ANGLIA SI SFARSITUL EVULUI MEDIU

ANGLIA sI SFÂRsITUL EVULUI MEDIU

I.

II. Mai mult înca decât bogatia, pricina cea mare a orgoliului englezului era pe atunci relativa sa li­bertate. Orgoliosul Fortescue face, în 1470, elogiul legilor din Anglia: "Cum oare s-ar putea sa nu fie bune când sunt nu opera unui singur om, nici chiar a o suta de sfetnici, ci opera a mai mult de trei sute de barbati alesi? De altfel, daca din întâmplare ar fi proaste, ele pot fi reformate cu consimtamântul tuturor starilor din regat... În Anglia vo­inta poporului este principiul vietii, care trimite sângele în capul si în toate madularele corpului po­litic". El opune triumfator libertatea englezilor, care nu platesc decât impozite consimtite si care nu pot fi judecati decât cu respectarea tuturor for­melor, constrângerilor pe care le sufera supusul francez, obligat sa cumpere sare grevata de taxe, sa plateasca biruri arbitrare si care e "aruncat în Sena într-un sac cusut", fara judecata, daca stapânul lui socoteste ca-i vinovat. La drept vorbind, Fortescue exagereaza. Victimele lui Richard al III-lea, dupa cum se stie, n-au fost proteguite de formele legale. Dar este adevarat ca nici macar Richard al III-lea n-ar fi îndraznit sa fixeze un impozit fara consimtamântul parlamentului, pe când, în Franta, Carol al VII-lea, care, în urma ordo­nantei din 1439, obtinuse de la stari un impozit di­rect: tallia, pentru plata armatei, a reusit sa dea acestui impozit un caracter perpetuu. De atunci încolo urmasii lui fixau cuantumul impozitului fara sa mai convoace starile.

III. De unde aceste deosebiri între cele doua po­poare? a) Pentru ca sarcina regilor francezi a fost mult mai grea decât aceea a regilor englezi, stapâni ai întregii tari de pe vremea cuceririi si care, din secolul al XII-lea, au putut impune seniorilor locali pe judecatorii lor itineranti si legea comuna. Poporul francez, care a suferit în mod crunt de pe urma independentei marilor feudali si a invaziei straine, este gata sa-i acorde regelui o deplina pu­tere numai sa mentina ordinea si sa apere fronti­erele. În Franta, tara continentala, inamicul este aproape si e nevoie de o armata permanenta. În Anglia libertatea poporului slabeste puterea rege­lui, dar marea acopera greselile si slabiciunile, b) Pentru ca fiecare om în Anglia este propriul sau soldat si propriul sau politai. Yeoman-ul, acest arcas sau slujitor înarmat în timpul razboiului, nu-i altul decât micul proprietar englez din timp de pace. Re­gele nu are trupe ca sa-si impuna vointa unor ase­menea oameni. "Trebuie neaparat - spune Froissart foarte scandalizat - ca regele, care este stapânul lor, sa le intre în voie si sa se încline în fata dorintelor lor, caci, daca face altminteri si iese rau, va fi rau de el". Începând cu Carol al VII-lea, regele Frantei are o mica armata (cincisprezece companii de oameni înarmati si cavalerie usoara) si cea mai pu­ternica artilerie a timpului. În Franta nu exista mi­litie la tara. De la arcasii liberi pâna la garda nationala, soldatul-cetatean a fost totdeauna un esec la noi. Astfel, birul permanent asigura în Franta solda armatei, si armata permanenta asigura încasarea birului. Regele nu are nevoie de multe ori de starile generale si le convoaca cât mai rar posibil. si, de altfel, daca le-ar convoca mai des, cele trei stari: nobilimea, clerul si starea a treia, s-ar lupta între ele si s-ar devora. Amestecul de negustori bogati si de mica nobilime care consti­tuie forta Camerei Comunelor din Anglia ar fi de neconceput în Franta secolului al XV-lea. De altfel, chiar si în Anglia va deveni necesara o monarhie mai viguroasa pentru a pune capat violentei si ile­galitatii. Poporul englez, care a suferit în timpul razboiului celor doua roze din cauza anarhiei, cere si el spre sfârsitul secolului un despotism relativ, dar regele sau va trebui sa respecte totdeauna for­mele. Ideea monarhiei îngradite este bine înfipta în capetele englezilor.

