el poate înstraina imobilul, dobânditorul suportând actul de grevare a imobilului pentru ca creditorii "î1 urmaresc în orice mâna ar trece", conform art. 1790 C.civ. Totodata, creditorul ipotecar va conserva în acelasi mod si dreptul de preferinta.

Dobânditorul imobilului are posibilitatea sa opuna creditorului urmaritor unele exceptii (nulitatea contractului de ipoteca sau a inscriptiei sau garantia de evictiune atunci când creditorul l-a mostenit pe vânzatorul de la care a dobândit imobilul urmaritul) sau poate utiliza purga ipotecii, oferind creditorului o suma egala cu pretul sau valoarea estimata la dobândirea imobilului. De asemenea, dobânditorul poate stinge prin plata creanta urmaritorului fata de debitor, dobândind prin subrogatie dreptul creditorului sau poate opta pentru "delasarea" imobilului în mâna creditorului. Ultima solutie este finalizarea procedurii executarii silite. În toate situatiile, dobânditorul are regres contra debitorului principal.

Ipoteca se stinge odata cu obligatia garantata, pe cale accesorie. Pe cale principala, ipoteca se stinge prin: renuntarea creditorului la ipoteca; purga; prescriptie achizitiva; constatarea nulitatii sau anularea contractului constitutiv; rezolutiunea actului de dobândire a dreptului de proprietate de catre dobânditorul care a constituit ipoteca asupra imobilului; distrugerea imobilului, cu consecinta stramutarii ipotecii asupra indemnizatiei de asigurare si a altor despagubiri cuvenite.

Recuperarea creditelor bancare

Contractu1 bancar de credit - titlu executoriu.

Sub imperiul legii bancare anterioare (Legea nr. 33/1991 privind activitatea bancara), formularele contractelor de credit utilizate de banci cuprindeau clauza potrivit careia contractul are valoarea unui înscris autentic si constituie titlu executoriu. În lipsa unor prevederi legale exprese care sa-i confere contractului aceste caractere, clauzele respective au fost calificate drept nelegale atât de doctrina[9], cât si de jurisprudenta .

Actuala Lege bancara, în art. 56 alin. 2, califica expres contractul de credit bancar ca fiind titlu executoriu. Textul legal nu contine, însa, o derogare expresa de la formalitatea învestirii cu formula executorie a contractului, astfel încât banca are obligatia de a îndeplini aceasta exigenta înainte de a initia procedura executarii silite a debitorului.

Doctrina a remarcat[11], întemeiat, ca norma amintita prezinta o serie de inconveniente pentru societatea bancara care cere executarea silita în temeiul acestui titlu executoriu. Astfel, va putea fi executata silit, pe baza înscrisului respectiv, numai suma mentionata în înscris, si anume creditul acordat, care nu reprezinta suma pe care o datoreaza debitorul bancii, întrucât nu cuprinde comisioanele, dobânzile si penalitatile de întârziere. Pe cale de consecinta, în cazul în care banca cere executarea silita pentru întreaga suma datorata (dar alta decât cea înscrisa în contractul de credit învestit cu formula executorie), debitorul este îndreptatit sa formuleze contestatie la executare, în temeiul art. 400 alin. 1 C.proc.civ., cu privire la întelesul, întinderea si aplicarea titlului executoriu.

În literatura de specialitate[12] au Post analizate si celelalte dispozitii ale art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998, potrivit carora constituie titluri executorii si garantiile reale si personale constituite în scopul garantarii creditului bancar. Acest text a fost calificat, cu temei, drept o eroare a legiuitorului, fata de faptul ca ceea ce se executa silit este creanta nascuta din contractul de credit, iar nu contractele de garantie, care nu sunt decât contracte accesorii contractului de credit, constituite în scopul afectarii unor bunuri (garantiile reale) sau patrimonii (garantiile personale) ca obiect al executarii silite în temeiul titlului executoriu (contractul de credit sau hotarârea judecatoreasca).

Banca beneficiaza si de o facilitate fiscala în materia contractelor de credit, întrucât, potrivit art. 56 alin. 3 din Legea nr. 58/1998, de la data învestirii cu formula executorie a contractului de credit, dobânzile se vor calcula în continuare si se vor evidentia de catre banca, în afara bilantului contabil, împreuna cu creditele respective. Facilitatea poate fi justificata fie prin pozitia speciala pe care bancile o ocupa între societatile comerciale, fie, mai degraba, prin transformarea unei pozitii economice dominante într-o pozitie juridica similara.

Executorii bancari.

Legea bancara autorizeaza bancile, prin art. 88 alin. 2 si 3, ca, separat sau în cadrul organizatiilor profesionale, sa-si organizeze un corp propriu de executori, a caror activitate va fi strict legata de punerea în executare a titlurilor executorii apartinând bancilor.

În temeiul acestor dispozitii de principiu, a fost emis Ordinul Ministrului Justitiei 2628/C/1999 pentru aprobarea Statutului Corpului executorilor bancari. Potrivit art. 1 alin. 2 din ordin, corpul executorilor bancari poate fi înfiintat în fiecare banca, persoana juridica autorizata de Banca Nationala a României, sau în cadrul asociatiilor profesionale.

