Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























COMUNITATILE: 2. UNIVERSITATILE - ANGLIA

istorie




COMUNITĂŢILE: 2. UNIVERSITĂŢILE - ANGLIA





I. Din secolul al XI-lea pâna în al XIII-lea, cres­tinatatea din Europa formeaza un fel de imperiu spiritual. Preotii din toate tarile vorbesc latineste; biserica propovaduieste o credinta unica; crucia­dele sunt pornite din initiativa colectiva a regilor crestini; ordinele razboinice (al templierilor si al cavalerilor Sfântului Ioan) sunt armate internatio­nale. Cu toate ca mijloacele de comunicatie sunt mai putin rapide decât în vremea noastra, contac­tele intelectuale par sa fi fost în evul mediu mai numeroase si mai strânse decât astazi. Un profesor ilustru, fie el italian, francez sau englez, atrage studenti din toate tarile si este înteles de ei pen­tru ca preda în limba latina. Un erudit ca Ioan de Salisbury (aproximativ 1120-1180) ia primele lec­tii de logica cu Abélard la Paris, se duce la Char­tres sa urmeze cursurile lui Guillaume de Conches, strabate de zece ori Alpii pentru a-si însusi adeva­rurile profesate la Roma si termina prin a deveni profesor în Angli 23223m129x a. Institutiile care obtin succese într-o tara (universitati, comune) sunt îndata imi­tate în toata Europa.



II. În lumea antica nu existau universitati. Gre­cii fondasera scoli de filozofie, ca Porticul sau Aca­demia, dar niciodata nu s-au gândit sa adune, asa cum avea sa faca Oxfordul, trei mii de studenti într-un oras. si asta, pe de o parte, din cauza mici­mii oraselor lor, dar mai cu seama din lipsa unei biserici organizate care ar fi putut oferi mijloace de existenta unor tineri instruiti în disciplinele sale . Cuvântul universitas indica, la origine, orice fel de corporatie. Prin analogie cu ghildele comer­ciale, se vorbeste în secolul al XIII-lea de comuni­tatea sau universitatea profesorilor si a studentilor.

Aceasta universitate este literalmente o corporatie care-si apara profesorii si studentii, pe de o parte împotriva autoritatilor ecleziastice, pe de alta îm­potriva orasenilor. Numele oficial al scolilor de învatamânt superior care s-au format, începând din anul 1000, la Salerno, apoi la Pavia, la Bologna si la Paris este studium sau studium generale. Se preda acolo dreptul civil, dreptul canonic, latina, filozofia lui Aristotel, medicina si matematicile. La Paris, dupa marele succes al lui Abélard, triumfa dialectica. Studentul învata, cam asa ca odinioara la sofisti, arta de a gasi argumente pen­tru sau contra unei teorii, de pilda sa împace filo­zofia lui Aristotel cu doctrina crestina.



III. Memoriile lui Ioan de Salisbury ne îngaduie sa întrezarim ca, începând din secolul al XII-lea, mintile luminate întelegeau ca dialectica, utila pen­tru a trezi gândirea, pentru a o ascuti si chiar pen­tru a îmbogati vocabularul abstract, nu ajunge totusi la nici un adevar pozitiv. Când, dupa îndelungatele sale calatorii, batrânul student englez se întoarce la Paris, spune: "Mi-a fost placut sa fac o vizita pe muntele Sainte-Genevičve vechilor mei colegi, pe care eu îi parasisem, dar pe care dialectica îi mai retinea înca, si sa vorbesc din nou cu ei despre subiectele pe care le dezbateam altadata... I-am gasit tot acolo unde i-am lasat. Nu pareau a-si fi atins scopul descurcând vechile probleme, nici ma­car sa-si fi îmbogatit cunostintele cu umbra unei idei... Nu facusera progrese decât într-o singura directie: uitasera ce este moderatia si nu mai stiau ce este modestia, astfel încât orice speranta de vindecare era pierduta. Experienta ma învatase, asadar, un adevar cert: anume, daca dialectica poate fi de ajutor altor studii, dimpotriva, atunci când pretinde sa fie suficienta siesi, ramâne sterila si moarta". Trebuie sa ne ferim totusi sa judecam cu prea mare asprime logica scolastica; ea a înva­tat mintea omeneasca sa judece cu exactitate. Gali­lei îi datoreaza lui Aristotel mai mult decât pare la prima vedere. Ideea ca opera lui Dumnezeu este rationala si ca poate fi înfatisata sub forma unor legi universale a facut posibile cercetarea stiinti­fica.



