Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























IACOB AL II LEA SI REVOLUTIA DIN 1688

istorie




IACOB AL II-LEA sI REVOLUŢIA DIN 1688



I. Carol al II-lea îi lasa mostenire fratelui sau o putere despotica si aproape necontestata. Biserica statornicita propov 10210t1915k aduia dreptul divin si non-rezistenta fata de tiran. Un parlament tory era dispus sa-i acorde regelui impozite pe viata. Carol înce­puse sa recruteze pe tacute o armata permanenta de zece mii de oameni, efectiv pe care Iacob avea sa-l dubleze, lucru cu totul neobisnuit pentru un suveran englez. Ţara îl lasa sa faca ce voia si, dupa cât se parea, ea nu mai dorea altceva decât liniste. Chiar si catolicismul noului rege nu ridica vreo opozitie violenta. Anglicanii si disidentii erau de acord ca el sa-si practice religia, numai sa nu încerce convertirea natiunii. Daca ar fi fost un om al com­promisurilor, ca fratele sau, ar fi putut domni în pace. Dar Iacob al II-lea era un om încapatânat, energic, loial si nu prea inteligent. Comparându-i pe cei doi frati, se spunea: "Regele (Carol) ar putea întelege lucrurile daca ar vrea, ducele (Iacob) ar vrea sa le înteleaga daca ar putea". Avu naivitatea sa creada ca biserica Angliei, propovaduind non-rezistenta, nu va opune rezistenta chiar daca s-ar apuca s-o distruga si pe ea. Dar în ziua în care doc­trina înceta sa mai coincida cu interesele ei, biserica anglicana avea sa-i descopere slabiciunile. Regele crezu de asemenea ca împotriva anglicanilor s-ar putea sprijini pe disidenti, pentru ca le fagaduia toleranta atât lor cât si catolicilor, dar era pe vre­mea revocarii Edictului de la Nantes (1685), când hughenotii francezi se refugiau în Anglia. Relata­rile lor nu constituiau un exemplu încurajator pen­tru protestantii englezi.






II. S-a putut vedea îndata ca represaliile vor fi crunte sub noul regim. Rascoalele, conduse în Scotia de ducele de Argyll, în Anglia de Monmouth, fura usor reprimate si sefii lor ucisi. Sute de tarani nevi­novati care îl urmasera pe Monmouth avura aceeasi soarta. Jeffreys, seful Justitiei, facu un turneu sângeros. Se spânzura în dreapta si în stânga, se biciuia, se întesau închisorile. Parea ca se întorsese vremea Mariei Tudor. Din porunca regelui, se instala în apropierea Londrei o tabara militara, astfel ca Iacob se credea la adapost de orice razmerita si viola legile fara nici un scrupul. Neputând obtine din partea parlamentului abrogarea Test Act-ului, îi dispensa pe catolici de respectarea lui, numai în vir­tutea prerogativelor sale, si putu împânzi astfel cu ofiteri si functionari catolici posturile civile si mili­tare, în biserica anglicana îi favoriza pe prelatii cripto-catolici. Încerca sa faca prozeliti în rândurile nobilimii. Ducelui de Norfolk, care, ducând în fata spada statului, se opri la usa capelei, regele îi spuse: "Tatal dumneavoastra ar fi mers mai departe". Du­cele îi raspunse: "Tatal dumneavoastra, care în­semna mai mult decât al meu, nu ar fi mers atât de departe". Tânarul duce de Somerset, primind ordin sa-l introduca pe nuntiul papal la rege, spuse: "Am fost încredintat ca nu pot împlini porunca maiesta­tii voastre fara a înfrânge legea. - Nu stiti ca eu sunt deasupra legii? - îl întreba Iacob rastit. - Poa­te maiestatea voastra, dar eu nu", raspunse ducele. Spiritul de rezistenta se manifesta mai curând prin­tre pairi decât printre membrii Camerei Comunelor. Chiar si marile familii catolice, cunoscând caracterul tarii si prevazând primejdioasele reactii care aveau sa urmeze, refuzau sa accepte înaltele misiuni pe care i le oferea regele. Papa Innocentiu al Xl-lea dadea sfaturi de moderatie. Dar regele, entuziast si orb, îsi continua drumul sau îndraznet spre pra­pastie.



III. Pentru a guverna era nevoie de sprijinul cla­selor mijlocii. Ele nu mai numarau în rândurile lor catolici. Iacob crezu ca si-i va ralia printr-o Decla­ratie de Indulgenta extinsa si asupra disidentilor. Era vechea, neclintita iluzie ca s-ar putea obtine triumful catolicismului, profitând de conflictele din­tre protestanti. Porunci clerului anglican sa citeasca la amvon din aceasta declaratie. Întreaga biserica refuza. sapte episcopi, printre care si arhiepiscopul de Canterbury, adresara regelui o petitie. El îi tri­mise la Turn. Pe corabia care-i transporta acolo, ostasii îngenuncheau si cereau episcopilor sa le dea binecuvântarea. Dupa ce juriul îi achita, întreaga Londra fu iluminata si la fiecare fereastra se vazu un candelabru cu sapte brate, dintre care unul mai lung pentru mylordul de Canterbury. La Oxford regele voi sa impuna ca presedinte al colegiului Magdalen un catolic. Fiind refuzat de fellows , dadu afara douazeci si cinci dintre ei. Conflictul dintre dinastia Stuart si popor renastea, dar într-o lume emancipata, în care rebeliunea împotriva rege­lui, cu toate tratatele dogmatice, nu mai aparea ca o actiune nemaiauzita si monstruoasa. Totusi, poporul englez îsi pastra rabdarea atâta timp cât regele nu avu un mostenitor de sex masculin. Mostenitoarea tronului era printesa Maria, o buna protestanta, maritata cu Wilhelm de Orania. Lumea era de parere ca aceasta pereche va restabili într-o zi ordi­nea în regat. Dar când, în 1688, a doua sotie a rege­lui, catolica Maria de Modena, nascu un fecior, pe Iacob, englezii fura cuprinsi de desperare. Se raspândi zvonul ca baiatul era numai prezumat, ca la nastere n-au fost de fata martori legali si ca totul nu era decât un nou complot al Iezuitilor. Regele parea gata sa trimita o armata irlandeza si catolica împotriva Angliei. Pe toate strazile se cânta Lilli-bullero , refren care avea sa devina celebru si sa alunge un rege din regatul sau. Mult mai mult decât în 1640, revolutia fierbea în toate inimile.





IV. Angajat într-o lupta desperata cu Franta lui Ludovic al XlV-lea, Wilhelm de Orania, ginerele regelui, se gândea ca daca Anglia nu va ramâne pro­testanta, s-a terminat cu libertatile din Europa. Nici el, nici sotia lui nu-si faceau scrupule din a se manifesta împotriva tatalui si socrului lor; tineau legatura directa cu partidele engleze si nu asteptau decât o invitatie precisa ca sa intre în actiune. În ziua achitarii celor sapte episcopi (30 iunie 1688), aceasta invitatie fu semnata, în orasul iluminat al Londrei, de câtiva pairi (Danby, înteleptul si fer­mecatorul Halifax), care îsi riscara viata si pe care îi sustineau numerosi ofiteri, printre care lordul Churchill. Ludovic al XIV-lea tocmai invadase Pala­tinatul, dând astfel Olandei câteva saptamâni de ragaz. Wilhelm, debarcând la Torbay (5 noiembrie 1688), porni în mars asupra Londrei. Iacob avea armata, dar nu era sigur de ea. Cuprins de panica, facu concesii. Era prea târziu. În toate comitatele se adunau militiile. Cuvântul de ordine era: "Un parlament liber si o religie protestanta". Marii se­niori se declarara pentru Wilhelm. Puternice inte­rese erau ostile lui Iacob: biserica si universitatea se puteau astepta la orice din partea acestui rege catolic. Ana, cea de-a doua fiica a regelui, se ala­tura rebelilor. El se simti parasit de toti. Daca s-ar fi luptat, situatia lui Wilhelm ar fi devenit poate dificila, caci poporul englez n-avea de loc pofta sa înceapa iar un razboi civil. Asa încât, în loc sa încerce capturarea lui Iacob al II-lea, adversarii sai se îngrijira sa-i creeze posibilitatea de a fugi. El o folosi si pleca în Franta, aruncând în Tamisa marele sigiliu al Angliei în speranta ca va împiedica astfel mersul afacerilor de stat. Dar un sigiliu nu-i greu de înlocuit, ba nici chiar un rege.



V. Nu era usor sa se asigure în mod legal trans­miterea puterii. Partidul whig sustinea ca monar­hia, fiind un contract între popor si suveran, poporul sau alesii sai aveau dreptul sa-l îndeparteze pe Iacob al II-lea si pe fiii sai, pentru ca nu inspirau nici o încredere, si sa-l aduca la putere pe Wilhelm prin alegeri libere. Episcopii tory, credinciosi doctrinei dreptului divin, nu puteau fi de acord cu aceasta metoda si propuneau o regenta. Un compromis legal, prezentat de Danby, considera ca regele, prin fuga sa, a abdicat si proclama pe Maria ca mostenitoare a tronului. Planul acesta se lovi de vointa noii pe­rechi regale: Maria nu voia sa domneasca fara sotul ei, nici acesta sa devina print consort. În sfârsit, o conventie îi recunoscu pe amândoi si urma domnia "lui Wilhelm si a Mariei" (februarie 1689). Dupa acest compromis nu mai putea fi vorba de dreptul divin al regilor Angliei. Dar gratie compromisului aceasta revolutie conservatoare s-a facut fara raz­boi civil, fara prescriptii, fara executii. Englezii învatau încet, încet arta dificila de a trai în societate.




Membri ai colegiului.


Mai exact: Lilli - Borlero Bullen - a - la: re­fren onomatopeic, deci intraductibil, al unui cântec atribuit lordului Thomas Wharton, compus pentru a-si bate joc de noul vicerege al Irlandei, numit de Iacob al II-lea în 1687. A devenit curând foarte popular, un veritabil semnal de recunoastere ai dusmanilor lui Iacob al Il-lea.











Document Info


Accesari: 1708
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )