Documente online.
Username / Parola inexistente
  Zona de administrare documente. Fisierele tale  
Am uitat parola x Creaza cont nou
  Home Exploreaza
Upload




























Cum am descoperit jurnalismul? De ce mi-am ales un drum de jurnalist?

jurnalism






Cum am descoperit jurnalismul? De ce mi-am ales un drum de jurnalist?



Eu nu am descoperit īnca jurnalismul, ma aflu abia la īnceputul unui drum plin de tentatii si neprevazut si a carui destinatie sper sa ma gaseasca īn ipostaza unui jurnalist profesionist. O sinteza de creativitate, spontaneitate, spirit de aventura, exces de curiozitate sau talent īnnascut, toate sunt caracteristicile unui jurnalist adevarat, dar īn lipsa acestora, munca si pasiunea compenseaza, te pot propulsa pe culmi la fel de īnalte; sa gasesc o conexiune īntre vocatie si pregatirea academica este tot ce mi-as dori, fiindca, sa faci ceea ce iti place , iti da puterea de a muta muntii din loc.




De ce vreau sa de 828c29i vin jurnalist? Este o dorinta de a intra īntr-o lume a jocului de cuvinte, fiindca la acest lucru ma pricep cel mai bine, dupa cāteva tentative nereusite īn planul sportiv sau artistic, am decis ca pot face ceva mai mult īn domeniul jurnalistic; īmi place sa scriu, dar nu as fi niciodata destul de buna pentru o scriitoare de literatura, ci mai degraba pentru a reda realitatea prin lupa luciditatii mele.

Īmi amintesc si acum primele mele "opere", aveam vreo 11-12 ani si fantezia unei copile fascinata de lumea basmelor, de desene animate si lumea necuvantatoarelor, de fapt , prima poveste avea ca personaj principal un cāine lup, curajos si loial , care s-a sacrificat pentru stapānul sau, orbit de goana dupa o comoara dintr-o insula , despre care se spunea ca nici macar nu ar fi existat vreodata. Stateam in fotoliul bunicului visānd cu ochii deschisi la ziua in care voi intra intr-o redactie de ziar, pe care mi-o imaginam dupa modelul celor din filmele americane : o īncapere imensa, cu birouri numeroase, cu oameni energici, un fel de furnicar aflat tot timpul in priza. Primul articol, care nu īnsemna altceva decāt cāteva rānduri desprinse din nou, din viata celor mai buni prieteni - animalele, a fost publicat intr-o revista pentru prichindei. Cānd am cumparat revista , am rasfoit-o cu sufletul la gura sa ajung la mica mea rubrica; pentru mine era ceva imens, sa-mi vad numele tiparit sub un textulet. L-am citit in repetate rānduri, la īnceput in graba, apoi pe īndelete, ca si cānd īmi admiram opera. Evident , acum privesc in urma si nu-mi pot abtine un zāmbet in coltul gurii cānd īmi dau seama cat de naiv sunau toate povestile mele, chiar si cāteva poezioare ritmate pe care le scriam frumos, cu litere caligrafice, asa cum īnvatam la scoala, in caietul "Comoara mea". Mai tārziu, i-am propus aceleiasi reviste sa creeze un mic loc pentru o rubrica care sa-mi apartina, evident, ideea mea era mult prea pretentioasa , si mi-a fost respinsa in cea mai dragalasa si politicoasa maniera pe care putea sa o īntelegea un copil. A fost primul esec pe care l-am suferit, putina dezamagire si cāteva lacrimi, peste care am reusit sa trec mai repede decāt m-as fi asteptat. Idealismul si vehementa vārstei m-au facut sa scriu in continuare, in loc sa ma joc de-a v-ati ascunseala , ramāneam in casa cāteva ore sa-mi īnchipui povesti hazlii, pe care apoi sa le citesc prietenilor mei.

Au trecut ani buni pana sa ajung intr-o redactie adevarata asa cum o visam cānd eram micuta, eram in liceu si intr-o zi , diriga ne-a anuntat de sosirea unei jurnaliste, o fosta eleva a liceului, care avea de gānd sa ne dezvaluie cāteva momente din viata ei in presa scrisa. M-am dus la īntrunire cu teama in suflet, cu emotie, īnghitind cu noduri sandvisul din pauza mare, asteptānd cu sufletul la gura aparitia ei. As fi pariat ca era o femeie impunatoare, volubila, īndrazneata sau chiar tupeista, asa cum tot auzeam ca trebuie sa fie cineva pentru a reusi in jurnalism, iar mie īmi era teama de un esec fiindca nu ma vedeam in stare sa dau din coate pentru a-mi face loc prin multime. Dar mare mi-a fost mirarea cānd a aparut in clasa o fata, careia nu i-as fi dat mai mult de 18 ani, era micuta, firava, cu parul tuns scurt, baieteste, cu ochii mari scormonitori si purtānd haine largi, lalai ca ale pustoaicelor ce se fātāie prin fata scarilor de la TNB , lovite de cultul personalitatii. Avea multe bratari colorate, al caror clinchet rasuna la fiecare gest, in toata clasa acoperind parca zumzaitul enervant al celor peste 30 de elevi. S-a proptit in fata catedrei cu o dezinvoltura de invidiat, surādea usor si parca ne examina pe toti cu ochii ei azurii; cānd a īnceput sa vorbeasca, s-a lasat o liniste peste clasa si toti eram numai ochi si urechi la ce avea de spus acea fiinta micuta. O voce tulburatoare vibra in īntreaga sala. Ne-a vorbit despre primii pasi in jurnalism, despre revista liceului , care i-a folosit ca o pista de lansare, despre cum s-a dus la un interviu pentru un post de ziarist la un ziar destul de cunoscut in Romānia si a trebuit sa īnfrunte prezentele impasibile a doi dintre cei mai celebri jurnalisti de la noi. A reusit sa faca toata acestea cu o seninatate si īncredere debordanta si spre surprinderea ei a impresionat pe multi , asa īncāt a ajuns sa scrie acum ceea ce vrea si nu ceea ce i se impune; cu totii stim ca in ziua de azi, un ziarist "e sortit" sa scrie ceea ce se vinde - adevar sau fantezie- atāta timp cat ies banii. Stateam in banca mea, cuminte, ca o copila ce asculta cu gura cascata basmele spuse de bunica, ciulind urechile si mai tare cānd Fat-Frumos se lupta strasnic cu zmeul cel rau. Cuvintele ei m-au umplut de speranta, m-au impulsionat si am decis chiar in acel moment sa īncerc si eu sa bat la usa unei redactii de ziar, aveam sa vad mai tārziu daca mi se va deschide sau nu...



...si mi s-a deschis. Nu dupa mult timp, am pasit pragul unei redactii de ziar, inima īmi batea ca o bomba cu ceas, parca simteam gustul dulce-picant al emotiei. In fata mea se īntindea o pānza de birouri, asa cum īmi imaginam īnca din copilarie. Parca ma strāngeam in mine, as fi vrut sa ma pot ascunde īntr-o cochilie, unde sa nu ma vada nimeni. Eram mica si limitata intr-un marea jurnalismului, nimeni nu-mi dadea atentie si totusi, am strāns din dinti si mi-am īnabusit frica. Ma simteam ca intr-un labirint. Mi-a atras atentia un barbat uscativ, īnalt, parca īl vazusem si la televizor, se tot plimba prin toata redactia, urlānd dintr-un capat in celalalt al holului. Am īnaintat, m-am dizolvat prin lumea de acolo, simteam mirosul de cerneala, aerul īncins degajat de computere, vocile persuasive a doua jurnaliste ce vorbeau de cāteva minute bune la telefoanele mobile, camere de filmat, televizoare, "cuvinte si adevaruri" zaceau in articolele ce se vedeau pe monitoare. As fi vrut sa strig in gura mea ca sunt fericita, ca ma simt ca intr-un vis, dar nu aveam curajul necesar. La un moment dat , un tip mi-a aparut in fata ca din senin si ma privea suspicios, cu superioritate, īntrebāndu-ma suparat ce cautam eu acolo, i-am raspuns cu o voce tremurānda "eu vreau sa īnvat meseria de jurnalist". A īnceput sa rāda dizgratios, dezvelindu-si dintii usor īngalbeniti de nicotina si māngāindu-si mustata stufoasa in timp ce se uita la mine cercetator, din cap pana in picioare, ma analiza, dar si eu, la rāndul meu, īmi plimbam privirea pe toata "splendoarea" lui de jurnalist. Nu-l cunosteam nici din ziare, nici de la televizor, dar īl gaseam interesant; a ramas memorabila vesta lui groasa, mare si verde, ca de soldat, cu multe buzunare, īncarcate cu obiecte aparent nefolositoare, cu carnetele, cu pixuri si un reportofon. Mi-a zis: "Ce stii tu despre jurnalism?" I-am raspuns cat se poate de sincer ca nu stiam nimic si ca tocmai din cauza asta ma aflam acolo, stand lānga el, in mijlocul redactiei. I-am spus pe un ton cald si senin ca n-aveam de gānd sa cer nimic financiar īn schimb, tānjeam doar dupa cāteva ponturi ca sa ma ajute īn drumul meu. Atunci, am vazut schimbarea de pa fata lui: ochii ii sclipeau jucaus, privirea i se īnsenina si fruntea i se descreta. Cu o miscare brusca, a dus māna la piept si si-a scos un carnetel si un pix pe care mi le-a īntins, apoi, printr-un semn obosit cu capul, mi-a aratat usa. Īncercam sa-mi dau seama ce vrea sa fac si-l priveam confuza, aproape panicata. Presupun ca a observat si el asta din moment ce mi-a zis sa ies in lume si sa gasesc un subiect care merita sa dea nastere unui articol. Am plecat īngrijorata, dar tremurānd de nerabdare sa arat lumii ce pot, vise ale unei tinere īnflacarata de o prima reusita. Voiam sa gasesc ceva extraordinar, sa-i dau gata pe toti, dar dupa mai multe ore de hoinarit prin Bucuresti nimic iesit din comun nu-mi aparuse in cale. Aceeasi vibratie a orasului, pe care o simteam de cate ori ma apropiam de centru. Rumoarea unui miez īnca crud si imprecis, ma plimbam pe strazi, dezamagita de mine īnsami: forfota mare, luminile vitrinelor prelungindu-se pe trotuare; neoane si culori fluorescente īnseninau peisajul, reclamele suspendate pe blocurile īnalte, magazine cochete sau de fite ca Naf-Naf, Meli Melo si vitrinele cu bijuterii si parfumuri in fata carora doamnele "saliveaza", priveam in jurul meu in cautarea evenimentelor, dar nu īntālneam decāt cate un cersetor cu mana īntinsa, stand rezemat de vreun perete al Casinoului Princess, avānd atārnata de gāt o pancarta pe care scria cu litere chinuite "Fac orice pentru bani, ABSOLUT orice". Ratacisem pe stradutele laturalnice de pe Lipscani si ajunsesem acum ostenita la pasajul de la Universitate, trecānd pe lānga marele si batrānul Inter, ca sa poposesc si eu deziluzionata pe scarile de la TNB. Adia un vānt usor si o aroma de vara se īmbina cu fumul masinilor din intersectia de la Universitate. Orasul era īmbracat in culoarea rosiatica, sāngerie a unui amurg de vara dogoritoare. Stam singura si gānditoare, cānd, dintr-o data, m-a adus cu picioarele pe pamānt fluierul isteric al politistului din intersectie, incapabil sa potoleasca soferii nervosi. Atunci mi-am dat seama ca tot ceea ce cautam pentru articolul meu statea īn realitatea dimprejur, trebuia doar sa iau pulsul vietii, a unei vieti zilnice, asa cum este ea, fara idealizare, fara sa gonesc dupa senzational. Mi-am zis ca daca nu voi reusi sa scot capul īn lume, atunci sa-l afund mai adānc īn pamānturile natale, in Bucurestiul meu - pe care mi-l īnchipui mereu ca o inima sectionata in cele patru camarute, īn care īntālnesti oameni prea saraci, oameni culti, oameni bogati si cei prea bogati si prea nepasatori, iar fiecare camaruta e alimentata de vene si artere atāt de firave, uneori parānd atāt de nesemnificative, dar de cele mai multe ori vitale. Īn cele din urma, mi-am scris articolul despre nimic, despre īnceputul jurnalismului vazut prin ochii unei tinere de 18 ani, care nu stia deocamdata decāt sa scrie ceea ce simte, ceea ce aude, ceea ce īnregistreaza simturile ei.



Am ajuns īntr-un tārziu la redactie, nu credeam sa mai gasesc pe cineva, dar spre surprinderea mea toata lumea era acolo, mai in verva decāt la primele ore, se pregateau articole noi, stiri de senzatie. I-am īnmānat timida articolul īndrumatorului meu si am asteptat verdictul, rozāndu-mi unghiile, plimbāndu-ma prin redactie; īn tot acest timp, am dat peste un articol al unei jurnaliste italiene celebre Oriana Fallaci, care m-a impresionat prin devotamentul sau pentru scris, istorie, politica, jurnalism, pentru dorinta de a afla adevarul suprem al unor razboaie blamate de cei care le duc si exploatate de cei care le-au produs. Dupa o asteptare de mai mult de o ora, īndrumatorul meu ziarist, care mai tārziu avea sa devin si profesorul meu, m-a chemat si a doua zi la redactie ca sa īndreptam din greselile de exprimare īn scris si ca sa reusesc sa īmi perfectionez stilul. Am plecat acasa fericita, a fost cea mai reusita zi din viata mea, īnceputul unui drum greu de urcat, dar pentru care aveam acum primul "ciomag" īn care sa ma sprijin. Profesorul meu m-a ajutat imens, nu numai cu sfaturi si īndrumari īn planul jurnalistic, dar m-a īnvatat sa fiu mai dezghetata, mai dezinvolta, m-a determinat sa-mi expun punctul de vedere intr-o ordine coerenta si fluenta, sa-mi disciplinez scrisul, sa pun biciul pe cuvintele mele si sa-mi īnabus excesele.

Au mai fost si alte momente decisive īn viata mea de mica "jurnalista", prin care am descoperit cat de mult īmi doresc sa practic aceasta meserie; sa vad lumea īntreaga nu cu ochiul unui hoinar boem , ci cu intransigenta curiozitate si experienta a unui jurnalist avid de informatie.

Diverse subiecte date de profesorul meu mi-au deschis ochii, spre exemplu am avut de scris 4-5 īntrebari, pe care sa le pun Andreei Marin, am zis ca va fi floare la ureche, dar penita mi s-a blocat pe hārtie. Nu stiam ce sa o īntreb eu pe moderatoarea Surprizelor si cu atāt mai putin pe oameni ca Einstine sau Eminescu, dar cu timpul am īnvatat, am prins din mestesug, am si furat pe ici pe acolo cate putin, doar ca sa umplu golurile mici. Am stat pe strazi ore īn sir, de dimineata pāna seara sa fac un amarāt de reportaj despre amarātii din centrul Bucurestiului, am stat de vorba cu cersetorii si aurolacii, care dorm in parculetul īn care vegheaza statuia lui nenea Iancu; unii mi-au raspuns la īntrebari, bucurosi ca erau si ei bagati in seama de cineva, dar s-au gasit cātiva care sa-si pastreze statutul rau famat, asa ca, de la īntrebari si notite, m-am trezit alergānd pe strazi dupa doi dintre ei ce īmi furasera mobilul. Istovita cum eram dupa īntreaga zi, am renuntat rapid la o cursa printre masini si aglomeratie īmbācsita si mi-am parasit telefonul in māinile patate de aurol.

Am participat la mitingul pentru jurnalistii rapiti, am vazut live cum actioneaza reporterii, fotografii, cameramanii, ca mai apoi sa convertesc in cuvinte tot ce am vazut si am trait acolo, am stat timp de o ora in fata statuii lui Heliade Radulescu din statie de la Universitate ca sa-i observ toate detaliile, sa-i pot descrie si nuantele de culori, de la gri īnchis, la un maro untos, sa-i pot cerceta textura, piatra asprita si tocita de vānt si ploi, ma perindam in preajma ei ca o nebuna, cu capul ridicat catre īnaltul cerului, cu carnetelul in mana, in timp ce oamenii urcau si coborau din troleibuze uitāndu-se ciudat la mine. Dar cel mai confuz moment a fost atunci cānd a trebuit sa fac portretul unui taximetrist. Ma duceam la liceu intr-o zi de primavara ploioasa, era un moment perfect sa iau un taxi; am facut un semn discret cu mana si un taximetrist a si oprit īn fata mea, am urcat ca niciodata pe scaunul din fata; voiam sa-i prind toate trasaturile. Insa, am ramas surprinsa sa gasesc la volan un baiat brunet, cu ochi negri-fumurii, cu parul ce mirosea usor a ploaie, purtānd o camasa un pic sifonata, cu mānecile suflecate, nu era deloc potrivit pentru portretul robot al unui taximetrist. As fi vrut sa cobor, dar nu mai aveam cale de īntoarcere. Pe drum totusi, l-am privit insistent, aproape holbāndu-ma la el, la gesturile lui, cum īsi aprindea tigara, cum īsi trecea māna prin parul ciufulit. Ma uitam la pantofii sport care aveau sireturi de culori diferite, mi-am zis: "clar, e burlac!". Īn masina mirosea a fum de tigara, īntr-o armonie usturatoare cu parfumul odorizantelor atārnate de oglinda retrovizoare. Cānd am ajuns īn fata liceului, tipul ma sorbea din ochi, afisānd un zāmbet romantic, am vrut sa-i dau banii pe cursa, dar mi-a spus ca drumul a fost gratis; am ramas socata, dar trebuia sa profit de situatie. A coborāt rapid din masina si a venit sa-mi deschida portiera, cānd am iesit mi-a īntins o mana fina, slaba, parea mai mult a unei domnisoare, am coborāt si mi-a dat un bilet pe care scria un nume si un numar de telefon. Am ramas acolo, nemiscata, fara sa zic nimic, un pic nauca, dar rāzānd īn sinea mea; ploaia īncetase, acum iesea soarele iar eu mi-am dat seama ca fusesem orbita de dorinta de a smulge fiecare fir de detaliu si nu realizasem cu cāta ardoare ma uitam la sarmanul taximetrist; ma īntelesese gresit. A fost o īntāmplare ilara, de care īmi amintesc cu nostalgie de fiecare data cānd urc īntr-un taxi.



"Micul jurnalism" pe care īl fauresc acum, mi-a ascutit simtul de observatie, m-a īnvatat sa privesc dincolo de superficialitate, sa patrund in fiecare lucru, in fiecare persoana, in fiecare fir de iarba. Nu ma īnsel atunci cānd īmi zic ca vad lumea altfel, de parca tot timpul ar trebui sa scriu despre ea, sa-i surprind momentele esentiale, sa gasesc cheia. De multe ori mi s-a īntāmplat sa merg pe strada sau pur si simplu sa stau īn statie la tramvai, la metrou, sa stau la cozi si sa privesc īn jurul meu: e aproape inevitabil sa nu gasesc un personaj pe strada, o secventa din viata cotidiana care sa nu sparga tiparele.

Poate ca tot ce am scris pāna acum este departe de ceea ce expertii numesc jurnalism profesionist, dar vreau sa cred ca īntr-o buna zi, o sa ajung sa public si eu articole adevarate īn ziare de prestigiu; as vrea sa readuc la viata din Romānia un jurnalism profesionist cultural si istoric. stiu ca meseria de ziarist este una riscanta, dar ce meserie nu este? Dinamismul cu care timpul se scurge si o data cu el si viata, fac imposibila misiunea jurnalistului de a fi omniprezent si omniscient, iar eu nu vreau altceva, decāt sa īnvat sa selectez esentialul de aparenta, realitatea de fictiune, un fapt fals de presa precum "un cāine a muscat o batrāna" de un fapt adevarat de presa "o batrāna a muscat un cāine", eu vreau sa īnvat sa fiu un jurnalist profesionist.
























Document Info


Accesari: 6458
Apreciat:

Comenteaza documentul:

Nu esti inregistrat
Trebuie sa fii utilizator inregistrat pentru a putea comenta


Creaza cont nou

A fost util?

Daca documentul a fost util si crezi ca merita
sa adaugi un link catre el la tine in site

Copiaza codul
in pagina web a site-ului tau.




eCoduri.com - coduri postale, contabile, CAEN sau bancare

Politica de confidentialitate




Copyright © Contact (SCRIGROUP Int. 2022 )