Executorii bancari sunt învestiti sa îndeplineasca orice activitati legale în scopul realizarii voluntare sau, când este cazul, prin executare silita a obligatiilor stabilite prin titlurile executorii ce apartin bancilor. Astfel, executorii bancari au urmatoarele atributii:

a)      pun în executare titlurile executorii apartinând bancii în care îsi desfasoara activitatea si efectueaza actele de executare necesare în toate formele de executare silita, prevazute de Codul de procedura silita si celelalte legi în materie;

b)      notifica actele judiciare si extrajudiciare;

c)      comunica actele de procedura;

d)      recupereaza, pe cale amiabila, creantele bancii;

e)      aplica masurile asiguratorii dispuse de instanta judecatoreasca în favoarea bancii;

f)       întocmesc procesele-verbale de constatare în cazul ofertei reale urmate de consemnarea sumei de catre debitorul bancii, conform Codului de procedura civila;

g)      întocmesc, potrivit legii, protestul de neplata a cambiilor, biletelor la ordin si cecurilor;

h)      constata starea de insolvabilitate a debitorului urmarit;

i)        efectueaza orice alte acte sau operatiuni prevazute de lege, aplicabile executarii silite în baza titlurilor executorii apartinând bancilor.

Executorii bancari îsi desfasoara activitatea pe întreg teritoriul României. Actul îndeplinit de executorul bancar este de autoritate publica si are forta probanta prevazuta de lege.

Pe baza datelor prezentate de executorul bancar, conducerea bancii creditoare se poate adresa instantei de executare, solicitându-i sa obtina, potrivit legii, informatiile necesare pentru efectuarea executarii silite de la cei care datoreaza sume de bani debitorului urmarit sau care detin alte bunuri ale acestuia, supuse urmaririi, inclusiv de la banci ori de la alte institutii la care debitorii urmariti sunt titulari de conturi. Aceste dispozitii sunt aplicabile si în cazul în care, pentru îndeplinirea efectiva a executarii silite, executorul bancar considera necesar concursul organelor de politie, al jandarmeriei sau al altor agenti ai fortei publice.

În cazul concursului de executari silite asupra acelorasi bunuri efectuate de executori bancari ai unor banci diferite, executarea se va reuni la executorul bancar care a început cel dintâi executarea. Daca aceleasi bunuri sunt urmarite si pentru realizarea unei executari silite de competenta executorului judecatoresc sau al altor organe de executare prevazute de lege, regula este ca întreaga executare se va reuni la executorul judecatoresc învestit.

Corpul executorilor bancari al unei banci se înfiinteaza si este organizat de catre organul de conducere al bancii. Executor bancar poate fi persoana care îndeplineste conditiile generale pentru numirea în functia de executor judecatoresc, precum si conditiile de angajare stabilite de conducerea bancii. În termen de 10 zile de la numirea unei persoane în aceasta functie, conducerea bancii va solicita Ministerului Justitiei înregistrarea executorului în evidenta speciala. Dupa confirmarea în scris a înregistrarii, executorul bancar îsi poate exercita efectiv atributiile. Executorul bancar îsi desfasoara activitatea în temeiul unui contract de munca sau al unei alte conventii încheiate cu banca, având obligatia de a pastra secretul profesional, inclusiv secretul bancar. Controlul profesional curent al activitatii executorilor bancari si avizarea asupra legalitatii actelor întocmite de acestia se asigura de catre compartimentul juridic al bancii. seful Corpului executorilor bancari este subordonat direct sefului compartimentului juridic. Executorul\bancar îndeplineste actele de executare silita si celelalte acte care sunt de competenta sa în baza dispozitiei scrise a sefului Corpului executorilor bancari si a avizului prealabil obligatoriu al compartimentului juridic al bancii.

În îndeplinirea atributiilor lor, executorii bancari întocmesc procese­-verbale despre masurile luate si constatarile facute, daca reglementarile în materie nu prevad altfel, un exemplar al acestora comunicându-se persoanei interesate.

Actele care prezinta erori materiale sau omisiuni vadite vor fi corectate sau completate de catre executorul bancar, la cererea partilor sau din oficiu.

Actele executorilor bancari sunt supuse, în Conditiile legii, controlului judecatoresc. Persoanele interesate sau vatamate prin actele de executare pot formula contestatii la executare în conditiile prevazute de Codul de procedura civila, daca prin lege nu se dispune altfel.

Executorilor bancari le este interzis sa efectueze acte de executare în temeiul unor titluri executorii apartinând persoanelor fizice sau juridice, altele decât banca în care îsi desfasoara activitatea. Pentru încalcarea dispozitiilor legale, în sarcina executorului bancar poate fi angajata, dupa caz, raspunderea civila, disciplinara, materiala, administrativa sau penala, în conditiile legii.



Francoise Dekeuwer-Defossez, op. cit, p. 154.

Ion Turcu, Operatiuni..., p. 371; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 86.

Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 93-96.

Publicata în Monitorul Oficial nr. 236 din 27 mai 1999.

Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.

Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 147.

Ion Turcu, Operatiuni..., p. 405; Ion Turcu, Drept bancar, vol. III, p. 148-149.

Ion Turcu, Operatiuni..., p. 408-410; Dorin Clocotici, Probleme de drept rezultate din analiza Legii nr. 76 din 17 iulie 1992, în Revista de drept comercial nr. 1/1993, p. 28; I. Turcu, S. Deleanu, Executarea silica a contractelor de credit, în Dreptul nr. 12/1993, p. 54; Radu I. Motica, Vasile Popa, op. cit p. 407-408 Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar p. 19-21.

Curtea Suprema de Justitie, Sectia comerciala, Decizia nr. 209 din 22 februarie 1996, în Dreptul nr. 8/ 1996.

Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 302-304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 21-­22

Ion Turcu, Drept bancar, vol. I, p. 304; Ion Turcu, Recuperarea creditului bancar, p. 23.



loading...











Document Info


Accesari: 8188
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




Coduri - Postale, caen, cor

Politica de confidentialitate

Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2020 )