IV. În Anglia gustul pentru studiile clasice nu s-a stins niciodata în întregime. În timpul inva­ziilor saxone, manastirile irlandeze au pastrat torta aprinsa; apoi a venit frumoasa epoca a culturii northumbriene si, când danezii au distrus scoala lui Beda si Alcuin, Alfred a salvat cât s-a putut din cultura latina si greaca. Normanzii aveau scoli ele­mentare, în care copiii învatau sa cânte imnuri la­tine si câteodata sa citeasca; scoli manastiresti, pentru cei care voiau sa intre în clerul secular, precum si grammar schools, conduse de cele mai multe ori si ele de calugari, unde se învata - folo­sind din plin bataia - gramatica latina. Cu toate acestea, ignoranta era în secolul al XIII-lea bine înradacinata chiar si în sânul clerului. În 1222 ar­hiepiscopul Langton însarcina pe episcopi sa exa­mineze pe preotii din dioceza lor pentru a se asigura daca înteleg cartile sfinte. Raportul lui William, decanul de Salisbury, este lamentabil. Un oarecare preot, întrebat fiind despre canonul liturghiei si despre rugaciunea: Te igitur clementissime pater..., nu stia în ce caz este te, nici carui substantiv îi tine locul pronumele acesta. "si când îi ceruram sa determine substantivul caruia îi tinea loc, raspunse: «Pater, caci el determina toate lucrurile».



Îl întrebaram ce este clementissime, la ce caz este si cum se declina acest adjectiv; nu stia. Îl întrebaram ce înseamna clemens; nu stia... E completamente incult". Poetul Langland (apro­ximativ 1332-1400) pune în gura unui preot:


...Am fost preot si pastor treizeci de ierni,

Dar nu pot solfegia, nici cânta, nici citi vietile sfintilor;

Pot face sa tâsneasca un iepure pe un câmp, pe un ogor

Mai bine decât sa analizez vreun psalm sau sa-l explic parohiei.


Când Ludovic de Beaumont a devenit în 1316 episcop de Durham, nu întelegea latina. La cere­monia consacrarii nu si-a putut citi profesiunea de credinta. Ajungând la cuvântul: arhiepiscopus si fiind incapabil, dupa mai multe încercari, sa-l pro­nunte, termina prin a exclama în franceza: "Sa-l socotim citit!" Universitatile vor încerca sa for­meze clerici mai instruiti. Prima a fost, în Anglia, Universitatea din Oxford.



V. Oxford era de multa vreme unul dintre cele mai importante orase ale regatului. Înca înainte de fondarea universitatii, se aflau acolo profesori emi­nenti care faceau expuneri în biserici. Când Gerald de Wales, prietenul lui Henric al II-lea, a terminat Istoria cuceririi Irlandei, "se hotarî sa se duca s-o citeasca în public la Oxford, unde se puteau gasi cei mai faimosi carturari englezi. Lec­tura dura trei zile; prima zi primi la el si hrani pe saracii orasului, a doua zi primi pe doctori si carturari, a treia pe oraseni si soldati... A fost un gest nobil si costisitor, dar au fost reînviate, într-o anumita masura, vremurile de altadata ale poe­ziei". Oxford deveni o adevarata universitate când Henric al II-lea, pe timpul certei sale cu Becket, îi rechema de la Paris pe clericii englezi. Cât des­pre Cambridge, numerosi studenti si profesori din Oxford plecara acolo, în 1209, pentru a protesta astfel împotriva unui act de nedreptate al prima­rului din Oxford, care poruncise sa fie spânzurati - pentru asasinarea unei femei - trei studenti nevinovati. În Scotia prima universitate a fost aceea de la Saint Andrews, fondata la începutul secolului al XV-lea.



VI. În evul mediu studentii din Oxford si Cam­bridge nu erau tineri de origine nobila, veniti sa învete cum sa duca o viata de gentlemeni si sa cunoasca elita generatiei lor, ci niste bieti învata­cei care se pregateau fie pentru cariera ecleziastica, fie pentru o cariera administrativa. Unii erau atât de saraci încât nu aveau decât o singura roba de student la trei insi si nu se hraneau decât cu pâine si ciorba. La adapostul "privilegiului clerului", acesti scolari duceau o viata cu totul lipsita de sfin­tenie. Se încingeau între ei certuri sângeroase, aveau moravuri libere. Colegiile fura înfiintate pentru proteguirea acestor tineri, obisnuindu-i cu o disciplina mai riguroasa, întrucât pâna atunci trai­sera prin casele locuitorilor. Nu erau prea stralu­citi la studiu. Roger Bacon se plânge ca studentii citesc mai mult "neroziile lui Ovidiu" decât operele lui Seneca. Curând pâna si Ovidiu înceta sa mai placa tineretului si învatamântul latinei clasice dis­paru. Ca si la Paris, disciplina la moda, dupa învie­rea lui Aristotel de catre Edmund Rich , este dia­lectica sau logica.





VII. Spiritul evului mediu era metafizic, si nu pozitivist. Totusi cruciadele, prin contactul cu stiinta araba, ca si lectura anticilor, trezira în câteva capete - putine la numar - simtul meto­dei stiintifice.

Dintre primii oameni de stiinta euro­peni, cel mai ilustru a fost Roger Bacon, "printul gândirii din evul mediu", cum îi spune Renan. El pleca de la Oxford la Paris ca sa predea geome­tria, aritmetica si arta de a observa cu ajutorul instrumentelor. El a avut, desigur, intuitia metodei critice. "În ceea ce priveste rationamentul - scrie el - nu se poate distinge sofismul de demonstratie decât verificând concluzia prin experienta si prin practica. Concluziile cele mai sigure ale rationa­mentului lasa de dorit daca nu sunt verificate... Exista mii de erori înradacinate care provin din demonstratia pura, de nuda demonstratione". si, condamnând oamenii timpului sau, care se consa­cra scolasticii, Bacon sustine ca cele mai impor­tante secrete ale întelepciunii ramân ascunse mul­timii oamenilor de stiinta din lipsa unei metode corespunzatoare. Dar cine se sinchisea atunci de observatia stiintifica? Medicina însasi era teore­tica si propaga doctrina "umorilor". Roger Bacon, învins de saracie, trebui sa urmeze sfaturile prie­tenului sau, episcopul Grosseteste, si sa se faca franciscan, pentru a-si putea asigura existenta. Regulamentul ordinului neîngaduindu-i sa aiba cerneala, pene, carti, interveni sa se ceara papei o dispensa speciala. Clement al IV-lea i-o dadu. Ro­ger Bacon trebui sa cheltuiasca o energie nemai­pomenita pentru a scrie, fara ajutorul vreunui copist, acel Opus Majus al sau, adevarata enciclopedie a secolului al XIII-lea.



VIII. Universitatile au jucat un rol important în trezirea politica a Angliei. La Oxford se întâlneau studenti veniti din Scotia si din comitatele de Sud, din Ţara Galilor si din comitatele de Est si învatau sa se cunoasca unii pe altii. Întocmai precum pro­vinciile, se amestecau si clasele între ele. La Ox­ford domnea un spirit independent; când Simon de Montfort dadu scurta si curajoasa sa lupta îm­potriva absolutismului, studentii fura de partea lui. Orisice cearta politica sau religioasa devenea prilej de razmerita universitara. În 1238, un legat papal, ai carui oameni jignisera câtiva tineri clerici, fu urmarit pe strazile orasului de studenti englezi, irlandezi si din Ţara Galilor, care-i ucisera bucata­rul cu o sageata. "Unde e? - strigau ei. - Unde este camatarul, simoniacul, hotul de venituri, nesa­tiosul de bani, care ne jefuieste ca sa umple lazile strainilor?" Regele trebui sa trimita oameni înar­mati la Oxford pentru a-l elibera pe prelatul ro­man si a-i linisti pe studenti. Curând biserica avea sa-si dea seama de pericolul pe care-l prezenta, pentru unitatea credintei, aceasta multime de tineri retori, atât de usor sedusa de orice doctrina noua, si sa se serveasca de noi ordine religioase pentru a pune iar mâna pe universitati.




Argumentul nu e viabil. Chiar în "lipsa unei biserici organizate", marile centre politice si culturale ale lumii antice au dispus de fonduri si de alte posibilitati care le-ar fi permis organizarea unor comunitati universitare cu mult mai multa larghete decât era capabila biserica me­dievala în epoca fondarii universitatilor. Forma de comu­nitate universitara a decurs din conditiile social-politice ale societatii feudale, în cadrul careia asocierea indivizilor, în scopuri economice (bresle, ghilde, hanse), politice (co­muna oraseneasca) sau de alta natura, era o modalitate de obtinere a unui privilegiu sau drept colectiv, îngaduind desfasurarea unei activitati sau exercitarea unei prero­gative.

Decan - functie ecleziastica, mai-marele peste cole­giul canonicilor (capitlul) de pe lânga o biserica episcopala (catedrala).

Edmund Rich (1190-1240) - arhiepiscop de Canter­bury (din 1233), adversar al regelui Henric III; canonizat în 1249.










Document Info


Accesari: 1077
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )