Romania in tranzitie a lui Al.I. Cuza
Mircea Dumitriu
La 24 ianuarie
s-au implinit 146 de ani de la Unirea Principatelor sub sceptrul întaiului si
singurului domn pamantean al Romaniei, Alexandru Ioan Cuza. Cu acest prilej,
semnalam un document destul de putin cunoscut: o scrisoare a domnitorului catre
Napoleon
al III-lea, datata 21 octombrie 1865. Scrisoarea face parte din Fondul
Arhivelor Nationale, Colectia de microfilme, Franta, rola 77, si Ministerul
Afacerilor Straine, Arhivele Diplomatice, Romania, volumul 1, filele 70-77.
În cuprinsul celor opt pagini ni se releva, cu o deosebita forta de expresie si logica a argumentarii, fizionomia unei societati r 19519h715t omanesti aflate în tranzitie, tabloul unei perioade istorice deschizatoare de sperante, de progres si civilizatie, într-o Europa de sud-est avida de modernitate. De o mare încarcatura documentara si intr-o frumoasa exprimare, scrisoarea lui Alexandru Ioan Cuza este un remarcabil document în care se împletesc adevarurile istorice, rigoarea analizei si examenul de constiinta al autorului.
În deschiderea mesajului, domnitorul Cuza evidentiaza contributia importanta a Frantei si a conducatorului ei la realizarea Unirii Principatelor. Razboiul Crimeii si Tratatul de la Paris sunt evocate ca momente esentiale pentru viitorul celor doua tari romane: "Am întrevazut un scop multiplu, demn de Franta, demn de cel caruia ea i-a încredintat destinele sale: respingerea proiectelor amenintatoare pentru echilibrul european, reînvierea Orientului prin principiul nationalitatilor si aruncarea semintelor fecunde ale progresului in aceasta lume veche".
Subliniind ca
alegerea sa ca domn al celor doua Principate Unite a însemnat o "grea sarcina",
Cuza marturiseste ca a acceptat-o ca o datorie fata de poporul roman, constand
in organizarea vietii economice, politice si institutionale, în conditiile
existentei conservatorismului si a închistarii si purtand amprenta coruptiei
ocupatiilor straine. La ceas de bilant, dupa sase ani de guvernare in care, la
ezitarile si ramanerile în urma s-au adaugat piedicile puse de puterile vecine
ostile dezvoltarii prosperitatii Romaniei si, indeosebi, "expansiunii peste
frontierele lor a ideilor civilizatoare ale Occidentului", Cuza subliniaza
dificultatile unei perioade de tranzitie în care "nu este deloc posibil sa se
improvizeze educatia politica a unui popor facandu-l sa treaca brusc de la un
regim patriarhal la un sistem de guvernamant pe care nu-l admite temperamentul
unor natiuni chiar dintre cele mai civilizate". Exprimandu-si optimismul fata
de începutul unei noi epoci istorice a Romaniei, domnitorul afirma: "Din
fericire, progresul are legi invincibile. În ciuda dificultatilor, cu toata
lipsa noastra de experienta si în ciuda greselilor noastre, Romania a pornit
înainte". În continuare, face un bilant explicit al perioadei 1859-1865 si
schiteaza proiecte de viitor, amintind ca: "Am fost destul de fericit sa
realizez Unirea, visul secular al romanilor, pentru a restitui tarii mele a
cincea parte din teritoriul sau uzurpat de calugarii straini, am facut dintr-un
milion de tarani clacasi un milion de proprietari si cetateni".
Mai departe Alexandru Ioan Cuza aminteste eforturile sale pentru asigurarea
ordinii interne si întarirea armatei, prin dotarea ei cu armament modern si
cresterea efectivelor militare. În finalul scrisorii, Cuza îsi exprima
dezamagirea pentru faptul ca împaratul Frantei nu-l mai sprijina asa cum o
facuse pana atunci, explicabil si datorita situatiei din Romania, unde opozitia
liberala, cat si unele erori personale ale domnitorului în exercitarea actului
de guvernare contribuisera la erodarea pozitiei si imaginii sale atat în tara
cat si peste hotare. De asemenea, isi reafirma intentia de a nu se crampona de
o carmuire pe care o considera vremelnica, marturisind în acest sens: "Voi
intra cu placere în viata privata lasand un tron pe care nu l-am visat, nici
cautat, pe care nu l-am datorat decat stimei compatriotilor mei si pe care nu
l-am acceptat de la început decat ca pe o grea povara".
Daca în cuprinsul scrisorii sale Alexandru Ioan Cuza nu se refera la colaboratorii sai din cei sapte ani de domnie, nu se poate face abstractie de acei demnitari si oameni de stat care si-au adus contributia la conducerea administratiei statului. Astfel, intervalul 1859-1862 a fost unul de tranzitie, in care Alexandru Ioan Cuza a administrat Principatele Unite Romane cu ajutorul unor guverne separate constituite la Iasi si la Bucuresti. În cateva cabinete au intrat si membri ai familiei Golescu. De pilda, in perioada 25 ianuarie-27 martie 1859, Nicolae Golescu a îndeplinit functia de ministru de interne în guvernul Ioan Al. Filipescu (Bucuresti), Alexandru G. Golescu a fost ministrul cultelor în guvernul Ion Ghica (11 octombrie 1859-28 mai 1860), iar Nicolae Golescu a fost presedintele Consiliul de Ministri de la Bucuresti si ministru de razboi in perioada 28 martie-13 iunie 1860; in sfarsit, Stefan Golescu a îndeplinit functiile de presedinte al Consiliului de Ministri de la Bucuresti si de ministru de interne in perioada 17 mai-11 iunie 1861. La 22 ianuarie 1862, dupa recunoasterea internationala a Unirii, Alexandru Ioan Cuza a dispus contopirea celor doua formatiuni ministeriale provinciale într-un singur guvern, cu sediul la Bucuresti, oras devenit capitala tarii. Pe 24 ianuarie 1862, componenta acestui guvern a fost confirmata de Parlamentul Romaniei.
Consideram
esentiala urmatoarea asertiune cu valoare de concluzie: "poporul roman traieste
de acum înainte propria sa viata (...), el este roman si nimic altceva decat
roman".
Pastrand proportiile care se impun, situatia Romaniei din perioada de tranzitie
a anilor 1859-1866 se aseamana, în multe privinte, cu cea de dupa 1989,
raportarea si alinierea tarii noastre la democratie, la economia de piata si la
valorile si standardele comunitatii europene devenind o realitate si o
necesitate istorica.
|
