Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























POLITICA EXTERNA A LUI PALMERSTON

istorie




POLITICA EXTERNĂ A LUI PALMERSTON



I. Am vazut ca Anglia a facut totdeauna numai în sila o politica gen Metternich si ca opinia pu­blica l-a aprobat pe Canning când a îmbinat apararea natiunilor oprimate cu interesele brita­nice Dupa Canning, marele ministru al afacerilor externe a fost, vreme de douazeci de ani, lordul Palmerston. Acesta nu era un whig, dar sustinuse reforma electorala, din care pricina se învrajbise cu partidul tory. Palmerston aducea în problemele de politica externa abilitate, buna dispozitie, o idee foarte precisa a obligatiilor Angliei fata de cele­lalte tari si o tenacitate pentru care compatriotii sai îl îndrageau. Din 1815 nici o primejdie reala nu mai ameninta Marea Britanie. Nu exista putere care sa aiba pretentia de a lupta cu Anglia pe mare; iar pe uscat mai erau câteva puncte nevral­gice unde traditia si prudenta o sileau sa stea de veghe. Anglia dorea o Belgie independenta; reusise s-o înfaptuiasca; era hotarâta s-o apere. Nu voia un print francez pe tronul Spaniei si, daca Palmerston nu a putut sa împiedice casatoria ducelui de Montpensier cu o spaniola[1], caderea lui Ludovic-Filip îl elibera de orice teama în privinta aceasta. În sfârsit, opinia publica engleza întelegea sa sus­tina popoarele care luptau pentru libertate; Pal­merston lua deci partea ungurilor, a italienilor si-i sprijini pe sicilieni împotriva rege 17317d319r lui Neapolelui, ca si pe piemontezi împotriva Austriei în discutiile internationale, argumentul obisnuit al lordului Pal­merston era amenintarea cu flota britanica. El exaspera astfel curtea, pe care o învrajbea cu cele­lalte curti, nelinistea spiritele pasnice, care se te­meau ca acest bluf sa nu duca într-o zi la razboi, dar îl încânta pe englezul mijlociu care vedea pavi­lionul englez respectat fara lupta si asculta cu desfatare discursurile lordului Palmerston cu tema: Civis romanus sum , imaginându-si cu buna-credinta ca este "aparatorul dreptatii" când lordul Palmerston trimitea un ultimatum Greciei pentru protejarea unui oarecare Don Pacifico , care nici nu era macar englez, si un alt ultimatum Chinei pentru apararea onoarei negustorilor, dintre care cei mai multi erau traficanti de opium. Când, în 1851, Palmerston îsi permise - fara a consulta pe regina, nici cabinetul - sa aprobe lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea, lordul John Russell îi retrase portofoliul. Dar incidentul îl facu si mai popular pe Palmerston, astfel ca putin mai târziu deveni el însusi prim-ministru (1855).






II. Cert este ca politica autoritara a lui Pal­merston n-a atras Anglia în nici un razboi si ca politica sovaitoare a lordului Aberdeen a facut po­sibil razboiul din Crimeea. Faimoasa "chestiune a Orientului" era înainte de toate o chestiune a Turciei. Multi oameni de stat europeni de pe la mijlocul secolului al XlX-lea erau de parere ca Imperiul otoman din Europa nu putea supravietui multa vreme. "Ducem în spinare un om bolnav - spunea tarul ambasadorului Angliei -; nu trebuie sa-l lasam sa sucombe înainte de a decide cu pri­vire la succesiune". Ideea pe care si-o facea tarul despre împartirea mostenirii era urmatoarea: el va lua provinciile dunarene si va oferi protectia sa statelor balcanice independente; Angliei îi va oferi Egiptul si Creta. "Daca vom reusi, Anglia si cu mine, sa ne întelegem în aceasta problema, putin ne pasa ce vor gândi si vor face altii", declara el. Dar Anglia dorea mai curând însanatosirea celui bolnav decât mostenirea lui si ea vedea cu neliniste cresterea puterii Rusiei, putere asiatica redutabila pentru India, putere autocratica ostila natiunilor liberale. Pe de alta parte, Franta avea neîncetate certuri cu tarul referitor la Locurile sfinte, caci fie­care din cele doua tari pretindea sa le aiba sub protectia ei. Furtuna se dezlantui atunci când tarul ceru sultanului sa-i încredinteze lui protectia tutu­ror crestinilor din Levant. Ambasadorul Angliei la Constantinopol, Stratford Canning, se alatura Fran­tei pentru a încuraja pe sultan sa opuna rezistenta. Politica externa a Angliei devenise un ciudat imbroglio. Primul ministru, lordul Aberdeen, voia pace; Foreign Office-ul voia pace; ambasadorul din Constantinopol voia razboi; opinia publica, in­dignata de aroganta tarului, voia o victorie diplo­matica. Pentru prima oara o campanie sentimentala impunea Foreign Office-ului sa adopte o anumita atitudine. Era una din consecintele inevitabile ale largirii sufragiului si ale libertatii presei. La 27 martie 1854, Franta si Anglia declarara razboi Rusiei, care invadase provinciile turcesti. Navele franceze si engleze intrara în Bosfor si constrânsera flota ruseasca sa se refugieze la Sevastopol.