IV. Violenta nu este în Anglia apanajul feudali­lor. Englezii si saxonii au fost totdeauna brutali. Uzantele si bunele maniere vor tine mai târziu în frâu aceasta violenta, dar, sub masca ei ceremoni­oasa, va supravietui pâna în zilele noastre. Sir John Fortescue o considera meritorie chiar atunci când duce la crima. "În Anglia - spune el cu mândrie - se spânzura într-un an pentru furt cu mâna ar­mata si omor mai multi insi decât se spânzura în Franta pentru aceeasi crima în timp de sapte ani. Daca un englez e sarac si vede la un altul bogatii pe care i le poate lua cu forta, nu se da în laturi, decât numai daca este un om foarte cinstit". Chau­cer face un portret înfiorator al unui yeoman "cu parul rosu, robust, necioplit, cu umerii lati care poarta sabie la sold, un vlajgan cu care nu-i prea bine sa ai de-a face". În evul mediu violenta era temperata de doua forte: curtoazia cavalereasca si mila crestina. Dar în secolul al XV-lea, chiar si acei care citesc romane cavaleresti sau care sunt ctitorii unor fundatii pioase nu-si fac scrupule când e vorba sa-i jefuiasca pe cei slabi ori sa-si bata ne­vestele. Moravurile de familie sunt aspre si casato­ria e tratata ca orice alta afacere: un tata îsi vinde fiica înainte de a fi ajuns la vârsta când ar putea protesta. Dupa casatorie femeile îsi iau revansa. În Târgoveata din Bath Chaucer ne relateaza cum se comportau femeile fata de barbatii lor, fiind în acelasi timp cochete, imorale si crude, asa cum se întâmpla de o vesnicie. În anumite privinte situatia femeilor, si mai ales a vaduvelor, era mai buna atunci decât este astazi în unele tari. Puteau exer­cita orice fel de comert, puteau face parte din ghilde, puteau deveni, ca si barbatii, sheriff-i sau High Constables. Calatoreau singure, se ameste­cau cu alti pelerini si duceau aceeasi viata ca ei. Margaret Paston se ocupa cu administrarea afa­cerilor celor mai importante ale sotului si sotul o lauda pentru întelepciunea ei.

V. Corespondenta familiei Paston ne arata ca stiinta de carte era destul de raspândita în rândurile ambelor sexe. Îndata ce un sot si o sotie erau departe unul de altul, îsi scriau. Multa vreme ba­ietii si fetele învatau împreuna. Apoi regii au înfiintat scoli speciale pentru baieti. E timpul pri­melor Public Schools: Winchester si Eton. Con­versatiile pelerinilor lui Chaucer ne dau o idee favorabila despre cultura medie a barbatilor si a femeilor din secolul al XIV-lea. Chiar si acei care nu cunosc latina citeaza cum trebuie numele lui Cicero si al lui Seneca, al lui Virgiliu si al lui Dante. S-au eliberat de numeroase superstitii si îsi bat joc, de pilda, de acei care se sperie de vise: "Toata lumea stie ca visele sunt provocate de se­cretiile daunatoare ale corpului si de excesiva abun­denta de fiere". Cu Chaucer (1340-1400) literatura de limba saxona atinge, de la început, o perfectiune care va mai fi egalata, dar niciodata depasita. Unul din efectele razboiului de o suta de ani a fost acela de a da nastere unei prejudecati împotriva litera­turii franceze, devenita literatura unei tari inamice. Elitele însesi îsi doresc un mare scriitor saxon; si îl gasesc în Chaucer. Acesta, ca si mai târziu Sha­kespeare, a cunoscut toate straturile societatii ome­nesti; a trait la curtea lui Eduard al III-lea; a fost ambasador la Florenta si la Roma si deputat la Westminster. Este deci minunat de bine pregatit ca sa zugraveasca un tablou complet si viu al Angliei din vremea sa. În ochii istoricului, cea mai impor­tanta dintre operele sale este faimoasa culegere Povestiri din Canterbury. Pelerinii care se duceau la racla sfântului Thomas Becket, la Canterbury, se adunau la celebrul Tabard Inn, la Southwark, pen­tru a nu face singuri o calatorie în acele timpuri, când drumurile nu erau prea sigure. Descrierea unui grup de pelerini, povestirile pe care si le spun unii altora ca sa le treaca de urât alcatuiesc poemul lui Chaucer. Ca si în opera lui Shakespeare, descope­rim o umanitate foarte aproape de a noastra. Marii artisti ne ajuta sa întelegem ca, daca decorurile si moravurile se schimba, pasiunile omenesti ramân aproape aceleasi.

