Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























PACEA ARMATA ANGLIA

istorie




PACEA ARMATĂ



I. Noul rege avea în momentul urcarii sale pe tron aproape saizeci de ani. Ca print de Wales, mama sa îl tinuse departe de treburile statului. Opinia publica, si mai ales supusii sai neconformisti, judeca cu asprime viata lui, care pâna atunci paruse a fi închinata numai placerilor. Dar Eduard al VII-lea avea bun-simt, bonomie si tact. Calato­rise mult si cunostea bine Europa, oamenii de stat din toate tarile, precum si limitele puterii Angliei. În timp ce la Paris avea numerosi prieteni, si chiar printre oamenii de stat republicani, nepotul sau, Wilhelm al II-lea, împarat al Germaniei începând din 1888, nutrea fata de el o adevarata ura. În ochii împaratului, care era capricios, susceptibil, romantic, printul de Wales reprezenta prototipul englezului calm si sigur de sine, care-l descumpa­nea si-l irita. În urma unor ofense publice si particulare, unchiul sfârsi prin a resimti si el o vadita repulsie fata de nepotul sau. Antipatia dintre cei doi barbati avea sa joace un rol secundar, dar efec­tiv în evolutia politicii europene între anii 1900 si 1910. Îndeosebi dorinta împaratului de a-i ului pe englezi si de a-i bate pe propriul lor teren grabi construire 434i822e a unei mari flote germane care avea sa nelinisteasca, în curând, Anglia.






II. Razboiul din Transvaal dovedise celor mai clarvazatori dintre englezi ca splendida izolare, dupa ce constituise o forta, devenea un pericol, "izolarea fiind mult mai vadita decât splendoarea". Întinderea imperiului era atât de vasta încât în orice clipa Anglia se putea vedea constrânsa sa foloseasca o mare parte a fortelor sale în vreo regiune depar­tata de pe glob. Daca unul dintre inamicii pe care si-i facusera în Europa prin aroganta lor un Palmerston sau un Rosebery ar alege un astfel de moment pentru a o lovi în India, în Egipt sau chiar la ea acasa, cine ar apara-o? Doua puteri apareau ca aliate posibile: Germania si Franta. Chamberlain, unul din primii care au înteles primejdiile acestei situatii, sovaia între cele doua tari. El facuse avansuri Germaniei, dar acestea fusesera res­pinse. Dupa înlocuirea lordului Salisbury prin nepo­tul sau Balfour la Downing Street si prin lordul Lansdowne la Foreign Office, o împacare cu Franta deveni mai lesnicioasa. Cu atât mai mult cu cât oamenii de stat din cele doua tari, înspaimântati de puterea germana, doreau o apropiere. Dupa o cala­torie, în 1903, a regelui Eduard la Paris, calatorie care a schimbat ambianta sentimentala a negocie­rilor, tratativele începura. Trasatura lor esentiala a fost renuntarea Frantei la orice pretentie asupra Egiptului, în schimbul recunoasterii de catre Anglia a intereselor Frantei în Maroc, vecinul Algeriei. Acordul semnat în 1904, punctul de plecare al unei "Antante cordiale", se remarca prin aceea ca satisfacea în mod egal ambele parti. Fusesera reglemen­tate toate vechile litigii cu privire la Terra Nova, Africa, Asia. Cele doua guverne îsi promi­teau unul altuia sprijinul lor diplomatic fata de terti, în vederea executarii acestei conventii. Astfel se termina în mod fericit lunga rivalitate care, de la cucerirea normanda, despartise cele doua tari. Interese dinastice, interese religioase, interese imperiale, totul le situase pe pozitii opuse. Acum certurile se terminasera; fiecare dintre cele doua puteri avea de aici înainte un imperiu bine adaptat firii sale si fortelor sale. Nici una din ele nu mai râvnea la teritoriile celeilalte. Parea foarte probabil ca aceste doua natiuni, saturate, sa ajunga curând sa-si acorde sprijin reciproc împotriva puterilor mai putin bine înzestrate.



III. Guvernul german vedea cu neliniste apropie­rea dintre Franta si Anglia si privea cu mânie acor­dul referitor la Maroc, tara în care avea unele inte­rese. Dar astepta o ocazie favorabila pentru a pro­testa. Ocazia i-o oferi, în 1904, razboiul ruso-japonez. Rusia, cu toate ezitarile tarului, se apropiase de vreo zece ani de Franta. Dupa înfrângerea sa încetase, cel putin pentru o vreme, sa mai conteze ca putere militara. Franta, dupa afacerea Dreyfus. parea prea învrajbita de certuri interne ca sa mai poata sustine vreo lupta în afara. Anglia o va spri­jini, oare, daca Germania va lua o pozitie ferma? Guvernul german credea ca nu. Venise clipa favo­rabila pentru a se debarasa de acel Delcasse pe care Germania îl considera fauritorul unei coalitii îndreptata împotriva ei. O debarcare a împaratului Germaniei la Tanger, apoi un ultimatum abia de­ghizat dadura loc la temeri de razboi. Lordul Lansdowne îi oferi lui Delcasse nu o alianta, ci o strângere a legaturilor care uneau cele doua tari. Rouvier, presedintele Consiliului francez, înfricosat de amenintarile Germaniei, prefera sa capituleze.

Delcass fu sacrificat. Timp de câteva saptamâni, oa­menii de stat britanici se întrebara daca politica Antantei cordiale fusese o politica înteleapta (mai- iunie 1905).



IV. Dar Anglia începe sa se apropie de ceasul al doisprezecelea. Guvernul conservator, prin politica sa cu privire la învatamânt, îsi nemultumise aliatii: radicalii unionisti. scolile - religioase, dar nu con­fesionale -, înfiintate pe baza legii Forster din 1870, satisfacusera pe neconformisti, dar deservi­sera pe anglicani si pe catolici. Cabinetul unionist, compus în majoritate din anglicani, decise ca toate scolile, libere sau nu, sa primeasca subventii de la stat, înstrainându-si astfel pe alegatorii neconfor­misti, alegatorii lui Chamberlain si ai prietenilor sai. Simtind ca se dezlantuie o furtuna, Joseph Cham­berlain se stradui s-o înabuse lansând o idee noua: ideea tarifelor preferentiale, care ar uni mai strâns comertul metropolei cu al coloniilor. "Sunteti un popor imperial - spuse el englezilor - lasati sa intre în mod liber produsele imperiului si supuneti la taxe marfurile venite din alte tari". Dar a protegui grâul canadian, oile australiene, bumbacul din India însemna a redeschide întreaga controversa re­feritoare la liberul schimb. Or, religia ai carei pro­feti fusesera Cobden si Bright, iar sir Robert Peel martirul îsi pastrase în mod ciudat vitalitatea. An­glia se marise si prosperase într-un regim al libe­rului schimb; ea datora acestui regim un secol de fericire, o alimentatie abundenta si variata, piete pentru produsele manufacturilor sale. Ea îsi pastra credinta în acest regim. În zadar Chamberlain de­monstra eroarea lui Cobden. "Cobden le-a spus en­glezilor din vremea lui ca scopul sau era sa faca din Anglia atelierul lumii, iar din restul universu­lui grânarul Angliei. Dar restul lumii nu concepea în felul acesta soarta ei, si i-a raspuns liberului schimb englez printr-un protectionism activ. Germania si Statele Unite au construit uzine, care au lup­tat cu succes împotriva celor engleze. În multe in­dustrii Anglia era batuta. Daca nu voia sa piarda în acelasi timp si dominioanele sale si industriile sale, trebuia sa reactioneze". Aceste doctrine i-au sur­prins, fara sa-i convinga, pe partizanii liberului schimb din cabinet. Apelul la sentimentul imperial îi emotionase prea putin pe alegatori, si chiar le displacea, pentru ca entuziasmului din primele zile ale razboiului burilor îi urmase, atunci când acesta s-a prelungit, un fel de pacifism si de antiimperialism. Toti partizanii liberului schimb din cabinet îi prezentara lui Balfour demisia lor. Unionismul se destramase. Venise ceasul al doisprezecelea.





V. Partidul liberal avu oarecare greutati în for­marea unui guvern. Pentru a evita certurile, vechii leaderi fura îndepartati si prim-ministru fu numit sir Henry Campbell Bannerman, de la care nu se astepta mare lucru, dar care se comporta admirabil. El muri în 1908 si-i succeda Mr. Asquith, mare par­lamentar, de o indiscutabila noblete de caracter. Foreign Office-ul îi reveni lui sir Edward Grey, des­cendent din vechea si celebra familie whig. "Parsifal încurcat într-o partida de poker", acest mare senior idilic si loial avea sa conduca destinele An­gliei spre cea mai grava criza din istoria sa. Printr-o ironie a soartei, pacifistul cabinet liberal, adversar al imperialismului si al cheltuielilor militare, moste­nea, întocmai ca Gladstone în 1880, o situatie care-l obliga sa adopte o pozitie ferma. Grey, abia insta­lat la Foreign Office, trebui sa se ocupe de confe­rinta de la Algesiras, convocata pentru a reglementa soarta Marocului, si sa autorizeze convorbiri între statele-majore ale Frantei, Angliei si Belgiei. Con­ferinta se termina fara nici o catastrofa, întrucât domnul von Bülow ceda în fata atitudinii ferme a Angliei si a ostilitatii întregii Europe. Dar din 1906 pâna în 1914 starile de alerta se succedara una dupa alta. Flota germana crestea atât de rapid încât se putea prevedea momentul când va egala, apoi va depasi flota engleza. "Echilibrul puterii" în Europa se rupsese. Oricât de pacific ar fi fost guvernul li­beral, el se considera responsabil pentru securitatea tarii si stia ca Anglia, lipsita de suprematia pe ma­re, ar fi o tara pierduta. Dupa zadarnice eforturi pentru a se ajunge la un acord naval cu împaratul si cu amiralul Tirpitz, cabinetul lua masuri de apa­rare. Un acord cu Rusia, care completa pe acela în­cheiat în 1904 cu Franta, grupa cele trei puteri în Tripla Alianta. Germania pretinse ca este încercuita. si fara îndoiala ca o si credea. Lordul Haldane, titu­lar la War Office, reorganiza armata, înfiinta o ar­mata teritoriala si alcatui un stat-major. La amira­litate, amiralul Fisher, sustinut de Winston Churchill, se stradui sa regrupeze flotele prea împrastiate si sa constituie în Marea Nordului o puternica masa de manevra. Politia în Mediterana fu lasata în cea mai buna parte în grija Frantei.



VI. Cursa înarmarilor înghiti resursele pe care partidul liberal îsi propusese sa le consacre refor­melor sociale. Ea nemultumi si deceptiona pe alega­tori. Daca partidul s-ar fi pornit sa faca noi ale­geri fara ca în prealabil sa se fi reabilitat printr-o propaganda în sânul poporului, ar fi mers la dezas­tru. Lloyd George, un tânar radical din Ţara Ga­lilor, agresiv si seducator, devenit ministru al fi­nantelor, gasi o tema potrivita pentru aceasta pro­paganda: suscitarea ostilitatii fata de lorzi. Presti­giul acestora fusese atins de când orice englez stia ca unele titluri de pair se vândusera în profitul fon­durilor electorale. Partidul liberal avea fata de înal­ta Camera un resentiment destul de îndreptatit, de­oarece masurile sale preferate: separatia bisericii în Ţara Galilor, dezvoltarea scolilor neconformiste, Home Rule, fusesera împiedicate de ea. Dar într-o tara atât de fidela traditiilor, pentru a-i învinge pe pairi, ei trebuiau pusi în mod indiscutabil într-o situatie proasta; de exemplu, sa fie pusi în situatia, împotriva oricarui precedent, de a respinge buge­tul. Lloyd George propuse un ansamblu de impozite noi si de legi sociale pe care-l intitula: bugetul po­porului, "îmi trebuie bani - spunea el - pentru a plati noile cuirasate, pentru cheltuieli militare, pen­tru pensiile batrânilor. Îi voi cere celor bogati". El îsi însusi îndeosebi ideile fabienilor si institui noi impozite asupra marilor proprietati rurale si asupra acumularilor de bunuri "necâstigate prin munca". În 1909, lorzii asa cum dorea Lloyd George, respinsera bugetul si parlamentul fu dizolvat. Campania elec­torala arata cât de conservatoare ramasese Anglia lui Eduard. Masa alegatorilor trebuia sa opteze în­tre o adunare aristocratica si un buget demagogic. Rezultatul fu surprinzator. Liberalii pierdura un mare numar de locuri. Asquith avea în Camera Co­munelor o situatie asemanatoare cu aceea pe care o avusese odinioara Gladstone. Nu putea sa obtina votarea bugetului fara sprijinul irlandezilor si tre­bui sa cumpere sprijinul lor printr-o promisiune de autonomie (Home Rule). Dar ca promisiunea sa aiba oarecare valoare, trebuia abolit veto-ul lorzilor, de­oarece era sigur ca o Camera de pairi nu va vota niciodata dezmembrarea imperiului. si astfel, pro­blema bugetului trecu pe al doilea plan, iar limi­tarea dreptului de veto pe primul. Cum sa fie de­terminati lorzii sa voteze propria lor decadere din drepturi? Nu era posibil decât prin metoda folosita în 1714 si în 1832, si anume: amenintarea cu o noua promotie de pairi. Dar chiar si aceasta ame­nintare avea nevoie de sprijinul regelui; era sigur ca el nu-l va acorda decât dupa noi alegeri.



VII. Lorzii, prudenti, votara bugetul lui Lloyd George. Moartea lui Eduard al VII-lea (1910) întrerupse lupta dintre partide, dar prea apriga era vio­lenta sentimentelor pentru ca cearta sa se fi mar­ginit la atât. Noile alegeri dând aceleasi rezultate ca cele precedente, adica o majoritate liberalo-irlan-deza, noul rege, George al V-lea, constrânse Camera Lorzilor, sub amenintarea crearii unei noi promotii de pairi, sa voteze ea însasi limitarea puterilor sale. Începând din 1911, orice masura financiara votata de Camera Comunelor devenea lege dupa o luna, chiar daca lorzii refuzau s-o voteze. În ce priveste cele­lalte legi, Camera Lorzilor pastra un drept de veto suspensiv, dar dupa votul favorabil al Camerei Co­munelor, dat în trei sesiuni succesive, Camera Pairi­lor trebuia sa se încline. Aceste masuri, de altfel, nu au lipsit Camera Lorzilor de orice prestigiu. Ea con­tinua sa joace un rol moderator si dezbaterile ei au adesea mai multa valoare intelectuala si oratorica decât ale Camerei Comunelor.





VIII. Aceasta lege dreapta a fost votata într-o at­mosfera de ura. Luptele politice din Anglia luara între 1911 si 1914 un caracter atât de violent cum nu avusesera de mult în aceasta tara. Lloyd George învrajbise clasele între ele, ba si bisericile. În mine, la caile ferate, puternice corporatii muncitoresti se ridicau împotriva autocraticelor corporatii patronale. În perioada aceasta s-au dezlantuit numeroase greve. Progresele stiintei au dus la înmultirea bunurilor de consum. Clasa muncitoare îsi reclama partea ei. O noua ajustare între drepturile patronului si acelea ale salariatilor se putea face fara tulburari? Daca regimul parlamentar trebuia sa mai dureze, era ne­cesar ca trade-union-urile sa fie si ele reprezentate în parlament. Partidul liberal avu întelepciunea sa pregateasca aceasta tranzitie printr-o întreaga serie de legi, dintre care cea mai importanta a fost aceea care, acordând deputatilor o remuneratie, facea Ca­mera sa-si piarda caracterul ei de club aristocratic. Partidul laburist, care în 1901 nu avea decât doi deputati, numara în 1906 cincizeci de reprezentanti. Alaturi de partidul liberal, a votat câteva legi de asigurare în favoarea muncitorilor. Totusi, femeile, care doreau sa obtina dreptul de vot (sufragetele), exasperate de atitudinea guvernului si a Camerei Comunelor fata de ele, renuntara la metodele legale si încercara mai mult sa-i sperie pe barbati prin vexatiuni decât sa-i convinga prin argumente. Legea Home Rule, votata în 1912, se izbi în Irlanda de rezistenta patimasa a protestantilor din Ulster[2]. Acestia declarara ca nu vor accepta sa se desparta de Anglia si ca, la nevoie, se vor apara cu forta. seful lor, sir Edward Carson, si prietenii sai alcatuira un guvern provizoriu si îsi organizara o arma­ta; dupa manifestarile ofiterilor din tabara de la Curragh, era de temut ca o parte din armata regu­lata britanica ar putea refuza sa mearga împotriva Ulsterului. Renuntând la obisnuita prudenta a parti­dului sau, leader-ul unionist Bonar Law îl sustinu pe Carson. Asquith, pentru a evita un razboi civil, propuse sa dea Ulsterului un ragaz de sase ani. "Nu vrem o sentinta de moarte cu o suspendare de sase ani", raspunse Carson. În 1914 pericolul deveni imi­nent. Legea urma sa fie aplicata. Lipsea numai asen­timentul coroanei. Se faceau mari eforturi pentru a-l determina pe George al V-lea sa nu-si dea asen­timentul si sa ceara dizolvarea parlamentului. La 21 iulie 1914, regele însusi deschise o conferinta a re­prezentantilor guvernului, opozitiei, Irlandei si Ul­sterului. În 24 ale lunii, aceasta conferinta, neîntre­zarind nici o speranta de întelegere, lua sfârsit. În aceeasi zi Austria trimise un ultimatum Serbiei.



IX. În Europa, ca si în Anglia, dupa o perioada de relativa liniste, a urmat o epoca agitata, tulbure, aflata sub impulsul unei filozofii a violentei. Conservatorismului static al Sfintei Aliante, idealismu­lui ineficace al revolutionarilor din 1848, li se sub­stituia acum politica realista a lui Cavour, a lui Bismarck si puternica lupta de clasa, pe care o pre­zisesera Karl Marx si Georges Sorel. Cu toate ca liberalismul era la putere în Anglia, doctrina sa idealista, reformista, rationala si morala era pretu­tindeni tinuta în sah de sufragete exasperate, de grevisti nerabdatori, de irlandezi revoltati, de ofiteri rebeli. În acest moment, unul din cele mai îngrozi­toare razboaie întrerupse, pe timp de patru ani, du­reroasele si inconstientele cazne în care batrâna na­tiune dadea nastere unei Anglii noi.





Bernhard von B low - cancelar al Germaniei între 1900 si 1909.

Numele vechi al celei mai septentrionale provincii a Irlandei; azi Irlanda de Nord, care continua a fi unita cu Anglia.











Document Info


Accesari: 1471
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2021 )