III. Opinia publica obtinuse razboiul pe care-l dorise. Avea dreptate? Neândoios ca nu se putea îngadui tarului sa ciopârteasca, dupa bunul sau plac, Imperiul otoman, dar poate ca ar fi fost posi­bila înlaturarea razboiului printr-o diplomatie mai abila. Succes paradoxal: triumful liberalismului sentimental facea din Anglia aliata unui "despot", Napoleon al III-lea, ca sa sustina un alt despot, pe sultan. Campaniile engleze începusera mai tot­deauna prin remarcabile exhibitii de lipsa de pre­vedere: dintre toate, razboiul din Crimeea a fost cea mai stralucita. Serviciul de aprovizionare si serviciul medical se dovedira atât de inferioare sar­cinilor lor încât în razboiul acesta în care nu s-au folosit decât efective mici au murit douazeci si cinci de mii de englezi, în timp ce tara a cheltuit în zadar saptezeci de milioane de lire. Noua putere a presei stârni cu folos opinia publica. Un mare gaze­tar, William Russel, de la ziarul Times, urmarea operatiile în calitatea lui de corespondent de razboi si tinea publicul la curent cu suferintele îndurate de soldati. Lordul Aberdeen, reprobat de toate partidele, trebui sa paraseasca puterea si fu înlo­cuit de lordul Palmerston, care avu norocul sa intre în scena în clipa în care împrejurarile erau în sfârsit favorabile aliatilor. Dupa un lung asediu fu cucerit Sevastopolul (1855). Napoleon se împaca îndata cu rusii; el dorea pace spre a putea urmari alte planuri grandioase, în special unificarea Italiei. Lordul Palmerston ar fi vrut sa-i înfrânga pe rusi si sa-i alunge de la tarmurile Marii Negre. Daca si-ar fi impus punctul sau de vedere, razboiul ar fi putut dura "tot atâta timp cât cel din Peloponez sau cât razboiul de treizeci de ani", si asta pentru un obiectiv îndepartat si destul de echivoc. Dar opinia publica, foarte schimbatoare, sovaia si începuse sa se întrebe daca nu cumva "a mizat pe un cal prost".



IV. În 1856 fu semnat tratatul de la Paris, caruia cei nemultumiti îi spuneau capitularea de la Paris. "Am încheiat o pace, dar nu pacea", declara lordul Clarendon[4]. Se hotarâse sa se mentina integrita­tea Imperiului otoman si i se interzicea Rusiei dreptul de a întretine o flota în Marea Neagra. Sultanul fagadui reforme, mai multa bunavointa fata de supusii crestini, si o întreaga generatie de englezi crezu ca a facut din "omul bolnav" un om mai bun. Vremea deziluziei se apropia: esecul am­bitiilor europene ale tarului avu efectul de a-l arunca asupra Asiei, ceea ce nu era lipsit de pri­mejdii pentru India: cât despre sultan, conflictele sale cu provinciile balcanice aveau sa tulbure Europa vreme de mai bine de o jumatate de secol.



V. Hotarârea cea mai importanta a Congresului de la Paris a fost adoptarea unor noi reguli in­ternationale cu privire la libertatea marilor în timp de razboi. S-au adoptat patru principii esentiale: "Pirateria este si ramâne abolita. Pavilionul apara marfa, cu exceptia contrabandei de razboi. Marfu­rile neutre transportate sub pavilion dusman nu pot fi confiscate. Blocada, ca sa fie obligatorie, tre­buie sa fie efectiva". Aceste garantii acordate co­mertului neutru în timp de razboi contineau ger­menii unor grave incidente si chiar ale unor razboaie viitoare. O consecinta neasteptata si în­departata a razboiului din Crimeea a fost sufragiul femeilor din Anglia. În momentul când serviciul sanitar functiona atât de prost în Rusia, singura fiinta care se dovedise capabila sa-l reorganizeze fusese o femeie, Florence Nightingale, "ceea ce aduse la moda idei cu totul noi privitoare la educa­tia femeilor, locul lor în societate si pregati în mod indirect miscarea sufragetelor".