VI. Chiar si decorul vietii din acea vreme începe sa se apropie de acela cu care suntem obisnuiti. În tot timpul evului mediu locuinta celor bogati consta dintr-o casa fortificata, construita în asa fel ca sa reziste unui asediu si sa aiba unde adaposti sol­dati. Începând din secolul al XV-lea, cavalerii si marii negustori doresc sa aiba case la tara, facute mai mult pentru placere decât pentru aparare. Nu­marul camerelor se mareste. Stapânii si servitorii înceteaza sa mai manânce în aceeasi sala. O înca­pere noua, un fel de vorbitor, îngaduie ca vizita­torii sa nu mai fie primiti în dormitor. Are un ca­min, în care se poate face foc cu carbuni, are fe­restre adânci prevazute cu ochiuri de geam si sub care se afla banci cioplite din piatra si acoperite cu perne. Pe pereti atârna tapiserii, tablouri; pe jos câte un covor de Spania. Tocmai se importase din Franta salteaua de puf, un bun pretios care se lasa mostenire copilului preferat sau sotului supravie­tuitor. Fiecare casa poseda o gradina de forma re­gulata, împrejmuita de ziduri sau de garduri vii, semanata cu flori, ierburi medicinale sau aromate, salate verzi. Pe aleile scurte asternute cu nisip, în­conjurate de mici pajisti cu iarba deasa si moale cum e catifeaua se plimba doamnele cu imensele lor coafuri. Luxul care se facea cu îmbracamintea devenise atât de mare încât a fost nevoie de inter­ventia unor legi pentru înfrânarea lui. Alt semn de bogatie: tara se acopera de biserici si fiecare sat se mândreste ca a putut sa îmbogateasca pe a sa cu tapiserii si statui. Totusi, casele saracilor si chiar ale claselor mijlocii ramân primitive. Morarul lui Chaucer se multumeste cu o singura camera pentru el, nevasta-sa, fiica-sa, un copilas si doi studenti din Cambridge veniti sa-i faca o vizita.

VII. Pe la sfârsitul secolului al XV-lea încep sa apara prin aceste case primele carti imprimate. Ti­pografia mai curând a satisfacut o nevoie decât a creat-o. Epoca aceasta reaminteste putin pe a noas­tra prin accesul la cultura a unei întregi paturi noi de cititori. În asemenea perioade se produce o permanenta cerere de carti de vulgarizare. Vre­mea noastra cere carti de stiinta, enciclopedii, bio­grafii. Cititorul secolului al XV-lea voia carti reli­gioase, gramatici, cronici rimate, traduceri din marii scriitori latini. Fiecare squire avea atunci biblio­teca sa de manuscrise; suntem în posesia inventa­rului bibliotecii lui John Paston (pe vremea lui Edu­ard al IV-lea). Ea nu contine decât o singura carte tiparita. Tipografia a fost introdusa în Anglia de Caxton (1422?-1491), care învatase principiile ei la Colonia. El si-a instalat lânga Westminster o ade­varata editura, a scos carti frumoase si le-a vândut foarte lesne. Eduard al IV-lea, om cultivat, l-a patronat. Inventarea tiparului, popularizând teolo­gia, a pregatit razboaiele religioase, asa cum inven­tia radioului favorizeaza în zilele noastre raspândirea patimilor politice.

VIII. Ar fi ceva artificial sa delimitam într-un mod foarte precis frontierele care separa evul me­diu de Renastere. Civilizatia medievala, ca si im­periul roman de odinioara, se stinge încet. Totusi, acest sfârsit al secolului al XV-lea, când tipografia lui Caxton înlocuieste pe copistii din manastiri, când limba engleza rivalizeaza cu limba latina, când ora­seanul se îmbogateste în timp ce cavalerul dispare, când tunul face o spartura în donjon, când negus­torul scapa de ghilda, credinciosul de preot si ser­bul de senior, este într-adevar o epoca de tranzitie. O societate care a cunoscut mai multe secole de marire apune; se ridica o alta, despre care înca nimeni nu stie ce o sa devina. Anglia anului 1485 se pregateste de o viata fericita; bogatia fermieri­lor si a mestesugarilor sai, maturitatea spiritelor îi surprinde pe toti acei care-si îndreapta privirile spre ea. Nu-i lipseste decât o guvernare puternica. Împotriva oricarei asteptari, tânarul Henric Tudor si descendentii sai aveau sa i-o dea.