VI. În timpul razboiului din Crimeea, Napoleon al III-lea insistase mult ca Sardinia sa fie autorizata sa se alature aliatilor. Împaratul, romantic, aderase la principiul nationalitatilor. Dorea sa-i ajute pe italieni sa se elibereze de Austria si sa faca din casa de Savoia, care domnea si în Sardinia si în Piemont, stâlpul noii Italii. Palmerston si opinia publica engleza erau favorabile acestei idei; curtea nu avea încredere în împarat. "E un conspirator, spunea într-una printul Albert; cuvântul acesta constituie cheia tuturor actiunilor sale". În 1859 Napoleon al III-lea porni campania sa în Italia. Daca voia s-o elibereze, dorea în acelasi timp s-o mentina divizata, ca sa-si faca simtita acolo propria sa putere, si, mai ales, întelegea sa salveze autoritatea temporala a papei. Palmerston si ministrul sau de afaceri externe, Russell, fortara mâna lui Napoleon al III-lea, dadura sprijinul lor expeditiei siciliene a lui Garibaldi si facura posibila reali­zarea completa a unitatii italiene. Obiectivul aces­tei politici era: sa fie pe placul opiniei publice liberale si protestante; sa-si asigure prietenia si recunostinta Italiei noi; sa nu îngaduie Frantei sa câstige prea multa autoritate în peninsula. Ane­xarea la Franta a Nisei si a Savoiei, în urma unui plebiscit, îl alarmase pe Palmerston. Astfel încât îi facu placere sa-l învinga pe Napoleon cu armele faurite chiar de acesta.



VII. În 1860, când în America statele din Sud anuntara intentia lor de a se separa de cele din Nord, parerile englezilor fura împartite cu privire la aceasta disputa. Câtiva radicali si bisericile disi­dente se asociara la campania antisclavagista pe care o ducea Nordul; înalta societate, lumea buna din Londra, marunta clica aristocratica care dirija politica engleza fura din toata inima alaturi de Sud. Acolo, într-adevar, manierele erau mai alese, accentul mai rafinat; de acolo venea si bumbacul de care Anglia avea o nevoie atât de mare. Când Lincoln declara ca scopul razboiului era nu de a aboli sclavajul, ci de a mentine unitatea tarii, sen­timentalismul britanic înceta sa mai intre în con­flict cu prejudecatile atât de favorabile Sudului. Deoarece statele din Sud nu cereau decât libertate, aceasta nu trebuia sa le fie acordata conform prin­cipiului nationalitatilor? În 1861-1862, deoarece Lancashire suferea de o adevarata foame de bum­bac, guvernul Palmerston era pe punctul de a re­cunoaste Sudul ca un stat independent. Numai vic­toriile decisive din Nord, din 1863, împiedicara acest act demential[5]. Dar atitudinea presei engleze începuse mai de mult sa-i irite pe nordisti. Aceasta iritare era sa provoace un razboi atunci când, în mod foarte imprudent, guvernul englez autoriza construirea în Anglia a unor asa-zise vase destinate comertului; vase de razboi, camuflate, ca Alabama, fura puse în serviciul confederatiilor si provocara multe neajunsuri comertului celor din Nord. Dupa victoria acestuia din urma, Anglia, pentru a recâstiga amicitia americana, trebui sa plateasca o suma importanta, cu titlul de reparatii, pentru enormele pagube pricinuite de Alabama. Episodul a înveninat pentru multa vreme relatiile dintre cele doua tari; de altfel, în cursul urmato­rilor cincizeci de ani, America de Nord a primit o abundenta emigratie slava, latina, irlandeza si a încetat de a fi o comunitate anglo-saxona, pentru a deveni creuzetul popoarelor, ceea ce a si ramas pâna la razboiul din 1914.



VIII. "Eu dau un exemplu pe care, probabil, în foarte putin timp, Prusia va fi fericita sa-l imite", spusese Cavour la curtea din Berlin, care nu protesta. Pericolul politicii nationalitatilor era ca permitea sa se repuna în discutie harta Europei în fiece clipa si ca trezea simpatii de ordin sentimen­tal, care se exprimau cu mai multa vehementa decât eficacitate. Polonezii, asupriti de rusi, se rasculasera în 1863. Opinia publica engleza îi sustinea cu caldura. Napoleon al III-lea, favorabil princi­piului nationalitatilor, veni în sprijinul Angliei, care trimise tarului o nota peremptorie. Ţarul ras­punse pe un ton sarcastic si trufas. Toata lumea se astepta la razboi. Când guvernul englez marturisi ca o eroare momentana l-a facut sa ia hotarâri nechibzuite în timpul ultimelor trei-patru luni si ca niciodata nu a avut intentia sa mearga mai departe de un schimb de note, Napoleon se vazu pus în una din cele mai false pozitii. Rezultatele cele mai categorice ale acestei agitatii au fost ca: a) minis­trul rus Gorceakov, raspunzator pentru repri­marea brutala a rasculatilor si care, înainte de in­terventia lui John Russell, fusese criticat de seful sau si urma sa fie schimbat, a devenit deodata cel mai puternic si cel mai popular om de stat din tara sa; b) pietele din Varsovia au fost acoperite cu mormane de morti si raniti. "Acestea au fost efec­tele unei politici care nu era nici carne, nici peste", spunea Disraeli.





IX. Câteva luni mai târziu, prusacii si austriecii amenintara sa invadeze Danemarca si sa-i rapeasca, tot în virtutea principiului nationalitatilor, duca­tele Schleswig si Holstein. Lordul Palmerston de­clara în parlament ca "daca independenta Danemarcii ar fi amenintata, agresorii ar vedea ca nu aveau sa se masoare numai cu Danemarca". Dane­zii, citind discursul acesta, se simtira foarte încu­rajati si luara cea mai ferma atitudine. Palmerston ceru sprijinul armatei franceze, dar împaratul, care fusese abandonat de Anglia în problema poloneza, îsi pierduse încrederea. În timp ce Franta si Anglia cântau în contratimp, armata prusaca intra în Danemarca. Danezii se îndreptara plini de sigu­ranta spre lordul Palmerston; nu spusese ca Prusia nu avea sa se masoare numai cu Danemarca? Dar opinia publica descoperea în ceasul al unsprezece­lea ce pericole prezenta interventia. Cabinetul se întruni si se pronunta împotriva razboiului. Ce sa raspunda danezilor? Li se facu cunoscut ca lordul Palmerston vorbise înainte de a consulta cabinetul si, prin urmare, nu angajase opinia acestuia. În 1864 Schleswig si Holstein fura anexate la Prusia. O noua putere, exigenta si viguroasa, crestea în Europa si aspira în mod secret la hegemonie. Ea avea sa fie ajutata de ezitarile politicii britanice, care, mostenind în acelasi timp imperialismul dominator al lui Pitt, liberalismul agresiv al lui Canning sau Palmerston si pacifismul scolii de la Manchester, a oscilat în mod primejdios timp de o jumatate de secol între atitudini contradictorii.






Antoine-Marie-Philippe-Louis d'Orl ans. duce de Mont­pensier (1824-1890) - al cincilea fiu al regelui Frantei Ludovic-Filip (1830-1848), s-a casatorit în 1846 cu infanta Maria-Luiza Fernanda, sora reginei Spaniei Isabela a II-a (1833-1868).

Sunt cetatean roman (în limba latina).

David Pacifico (1784-1854) - negustor din Gibraltar care în 1850 a formulat niste pretentii fata de guvernul grec, pe care Anglia le-a sustinut printr-o demonstratie navala, dând nastere unei tensiuni diplomatice cu Franta si Rusia Atacat în parlament pentru acest act, Palmerston a raspuns printr-un discurs faimos în care a dezvoltat ideea ca un supus britanic are dreptul, oriunde si în orice împrejurare, la protectia fortei britanice. În acest context a facut el paralela cu Imperiul roman si a mentionat ex­presia "Civis romanus sum" (vezi nota precedenta).

Ministrul de externe al Angliei între 1853 si 1858.


La care trebuie sa se adauge presiunea unor mari parti din opinia publica engleza, în primul rând a clasei muncitoare.











Document Info


Accesari: 2041
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )